TRATAMENTE

TERMICE

Prof. univ.dr. Adriana-Gabriela ȘCHIOPU

Criterii de Pondere din
Metode de evaluare
evaluare nota finală

Participare activă la curs, răspunsuri

corecte la întrebări, interes pentru
disciplină
Activitate
10
Lucrare de
20
verificare
Curs Capacitatea de a corela cunoştinţele şi de
a le aplica în cazuri particulare 40
Evaluare finală
Întelegerea şi aplicarea corectă a
scris
problematicii tratate, capacitatea de
analiză şi sinteză

Cunoaşterea echipamentelor şi aparaturii Caiet de

Laborator utilizate, prelucrarea si interpretarea laborator 15
rezultatelor experimentale Evaluare orală

Realizarea unui studiu asupra necesitatii

aplicarii tratamentului termic in cazul Prezentare
Temă casă marci de otel impuse, tinand cont de /analiză (word, 15
tehnologia de fabricare a produsului si de ppt)
2
conditiile de utilizare
Introducere în materie
Scopul si importanta disciplinei
Tehnologia tratamentelor termice, ca disciplină de studiu, are ca
obiect studierea proceselor care se desfăşoară în timpul încălzirii si răcirii
produselor metalice, respectiv a transformărilor structurale care se produc
şi care au efecte asupra proprietăţilor.

c.
procese de transfer de masă în timpul
a.
încălzirii şi răcirii în medii care
procese de transformare în
interacţionează fizic şi chimic cu
stare solidă la încălzirea şi
materialul metalic din stratul
răcirea materialelor metalice;
Procesele care fac superficial al produselor;
obiectul de studiu
la disciplina
“Tratamene
termice” sunt : d.
procese de formare a tensiunilor
interne ca urmare a nesimultaneităţii
b.
variaţiilor de volum specific şi a
procese de transfer de
transformărilor structurale
energie termică în timpul
determinate de neuniformitatea
încălzirii si răcirii
variaţiei temperaturilor şi vitezelor de
încălzire sau răcire în volumul
3
produselor metalice .
Cap 1. Elemente fundamentale. Recapitulare
1.1. Aliaje Fe-C
-1 oxigen (49%)
-2 siliciu (26%)
Fierul este foarte raspandit pe scoarta terestra (locul 4)
-3 aluminiu (7,5%)
-4 fierul (4,7%)

– pirită FeS2 -neexploatabil

– magnetită Fe3O4,
se găsește în natură sub formă de: – hematită Fe2O3
– limonită FeO(OH)
– siderită (carbonatul feros) FeCO 3

Fierul tehnic – proprietăți:

–proprietăţi de rezistenţă scăzute (Rm=200 N/mm2; Rc=100 N/mm2; HB=80 daN/mm2),
–proprietăţi plastice ridicate (A5≈35%; KCU≈25 daJ/cm2),
–se topeste la 1538°C
–are 3 stari alotropice
- fierul delta (Feδ) cristalizat CVC, stabil în domeniul de temperatură 1538…1394°C;
- fierul gama (Feγ), cristalizat CFC, stabil în intervalul termic 912…1394°C.
- fierul alfa (Feα), cristalizat CVC, stabil la temperaturi sub 912°C.
–elemente chimice însoţitoare cum ar fi: Mn, Si, P, S, O, H, N, B, etc., multe dintre ele provin din procesul de
elaborare şi influenţează puternic proprietăţile
1.2. Faze şi constituenţi în sistemul metastabil Fe-Fe3C
În sistemul metastabil Fe-Fe3C sunt patru faze:
-soluţia lichidă, şi doi constituenţi bifazici de tip amestec
-solutia solida α - ferita, mecanic:
-ledeburita (eutectic) şi
-solutia solida γ - austenita,
-perlita (eutectoid).
-compusul chimic - cementita
 Soluţia • este formată din amestecul intim al atomilor de fier aflat în stare lichidă şi
lichidă (L) carbon.
reprezintă o soluţie solidă de interstiţie a carbonului dizolvat în fier α
cristalizează în reţea c.v.c.
rezultă prin transformarea alotropică, la răcire, a fierului γ
este stabilă la temperaturi mai mici de 912°C
Ferita Sub temperatura de 770°C (punctul Curie al fierului) prezintă proprietăţi feromagnetice
dizolvă maximum 0,0218%C la temperatura de 727°C
Proprietăţile feritei sunt foarte apropiate de cele ale fierului pur :
(Rm≈30 daN/mm2; KCU≈20 daJ/cm2; HB≈80 daN/mm2; A≈40% şi Z≈70%)

• este o soluţie de interstiţie a carbonului dizolvat în fier γ

• cristalizat în reţea c.f.c.se poate forma din:
– soluţie lichidă (după segmentul BC al liniei lichidus)
– în urma reacţiei peritectice (după izoterma de la 1495°C)
– precum şi din transformarea alotropică a feritei δ în intervalul de temperaturi
1495…1394°C
Austenita • cristalizată în reţea c.f.c. are mai multe sisteme de alunecare şi este cea mai
(A) plastică fază a aliajelor Fe-Fe3C
• dizolva maximum 2,11% C la temperatura de 1147°C
• În oţelurile şi în fontele nealiate, aflate în condiţii de echilibru, austenita nu poate
exista decât la temperaturi mai mari de 727°C,
• in aliajele fierului cu carbonul ce conţin elemente gamagene (Ni, Mn, Pt, etc.)
domeniul de stabilitate al austenitei se extinde până la temperatura mediului
ambiant.
 – compusul chimic între fier şi carbon, cu formula Fe3C, conţine 6,67% C
– funcţie de modul de formare, cementita poate fi:
– cementită primară (CeI) care se solidifică din topitură la
traversarea segmentului CD al liniei lichidus;
– cementita secundară (CeII) care se formează din austenită
Cementita după linia ES care marchează micşorarea solubilităţii carbonului în fier γ de
(Ce) la 2,11% C (1147°C) la 0,77% C (727°C)
– cementita terţială (CeIII) care se separă din ferită după linia de
variaţie a solubilităţii carbonului în fierul alfa de la 0,022% C
(727°C) la 0,0026% C (20°C)
– toate cele trei tipuri de cementită cristalizează în sistem ortorombic;
– CeI este cea mai grosolană, iar CeIII este cea mai fină.
– La răcire, sub 210°C (punctul Curie al cementitei), aceasta devine feromagnetică.
Proprietăţile cementitei Cementita este faza cea mai dură (HB ≈ 750 daN/mm2) dar şi
cea mai fragilă a sistemului Fe-C.

– este un amestec mecanic bifazic format în urma descompunerii totale a austenitei la temperatura de 727°C (reacţie eutectoidă) în
ferită şi cementită.

– Aliajul Fe-C cu 0,77% C conţine 100% perlită şi este de tip eutectoid.

Perlita(Pe) Proprietăţile perlitei: – valori intermediare între cele ale feritei a şi cementitei:

– HB≈200daN/mm2; Rm ≈ 85 daN/mm2; A ≈ 15%; KCU = 3…6 daJ/cm2

7
 – reprezintă eutecticul aliajelor Fe-Fe3C
– În funcţie de temperatura la care se formrază ea poate fi:
– ledeburita primară (LeI) este un amestec bifazic format prin
descompunerea soluţiei lichide;
– ledeburita secundară (LeII) este un amestec mecanic
Ledeburita(Le) format prin descompunerea austenitei din LeI în ferită şi CeII. Deci este compusă din
perlită şi cementită primară.
– Aliajul Fe-C cu 4,3% C conţine 100% ledeburită şi este de tip eutectic.
Proprietăţile ledeburitei: – este un constituent structural dur şi fragil,
– cu turnabilitate bună
– structura grosolană

8
1.3. Puncte critice A0= Trans. Mag. a Ce – Ttr=210°C
Ce mag ↔ Ce paramag

A1= Trans. Eutectoida – T =727°C PSK Pe(0,77%C) ↔ ssγ (cfc)

Pe=ssα (max 0,02%C cu retea CVC)

+CeI(6,67%C cu retea ortorombica)

A2= Trans. Mag. a SS α – T =770°C...727°C MOSK

α feromag ↔ α paramag

• Comentarii privind
transformarea A2+A3

• Comentarii privind
transformarea A1+A5

A3= Trans. α→ γ –T =912°C...727°C GOSK α(cvc) ↔ γ(cfc)

A4= Trans. γ → δ –T =1394°C...1495°C NH,NJ γ(cfc) ↔ δ(cvc)

A5= Acem (precipitarea CeII la racire) –T =1148°C...727°C 9

γ(C>0,77%)→ γ(C→0,77%)+ Ce(6,67%C)

1.4. Microstructura otelurilor nealiate 1.5. Influenta continutului de carbon
si a fontelor albe asupra proprietatilor otelurilor
nealiate

10
1.6. Simbolizarea oţelurilor în Uniunea Europeană
În decursul timpului, în fiecare ţară a fost dezvoltat un sistem propriu de
standardizare a produselor, serviciilor, metodelor de control şi evaluare a calităţii etc...
-In Romania -STAS (prescurtare dată standardelor de stat româneşti)
-în Germania – DIN,
-în Marea Britanie – BS,
-în Rusia – GOST
Odată cu intrarea României în U.E., procesul de asimilare a acestor norme este în
plină desfăşurare şi în ţara noastră, iar noile norme sunt numite SR EN (standard român –
euro normă)
Modul de simbolizare al oţelurilor este unitar în toate ţările Uniunii Europene şi
este reglementat prin SR EN 10 027.
Recunoaşterea mărcilor oţelurilor poate fi făcută prin: - sistemul alphanumeric
- sistemul numeric

1.6.1. Simbolizarea oţelurilor în sistemul alfanumeric (EN 10 027-1)

Grupa principală I
Simbolul cuprinde indicaţii privind domeniul de utilizare şi proprietăţile mecanice ale
oţelului.
Grupa principală II
Simbolul cuprinde indicaţii privind compoziţia chimică a oţelului.
11
 1.6.1.1.Simbolizarea otelurilor din grupa principală I
Simbolul principal reprezintă o literă care caracterizează domeniul de
utilizare al oţelului (Tabelul 1.), urmată de o cifră care indică valoarea minimă a
limitei de curgere (Re) în N/mm2.

Tabelul 1. Simboluri pentru oţelurile din grupa principală I

Domeniul de utilizare Litera

Oţel pt. construcţii de uz general S

Oţel pt. construcţii mecanice
Oţel pt. recipienţi sub presiune
Oţel pt. ţevi
Oţel pt. beton
Oţel pt. şine
Oţel laminat plat
Oţel pt. deformare plastică la rece
Tablă din oţel pt. ambutisare
E Observaţie:
P
La oţelurile din grupele
L Rezistența minimă la principale S sau E poate fi
B curgere plasată în faţă, litera G -
Re-N/mm2 aceasta indică faptul că
R oţelul este turnat
N
D
T

În caz de necesitate, la simbolul principal pot fi adăugate alte simboluri

suplimentare care caracterizează rezilienţa (tab. 2.), precum şi/sau starea de
dezoxidare, destinaţia, starea suprafeţei sau tratamentul termic aplicat (tab.3).
12
 Tabelul 2. Simboluri
suplimentare pt. rezilienţa Tabelul 3. Alte simboluri suplimentare
impusă

G1 necalmat
Dezoxidare G2 semicalmat
G3 calmat
C deformabil plastic la rece
E pt. emailare Exemplu:
F forjabil
Oţel conform
L pt. temperaturi scăzute
Destinaţie EN 10 025 - S355J0C+N
Rezilienţa M deformat termomecanic
Temp
minimă S pt. construcţii navale
27J 40J 60J ⁰C T pt. ţevi S = Oţel pt.construcţii de uz gen.
JR KR LR +20 W rezistent coroz. atmosferică 355= Re min 355N/mm2
J0 K0 L0 0 Condiţii +F grăunte ereditar fin
J0 = Rezilienţa min. 27J la 0⁰C
deosebite +Z alungire la rupere, min. 25%
J2 K2 L2 -20 C = deformabil plastic la rece
+OC acoperit cu material organic
J3 K3 L3 -30 Supraţa +S zincare cu flacără +N = stare normalizată
J4 K4 L4 -40 +ZN strat Zn-Ni electolitic
J5 K5 L5 -50 +A recopt
J6 K6 L6 -60 +C ecruisat
+N normalizat
Tratamnt
+QT îmbunătăţit
termic
+T revenit
+U fără tratament
13
+M tratament termomecanic
 1.6.1.2. Simbolizarea otelurilor din grupa principală II
Se impart în:

a.Oţeluri nealiate, (oţeluri carbon) cu un conţinut mediu de Mn < 1%;

b.Oţeluri aliate, care au ficare element de aliere sub 5%, respectiv oţelurile cu Mn>1%;

c.Oţelurile înalt aliate, care au cel puţin un element de aliere de peste 5%;

d.Oţelurile rapide.

a) Fac parte oţeluri de calitate nealiate (oţeluri carbon de calitate)

Simbolul principal cuprinde litera C, urmată de o cifră care indică conţinutul de

carbon în sutimi de procent. Ca simboluri suplimentare pot fi adăugate litere care
caracterizează domeniul de utilizare sau condiţii privind conţinutul de sulf.
Tabelul 4. Simbolurile oţelurilor de calitate nealiate in
sistem alfanumeric (EN 10 027-1)
Simbol
Conţinut de carbon Semnificaţie
suplimentar Exemplu:
Oţel nealiat conform
D pt. tragerea sârmei EN 10 016 - C70D

C pt. deformare la rece C70 = 0,70% C

D = pentru tragerea
S pt. arcuri sârmei
C Sutimi % U pt. scule
W pt. sârmă de sudare

E conţinut Sulf max.

14

G alte caracteristici
 Simbolizarea oţelurilor carbon în sistemul numeric (EN 10 027-2)
Simbolurile numerice ale oţelurilor conţin în prezent un număr de cinci cifre, dar
există prevăzută posibilitatea extinderii în viitor la un număr de şapte cifre. Ordonarea
cifrelor se face după următoarea schemă:
1. XX XX
Numar de ordine
Numărul grupei de oţeluri
Numarul grupei principale de materiale (oţel = 1)

Tabelul 5. Numărul grupei oţelurilor nealiate conform

clasificarii EN – numerică
Tabelul 6. Exemple de simbolizare a otelurilor
OŢELURI NEALIATE (OŢLURI CARBON) nealiate in sistemele EN şi STAS
00 Oţeluri obişnuite (oţeluri de uz general)
OŢELURI DE CALITATE EN
Numeric Alfanumeric
Simbol
01 Oţeluri pt. construcţii
STAS
02 Oţeluri Rm < 500N/mm2
03 Oţeluri C < 0,12%, Rm <400N/mm2 1.0037 S235JR OL37.2
04 Oţeluri C = 0,12...0,25%; Rm = 400...500N/mm2 1.0044 S275JR OL44.2
1.0144 S275J2G3 OL44.4
05 Oţeluri C = 0,25...0,55%; Rm < 700N/mm2 1.0242 S250GD OL34q
06 Oţeluri C > 0,55%; Rm > 700n/mm2 1.0308 S235G2 OLT35
07 Oţeluri cu conţinut sporit de S sau P 1.0345 P235GC R37
OŢELURI SUPERIOARE 1.0446 GE240 OT400-3
10 Oţeluri cu proprietăţi fizice speciale 1.0503 C45 OLC45
1.0601 C60 OLC60
11 Oţeluri pt. construcţii de maşini şi rezervoare, C < 1.0721 10S20 AUT12
0,5% 1.1121 C10E OLC10X
12 Oţeluri pt. construcţii de maşini, C > 0,5% 1.1241 C50E OLC50S
13 Oţeluri pt. construcţii de maşini şi rezervoare, cu 1.1625 C80 OSC8
impuneri speciale 1.1830 C85U OSC8M
14 -
15…18 Oţeluri pt. scule 15
 Simbolizarea oţelurilor aliate în sistemul alfanumeric (EN 10 027-1)
b) Oţeluri aliate (principalul element de aliere sub 5%)
Simbolul este format dintr-o cifră care reprezintă sutimi procent carbon, după
care urmează în ordine descrescătoare elementele de aliere marcate prin
simbolul chimic, iar în final o cifră care reprezintă conţinutul elementelor de
aliere împărțit la un factor prezentat în tabelul 7. Din această cifră se deduce
gradul de aliere al oţelului.
Tabelul 7. Factori de demultiplicare (impartire)
Exemplu:
Elementul chimic Factor Oţel aliat conform
EN 10 088 - 50CrMo4
Cr, Co, Mn, Ni, Si, W 4
50 = 0,50%C
Al, Be, Cu, Mo, Nb, Pb, Ta, Ti, V, Zr 10
Cr = element principal de aliere
Ce, N, P, S, C 100 Mo = alt element de aliere
4 = elemente de aliere ≈1,0%
B 1000

c) Oţeluri înalt aliate(exclusiv oţeluri rapide) Exemplu:

Oţel înalt aliat conform
Simbolurile încep cu litera X, urmată de o cifră care
reprezintă sutimi procent carbon, după care urmează EN 10 088 - X10CrNi18-8
enumerarea elementelor de aliere în ordine cantitativ
descrescătoare, iar apoi cifre întregi separate prin linii de X = Oţel înalt aliat
legătură, care indică procentul mediu al elementelor de
aliere. 10 = 0,10%C
Cr = element principal de aliere–Cr=18%
Ni = alt element de aliere – Ni = 8%

d) Oţeluri rapide Exemplu:

HS 2-10-1-8
Literele HS, care reprezintă oţelul rapid, sunt urmate de cifre care
prezintă procentul elementelor de aliere în următoarea ordine, W– HS = oţel rapid
Mo –V–Co, aceste cifre fiind separate prin linii de legătură. ( 2%W, 10%Mo, 1%V, 8%Co )
 Simbolizarea oţelurilor aliate în sistemul numeric (EN 10 027-2)

Simbolurile numerice ale oţelurilor conţin în prezent un număr de cinci cifre, dar
există prevăzută posibilitatea extinderii în viitor la un număr de şapte cifre. Ordonarea
cifrelor se face după următoarea schemă:
1. XX XX
Numar de ordine
Numărul grupei de oţeluri
Numarul grupei principale de materiale (oţel = 1)
EN STAS
1.2080 X210Cr12 205Cr115
Tabelul 8-9. Numărul grupelor oţelurilor aliate în 1.2210 115CrV3 117VCr6
1.2363 X100CrMoV5-1 100VMoCr52
clasificarea EN – numerică (EN 10 027-2) si exemple
1.2581 X30WCrV9-3 30VCrW85
1.2601 X165CrMoV12 165VMoCr115
NUMARUL GRUPEI la OŢELURI ALIATE - SUPERIOARE 1.2713 G55NiCrMoV6 55VMoCrNi16
1.2842 90MnCrV8 90VCrMn20
20...28 Oţeluri pt. scule 1.3215 HS18-1-2-5 Rp2
29...31 - 1.3355 HS18-0-1 Rp3
32 Oţeluri rapide cu Co 1.3505 100Cr6 RUL1
1.4028 X30Cr13 30Cr130
33 Oţeluri rapide fără Co
1.4122 X39CrMo17-1 35MoCr165
34 Oţeluri rezistente la uzare 1.4306 GX2CrNiN19-9 2NiCr185
35 Oţeluri pt. rulmenţi 1.4435 X2CrNiMo18-14-3 2MoNiCr175
36+37 Oţeluri cu propr. magnetice speciale 1.4521 X2CrMoTi18-2 2TiMoCr180
1.4876 X10NiCrAlTi32-20 10TiAlCrNi320
38+39 Oţeluri cu propr. fizice speciale
1.4922 X20CrMoV12-1 20VniMoCr120
40...45 Oţeluri inoxidabile 1.5025 51Si7 51Si17
46 Oţeluri pe bază de Ni 1.5122 G37MnSi5 35MnSi13
47+48 Oţeluri termorezistente 1.5523 19MnB4 19BMn10q
1.5638 G9Ni14 T15Ni35R
49 Oţeluri refractare
1.5711 40NiCr6 40CrNi12
50...84 Oţeluri pt. construcţii de maşini şi rezervoare 1.5920 18CrNi8 18CrNi20
85 Oţeluri pt. nitrurare 1.6580 30CrNiMo8 30MoCrNi20q
87...89 Oţeluri pt. construcţii sudate de înaltă rezistenţă 1.6783 G19NiCrMo12-6
17 T15MoCrNi30R
1.7035 41Cr4 40Cr10
1.7264 20CrMo5 21MoMnCr12
 1.7. Simbolizare EN a fontelor
Modul de simbolizare al fontelor în ţările Uniunii Europene este reglementat prin EN 1560. În
tabelul 6. sunt prezentate elementele care formează simbolurile prin care sunt notate fontele
de toate tipurile.

Tabelul 10. Simbolurile oţelurilor de calitate

nealiate in sistem alfanumeric (EN 10 027-1)

NOTATIE Simbol suplimentar Semnificaţie

Norma EN-
eulopeană
Exemplul 1: Exemplul 4:
Material GJ Fontă
Fontă cu grafit lamelar Fontă maleabilă neagră
L lamelar (EN 1561) - EN-GJL-HB215 (EN 1562) - EN-GJMB-700-2
S sferoidal
M de maleabilizare EN- = norma europeană GJ = fontă
Forma MB = maleabilă neagră (B-black)
V vermicular GJ = fontă
grafitului 700 = Rmmin – N/mm2
N fără grafit L = grafit lamelar
(fontă ledeburitică) HB215 = duritate Brinell 2 = Amin - %
Y Strucutură specială
Exemplul 2:
Ex. - 300 Rmmin – N/mm2 Exemplul 5:
Fontă cu grafit sferoidal
Ex. - 10 Amin - % Fontă aliată
(EN 1694) - EN-GJS-350-22U
Caracteristici Ex. – HB150 duritate EN-GJN-X300CrNiSi 9-5-2
mecanice RT (20⁰C) rezilienţă GJ = fontă
RL (temp.negative) S = grafit sferoidal EN= normă europeană
350 = Rmmin – N/mm2 GJ= fontă
S turnare separată N= ledeburitică
Realizarea 22 = Amin - %
U turnare cu produsul X=se specifică compoziţia chimică
epruvetei U = epruvetă tutnată cu produsul
C prelevare din produs 300 = 3%C
X simbol Exemplul 3: Cr = crom
Ex. 300 = 3%C sutimi %C (dacă este Fontă maleabila albă Ni = nichel
Compoziţie semnificativ) (EN 1562) - EN-GJMW-350-4 Si = siliciu
chimică Ex. CrNi simboluri el. chimice 9 = %Cr
Ex. 9-5 conţinut % el.chimice GJ = fontă 5 = %Ni
MW= maleabilă albă (W- white) 4 =18%Si
Oservaţie: Simbolul va specifica, fie caracteristici mecanice, fie 350 = Rmmin – N/mm2
compoziţia chimică a fontei. 4 = Amin - %
Definirea tratamentelor termice. Terminologie.

Clasificarea tratamentelor termice

Reprezentarea tratamentelor termice

 Definirea tratamentelor
termice.
Terminologie
 Tratamentele termice sunt procedee de prelucrare la cald, care,
printr-o succesiune de operaţii de încălzire, menţinere şi răcire,
executate în condiţii bine determinate, conduc la obţinerea
anumitor structuri şi proprietăţi impuse produselor metalice.

 Scopul aplicării tratamentelor termice îl constituie, prin urmare,

modificarea structurii şi proprietăţilor iniţiale.

 se deosebesc de celelalte procedee de prelucrare (deformare

plastică, sudare, prelucrări prin aşchiere), care urmăresc
modificarea formei şi dimensiunilor produselor metalice. Dacă însă,
la aplicarea unui tratament termic, apar modificări de formă şi
dimensiuni, acestea se produc accidental, în mod nedorit, şi
constituie inevitabil defecte de tratament.
 Produsul metalic este un corp metalic, de tip
semifabricat, piesă sau sculă, supus unei anumite
operaţii de tratament termic.

 Încărcătura metalică constituie totalitatea produselor

metalice, supuse simultan aceleiaşi operaţii de
tratament. Încărcătura metalică este complet definită,
dacă se cunoaşte numărul de produse, care o
alcătuiesc, şi aşezarea acestora în utilajul de
tratament.

 Produsele metalice prezintă o serie de caracteristici

structurale, tehnologice şi de exploatare, care se
modifică pe parcursul operaţiilor de încălzire,
menţinere şi răcire, executate în vederea realizării
unui anumit tratament termic.
 Caracteristicile structurale reprezintă totalitatea
mărimilor cu ajutorul cărora se poate descrie complet
structura unui material metalic dat. Acestea se referă la
numărul, natura, proporţia şi morfologia (forma,
dimensiunea şi distribuţia) fazelor şi constituenţilor
structurali.

 Caracteristicile tehnologice reprezintă ansamblul

mărimilor de material, care definesc comportarea
materialului metalic pe parcursul unei operaţii de
prelucrare. Aceste caracteristici rezultă, de regulă, prin
corelarea mai multor proprietăţi şi se exprimă cantitativ cu
ajutorul mai multor indicatori.

 Caracteristicile de exploatare reprezintă ansamblul

mărimilor de material, care definesc comportarea acestuia
faţă de diferitele solicitări mecanice, fizice sau chimice la
care este supus produsul în exploatare. Astfel de
caracteristici sunt: limita de curgere, limita de rupere,
alungirea, gâtuirea, rezilienţa, conductivitatea electrică
sau termică, permeabilitatea magnetică, rezistenţa la
 caracteristici tehnologice, se numesc
tratamente termice primare. Acestea
se intercalează între operaţiile din fluxul
de fabricaţie şi pregătesc materialul în
vederea executării operaţiei ulterioare
aplicării lor.

 Tratamentele termice, care au drept

scop obţinerea anumitor caracteristici de
exploatare, se numesc tratamente
termice finale. Ele se aplică unor
produse metalice aflate în stadiile finale
de prelucrare (având forma şi
dimensiunile finite).
 Clasificarea tratamentelor termice
Considerând materialul metalic supus unui tratament termic ca fiind un
sistem termodinamic, alcătuit din una sau mai multe faze, starea sa
poate fi caracterizată cu ajutorul energiei libere Helmholtz:

 F = U - T ⋅ S , unde:
F [J] – energia liberă;
U [J] – energia internă;
T [K] – temperatura ;
S [J] – entropia.
 Dacă se diferenţiază expresia energiei libere se obţine:
dF = dU - T⋅dS - S⋅dT (1.2)
 Din ecuaţia generalizată a primelor două principii ale termodinamicii
pentu procese reversibile rezultă:
T⋅dS = dU + p⋅dV (1.3)
Fiind dat faptul că volumul produsului se menţine constant (V = const.)
şi deci dV = 0, relaţia (1.2) devine:

dF=-SdT

24
  Pentru fiecare stare a materialului metalic se poate trasa câte o
curbă de forma celei din fig.1.

 Dacă, într-un interval de temperatură dat, sunt posibile mai multe

stări ale materialului, atunci fiecăreia îi corespunde o curbă F = f(T).
Dintre acestea, starea pentru care:
F = min. reprezintă starea de echilibru stabil. (fig.2.)

Temperatura T0, la care energiile libere ale celor două stări sunt egale, se numeşte
temperatură de echilibru . Dacă însă materialul este răcit la temperatura Tr, el va
trece în starea 1, întrucât:
ΔFr = F2Tr – F1Tr > 0. ΔFr se numeşte forţă motrice a transformării, iar diferenţa dintre
temperatura de echilibru şi temperatura de transformare la răcire (T r):
ΔTr = T0 – Tr, poartă numele de grad de subrăcire.
Considerând drept criteriu de clasificare a tratamentelor termice
variaţia cu temperatura a diferenţei de energie liberă dintre starea
iniţială (1) şi starea finală (2),
tratamentele termice se clasifică în:

• recoaceri;
• căliri;
• reveniri şi îmbătrâniri

26
Reprezentarea tratamentelor termice

 Tratamentele termice se realizează printr-o succesiune de operaţii de

încălzire, menţinere şi răcire, efectuate în condiţii bine determinate, astfel
încât să conducă la obţinerea structurii şi proprietăţilor dorite.
 Aceste operaţii se numesc operaţii de bază ale tratamentelor termice.

 Graficul, reprezentând succesiunea în timp a celor trei operaţii, se numeşte

ciclogramă sau ciclu de tratament termic.

 Reprezentarea se face în coordonate temperatură – timp (T - t) şi se

trasează curbele de variaţie a temperaturii în timpul încălzirii, menţinerii şi
răcirii pentru diferite puncte din secţiunea produsului. De regulă, astfel de
curbe se realizează pentru suprafaţa şi centrul produsului metalic, întrucât
se poate astfel vizualiza şi evoluţia în timp a gradului de uniformitate a
încălzirii

27
În graficul din figura folosit următoarele notaţii:
Tm – temperatura mediului de încălzire;
Tinc – temperatura de tratament termic;
Ts – temperatura suprafeţei produsului;
Tc – temperatura centrului produsului;
To – temperatura iniţială a produsului;
Trăc – temperatura finală a produsului.
Încălzirea

Pentru stabilirea tehnologiei de încălzire volumică a produselor

metalice, trebuiesc parcurse succesiv următoarele etape:

• alegerea temperaturii de încălzire;

• alegerea utilajului de încălzire;
• alegerea regimului de încălzire;
• calculul coeficientului de schimb superficial de căldură pentru
mediul de încălzire ales;
• calculul caracteristicilor termofizice ale materialului supus
încălzirii;
• calculul vitezelor maxime admisibile de încălzire;
• stabilirea modului de alcătuire a încărcăturii şi de aşezare a
produselor metalice în cuptor;
• calculul duratei de încălzire.

29
Alegerea temperaturii de încălzire

Alegerea temperaturii de încălzire se face în funcţie de:

• tipul tratamentului termic aplicat;
• compoziţia chimică a materialului supus tratamentului.

Se poate opta, în acest scop, pentru una dintre următoarele metode:

• utilizarea indicaţiilor din standardul de material sau alte normative -

aceasta este calea cea mai simplă şi mai rapidă, dar asigură precizia
cea mai redusă;

• utilizarea diagramelor de echilibru - această metodă poate fi aplicată

numai în cazul aliajelor binare şi ternare, pentru care în literatura de
specialitate există diagrame de echilibru;

• stabilirea temperaturii de încălzire în funcţie de valoarea

temperaturilor critice de transformare. Acestea se pot determina prin
calcul, utilizând relaţii empirice aproximative, sau pe cale
experimentală. 30
Cea mai mare precizie în ceea ce priveşte determinarea temperaturilor de
început şi de sfârşit de transformare de fază în stare solidă pentru un material
dat este asigurată de metodele experimentale.

Dintre acestea, cele mai des utilizate sunt: analiza termică, analiza
dilatometrică şi metoda călirilor succesive.
Analiza termică se bazează pe faptul că transformările de fază în stare
solidă, care au loc în materialele metalice, sunt însoţite de efecte termice
(degajare sau absorbţie de căldură latentă de transformare).
În consecinţă, punctele de inflexiune sau palierele, care apar pe curbele de
răcire (T – t), marchează poziţiile temperaturile critice de transformare

31
Alegerea utilajului de încălzire

Circa 60 – 70% din utilajele aflate în dotarea secţiilor de tratamente termice sunt utilaje
de încălzire. Alegerea utilajului de încălzire se face ţinând cont de:
• tipul tratamentului termic aplicat;
• produsul metalic care se tratează (formă, dimensiune, material);
• modul de alcătuire a şarjei;
• condiţiile impuse pentru suprafaţa produsului;
• dotarea existentă în secţia de tratament.

Utilajele de încălzire sunt de două tipuri: cuptoare şi instalaţii de încălzire.

Cuptoarele, la rândul lor, pot fi cu cameră sau cu baie de încălzire.
În cazul cuptoarelor cu cameră, încălzirea se efectuează în spaţii închise în
atmosferă gazoasă.
caracteristici constructive şi tehnologice:

• dimensiunile spaţiului de lucru [B x L x H];

• încărcătura maximă [kg];
• intervalul temperaturilor de utilizare [0C];
• tipul atmosferei din spaţiul de lucru;
• natura sursei termice;
• consumul specific de energie [KW] sau [Nm3/h];
productivitatea [kg/h], care se exprimă în funcţie de tipul tratamentului
32 termic
(recoacere, călire sau revenire).
-înfuncţiei de intervalul temperaturilor de utilizare (ΔTut) - din acest punct de
vedere, cuptoarele cu cameră pot fi:

a1) cuptoare pentru temperaturi joase (Tut < 650 0C)

a2) cuptoare pentru temperaturi medii (Tut = 650 – 1 000 0C);
a3) cuptoare pentru temperaturi înalte (Tut > 1 000 0C)
b) natura sursei termice - se deosebesc astfel:
b1) cuptoare cu flacără (cu combustibil gazos lichid sau solid);
b2) cuptoare electrice (cu rezistori sau cu inducţie).
c) modul de funcţionare:
c1) cu funcţionare continuă;
c2) cu funcţionare discontinuă.
d) după direcţia de manevrare a produselor tratate:
d1) cuptoare orizontale (fig.1.11 [2]);
d2) cuptoare verticale (fig.1.12, 1.13, [2]).
Toate tipurile de cuptoare cu cameră prezentate mai sus pot fi prevăzute cu
sisteme de manevrare mecanizată a încărcăturii şi pot lucra cu atmosferă normală
sau controlată.

33
Alegerea regimului de încălzire trei regimuri de încălzire:
• încălzirea în cuptor cu temperatura constantă, respectiv în condiţii: T m= const.;
• încălzirea cu viteză constantă, respectiv în condiţii: v înc = const., TS = T0 + vinc . t ;
• încălzirea în cuptoare cu băi, respectiv în condiţii: Ts = const..

Încălzirea cu viteză constantă

Încălzirea în cuptor cu temperatura
constantă se realizează practic prin
introducerea produsului rece în cuptorul
aflat la o temperatură cu puţin superioară
temperaturii de tratament termic şi care se
menţine constantă pe toată durata
încălzirii:
Tm= Tinc + (10 - 30) 0C.
conduce la durate de încălzire
foarte lungi şi se aplică produselor
metalice de dimensiuni mari,
având forme complicate şi fiind
confecţionate din materiale cu
plasticitate redusă. Se realizează
practic prin introducerea reperelor
reci în cuptorul rece, la care se
programează o viteză de încălzire
constantă.

Încălzirea în condiţii Ts = constant se realizează practic în

cazul utilizării cuptoarelor cu băi, prin scufundarea produsului rece
în baia de încălzire, aflată la o temperatură cu puţin superioară
temperaturii de tratament. Suprafaţa produsului atinge 36 astfel,
practic instantaneu, temperatura de încălzire, în timp ce miezul
răspunde abia după un timp dat.
Menţinerea
Noţiuni introductive

Este cea de-a doua operaţie de bază a tratamentelor termice. La sfârşitul încălzirii,
temperatura este neuniformă pe secţiunea produsului, fiind maximă la suprafaţă şi
minimă în centru:
• TS = Tînc şi
• TC < Tînc.

Din acest motiv, menţinerea urmăreşte în primul rând uniformizarea temperaturii pe

secţiune. Durata de timp necesară se numeşte durată de egalizare (teg).
Valoarea ei este determinată de tipul produsul metalic tratat (material,
formă, dimensiune, aşezare în utilaj) şi regimul de egalizare ales.

După egalizarea temperaturii în întreg volumul materialului, produsul trebuie

menţinut în continuare la Tinc, până la încheierea transformărilor structurale specifice
tratamentului termic aplicat. Intervalul de timp necesar se numeşte durată de
transformare (ttr).
Valoarea ei depinde de tipul transformărilor care trebuiesc realizate şi
variază de la valori de ordinul minutelor (austenitizare) la37valori de zeci de
ore (omogenizare).
Durata de transformare (ttr)

Din momentul în care s-a realizat uniformizarea temperaturii pe secţiunea produsului,

la gradul de egalizare dorit, se continuă menţinerea la temperature de încălzire.
Durata de transformare (ttr) depinde, în principal, de:
• tipul tratamentului termic;
• materialul metalic din care este confecţionat produsul;
• structura iniţială a materialului;
• temperatura de menţinere.

Transformările, care au loc în timpul încălzirii şi menţinerii la temperaturi

superioare celei ambiante (recristalizare, omogenizare chimică, dizolvare sau
precipitare de faze secundare, procese de coalescenţă şi globulizare, creşterea
grăunţilor), sunt procese, care necesită activare termică şi se realizează prin
difuzie.

Din acest motiv, ele se desfăşoară cu atât mai uşor, cu cât temperatura de
menţinere este mai ridicată, durata de transformare scăzând exponenţial la
creşterea temperaturii peste o valoare critică, la care se declanşează
transformarea. 38
Interacţiunea chimică dintre mediul de încălzire/menţinere şi
suprafaţa produselor

În timpul încălzirii şi menţinerii, interacţiunea chimică dintre mediu şi

suprafaţa produselor tratate termic determină modificări ale compoziţiei
chimice, structurii, caracteristicilor tehnologice şi de exploatare. Din
acest motiv, în vederea asigurării calităţii produselor, în condiţiile unor
consumuri cât mai reduse de material, manoperă şi energie, necesare
operaţiilor de curăţire sau prelucrare mecanică a suprafeţelor, se
impune un control riguros al interacţiunii produs - mediu.

Această interacţiune este determinată de:

• natura materialului metalic;
• natura mediului de încălzire / menţinere;
• temperatura mediului;
• durata de încălzire / menţinere.
39
Mediile de încălzire, în funcţie de tipul utilajului de încălzire, pot fi:

• lichide (în cazul cuptoarelor cu băi), topitura putând fi un amestec de

săruri sau un metal topit.
Alegerea mediului trebuie astfel făcută, încât acesta să nu interacţioneze cu
suprafaţa produsului metalic, să nu pătrundă în suprafaţă şi să poată fi uşor
curăţat de pe suprafaţă.

• gazoase (în cazul încălzirii în cuptoare cu cameră).

Dacă cuptorul este cu flacără, atmosfera este alcătuită din: N2 – O2 –
H2O(vap) – H2 – CO – CO2, iar dacă cuptorul este electric, mediul de
încălzire este de tip N2 – O2 – H2O.

În cazul mediilor de încălzire gazoase, dacă nu se iau măsuri

speciale de control al interacţiunii chimice mediu – material,
prin utilizarea aşa numitelor “atmosfere controlate”, se
produc, de regulă, două tipuri de reacţii:

• oxidare – reducere;
• carburare – decarburare.
40
 Răcirea

Regimuri şi medii de răcire

Răcirea este cea de a treia operaţie de bază a tratamentelor termice. Ea are

drept scop readucerea produselor metalice calde la temperatura ambiantă
(Trăc), în condiţii bine determinate, care să evite apariţia de tensiuni termice
periculoase şi să conducă la obţinerea structurilor dorite.

În practica tratamentelor termice, vitezele de răcire variază în limite foarte

largi, de la 20 – 30 oC⁄h, la unele recoaceri, la 150 – 200 oC⁄s, la călire.

41
Răcirea foarte lentă cu viteză constantă (20 – 100oC/h) se realizează practic prin
menţinerea produsului în utilajul de încălzire şi reducerea treptată a alimentării cu
energie (debit de gaz sau putere)

Răcirea lentă (vrăc = 100 – 300oC/h, respectiv 2 - 5 oC/s) se obţine prin păstrarea
produsului în utilajul de încălzire şi oprirea completă a acestuia (răcire cu cuptorul).
Viteza de răcire realizată efectiv depinde în acest caz de:
• mărimea şi alcătuirea şarjei;
• mărimea utilajului şi tipul izolaţiei termice (factori de care depinde inerţia termică
a cuptorului).
În cazul cuptoarelor foarte mari, se recurge uneori şi la deschiderea uşilor.

Răcirea accelerată (vrăc = 5 - 100oC/min sau 0,1 - 2oC/s ) este răcirea în aer liniştit
sau ventilat. Se realizează practic prin scoaterea produsului din cuptor şi răcirea lui
în hala de tratament sau prin introducerea produsului în camere de răcire speciale.
În acest ultim caz, se utilizează cuptoare cu vatră mobilă sau cuptoare continue cu
camere de răcire, plasate în zona de evacuare.

Răcirea rapidă şi ultrarapidă (vrăc = 10 – 200o/s) se asigură prin

42
scufundarea
produsului scos din utilajul de încălzire într-un mediu lichid cu capacitate de răcire
foarte mare. Astfel de medii se numesc medii de călire.
43