CURS 7 - Tratamente termice de recoacere

7.1 Obiective
In urma parcurgerii cursului studentul va putea:
 Sa cunoasca importanta si tipurile de tratamente termice;
 Sa cunoasca efectul tratamentelor termice asupra structurii
unui material metalic;
 Sa cunoasca etapele unui tratament de recoacere;
 Sa identifice tipul de tratament de recoacere care este
aplicabil in cazul materialelor metalice din categoria
otelurilor.

7.2 Generalităţi privind tratamentele termice

Tratamentele termice se aplică pieselor metalice cu scopul de a

obţine anumite proprietăţi fizico-mecanice corespunzătoare cerinţelor
de ordin funcţional prevăzute în calculul de rezistenţă. O piesă
fabricată dintr-un anumit material metalic se caracterizează prin
compoziţie chimică şi structură. La o compoziţie dată corespunde
o anumită structură. A modifica proprietăţile fizico-mecanice în scopul
urmărit înseamnă a modifica fie compoziţia, fie structura. Pentru
un anumit material dat, compoziţia chimică nu mai poate fi modificată,
deci singura variabilă rămâne structura şi ea constituie baza ştiinţifică a
tratamentelor chimice. A modifica structura înseamnă a modifica natura
constituenţilor structurali (metal pur, soluţie solidă, amestec mecanic,
compus definit, eutectic), a modifica forma, dimensiunile şi gradul de
dispersie al constituenţilor structurali (uniformitatea şi fineţea
structurii) şi impurităţi.
Baza teoretică a tratamentelor chimice o constituie teoria
aliajelor şi diagramele de echilibru termic. Studiul tratamentului
termic al unui aliaj metalic constă în cunoaşterea transformărilor
structurale în funcţie de variaţia de temperatură.
Din studiul diagramelor de echilibru rezultă că orice transformare,
deci orice tratament termic se bazează pe procesul fizic de difuziune al
atomilor în stare solidă. Acest proces este influenţat de temperatura de
încălzire al aliajului, de durata de menţinere la temperatura

Pag. 1
considerată şi de viteza de răcire. În practica tehnologică a oricărui
tratament chimic este necesar a preciza, pe baza unui studiu ştiinţific,
temperatura de încălzire, durata de menţinere şi condiţiile de
răcire, ceea ce formează regimul termic al tratamentului. Aceasta
se stabileşte cu precizie cu ajutorul diagramei de echilibru.
Pentru a supune un aliaj unui tratament termic trebuie ca
diagrama sa de echilibru să prezinte transformări în stare solidă
(alotropice sau prin saturaţie), adică prin procesele de difuzie ale
atomilor se poate modifica structura unui aliaj. Principiul de bază este
cel al tratamentului de călire. Dacă diagrama nu prezintă acele
transformări de fază în stare solidă, atunci aliajele prelucrate la rece
sau la cald prin diferite procedee pot fi supuse unui tratament chimic de
refacere a echilibrului fizico-mecanic deranjat. Astfel, se regenerează
edificiul cristalin normal şi se recapătă proprietăţile fizico-mecanice
normale. Principiul de bază în acest caz, este cel al tratamentului
termic de recoacere.
În esenţă, prin aplicarea tratamentului termic se pot modifica
proprietăţile în sensul obţinerii unor caracteristici mecanice de
rezistenţă mai ridicate (limita elastică, limita de curgere, rezistenţa la
rupere, duritatea), dacă aliajul respectiv prezintă transformări în stare
solidă (călirea), sau regenerarea stării structurale normale, dacă aliajul
respectiv nu prezintă aceste transformări (recoacerea).
Clasificarea tratamentelor termice se poate face după
următoarele criterii mai importante:
■ după natura aliajelor la care se aplică:
 tratamente termice aplicate aliajelor feroase (oţeluri şi fonte)
 tratamente termice aplicate aliajelor neferoase
■ după natura transformărilor ce au loc la tratamentul termic:
 tratamente termice propriu - zise - temperatura este
factorul care determină transformările;
 tratamente termo - chimice - transformările sunt legate atât de
variaţia de temperatură cât şi de reacţiile chimice care au loc;
 tratamente termo - fizice - transformările sunt legate şi de alte
acţiuni fizice exercitate asupra materialului tratat termic.
Recoacerea este tratamentul termic utilizat pentru a corecta
unele defecte provenite din prelucrările anterioare (turnare, laminare,
forjare) şi pentru a pregăti materialul pentru prelucrările ulterioare. Ea

Pag. 2
poate fi completă sau incompletă, după cum în timpul tratamentului se
produc sau nu transformări de fază în stare solidă, adică dacă
materialul este încălzit sau nu deasupra acestor puncte critice
(temperatura corespunzătoare unor transformări de fază în stare
solidă).
Îmbunătăţirea este tratamentul termic prin care se urmăreşte
obţinerea unor proprietăţi mecanice net superioare în comparaţie cu
cele corespunzătoare stării structurale normale de echilibru al
materialului. Procedeul menţionat cuprinde o primă etapă de călire
(tratament termic ce constă în încălzirea materialelor deasupra
punctelor de transformare, urmată de o răcire energică, în scopul
obţinerii unei stări în afară de echilibru) şi a o doua etapă de revenire
(tratament termic ce constă în reîncălzirea materialului călit, la
temperaturi inferioare punctelor de transformare, urmată de o răcire
mai mult sau mai puţin energică, în scopul reducerii
corespunzătoare a durităţii şi fragilizării excesive a materialului
călit).Operaţiile de bază ale unui tratament termic sunt încălzirea,
menţinerea şi răcirea. Dacă se reprezintă grafic
într-o diagramă temperatură timp se va obţine ciclul termic al
tratamentului.
Pe această diagramă sunt evidenţiaţi şi parametrii tehnologici
ai operaţiilor de bază: temperatura de încălzire Tînc, durata tînc, viteza
de încălzire vînc, durata de menţinere tmen, durata de răcire trăc,
viteza de răcire vrăc, natura mediului de încălzire şi a celui de
menţinere.

Ciclul unui tratament termic

Aceşti ultimi doi termeni nu apar efectiv în ciclul de

Pag. 3
tratament termic, dar ei prezintă importanţă pentru reuşita
tratamentului, deoarece determină duratele de încălzire şi de
menţinere, prin intermediul coeficientului de transmitere al căldurii
influenţând starea suprafeţelor pieselor tratate termic, aceasta în
special datorită interacţiunii chimice al mediului cu suprafeţele
produselor, interacţiune care poate duce la oxidarea sau
decarburarea ori îmbogăţirea suprafeţelor în anumite elemente.
Oxidarea şi decarburarea fiind fenomene nedorite, în ultimul timp în
locul atmosferei obişnuite din cuptoarele de tratament termic,
atmosferă oxidantă şi decarburantă, se preferă tot mai mult
atmosferele controlate, care preîntâmpină aceste fenomene
nedorite, sau băile de săruri, care încălzesc rapid şi uniform şi
nu produc oxidări sau decarburări.
Operaţia de încălzire. Un regim de încălzire corect ales trebuie
să asigure atingerea temperaturii de încălzire în toată masa piesei, fără
crăpături sau deformări importante ale pieselor. Temperatura de
încălzire se determină precis cu ajutorul diagramei de echilibru al
aliajului tratat, în funcţie de tipul de tratament termic aplicat. O durată
de încălzire cât mai redusă duce la scurtarea duratei tratamentului
termic şi la pierderi mici de material prin oxidare. Ea este determinată
de natura mediului de încălzire: gazos (aerul sau atmosferele
controlate), sau lichid (băi de săruri sau băi ale unor metale sau
aliaje topite). Încălzirea la temperaturi ridicate este însoţită de
creşterea grăunţilor de austenită, iar prin răcirea ulterioară, din
grăunţii mari de austenită se obţin structuri grosolane sau mai fine, în
funcţie de compoziţia chimică a oţelurilor. Fenomenul este cunoscut
sub numele de ereditate granular şi se referă la mărimea grăuntelui
primar de austenită. Acest grăunte ereditar constituie o caracteristică
importantă a structurii oţelurilor prin faptul că acesta condiţionează
desfăşurarea tratamentului termic şi ca urmare, proprietăţile mecanice
ce se pot obţine.
Operaţia de menţinere este necesară pentru egalizarea
temperaturii în toată masa piesei şi pentru producerea transformărilor
de fază urmărite la încălzire. Durata menţineri se determină însumând
timpul necesar egalizării termice cu cel necesar transformărilor.
Operaţia de răcire variază de la caz la caz, variind între câteva
secunde şi câteva zeci de ore. Realizarea vitezelor de răcire este

Pag. 4
posibilă prin folosirea unor medii de răcire, cum ar fi: spaţiul de
lucru al cuptorului (răcire cu cuptorul), aerul, uleiurile vegetale sau
minerale, apa, soluţiile apoase, băile de topituri de soluri, zăpada
carbonică, oxigenul lichid etc. Cea mai mare viteză de răcire o asigură
soluţiile apoase, apoi apa, uleiul, aerul, spaţiul cuptorului etc.

7.3 Tratamente de recoacere

Scopul tratamentelor termice de recoacere este de a

regenera edificiul cristalin, modificat prin diferite procedee de,
prelucrare anterioare sau de a reda structurii echilibrul fizico -
mecanic normal. Recoacerea constă în încălzirea pieselor la o
anumită temperatură, în funcţie de scopul urmării, urmată de o răcire
lentă.
În funcţie de transformările structurale care au loc,
corespunzător se deosebesc:
 recoacerea de omogenizare;
 recoacerea de recristalizare;
 recoacerea de îmbunătăţire a prelucrabilităţii prin aşchiere;
 recoacerea de detensionare;
 recoacerea de regenerare (normalizare).
■ Recoacerea de omogenizare are ca scop omogenizarea
structurii brute de turnare prin înlăturarea segregaţiilor dendritice şi
interdendritice. Prin acest tratament structura neomogenă cu aspect
dendritic revine la structura normală cu aspect poliedric.
Omogenizarea se realizează prin difuzia atomilor, care determină
dizolvarea în soluţie solidă a ramificaţiilor dendritice şi
interdendritice. Temperatura de încălzire este de aproximativ
90...95% din temperatura de topire a materialului pentru ca procesul
de difuzie să se producă cât mai bine. Omogenizarea urmată de
normalizare, se aplică în cazul pieselor turnate de mare importanţă.
Temperatura ridicată poate duce la arderea materialului,
adică la formarea de pelicule de oxizi de fier care pătrund intercristalin
şi reduc mult coeziunea materialului, mărind totodată fragilitatea.
Oţelul ars nu mai poate fi regenerat prin nici un tratament. Pentru a
evita acest fenomen se recomandă ca viteza de încălzire să fie sub

Pag. 5
 0
100 C/h, iar durata de menţinere a pieselor din oţel se determină cu
relaţia: tmen = 5 + 0,5 · M, [h], unde M este masa pieselor, [tone].
0
Răcirea se recomandă să se facă lent cu viteze de 50...60 C/h, până
sub punctele critice inferioare, iar apoi în aer.
■ Recoacerea de recristalizare are ca scop, redarea pieselor
metalice durificate (ecruisate) în urma operaţiilor de deformare la rece,
a proprietăţilor normale de plasticitate. Prelucrarea prin deformare
plastică la rece duce la deformarea reţelei cristaline, ceea ce dă
naştere unei stări de tensiuni, stare ce se reflectă în modificarea
proprietăţilor mecanice în sensul durificării materialului metalic şi
a reducerii plasticităţii şi tenacităţii. Pentru a reda materialului
proprietăţile iniţiale de bună plasticitate este necesară refacerea
edificiului cristalin. Piesele sunt reîncălzite la temperatură relativ joasă,
în cazul oţelurilor sub linia AC1, pentru a activa mobilitatea atomilor
şi a reface structura cristalină, de unde şi denumirea de
recristalizare. Procesul fizic de cristalizare secundară are loc prin
0
difuzia atomilor în stare solidă: Trecr = α · Ttop, [ C], în care α =
0,35...0,55 coeficient de proporţionalitate în funcţie de natura
materialului . De exemplu, temperatura de recristalizare pentru
0
oţelurile de carbon este de 400...500 C, pentru cele înalt aliate de
0 0
550...650 C, iar pentru cele austenitice de 700...800 C. În urma
recristalizării se obţine o structură mai fină, mai uniformă. Nu are loc
nici o modificare de fază, ci se modifică doar forma şi dimensiunile
grăunţilor cristalini, constituenţii structurali rămânând aceeaşi.
■ Recoacerea pentru îmbunătăţirea prelucrării prin
aşchiere, numită şi recoacere de înmuiere sau globulizare, se aplică
oţelurilor în scopul ridicării productivităţii şi prelucrării cu un consum
minim de scule. Probleme referitoare larelucrarea prin aşchiere apar
corespunzător în cazul următoarelor oţeluri: oţeluri extra moi şi moi,
carbon şi slab aliate; oţeluri dure şi extradure; oţeluri autocălibile.
Oţelurile extra moi şi moi, cu carbon sub 0,2%, au în stare
de semifabricat o structură feritică. Aceasta, la aşchiere, datorită
plasticităţii, determină mărirea forţelor de frecare între material şi

Pag. 6
sculă şi conduce la o rugozitate mare a suprafeţei prelucrate. Aceste
inconveniente se elimină prin fragilizarea feritei, care se poate face
fie prin aliere cu fosfor şi siliciu, fie prin tratament termic de
0
normalizare cu supraîncălzire la 950 C şi răcire în ulei.
Recoacerea propriu - zisă de îmbunătăţirea prelucrabilităţii prin
aşchiere se aplică oţelurilor dure şi extradure şi celor autocălibile.
Cele dure (0,6...0,9% C) şi extradure (1,0...1,4% C) au
prelucrabilitatea prin aşchiere redusă deoarece lamelele de
cementită din perlită joacă rolul unor microcuţite abrazive faţă de
muchia tăietoare a sculei, uzând-o rapid prin abraziune.
Prin tratament termic se modifică forma cementitei (devine
sferoidală, globulară), lamelele de cementită secundară dizolvându-se
parţial la încălzirea oţelului la temperaturi în jurul liniei AC1. Duritatea
va fi de 250...300 HB, convenabilă prelucrărilor prin aşchiere.
■ Recoacerea de detensionare se aplică în scopul înlăturării
tensiunilor interne de ordin termic sau structural, determinate de
diferite prelucrări sau tratamente termice executate anterior. Modul de
realizare a detensionării constă în încălzirea pieselor la temperaturi
relativ joase, la care difuziunea să permită atomilor ocuparea poziţiilor
de echilibru şi pe această cale anularea tensiunilor interne. Deci,
detensionarea nu schimbă structura materialului nici din punct de
vedere al constituenţilor structurali, nici din punct de vedere al formei
şi dimensiunilor grăunţilor cristalini.
Temperatura de încălzire este cel mai important factor în
stabilirea regimului termic al recoacerii de detensionare. Cu cât aceasta
este mai ridicată, cu atât eliminarea tensiunilor interne este mai
completă. În funcţie de temperatura de încălzire. Detensionarea poate
fi completă sau incompletă. Cea incompletă se aplică pieselor din oţel
călite (scule, piese cementate) care trebuie să-şi păstreze duritatea în
exploatare şi constă în încălzirea materialului la temperatură joasă,
0
de 150...200 C. Detensionarea completă se face prin încălzirea
0 0
materialului la temperaturi peste 450 C, de regulă 600...700 C şi se
aplică pieselor turnate sau forjate ce urmează a fi supuse unor operaţii
de aşchiere ulterioare.
■ Recoacerea de normalizare (de regenerare) se aplică în

Pag. 7
scopul regenerării structurii de echilibru a materialului cu granulaţie
fină şi uniformă. Prelucrarea la cald (turnarea, forjarea, sudarea, etc.),
peste punctele critice ale aliajelor ce prezintă transformări de fază
în stare solidă, este însoţită de modificări structurale, uneori
neconvenabile pentru prelucrările ulterioare sau pentru utilizarea lor în
exploatare. Piesele pot prezenta unele defecte structurale, cum ar fi
granulaţia grosolană, aspectul necorespunzător al constituenţilor de
echilibru (structuri lamelare sau aciculare), formarea de constituenţi în
afară de echilibru. Acestea vor fi înlăturate prin tratamentul chimic
de normalizare, care constă într-o reaustenitizare corectă a oţelului,
prin încălzire la temperaturi mai mari decât AC3, menţinere scurtă şi
răcire lentă. Piesele din oţel, la care defectul frecvent întâlnit este cel
de apariţie al feritei aciculară (aşezarea în frunză a feritei), se vor
încălzi la temperaturi ce nu vor depăşi punctul critic superior cu
0
mai mult de 30...50 C, se vor menţine la această temperatură până
când va avea loc egalizarea termică şi apoi se vor răci lent, cu viteze
de 50...1000 C / h. Regimul termic în cazul normalizării este:
 pentru oţelurile hipoeutectoide (C < 0,77%):
0
- încălzire la temperatura AC3 + 30...50 C;
- menţinere 20...30 min.;
- răcire în aer liniştit sau ventilat;
 pentru oţelurile hipereutectoide (C=0,77...2,11%):
0
- încălzire la temperatura AC1+50...70 C;
- menţinere 20...30 min.;
- răcire în aer liniştit fără curenţi.

Pag. 8
 Regimurile termice ale tratamentelor de recoacere aplicate oţelurilor
Normalizarea conduce la o structură normală mai fină, cu un
grad de dispersie mai ridicat al cementitei secundare în masa feritică
de bază. În consecinţa, proprietăţile mecanice se îmbunătăţesc: cresc
limitele elastice, de curgere, rezistenţa la rupere şi duritatea, deci se
îmbunătăţeşte prelucrabilitatea prin aşchiere.
In concluzie a celor prezentate, în diagrama din figura de mai sus
sunt redate regimurile termice ale tratamentelor de recoacere
aplicate in cazul oţelurilor:
a = zona de ardere a oţelului;
b = recoacerea de omogenizare;
c = recoacerea de normalizare, c1 in cazul otelurilor cu retea de
cementita, c2 in cazul otelurilor fara retea de cementita;
d = recoacerea pentru îmbunătăţirea prelucrabilităţii;
e = recoacerea de regenerare;
f = recoacerea de recristalizare;
g = recoacerea de detensionare.

Activitati:
Incercati sa stabiliti temperaturile corespunzatoare regimurilor
termice ale tratamentelor de recoacere aplicabile in cazul otelurilor.

Pag. 9
Bibliografie:
1. Mutiu T.A. - Studiul metalelor, Editura I.C.P.A.I.U.C., Bucuresti,
1985;
2. Schwartz H. - Elementa practice de metalurgie fizica, Editura
Tehnica, Bucuresti, 1956;
3. Schumann H. - Metalurgie fizica, Editura Tehnica, Bucuresti, 1955;
4. Horia Colan – Studiul metalelor si tratamente termice – Editura
Didactica si Pedagogica, Bucuresti;

Teste:
1. Ce trebuie cunoscut pentru a supune un aliaj unui tratament
termic?
a) Diagrama termica;
b) Diagrama de echilibru;
c) Variatia temperaturii.
2. Care este operatia cea mai importanta in cazul unui tratament
termic?
a) Incalzirea;
b) Asezarea;
c) Topirea.
3. Care este tratamentul termic utilizat pentru a corecta unele defecte
provenite din prelucrările anterioare?
a) Calire;
b) Recoacere;
c) Revenire.
4. Care este tratamentul termic prin care se urmăreşte obţinerea unor
proprietăţi mecanice net superioare?
a) Imbunatatire;
b) Calire;
c) Recoacere.
5. Ce tratament termic are ca scop omogenizarea structurii brute
de turnare?
a) Recoacere de omogenizare;
b) Recoacere de refacere;
c) Recoacere incomplecta.

Pag. 10
6. Ce tratament termic are ca scop înlăturării tensiunilor interne
de ordin termic sau structural?
a) Recoacere de omogenizare;
b) Recoacere de detensionare;
c) Recoacere de regenerare.

Grila de evaluare

1. b
2. a
3. b
4. a
5. a
6. b

Pag. 11