CURS 9 - Tratamente termochimice si

termofizice

9.1 Obiective

In urma parcurgerii cursului studentul va putea:

 Sa cunoasca importanta si tipurile de tratamente termochimice si
termofizice;
 Sa cunoasca efectul tratamentelor termochimice din categoria
cementari, nitrurari, cianizari;
 Sa cunoasca principale tipuri de metalizari prin difuzie;
 Sa cunoasca generalitati legate de tratamentele termomecanice,
termomagnetice si termomecanomagnetice.

9.2 Generalitati privin tratamentele termochimice

Tratamentele termochimice se aplică în scopul obţinerii unor

anumite proprietăţi fizico - mecanice ale straturilor se suprafaţă
ale pieselor din oţel sau fontă. Proprietăţile urmărite se realizează
atât prin modificarea structurii cât şi a compoziţiei chimice a straturilor
superficiale. Se disting corespunzător următoarele faze:
 modificarea controlată a compoziţiei chimice a stratului
de suprafaţă(tratamentul chimic), constând din procesele de:
 disociere chimică a unui mediu ce conţine elementul
chimic introdus în stratul de suprafaţă şi formarea atomilor
respectivi;
 absorbţia atomilor activi ai elementului chimic considerat,
la suprafaţa piesei, cu formarea de noi constituenţi structurali;
 difuzia atomilor şi formarea noilor constituenţi în interiorul
piesei, pe o anumită adâncime, de regulă de ordinul
zecimilor de milimetru sau a milimetrilor;
 modificarea structurii stratului de suprafaţă, eventual şi a
miezului, prin aplicarea unui tratament termic (călirea).
Compoziţia oţelului şi a mediului de saturare, temperatura şi
durata tratamentului sunt factorii principali care determină proprietăţile
stratului tratat termochimic prin diferite procedee de cementare
(saturare cu carbon), nitrurare (saturare cu azot) sau cianizare
(saturare simultană cu azot şi carbon). Pentru a proteja piesele din oţel
la coroziunea faţă de agenţii atmosferici şi pentru a mări refractaritatea
şi rezistenţa la uzură se aplică saturarea superficială cu diverse metale
(aluminiul, cromul, siliciul, zincul, staniul, zirconiul, borul, beriliul, etc.),

Pag. 1
procedeu numit metalizare.

9.3 Cementarea

Cementarea se aplică oţelurilor de construcţie cu 0,15...0,25%

C (oţeluri de cementare) cu scopul obţinerii unor valori ridicate
ale durităţii superficiale, rezistenţei la uzură şi la oboseală.
Tratamentul constă în încălzirea pieselor introduse în mediul de
cementare la o temperatură peste AC3 pentru a favoriza difuzia
atomilor de carbon rezultaţi din disocierea mediului carburant,
conform relaţiei: 2CO → CO2+C.
Carbonul atomic difuzează în reţeaua de austenită şi este
dizolvat. Este o saturare superficială deoarece este limitată de procesul
difuziunii, care la rândul lui este influenţat de temperatură şi de mediul
de menţinere. Adâncimea stratului este de 0,5...2,5 mm, iar durata
tratamentului este de 8...10 h/mm strat cementat. Depăşirea
procentului de carbon 1% nu este indicată, din cauza formării
cementitei în reţea, ceea ce duce la mărirea fragilităţii şi
determină pericolul exfolierii stratului cementat. Dacă se doreşte
ca anumite suprafeţe ale piesei să rămână netratate, atunci acestea se
acoperă cu argilă, cupru electrolitic sau silicat de sodiu. Carburarea
decurge într- un mediu solid (format din 60% cărbune de lemn de
mesteacăn + 40% carbonat de bariu. Potasiu, sodiu, cărbune de oase
sau funingine), gazos (gaz metan, gaz de iluminat, gaz de gazogen,
acetilenă etc.) sau lichid (băi de săruri topite).
După cementare, piesele au la exterior o structură perlitică, iar la
interior se menţine structura iniţială ferito - perlitică. Întrucât
structura miezului devine grosolană datorită supraîncălzirii, pentru
îmbunătăţirea structurii se aplică în continuare tratamentul de dublă
călire. Astfel, prima călire constă în încălzirea piesei la temperatura
0 0
AC3 + 50 C (aproximativ 900...920 C), menţinere şi răcire în ulei, iar
0
cea de a doua constă în încălzirea la temperatura AC1 + 50 C
0
(aproximativ 800 C), cu răcire în ulei sau apă. Se aplică şi o
revenire joasă, pentru detensionare. Miezul rezultat în urma acestor
operaţii este tenace şi normalizat fin.

9.4 Nitrurarea

Nitrurarea este tratamentul termochimic care constă în saturarea

stratului superficial din oţel şi din fontă cu azot, în scopul măririi
durităţii, rezistenţei la uzură, la rupere, la oboseală şi la coroziune. Se
execută prin introducerea pieselor călite şi revenite în atmosferă de

Pag. 2
 0
amoniac, la temperaturi de 500...600 C (sub A1) si menţinerea timp
de câteva zeci de ore, în funcţie de grosimea stratului de nitrurat. La
aceste temperaturi, amoniacul disociază şi se eliberează azotul activ,
conform relaţiei: NH3 → 3H + N.
Azotul activ difuzează în stratul superficial al pieselor. Adâncimea
acestui strat depinde de temperatura de încălzire, de durata de
menţinere şi compoziţia chimică a oţelului. Pentru o durată de
0
menţinere de 40...60 h, la temperaturi de 500...600 C, adâncimea
stratului de nitrurat este de 0,2...0,3 mm.
Nitrurarea se aplică în special oţelurilor şi fontelor aliate
crom, wolfram, vanadiu, molibden, aluminiu etc. deoarece elementele
de aliere formează nitruri foarte dure, stabile termic şi mai puţin fragile.
Grăuntele din miezul piesei călite şi revenită în prealabil nu mai
necesită nici un tratament ulterior de regenerare a structurii, ci mai
mult un tratament de detensionare joasă. Nitrurarea se aplică pieselor
de avioane, motoarelor diesel, turbinelor, aparatelor de precizie etc.

9.5 Nitrurarea ionică

Acest tip de tratament termochimic c are loc ca urmare a

combinaţiilor superficiale şi a difuziei atomilor rapizi de azot rezultaţi
din ionii acceleraţi în căderea catodică a unei descărcări luminiscente,
în amestec azot - hidrogen (amoniac disociat) sau prin retrodifuzia
particulelor pulverizate catodic. Reprezintă un proces de absorbţie a
azotului în piesele de nitrurat şi fixarea interstiţială a acestuia,
inclusiv prin substituţia carbonului, cu formarea unei soluţii solide. Se
obţin astfel straturi superficiale cu durităţi până la 1200...1500 HV şi
grosimi până la un mm, în funcţie de marca de oţel, durata de nitrurare
şi temperatura de lucru.
Faţă de procesele clasice de nitrurare, nitrurarea ionică
prezintă avantaje nete, care pot fi rezumate astfel:
 piesele nitrurate ionic dobândesc proprietăţi mecanice superioare
în stratul superficial (strat compact, monofazic, tenace, dar şi plastic,
care le conferă o durabilitate crescută);
 consumul de energie electrică şi de amoniac este substanţial
micşorat;
 lipsa totală a toxicităţii şi a poluării;
 uşurinţa în controlul procesului de nitrurare;
 lipsa totală a deformării pieselor nitrurate;
 durata tratamentului mai mică, pentru obţinerea aceleiaşi
grosimi de strat, cu circa 50% decât la nitrurarea gazoasă;
 durata de exploatare a pieselor nitrurate faţa de aceleaşi
repere nenitrurate creşte în medie cu 200...300%, fapt care determină

Pag. 3
o eficienţă cu totul deosebită a acestei tehnologii.

9.6 Cianizarea

Nitrocementarea sau carbonitrurarea asa cum mai este definita

cianizarea este tratamentul termochimic care realizează simultan
saturarea oţelului cu azot şi carbon. Se aplică oţelurilor de construcţie,
oţeluri carbon şi oţeluri aliate, precum şi sculelor confecţionate din
oţel rapid. Atât carbonul cât şi azotul se obţin în stare activă prin
disocierea cianurilor de potasiu sau de sodiu în băi în stare topită,
0
la temperaturi de 800...850 C. Nitrocementarea se aplică oricărui
oţel de construcţie, oţel carbon şi oţel aliat în scopul măriri durităţii
superficiale în corelaţie cu menţinere unei bune tenacităţi în miez. Este
procedeul cel mai puţin periculos.
Comparativ cu cementarea, stratul cianizat prezintă o
rezistenţă mai mare la uzură, o duritate mai mare, o rezistenţă mai
bună la coroziune şi o îmbunătăţire a rezistenţei la oboseală.

9.7 Metalizarea prin difuzie

Metalizarea constă în îmbogăţirea cu atomi ai altor elemente

metale, prin difuzie, a straturilor superficiale ale pieselor. În urma
acestor operaţii, piesele capătă proprietăţi fizico – mecanice
îmbunătăţite. Astfel, crescr refractaritatea (rezistenţa la temperaturi
înalte), rezistenţa la uzare şi la coroziune, duritatea. Se aplică, cu
precădere, pieselor din oţel care lucrează în condiţii deosebite (medii
corozive, temperaturi înalte etc.).
Aluminizarea constă în saturarea superficială a oţelului şi a fontei
prin difuzia aluminiului în stare activă, în scopul de a mării
rezistenţă la oxidare şi rezistenţa la coroziune atmosferică.
Piesele rezultate se folosesc în locul celor realizate din oţeluri
inoxidabile. Procedeul constă în încălzirea pieselor la temperaturi
0
de 700...1100 C timp de câteva ore într-un mediu capabil să cedeze
aluminiu activ (baie de aluminiu topit, amestecuri de aluminiu sau
feroaluminiu cu oxid de aluminiu şi clorură de amoniu etc.).
Adâncimea stratului aluminizat variază între 0,02...0,8 mm.
Încercările experimentale au demonstrat că oţelurile aluminizate au o
2
rezistenţă la rupere mai mare cu 5...8 kgf/mm şi alungire la rupere
mai mică cu 5...8%. straturile aluminizate subţiri se deformează bine
la cald şi la rece, păstrând după aceasta o înaltă rezistenţă la
oxidare şi coroziune.
Se supun acestui tratament ţevile de eşapament, ţevile pentru
transportul aerului şi a apei de mare, cilindrii de înaltă presiune,
paletele turbinelor de gaze etc.

Pag. 4
Cromizarea termică constă în saturarea cu crom a stratului
superficial al pieselor din oţel sau fontă, în scopul măririi durităţii
superficiale, a rezistenţei la uzare, la coroziune şi la temperaturi înalte.
Se face prin încălzirea pieselor metalice la temperaturi de
0
900...1000 C într- un amestec solid (pulbere de crom sau fier - crom
cu clorură de amoniu sau caolin). La oţelurile cu puţin carbon,
stratul cromizat este format dintr-o soluţie solidă de fier şi crom, cu
o duritate de 250...300 HB. În cazul oţelurilor cu procent mai ridicat
de carbon, stratul cromizat este format în cea mai mare parte din
carbură de crom şi carburi de fier - crom. Duritatea este
aproximativ de 1000 HV, iar grosimea stratului ajunge până la un
mm. Oţelurile cromizate sunt rezistente la coroziune în
aer umed, în apă, în aburi supraîncălziţi, în baze şi în soluţii de
acid azotic, ceea ce face ca să fie utilizate la construcţia supapelor, a
pieselor pentru pompele de injecţie şi injectoare, a electrozilor bujiilor,
a segmenţilor şi cilindrilor motoarelor cu ardere internă, a matriţelor şi
poansoanelor etc.
Silicizarea este tratamentul de saturare superficială cu siliciu a
pieselor din oţel sau fontă pentru a le ridica rezistenţa la coroziune în
diverse medii (apă de mare, acid clorhidric, acid azotic, etc.) precum şi
refractaritatea. Se poate efectua în amestecuri de pulberi, în medii
lichide sau gazoase. Cel mai frecvent se foloseşte silicizarea în gaze, în
0
special în clor. Piesele se încălzesc în cuptor la 950...1050 C
împreună cu o cantitate de carbură de siliciu sau de ferosiliciu.
După o menţinere de câteva ore, piesele se răcesc până la
0
100...200 C în cuptor de clor, pentru a preîntâmpina oxidarea lor. În
final se fierb în apă, în acest mod îndepărtându-se urmele de clorură
de siliciu. Adâncimea stratului în care a difuzat siliciu depinde de
timpul de menţinere şi de temperatura de încălzire. Duritatea
suprafeţei este de circa 250 HV. Duritatea este mică dar piesele
rezistă bine la uzură prin frecare după o încălzire prealabilă în ulei, la
0
170...200 C, pentru pătrunderea acestuia în porii stratului.
Tratamentul se recomandă pieselor utilizate în industria chimică, a
hârtiei, în industria petrolieră şi de rafinare a uleiurilor, datorită
rezistenţelor deosebite la coroziune în apa de mare şi în acizi. Se
supun silicizării scaunele de la supape, cuzineţii, axele de pompe,
rotoarele de la pompa de apă, conductele, cămăşile cilindrilor, ţevile
motoarelor navale etc.
Borizarea este saturarea superficială cu bor a pieselor din oţel cu un
conţinut mediu de carbon. Se poate efectua în medii gazoase şi lichide,
precum şi în amestecuri de pulberi. Temperatura de încălzire este
0
500...950 C, în funcţie de mediul de lucru. În stratul borizat,
cu o adâncime sub 0,15 mm, structura este formată dintr-o

Pag. 5
structură solidă interstiţială de bor în fier. Duritatea superficială
foarte ridicată (HV 1800...2200 pentru oţeluri carbon şi până la
3000 HV pentru oţeluri aliate), precum şi proprietăţile refractare
0
(până la 1000 C) şi anticorozive deschid posibilităţi largi de aplicare a
acestei tehnologii, cu precădere la reperele supuse la unor solicitări
severe la uzură abrazivă sau corozivă. Se aplică la calibrele de
laminare, la bucşe, la instalaţiile pentru sablarea cu alice. Pentru
piesele care sunt supuse la solicitări mecanice importante se alege un
oţel cât mai slab aliat, astfel încât după tratamentul de
îmbunătăţire efectuat după borurare, miezul să corespundă
solicitărilor impuse, rezistenţa la uzură o va asigura stratul de
borurat. Piesa se comportă ca şi cum ar fi placată cu un strat de
widia.

9.8 Tratamente termofizice

Tratamentele termofizice includ atât acţiunea încălzirii sau răciri

exercitate asupra metalului cât şi acţiunea altor factori fizici, ca
de exemplu: aplicarea unei deformări plastice, existenţa unui câmp de
forţe, electric sau magnetic etc.
Tratamentele termofizice pot fi:
 tratamente termomecanice, deformare la rece si deformare la
cald;
 tratamente termomagnetice;
 tratamente termomecanomagnetice.

A. Tratamente termomecanice
Tratamentul termomecanic este un proces tehnologic, unitar,
care cuprinde procedee (ecruisarea, deformarea plastică) ce pot
influenţa transformările de fază ulterioare. Tratament termomecanic
presupune un complex de operaţii de deformare plastică, încălzire şi
răcire - în diferite succesiuni - în urma cărora formarea structurii
finale a materialului are loc în condiţiile unei densităţi crescute de
imperfecţiuni în reţea, create de deformarea plastică.
Nu se consideră tratament termomecanic orice combinaţie de
deformare plastică şi tratament chimic, ci numai aceea la care
deformarea influenţează cinetica sau mecanismul transformărilor de
fază şi structurale ce au loc la operaţiile ulterioare de
tratament chimic, influenţând astfel proprietăţile finale ale
tratamentului.
După tipul deformării plastice tratamentele termomecanice se
împart după cum urmează:
 Tratamente termomecanice prin deformarea la cald.
Acestea utilizează o singură operaţie de încălzire pentru deformarea
plastică la cald şi pentru călirea ulterioară. Se practică două

Pag. 6
feluri principale de astfel de tratamente:
- tratamente termomecanice de temperatură înaltă - la
temperaturi deasupra temperaturii de recristalizare; constau în
deformarea plastică la temperatură ridicată a aliajului, adus în stare
monofazică, urmată imediat de răcire rapidă pentru
împiedicarea proceselor de recristalizare şi fixare a
stării structurale care a aluat naştere la deformarea la cald. La oţeluri,
se obţine o structură martensitică fină. La metale şi aliaje fără
transformări polimorfe se aplică tratamente termomecanice de
temperatură înaltă pentru mărirea rezistenţei la temperaturi ridicate;
- tratamente termomecanice de temperatură joasă - la
temperaturi sub temperatura de recristalizare; constau în încălzirea
pentru austenitizare deasupra punctului AC3, urmată de o răcire rapidă
sub AC1, până la intervalul celei mai mari stabilităţi a austenitei
suprarăcite. Se aplică oţelurilor aliate, călibile, la care se poate asigura
un domeniu larg de stabilitate al austenitei suprarăcite.
Prin aplicarea tratamentului termomecanic de temperatură
joasă, caracteristicile de rezistenţă ale oţelului cresc, nu se reduce
plasticitatea, iar elasticitatea creşte şi ea.
 Tratamentele termomecanice prin deformarea la rece
Aceste tratamente se aplică înaintea uneia din operaţiile de
tratament chimic. De exemplu, la fabricarea arcurilor de alamă sau
bronz pentru obţinerea caracteristicilor maxime de elasticitate, se
utilizează deformarea plastică la rece urmată de o recoacere de
temperatură joasă. Se mai aplică în scopul măririi rezistenţei la
temperatură ridicată a unor aliaje termorezistente, de exemplu:
oţeluri, austenitice, aliaje termorezistente de Ni, Cu, Al, Mg.
Tratamentul constă în călire, deformarea la rece cu reducerea secţiunii
25...75% şi îmbătrânire.
B. Tratamente termomagnetice
Tratamentul presupune acţiunea unui câmp termomagnetic
exterior care acţionează asupra transformărilor de fază, ducând la
modificarea corespunzătoare a unor foarte importante proprietăţi
fizico-mecanice ale metalului.
În 1959 R.M. Bozorth arată că, câmpul magnetic are un efect
care produce textura magnetică a materialului prin mecanismul
deformării plastice provocată de tensiunile magnetostrictive. Deci, se
modifică starea materialului cu ajutorul câmpului magnetic şi se
produce o variaţie a dimensiunilor corpului feromagnetic. Tratamentul
termomagnetic are efect asupra proprietăţilor mecanice ale oţelurilor de
construcţie, astfel în urma călirii în câmp magnetic, cresc considerabil
proprietăţile de rezistenţă, realizându-se şi o îmbunătăţire a
tenacităţii. Creşte şi adâncimea de călire şi se micşorează fragilitatea
martensitei.
C. Tratamente termomecanomagnetice

Pag. 7
 Tratamentul termomecanic de temperatură joasă sub influenta
unui camp electromagnetic este o metodă de realizare a oţelurilor de
2
înaltă rezistenţă (limita 2500...3000 N/mm ). Se poate aplica oţelului
cu punctul martensitic apropiat de temperatura ambiantă sau mai
joasă. Aceasta se deformează plastic în stare austenitică (temperatura
0
de 200...300 C) prin laminare, forjare apoi se răceşte la temperatura
0
sub temperatura de 0 C într-un câmp magnetic alternativ. Astfel
limita de curgere a crescut cu până la 90%, iar rezistenta la rupere
cu 80...85%.
Tratamentul termomecanic permite realizarea operaţiilor de
deformare într-un interval de temperatură comod, încălzirea în mai
multe trepte şi efectuarea prelucrărilor prin aşchiere înaintea
operaţiei finale şi răcirea, care are loc în condiţiile existenţei câmpului
magnetic.
În concluzie, valorificarea superioară a materialelor metalice
în piese se obţine prin aplicarea celor mai raţionale tratamente termice.
Evoluţia tehnologiilor de tratamente termice a echipamentelor, a
utilizării de surse de energie neconvenţionale şi a dezvoltării de noi
materiale, conturează următoarele tendinţe:
 producţia de piese din oţel tratat termic este semnalată pe
plan mondial cu o creştere de 10 ori in ultimul deceniu;
 alegerea raţională a materialelor şi a tratamentelor termice
din punct de vedere tehnologic, al productivităţii şi al stabilităţii;
 creşterea durabilităţii şi a fiabilităţii pieselor;
 asigurarea calităţii superioare ale pieselor, în condiţii de
reducere a costurilor cu operaţiile de tratament termic;
 scaderea consumului de energie pentru tratamentul termic si
implicit reducerea poluarii mediului inconjurator.

Activitati:
Incercati sa stabiliti avantajele si dezavantajele tratamentelor
termochimice si termofizice.

Bibliografie:
1. Mutiu T.A. - Studiul metalelor, Editura I.C.P.A.I.U.C., Bucuresti,
1985;
2. Schwartz H. - Elementa practice de metalurgie fizica, Editura
Tehnica, Bucuresti, 1956;
3. Schumann H. - Metalurgie fizica, Editura Tehnica, Bucuresti, 1955;
4. Horia Colan – Studiul metalelor si tratamente termice – Editura
Didactica si Pedagogica, Bucuresti;

Teste:

Pag. 8
1. Ce tratament realizează imbunatatirea propritatilor fizico
mecanice atât prin modificarea structurii cât şi a compoziţiei chimice a
straturilor superficiale?
a) Tratamentul de calire;
b) Tratamentul termochimic;
c) Tratamentul de revenire.
2. Care este tratamentul termochimic care constă în saturarea
stratului superficial din oţel şi din fontă cu azot, în scopul măririi
durităţii, rezistenţei la uzură, la rupere, la oboseală şi la coroziune?
a) Cementarea;
b) Aluminizare;
c) Nitrurarea.
3. Ce presupune îmbogăţirea cu atomi ai altor elemente metale,
prin difuzie, a straturilor superficiale ale pieselor?
a) Calire;
b) Metalizare;
c) Revenire.
4. Care procedeu de metalizare mareste duritatea superficială,
refractaritatea şi proprietatile anticorozive?
a) Aluminizarea;
b) Borizare;
c) Cromarea.
5. Ce tratament presupune un complex de operaţii de deformare
plastică, încălzire şi răcire - în diferite succesiuni?
a) Tratamentul termomecanic;
b) Tratamentul de recoacere;
c) Tratamentul de calire.
6. Ce tratament presupune acţiunea unui câmp termomagnetic exterior
care acţionează asupra transformărilor de fază?
a) Tratamentul termomecanic;
b) Tratamentul termochimic;
c) Tratamentul termomagnetic.

Grila de evaluare

1. b
2. c
3. b
4. b
5. a
6. c

Pag. 9