1. Definiți tratamentul termic.

Tratamentul termic este un proces tehnologic de prelucrare prin acţiune termică

a semifabricatelor şi pieselor din metale sau aliaje, cu scopul obţinerii structurilor
şi prin aceasta, a caracteristicilor fizico-mecanice cerute acestora. Prelucrările
termice pot fi însoţite de acţiuni mecanice (deformaţii), chimice, magnetice şi
altele.

2. Precizați care sunt posibilitățile, a se intercala pe parcursul

procesului tehnologic de fabricaţie a pieselor, poziția tratamentului
termic.

Tratamentele termice se intercalează pe parcursul procesului tehnologic

de fabricaţie a pieselor, sculelor sau altor produse metalice şi pot fi aplicate:
1) în cadrul procesului de execuţie a semifabricatelor;
2) intercalat între operaţiile de prelucrare mecanică;
3) ca tratamente finale.

3. Precizați cum pot fi grupate caracteristicile mecanice (exemple) ale

pieselor în construcția de mașini.

Caracteristicile mecanice pot fi grupate în:

1) caracteristici de rezistenţă (de rezistenţă tehnică) (Rm; Rp0,2; σ-1; τr; τC
etc.), ce caracterizează rezistenţa la deformaţii plastice;
2) caracteristici de elasticitate (E);
3) caracteristici de plasticitate (A, Z);
4) caracteristici de tenacitate — rezistenţa la solicitări dinamice (KCU,
KCV).

4. Definiți ruperea și precizați care sunt etapele acesteia.

Ruperea se defineşte ca fiind fenomenul de fragmentare a unui material

(piese) în două sau mai multe părţi sub actiunea unei stări de tensiuni mecanice.
Orice proces de rupere se realizează în două etape şi anume:
a) iniţierea (amorsarea) fisurii constând din apariţia unor microfisuri în
materialul solicitat mecanic;
b) propagarea fisurii până la rupere, constând în extinderea microfisurilor în
materialul metalic supus solicitărilor mecanice.

5. Precizați care sunt criteriile de determinare a siguranţei în

exploatare în construcția de mașini

Ca urmare a numeroaselor avarii care s-au produs în urma unor ruperi

fragile (construcţii metalice, poduri, vase, aparatură petrochimică şi de rafinării,
conducte pentru transportul hidrocarburilor etc.) au fost iniţiate pe plan mondial
cercetări ample care au dus la stabilirea unor criterii de determinare a siguranţei
în exploatare, în primul rând al temperaturii de tranziţie şi a tenacităţii ruperii.
1) Temperatura de tranziţie. Dependenţa de temperatură a rezistenţei la
tensiuni nominale de clivaj σNC şi a rezistenţei la deformaţii plastice - limitei de
curgere, Rp0,2 – explică trecerea, odată cu scăderea temperaturii la temperatura
de tranziţie ttr, a ruperii ductile (plastice) la ruperea fragilă (fig. 4.4). Determinarea
rezistenţei σNC şi, pe această cale, a ttr este însă dificilă. De aceea, ttr se
determină la oţeluri indirect, prin probe convenţionale de incovoiere prin şoc
(rezilienţă). Se folosesc trei criterii:
a) temperatura t(35) ,la care KCV = 35 J/cm2;
b) temperatura t(50), la care secţiunea de rupere a epruvetei are cel mult
50% aspectul de rupere casantă (strălucitoare, cristalină);
c) temperatura t(0,5), la care KCV este jumătate din valoarea
corespunzătoare nivelului ductil. Criteriul uzual este t(35).
Încercarea de rezilienta este o incercare mecanică dinamica (vitezele de aplicare
a sarcinii sunt mari). Consta din ruperea epruvetei crestate dintr-o singura
lovitura, cu ajutorul ciocanului - pendul de masa m ce este lasat sa cada de la
inaltimea h0; dupa ruperea epruvetei ciocanul urca la o inaltime h
2) Tenacitatea ruperii.
Tenacitatea reprezintă rezistența materialului la propagarea brutala a fisurii. O
metoda pentru evaluarea tenacitatii o constituie incercarea de rezilienta.

6. Care sunt criteriile de determinare a temperaturii de tranziție ttr

prin probe convenţionale de încovoiere prin şoc. Precizați care este
criteriul uzual.

ttr se determină la oţeluri indirect, prin probe convenţionale de incovoiere

prin şoc (rezilienţă). Se folosesc trei criterii:
a) temperatura t(35) ,la care KCV = 35 J/cm2;
b) temperatura t(50), la care secţiunea de rupere a epruvetei are cel mult
50% aspectul de rupere casantă (strălucitoare, cristalină);
 c) temperatura t(0,5), la care KCV este jumătate din valoarea
corespunzătoare nivelului ductil. Criteriul uzual este t(35).

7. Reprezentați grafic variaţia parametrilor de rezistenţǎ cu

temperatura t şi temperatura de tranziţie ttr, precizând care sunt
domeniile caracteristice.

Fig. 4.4 Variaţia parametrilor de rezistenţǎ cu temperatura t

şi temperatura de tranziţie ttr:
CF-comportare fragila; CSF-comportare semifragila; CP-comportare plastic

9. Precizați care sunt criteriile de determinare a durabilităţii în

exploatare
1) Rezistenţa la oboseală. Se apreciază pe baza valorii maxime a tensiunilor
ciclice la care ruperea epruvetei nu se produce în timpul unui număr de cicluri
luat ca bază (convenţional N=107 la oţeluri şi N=108 la aliaje neferoase

2) Rezistenţa la fluaj. Fluajul este proprietatea materialelor de a se deforma lent

şi continuu, în timp, sub acţiunea unei sarcini constante. S-a constatat
experimental că unul din factorii principali care influenţeaza apariţia şi
desfăşurarea fenomenului de fluaj este temperatura

3) Rezistenţa la uzare, eroziune, coroziune chimică şi electrochimică

 10. Precizați care sunt metodele de creştere a rezistenţei
metalelor şi aliajelor.

Creşterea rezistenţei metalelor se poate asigura prin:

1) obţinerea metalelor şi aliajelor fără defecte de reţea, nerealizate încă pe
cale industrială;
2) creşterea densităţii dislocaţiilor prin deformaţii plastice şi tratamente
termice şi termomecanice etc., folosită curent în tehnică, limitată la 10 12.. .
1013 cm-2, când în metal apar fisuri;
3) folosirea materialelor compuse sau compozite.

De remarcat perspectivele pe care le deschid aliajele superplastice, aliaje cu

grăunţi foarte fini (~10 μm), la care deformaţiile plastice până la A=102. .. 103 %
se produc la eforturi relativ reduse.

Rezistenţa ridicată a materialelor se obţine şi prin elaborarea materialelor

compozite.

11. Precizați care sunt condițiile și mecanismele necesare

studiului transformărilor în cadrul tratamentelor termice.

Studiul transformărilor pentru fiecare caz în parte trebuie să ia în

consideraţie urmatoarele aspecte:
1) condiţiile termodinamice ale transformării şi, în primul rând, forţele
motrice care o determină şi care acţionează întotdeauna în sensul reducerii
nivelului energetic al sistemului (energiei libere F), atingerii unui grad mai mare
de ordine a reţelei cristaline;
2) mecanismul transformării, ce descrie modul în care are loc
rearanjarea atomilor;
3) cinetica transformării, adică modul de desfăşurare a acesteia în timp,
variaţia vitezei de transformare în funcţie de temperatură şi de timp;
4) morfologia transformării, sau altfel spus, succesiunea structurilor
care se formează în cadrul transformării considerat.
 12. Precizați clasificarea tratamentelor termice după tipurile de
transformări care se produc.

După tipurile de transformări care se produc in timpul tratamentelor termice,

acestea pot fi clasificate după cum urmează:
 recoaceri fără schimbări de fază sau recoaceri de tipul I;
 recoaceri cu schimbare de fază sau recoaceri de tipul II;
 căliri fără transformare polimorfă;
 căliri cu transformare polimorfă;
 îmbătrânire;
 revenire;
 tratamente termochimice;
 tratamente termomecanice.

13. Precizați care sunt parametri regimului de tratament termic.

Parametrii regimului de tratament termic se concretizează printr-o diagramă

care indică:
 regimul de încălzire (temperatura iniţială şi finalăprecum şi viteza de
încălzire),
 regimul de menţinere la temperatura de tratament termic (temperatura şi
durata)
 regimul de răcire (temperatura iniţială şi finală ,viteza de răcire sau mediul
de racire).

14. Precizați care sunt tipurile de recoaceri fără schimbare de

fază

Recoacerile fără schimbare de fază se pot aplica metalelor sau aliajelor ale căror
structuri nu corespund condiţiilor de echilibru (existenţa segregaţiilor, ecruisărilor,
tensiunilor etc.). Se deosebesc:
- recoaceri de omogenizare, prin care se reduc segregaţiile (licvaţiile) -
neuniformitatea micro şi macroscopică a compoziţiei chimice;
- recoaceri de recristalizare nefazică, ce se aplică structurilor deformate plastic
pentru a înlătura efectele deformării sau pentru a finisa grăunţii cristalini;
- recoaceri de detensionare, care se aplică în scopul reducerii tensiunilor
interioare din materialul pieselor.
Parametrii care asigură înlăturarea abaterilor menţionate de la echilibru sunt, în
primul rând, temperatura şi durata de menţinere, condiţiile de încălzire şi răcire avînd o
importanţă secundară.
 15. Prin deformarea plastică a unui material metalic se modifică
structura acestuia la toate nivelele dimensionale. Precizați care
sunt aceste nivele dimensionale.

Prin deformarea plastică a unui material metalic se modifică structura acestuia

la toate nivelele dimensionale şi anume:
1) forma şi dimensiunea grăunţilor, ca urmare a alunecării după planurile
cristalografice şi a maclării grăunţilor, care se alungesc după direcţiile principale
de deformare. Fazele fragile şi incluziunile se sfărâmă şi se orientează după
aceleaşi direcţii. Apare o macrostructură fibroasă;
2) orientarea cristalografică în interiorul grăunţilor, reţeaua cristalină a
grăuntelui orientându-se după o direcţie preferenţială. Apare textura de
deformare, dependentă de felul deformaţiei şi de tipul reţelei cristaline a
metalului;
3) structura internă a fiecărui grăunte cristalin, 3—20% din lucru mecanic
cheltuit (0,5 ... 4 J/g) fiind înmagazinat sub formă de defecte ale reţelei
cristaline.

16. Prin recoacere fără schimbare de fază se formează structuri

noi, mai apropiate de structurile de echilibru şi scade energia
liberă a sistemului. Precizați care sunt treptele de transformare.

Prin recoacere fără schimbare de fază se formează structuri noi, mai apropiate
de structurile de echilibru şi scade energia liberă a sistemului. Se deosebesc
următoarele trepte de transformare: restaurarea, recristalizarea primară,
creşterea grăunţilor şi recristalizarea secundară.

Restaurarea la un metal sau aliaj ecruisat are loc la temperaturi de circa (0,2 .
.. 0,3)Tt

Recristalizarea primară a unui metal sau aliaj ecruisat constă în formarea, ca

urmare a unui proces de difuzie, a unor grăunţi noi, echiaxiali, cu o
densitate mică a dislocaţiilor
Recristalizarea secundară constă în creşterea intensă preferenţială a unor
anumiţi grăunţi recristalizaţi la temperaturi de recoacere ridicate sau la
reîncălzire peste temperatura de recoacere iniţială. Rezultă o structură
neuniformă, cu grăunţi foarte mari.
 17. Precizați care sunt mecanismele de reducere a tensiunilor
interioare în cadrul recoacerii de detensionare.

Reducerea tensiunilor interioare poate fi realizată pe baza a două

mecanisme:
1) prin deformare plastică, detensionarea având loc prin încălzirea
la o temperatura T > T1 (fig. 4.17), la care tensiunile interioare i sînt mai mari
decît limita de curgere Rc, reducerea realizându-se prin deformare plastică, fiind
determinată, în primul rând, de temperatura de recoacere şi mai puţin de durată;
2) prin difuzie, tensiunile reducându-se în timp, practic la orice
temperatură, mecanism ce explică eficienţa reducerii tensiunilor interne, în
special la piesele turnate menţinute mult timp (pînă la 1 an) la intemperii.

18. Precizați tipurile de tratamentele de recoacere la oţeluri.

4.3.2.5. Tratamentele de recoacere la oţeluri

Principalele tratamente sunt:
1) Recoacere completă. Se aplică oţelurilor hipoeutectoide (fig. 3.40, domeniul
de temperaturi l şi ciclul l din figura 3.41). Tratamentul înlătură structurile
neomogene sau cu grăunte grosolan, obţinute din turnare, după prelucrarea prin
deformare la cald, după recoacere de omogenizare, la îmbinări sudate etc.,
asigurând obţinerea unei

Fig. 4.41 Ciclul tratamentului de recoacere:

1 – completă; 2 - incompletă

structuri de echilibru cu grăunţi fini, a durităţii mici şi a prelucrabilităţii bune prin

aşchiere la oţelurile de îmbunătăţire (C>0,3%).
2) Recoacerea la 950... l 000°C (obţinerea grăunţilor mari, cu colonii
grosolane de perlită). Se aplică oţelurilor cu conţinut redus de carbon, în vederea
evitării formării aşchiei de curgere la prelucrarea mecanică.
3) Recoacerea incompletă. Se aplică oţelurilor hipoeutectoide (v. fig. 4.40,
domeniul de temperaturi 2 şi ciclul 2 din figura 4.41). Nu se modifică
dimensiunea grăunţilor, se obţine însă duritatea minimă, ceea ce îmbunătăţeşte
prelucrabilitatea prin aşchiere a oţelurilor cu C>0,3%.
4) Recoacerea de globulizare a cementitei. Se aplică cu precădere oţelurilor
hipereutectoide. Ciclul de tratament constă în încălzirea, imediat peste Ac1, în
aşa fel, încît să rămînă o parte din cementită nedizolvată, cu răcire foarte lentă
(5 ... 10°C/h) sau pendulare în jurul lui Ac1 sau menţinerea de durată sub Acl,
pentru a permite globulizarea cementitei secundare şi a celei din perlită. Pentru
asigurarea unui grad înalt de globulizare a cementitei, se poate aplica
deformarea plastică înainte, în timpul, sau după transformarea austenitei
(Isoforming). Oţelurile hipereutectoide, cu structură de perlită globulară au
duritate mică, se prelucrează uşor prin aşchiere şi au o structură optimă pentru
aplicarea tratamentului de călire.
5) Recoacerea izotermă. Se aplică oţelurilor hipoeutectoide, ciclul figura
4.42. Se asigură structura uniformă corespunzătoare transformării izoterme pe
toată secţiunea piesei, reducerea consumului de energie şi a duratei
tratamentului termic.
6) Normalizarea. Se aplică oţelurilor hipo- si hipereutectoide (v. fig. 4.40,
domeniul de temperaturi 4) după un ciclu similar ca la recoacerea completă
(încălzire cu 20 ... 40°C peste Ac3 sau Acm), urmată însă de o răcire mai rapidă (la
oţeluri carbon la aer), care să asigure formarea unei structuri cvasieutectoide
(frânarea precipitării feritei sau cementitei sub formă de reţea).
 Fig. 4.42 Ciclul tratamentului de recoacere izotermă

Normalizarea poate înlocui recoacerea completă, asigurând, în multe cazuri,

obţinerea unor rezultate mai bune. Prin normalizare se înlătură mai eficient
decât prin recoacerea completă structura cu orientare în şiruri a feritei,
care ia naştere după deformarea la cald are la cald

19. Definiți tratamentul termic de revenire.

Revenirea este un tratament prin care se descompun, în urma încălzirii,

structurile obţinute prin călire cu transformare de fază. Piesele din oţel călit
cu structură martensitică se trateaza prin revin la temperaturi sub A1

20. Precizați care sunt metodele de călire.

Pentru a realiza o răcire care să corespundă în mai mare măsură condiţiilor

ideale de călire se mai folosesc şi următoarele metode:

1) Călirea în două medii sau călirea întreruptă (fig. 4.53, curba 2). La
început se răceşte în apă până la o temperatură inferioară cotului de
stabilitate minimă a austenitei, urmând răcirea lentă, peste Ms, în ulei. Se
aplică la călirea pieselor de dimensiuni mici.

2) Călirea în trepte (fig. 4.53, curba 2). Piesa se răceşte şi se menţine până
la egalizarea temperaturii acesteia în băi de săruri sau de plumb topit la t t M
s

+(20 ... 30)°C, fără însă să înceapă transformarea bainitică, iar apoi se
răceşte în ulei sau aer. Se aplică la călirea sculelor şi pieselor de maşini de
dimensiuni nu prea mari din oţeluri aliate cu călibilitate mare.

3) Călirea izotermă-bainitică (fig. 4.53, curba 3). Piesele se călesc în băi de

săruri sau plumb topit, la temperaturi corespunzătoare formării bainitei
inferioare cu menţinere până la terminarea acestei transformări (de obicei 5
... 45 min)
 21. Precizați care sunt procesele elementare la tratamentele
termochimice.

La tratamentele termochimice se pot deosebi trei procese elementare:

disocierea mediului în care are loc tratamentul, adsorbţia elementului disociat pe
suprafaţa piesei, difuzia elementului adsorbit spre interiorul piesei.

22. Definiți tratamentul termochimic de carburare.

Este tratamentul termochimic care constă în îmbogăţirea stratului

superficial cu carbon şi se realizează printr-o încălzire peste punctul
A3 (de obicei la 870 . . . 950°C) într-un mediu capabil să pună în
libertate carbon atomic, menţinerea la această temperatură în funcţie
de adâncimea dorită şi apoi răcirea în anumite condiţii.

23. Definiți tratamentul termochimic de nitrurare.

Este tratamentul termochimic care constă în încălzirea pieselor din oţeluri şi fonte
la temperaturi sub Al (350 . . . 600°C), în medii capabile să cedeze azot atomic,
menţinerea relativ îndelungată în funcţie de adâncimea stratului şi apoi răcire, de
obicei, lentă. Se realizează cu precădere în mediu gazos (disocierea NH3). După
nitrurare nu este necesară aplicarea unui tratament termic. Reîncălzirea stratului
nitrurat duce la descompunerea nitrurilor.

24. Definiți tratamentul termochimic de cianurare.

Prin îmbogăţirea simultană a stratului superficial al piesei cu carbon şi
azot, se obţin în condiţii similare (t şi  ) straturi cu adâncimi mai mari
decât la nitrurare şi cu duritate mai mare decât la carburare
(caracteristici intermediare)
Cianurarea se face la 550 .. . 600°C şi se aplică sculelor din oţel rapid
(revenire în băi de cianurare) şi unor piese de dimensiuni mici.
 25. Definiți tratamentul termochimic de carbonitrurare.

Prin îmbogăţirea simultană a stratului superficial al piesei cu carbon şi

azot, se obţin în condiţii similare (t şi  ) straturi cu adâncimi mai mari
decât la nitrurare şi cu duritate mai mare decât la carburare
(caracteristici intermediare)
La temperaturi mai ridicate se realizează carbonitrurarea (de exemplu
în mediu 25% NH3 şi 75% CH4)

26. Care este deosebirea între tratamentul termochimic de

cianurare și cel de carbonitrurare.

Tratamentul se poate realiza în mediu solid, lichid (cianurare) şi gazos

(carbonitrurare).

27. Precizați care sunt tratamentele termomecanice aplicate

aliajelor de îmbătrânire (tratamente termomecanice cu
deformare la rece, tratamente termomecanice la cald).

Tratamentele caracteristice sînt:

1) Tratamente termomecanice cu deformare la rece. Apărute în 1930, se aplică
în producţie aliajelor de aluminiu, după schema: (fig. 4.65, a): călire, deformare
plastică, îmbătrânire (C + DP + I). Caracteristicile mecanice cresc ca urmare a
ecruisării şi a creşterii eficienţei îmbătrânirii. La fabricarea laminatelor din
duraluminiu se aplică şi următoarea tehnologie: călire-îndreptare la rece cu
deformare 1 ... 3% — îmbătrânire. Rezistenţa la uzare creşte cu 15%.
2) Tratamente termomecanice la cald. Schema tratamentului (fig.
4.65, b) este DPC, C + I. După deformarea plastică la cald se aplică imediat
călirea (înainte de a începe recristalizarea fără schimbare de fază). Se asigură,
pe lângă deformarea plastică, suprasaturarea soluţiei solide necesare realizării
îmbătrânirii. Temperatura de călire, temperatura sfârşitului deformării plastice,
trebuie menţinută în limite foarte strânse (la duraluminiu ±5°C), ceea ce creează
dificultăţi în aplicarea în practică a tratamentului.
 28. Precizați care sunt tratamentele termomecanice aplicate
oțelurilor (marforming, ausforming, deformarea la cald şi
călirea, deformarea la rece şi călirea)

Tratamentele termomecanice la oţeluri

Unul din primele tratamente de acest fel, cunoscut din secolul trecut, este
patentarea —călire izotermă urmată de trefilare (fig. 4.66 ciclul 1) folosită la
fabricarea cablurilor, sârmelor pentru arcuri etc. Relativ recent au apărut şi alte
tratamente din această categorie şi anume:
1) Marforming. Este o variantă a patentării (fig. 4.66 ciclul 2) - deformare
plastică, de 3 ... 5%, a unei structuri martenisitice. Se realizează creşterea cu 10
... 20% a rezistenţei la rupere.

Fig. 4.65 Tratamentele termomecanice la aliajele aluminiului (deformarea

plastică + îmbătrânire)

2) Ausforming. Tratamentul (fig. 4.67, ciclul 1), care asigură o creştere

spectaculoasă a rezistenţei. În acest scop, deformarea plastică 75 ... 90% trebuie
efectuată la 400 ... 600°C sub temperatura de recristalizare fără schimbare de
faze, urmată de călirea austenitei în stare ecruisată imediat după deformarea
plastică; după călire se realizează detensionarea la 100 ... 200°C. Se aplică la
oţeluri aliate cu elemente ce dau carburi, cu 0,3 ... 0,4% C, care au curbele
transformării izotermice a austenitei cu două maxime cinetice. Caracteristici
mecanice maxime se obţin la o deformaţie de 90%; Rm = 2 800 ... 3 300 N/mm2;
A=6 . . . 12%. Tratamentul nu are o aplicare largă din cauza necesităţii folosirii
unor utilaje de mare putere (deformaţii minime 50%) şi a rezistenţei relativ
scăzute la rupere fragilă a oţelurilor tratate.
 Fig. 4.66 Tratamente termomecanice la oţeluri: Fig. 4.67 Tratamente
termomecanice la
1-patentare; 2-marforming. oţeluri: 1-ausforming; 2-deformarea
plastică la cald urmată imediat de
călire

3) Deformarea la cald şi călirea. Un tratament termomecanic mai eficient

constă în deformarea plastică de 12 - 25% peste A3, urmată imediat de călire (fig.
4.67, ciclul 2). Pentru a obţine caracteristici mecanice optime, austenita, în
momentul călirii, trebuie să aibă o structură poligonizată. Se obţin caracteristici
de rezistenţă mai scăzute decât la ausforming, însă rezistenţă ridicată la
propagarea fisurilor. Se asigură Rm = Z 200 ... 2600 N/mm2; Rp02=l900 ... 2200
N/mm2; A=7 ... 8%; Z=25 ... 40%. Fragilitatea la revenirea ireversibilă şi
reversibilă sunt mult diminuate, câteodată dispar complet. Oţelurile tratate
prezintă fenomenul de reversiune (ca la aliajele Al) ceea ce prezintă avantaje
importante în fabricaţie.
4) Deformarea la rece şi călirea. O variantă simplă de tratament termomecanic
care nu necesită nici un fel de utilaje speciale este deformarea plastică la rece
(table, ţevi), încălzire rapidă (de exemplu, c.i.f.), urmată de călire si revenire
joasă. Între deformarea la rece şi călire, durata menţinerii poate fi oricare.
Dezvoltarea şi aplicarea în practică a tratamentelor termomecanice
constituie o rezervă importantă în creşterea caracteristicilor fizico-mecanice ale
aliajelor.
 29. Definiți sudabilitatea.

STAS 7194-79 defineşte sudabilitatea ca fiind aptitudinea unui oţel ca printr-un

anumit procedeu şi pentru un anumit scop să asigure în îmbinările sudate
caracteristicile locale şi generale, prescrise pentru o construcţie sudată. Ea
este caracterizată prin complexitatea precauţiunilor (mediu, preîncălzire etc.)
care sunt necesare la realizarea îmbinărilor sudate de calitate.

30. Definiți comportarea metalurgică la sudare.

Comportarea metalurgică la sudare, ce reflectă modul cum reacţionează oţelul

faţă de acţiunea unui anumit procedeu de sudare, acţiune localizată în ZIT. Aceasta
depinde de compoziţia chimică, de caracteristicile metalografice (incluziuni,
granulaţie, structură etc.) şi mecanice (duritate, rezilienţă etc.) şi de tendinţa de
fisurare la cald şi la rece ale oţelului.

31. Definiți comportarea tehnologică la sudare.

Comportarea tehnologică la sudare ce reflectă modul de pregătire şi executare a

sudării (procedeul de sudare folosit, forma şi dimensiunile rostului, materialele de sudare
utilizate, parametrii regimului de sudare prescrişi, succesiunea realizării straturilor,
tratamentele termice şi mecanice aplicate etc.).

32. Definiți comportarea în construcţia sudată.

Comportarea în construcţia sudată, dependentă de configuraţia structurii sudate şi

regimul de solicitare al acesteia (rigiditatea şi intensitatea de restrângere a construcţiei,
efectele de încrestare, mărimea şi viteza de solicitare, temperatura de exploatare, acţiunea
mediului înconjurător).
 33. Precizați care sunt principalele tipuri de oţeluri folosite în
construcţiile sudate.

Oţelurile sudabile nealiate, cu puţin carbon (C  0,15%; Mn  0,50%) care se

sudează fără dificultăţi pot asigura la îmbinarea sudată: Rm max  480 N/mm2; Rc max
 250N/mm2, A5max  24%. Creşterea conţinutului de carbon şi mangan are efecte
negative asupra posibilităţilor de sudare ale oţelului.
Calităţi superioare se asigură folosind oţeluri slab aliate. Pe plan mondial există un
număr impresionant de astfel de oţeluri. Ele prezintă avantajele unor caracteristici
mecanice superioare celorlalte oţeluri carbon şi unor costuri reduse; folosirea lor
asigură realizarea de economii de metal şi reducerea costului (de regulă în cazul
recipientelor ce lucrează la temperaturi t  425°C).

34. Cum variază caracteristicile mecanice ale unui oțel cu

creșterea conținutului de C?

Creşterea conţinutului de carbon şi mangan are efecte negative asupra

posibilităţilor de sudare ale oţelului.

35. Precizați care sunt intervalele caracteristice din ZIT ale unei
îmbinări sudate.

intervalul 1: tt > t > A3

intervalul 2 :A3>t>Al

intervalul 3 : A1>t>tr
 36. Care sunt zonele care se formează într-o îmbinare sudată?

Ciclurile termice la care este supus materialul de bază (MB) la diferite distanţe de
cusătură delimitează, prin temperaturile maxime atinse, zonele corespunzătoare
transformărilor structurale caracteristice (fig. 5.1, a).
În zona I (vecină cusăturii), corespunzătoare încălzirii în intervalul tt > t > A3 are
loc transformarea feritei + cementitei în austenită (F + C  A). Ea poate fi împărţită de
temperatura începutului creşterii intensive a grăunţilor de austenită tcg = 1 050 .. . l 200°C
în două subzone: I, a şi I, b. În subzona I, a (tt>t>trg), în care MB se încălzeşte peste
temperatura creşterii intensive a grăunţilor de austenită, se formează grăunţi mari de
austenită (mai mari de 50 m ). În porţiunea imediat vecină cu cusătura se poate dezvolta
în plus şi neomogenitatea chimică (mai ales în cazul unei diferenţe între compoziţia
chimică a materialului de bază şi a celui de adaos sau în cazul prezenţei unor impurităţi
nocive). Aici au loc de obicei cele mai importante modificări de structură, ca urmare a
supraîncălzirii, creşterii grăunţilor de austenită, călirii şi, prin aceasta, scăderii elasticităţii
şi a rezilienţei, formării fisurilor la cald sau la rece. În subzona I, b (tcg>t>A3) în MB se
formează grăunţi de austenită de dimensiuni mai mici (chiar mai mici decât cei iniţiali).

Fig. 5.1 Ciclul termic şi intervalele caracteristice din ZIT ale unei îmbinări sudate

La oţelurile aliate, structurile de călire apar şi în această zonă. Caracteristicile mecanice

sunt însă mai ridicate decât în subzona I, a.
Zona II corespunde încălzirii în intervalul de temperaturi A3>t>Al, având loc o
recristalizare incompletă cu schimbare de fază (F+C  F+A). De obicei, aceste
transformări n-au influenţe atât de importante ca cele din zona I. În unele cazuri însă, în
funcţie de structurile iniţiale şi de ciclul termic, poate avea loc o scădere a
caracteristicilor mecanice.
Zona III corespunde încălzirii în intervalul de temperaturi A1>t>tr. La sudarea
oţelurilor recoapte, în această zonă nu au loc transformări structurale. La sudarea
oţelurilor tratate termic (normalizate, călite şi revenite) sau deformate la rece etc. pot
avea loc transformări cu formarea unor structuri mai apropiate de cele de echilibru,
caracteristicile de rezistenţă prezentând, în acest caz, un minimum dependent de viteza de
răcire vr.

37. Care sunt parametrii regimului de sudare?

La proiectarea tehnologiei de sudare prin topire cu arc electric trebuie stabilite

tensiunea arcului electric Ua, intensitatea curentului de sudare Is, viteza de sudare vs,
precum şi numărul şi ordinea de depunere a straturilor.

38. Precizați cum se stabilește viteza de răcire la sudare.

viteza de răcire vr în ZIT se calculează pe baza teoriei proceselor termice la

sudare elaborate de N. N. Râcalim, în cazul sudării cap la cap cu o trecere rezultă:

vr  2c s2t m  t0 
3

(5.4)
EL2

în care:  este coeficientul de conductibilitate termică al materialului sudat, care pentru

oţelurile carbon şi slab aliate, la tm = 500 .. . 600°C, este 0,38 ... 0,42 J/cms°C; c -
capacitatea calorică volumetrică a materialului sudat; pentru oţelurile carbon şi slab
aliate, la tm =500 ... 600°C, c  =4,9 ... 5,2 J/cm3°C; s — grosimea piesei sudate, cm; t0
— temperatura piesei sudate (în cazul preîncălzirii t0 se ia egală cu temperatura de
preîncălzire utilizată); EL — energia liniară la sudare, J/cm.
 39. Precizați care parametrul principal ce decide
structura în ZIT.

Parametrul principal ce decide structura în ZIT este timpul de răcire τ R în intervalul

800 ... 500°C.

40. Cum se manifestă fisurarea la cald.

La sudarea oţelurilor carbon, fisurile la cald apar în intervalul de temperaturi l 200

... l 300°C. Ele pot fi longitudinale sau transversale, interioare sau de suprafaţă.
Mecanismul fisurării la cald se poate explica pe baza diagramei din figura 5.6.
Curba  reprezintă variaţia plasticităţii aliajului cu temperatura. În stare lichidă, aliajele
au o rezistenţă redusă la deformaţii tangenţiale, mult mai mică decât în stare solidă. La
temperaturi corespunzătoare intervalului de solidificare, îmbinarea sudată are structura
formată din dendrite care cresc spre interior, înconjurată de topitură. Sub acţiunea unor
tensiuni exterioare, în special triaxiale, în faza lichidă între dendrite pot apărea rupturi
prin clivaj.

Fig. 5.6 Diagrama fisurării la cald a îmbinărilor sudate

 41. Care sunt factorii de care depinde fisurarea la cald.

Fisurarea la cald depinde de caracteristicile fizico-mecanice ale aliajului la

temperaturile corespunzătoare intervalului de solidificare şi de starea de tensiuni ce ia
naştere în îmbinarea sudată la aceste temperaturi (rigiditatea construcţiei, tipul de
îmbinare, regimul de sudare etc.). Fisurarea la cald este favorizată de creşterea
intervalului de solidificare, de prezenţa unor eutectice uşor fuzibile.

42. Precizați cum poate fi redus pericolul fisurării la cald.

Pericolul fisurării la cald poate fi redus prin micşorarea rigidităţii construcţiei, în

special a tensiunilor de întindere, asigurarea corectă a formei rostului şi a unui raport
optim între lăţimea şi adâncimea băii, evitarea structurilor primare transcristaline
(dendritice), folosirea modificatorilor introduşi în baie din învelişul electrozilor, a
fluxurilor sau a sârmelor de sudare.

43. Precizați care sunt factorii ce pot genera ruperea fragilă la

îmbinările sudate.

Fisurarea la rece a îmbinărilor sudate poate fi generată de factori fragilizanţi

comuni oricărui element constructiv: rezerve reduse de tenacitate ale materialului, stări
triaxiale de tensiuni (solicitări de întindere bi- şi triaxiale), forme constructive neadecvate
(încrestări, defecte geometrice), temperaturi scăzute şi viteze mari de aplicare a sarcinii.
La îmbinările sudate, factorii care pot genera ruperea fragilă sunt particularităţile
îmbinării respective, neomogenităţile structurale, variaţia caracteristicilor mecanice,
tensiunile interne, încrestările proprii acestei îmbinări, acumulările de hidrogen etc.

44. Precizați unde apare fisurarea sub cusătură.

Fisurarea sub cusătură apare, în ZIT, la baza cusăturii în special la suduri de colţ,
când temperatura îmbinării coboară sub 70 ... 80°C. Este un defect ce apare mai des la
oţeluri calmate decât la cele semicalmate.
Mijloacele de evitare sunt: scăderea durităţii în ZIT sub 320 HV, reducerea
conţinutului de hidrogen difuzibil din electrod, asigurarea unei distanţe între tablele
sudate de peste l mm, preîncălzirea şi creşterea lungimii stratului depus peste 80 mm.
 45. Precizați unde apare fragilizarea prin detensionare.

Fragilizarea prin detensionare apare în special la recipientele sub presiune cu

pereţi groşi (s > 3 mm), după aplicarea unui tratament de detensionare. Fisurile se
formează de obicei în perioadele de menţinere sau răcire ale tratamentului de
detensionare.

46. Care sunt măsurile ce pot fi luate pentru a evita fragilizarea

prin detensionare.

Pentru a o evita, se cere proiectarea corespunzătoare a tehnologiei de sudare, a

ciclului tratamentului de detensionare şi a compoziţiei atmosferei din cuptorul de
detensionare. De asemenea, de multe ori este mai eficient de a se renunţa, în cazul
recipientelor sub presiune de dimensiuni mari, la tratamentul de detensionare, pentru care
de altfel, după cum se va vedea, se pun probleme legate şi de utilajele pentru tratamentele
respective, descărcarea suficientă a tensiunilor reziduale fiind asigurată prin deformaţiile
plastice locale ce se produc la încercările de presiune efectuate ca probe de recepţie.

47. Precizați unde apare destrămarea lamelară.

Destrămarea lamelară apare la sudarea laminatelor de grosime mare (s>50 mm).

Ea constă în forma unor fisuri ce se propagă în trepte sub cordonul de sudură (fig. 5.10).
Fisurile apar imediat după sudare.

Destrămarea apare cu precădere la sudarea manuală cu arc electric, când nu se

aplică preîncălzirea, mai rar la sudarea în baie de zgură.

48. Precizați care sunt factorii ce determină destrămarea lamelară.

Destrămarea lamelară este determinată de anizotropia proprietăţilor mecanice

generată de orientarea preferenţială (în şiruri) a incluziunilor după direcţia de
laminare şi de solicitările de întindere normale pe această direcţie.
 49. Precizați care este scopul tratamentelor termice de
preîncălzire aplicate îmbinărilor sudate.

Prin preîncălzire la sudare se asigură micşorarea gradientului de temperaturi la

răcire, scade conductibilitatea termică a oţelului, se micşorează pierderile de căldură şi,
prin aceasta, se micşorează tensiunile interne şi viteza de răcire în ZIT, obţinîndu-se
structuri mai apropiate de cele de echilibru.

50. În ce constă tratamentul de preîncălzire aplicat îmbinărilor

sudate.

51. Care sunt tipurile de tratamente termice de preîncălzire la

sudare.

În practică se aplică următoarele variante ale tratamentului de preîncălzire:

Fig. 5.13 Cicluri de preîncălzire la sudare:

cu preîncălzire la diferite temperaturi 1-preîncălzirea iniţială; 2–preîncălzirea cu
menţinere în timpul sudării; 3-preîncălzirea
cu menţinere izotermă; s-ciclul termic la sudare
 1. Preîncălzirea iniţială (fig. 5.13, ciclul 1).

Se preîncălzeşte la începutul sudării uniform până la t1  M s ; se răceşte după sudare

cu viteză redusă. Se aplică la piese de mai mică răspundere executate din oţeluri carbon
sau slab aliate.

2. Preîncălzirea cu menţinere în timpul sudării (fig. 5.13, ciclul 2).

În timpul sudării se menţine îmbinarea la temperatura t1  M s .

3. Preîncălzirea cu menţinere izotermă (fig. 5.13, ciclul 3).

Prin alegerea corespunzătoare a temperaturii t1  M s se asigură transformarea

completă a austenitei din ZIT în structura de difuzie dorită. Se aplică la sudarea oţelurilor
slab aliate, rezistente la temperatură, oţelurilor de îmbunătăţire sau a pieselor groase
s 30mm  , la care există pericolul apariţiei fragilizării prin detensionare. La unele
oţeluri martensito-feritice cu conţinut scăzut de carbon, t1 se alege corespunzător obţinerii
bainitei inferioare, structură suficient de tenace în cazul conţinutului redus de carbon.

Fig. 5.14 Cicluri de postîncălzire la sudare:

4-postîncălzire simplă; 5-preîncălzire cu postîncălzire; s-ciclul termic de sudare

4. Postîncălzirea (fig. 5.14, ciclul 4).

 Se aplică cu scopul realizării unor transformări cu difuzie în ZIT. De aceea,
temperatura de postîncălzire tp4 trebuie atinsă înainte ca ZIT să se răcească sub această
temperatură.

5. Preîncălzirea cu postîncălzire (fig. 5.14, ciclul 5).

Se aplică oţelurilor greu sudabile, când pe alte căi pericolul fisurării nu poate fi
evitat. Temperaturile tp4 şi tp5 sunt de obicei cuprinse între 550 si 700°C.

52. Care sunt tratamentele termice ce se aplică recipientelor sub

presiune.

La recipientele sub presiune, tratamentele termice se pot executa folosind

cuptoarele şi instalaţiile clasice. Totodată, în special la recipientele de dimensiuni mari,
negabaritice, se folosesc metode şi instalaţii speciale, dintre care se vor analiza cele mai
reprezentative.