Cementarea cu carbon

Principiul metodei Cementarea cu carbon este tratamentul termochimic care consta in inalzirea pieselordin oteluri cu continut scazut de carbon(%cc 0.3%),in mediicarburante la temperaturi situate in domeniul de stabilitate al austenitei(deoarece sensibilitatea carbonului este mare in austenita de la 0,77%la 2,11%)si cu durate astfel stabilite, incat sa se formeze straturi superficiale, avand pe o anumita adancime continutul de carbon cu mult mai mare decat continutul initial de carbon, astfel incat prin aplicarea unui tratament termic ulterior sa se realizeze in acest strat o structura martensitica, cu duritate ridicata, iar in zonele interioare structuri cu plasticitate si tenacitate ridicata. Deci carbonarea urmata de un tratament termic are ca obiectiv realizarea unui gradient de caracteristici mecanice pe sectiunea produsului metalic astfel incat nivelul acestor caracteristici in diverse microvolume sa fie superior nivelului solicitarilor din exploatare.Realizarea acestiu gradient este necesara(in vederea cresteriiandurantei) deoarece piesele sunt solicitate complex: la uzura, oboseala, incovoiere, soc, presinue de contact. Valori ridicate ale duritatii in stratul superficial sunt necesare pentru a asigura valori ridicate pentru rezistenta la uzura, la presiune de contact(deoarece aceste solicitari la suprafata se manifesta)in timp ce valori ridicate ale caracteristicilor de plasticitate in zonele interioare sunt necesare pentru a asigura rezistenta la oboseala si la socuri mecanice. Variatia caracteristicilor mecanice si a sensului valorilor tensiunilor interne remanente pe adancimea stratului.

Principiul metodei de cementare cu carbon si tratament termic prin care se asigura variatii favorabileale caracteristicilor mecanice si distributiei tensiunilor interne consta in: -formarea in zona marginala a suprafetelor pieselor a unor straturi cu continutri ridicate de carbon(0,8%-1,17%) cu structura martensitica aciculara fina, eventual cu carburi libere, globulare, fine si uniforme distribuite cu tensiuni interne remanente de compresiune. -zona centrala va avea un continut scazut de carbon si o structura feritica, ferito-perlitica, ferito-bainitica sau bainitica(in functie de concentratia elementelor de aliere); -zona intermediara va fi din punct de vedere al continutului de carbon si al structurii intre zona exterioara si zona interioara miezului(zona centrala); Deoarece duritatea martensitei creste cu cresterea continutkui de carbon dizolvat in astenita rezulta realizarea unui gradient al concentratiei carbonuluial carui profil este asemanator profilului de variatiei a duritatii fig 2.

Din datele privind principiul metodei rezulta: -piesele supuse carburarii sunt executate din oteluri cu continut scazut de carbon(0,1-0.25%) denumite oteluri pentru cementare. -in functie de conditiile de solicitare, concentratia de carbon trebuie sa aiba o anumitra valoare la suprafata stratului superficial carburat si o anumita variatie la interior; aceasta cerinta este definita prin marimea denumita adancimea statului cementat, care devine astfel un parametru al procesului tehnologic. Deoarece dintre fazele care pot exista la diferite temperaturi in otelurile pentru cementare, austenita are cea mai mare solubilitate pentru carbon, cementarea cu carbon implica incalziri si mentineri in atmosfera carburanta la temperaturi superioare punctelor AC3 ale acestora. Deoarecerealizarea unor straturi cu grosimi uzuale(0,5-2 mm) necesita durate indelungate de mentinere are loc o supraincalzire a miezului; de aceea in cele mai multe cazuri(functie de susceptibilitatea la supraincalzire si condiitilor impuse pentru caracteristicile mecanice ale miezului si stratului)apare necesitatea aplicarii unor tratamente termice ulterioare carburarii, avand ca obiectiv inlaturarea efectului supraincalzirii, realizarea in stratul superficial a unei structuri martensice fine cu o proportie scazuta de austenita reziduala, precum si detensionarea in vederea asigurarii stabilitatii dimensionale a pieselor si inlaturarea pericolului fisurarii acestora.

Structura si caracteristicile de exploatare ale pieselor carburate si tratate temic

Structurile care asigura cele mai favorabile valori ale complexului caracteristicilor mecanice de exploatare presuise pieselor cementate cu carbon si tratate termic pot fi caracterizate in mod specific pentru strat si pentru miez. In strat structura trebuie sa fie alcatuita din martensita aciculara foarte fina, cu o proportie minima de austenita reziduala(max 5%) si carburi globulare fine si uniform dispersate in masa de baza; proportii mai mari de austenits reziduala precum si aglomerari sau retele de carburi libere influenteaza nefavorabil caracteristicile de exploatare ale stratului. (vezi fig 1).

Fig 1. Influenta % de Arez asupra duratei de exploatare a rotilor dintate. Pentru asigurarea unor caracteristici de exploatare superioare(rezistenta la oboseala prin incovoiere, presiune de contact, rezistenta la uzura etc)duritatea superficiala a stratului carburat si calit trebuie sa fie cuprinsa intre 59 si 63 HCR ceea ce corespunde unei concentratii marginale optime de carbon de 0,9-1,10%. Grosimea stratului carburat se alege in functie de compozitia chimica a otelului, de dimensiunile produsului si de tipul si nivelul solicitarilor in exploatare.

In general prin grosimea(adancimea)stratului tratat termochimic se intelege distanta de la suprafata piesei(sau probei)pana la o zona cu structuri sau propietati stabilite conventional. In stratul carburat, de la margine spre interior se disting urmatoarele zone: a) zona exterioara(cu structura perlitica sau perlito-cementilica functie %C); b) zona de tranzitie cu structura ferito-perlitica cuprinsa intre zona exterioara si miezul necarburat; Metode de evaluare a grosimii starului sunt reglementate de standard. In conformitate cu STAS-ul determinarea adnacimii stratului se face prin: - metoda macroscopica (pentru controlul rapid in cursul procesului de carburare); - metoda microscopic (pentru cunoasterea precisa a adancimii de carburare si a structurii);

- metoda masurarii duritatii(adancimea conventional a carburarii) care se aplica pieselor(probelor)care au calite (eventual revenite) dupa carburare avand adancimea stratului de minim 0,3 mm si duritatea miezului de maxim 450 HV; Metoda macroscopica consta in determinarea aspectului zonei carburate si calite si a miezului probelor martor care insoteste piesele in timpul tratamentului termochimic. Dupa ruperea probelor si incalzirea de scurta durata la 400-500 se disting prin examinare vizuala zona exterioara cementata, colorata diferit fata de miez. Comparandu-se adancimea stratului determinate visual pe probe martor cu cea detrminata prin analiza metalografica se constata ca ea corespunde stratului masurat la extremitatile piesei pana in zona de tranzatie In cazul metodei microscopice , adancimea stratului este definite ca fiind grosimea zonei exterioare la care se insumeaza jumatate din zona de tranzitie. Probele utilizate in cadrul acestei metode pot fi in una din starile : - carburate-calita - normalizata - recoapta In cazul metodei duritatii se determina adancimea conventional de carburare ca fiin distant perpendicular pe suprafata piesei carburate-calite pana in punctual in care duritatea are valoare de 550 HV determinate sub sarcina de 10N. Adancimea de carburare se determina pe cale grafica din curba de variatie a duritatii cu distributia de la suprafata. Suprafata pe care se determina duritatea trebuie sa fie polizata si lustruita astfel incat sa asigure masurarea corecta a amprentelor de duritate Amprentele de duritate vor fi situate pe mai multe lini paralele pe suprafata probei.

Cu valorile obtinute se traseaza curba de variatie a duritatii cu distant de la suprafata.

Microstructura miezului trebuie sa fie formata in cazul otelurilor aliate din martensita fina cu un continut scazut de carbon sau bainita inferioara. Separatiile de ferita influenteaza negative caracteristicile ale mecanice impuse miezului. Acest aspect trebuie avut in vedere la alegerea regimului de tratament termic dupa carburare, mai ales cand se realizeaza o calire a stratului care necesita o incalzire in domeniul critic de transformare.