Examinarea vizuala.

1. Introducere:
PRINCIPIILE EXAMINĂRII VIZUALE

Cuprins:

1. Noţiunea de "examinare vizuală"

2. Lumina
2.1 Mărimi fizice privind lumina
2.2 Culoarea
2.3 Reflexia şi refracţia
3. Ochiul şi procesul vederii
3.1 Acuitatea vizuală si controlul ei
4. Perceptibilitatea obiectelor
5. Tehnici de lucru
5.1 Alegerea condiţiilor de iluminare şi de observare
5.2 Mijloace ajutătoare
5.3 Documentaţie
6. Metodologia, tipul şi momentul examinării vizuale

1. NOTIUNEA DE "EXAMINARE VIZUALĂ"

Natura a dat oamenilor mai multe "aparate excelente de control", anume cele 5
simţuri, pipăitul, mirosul, gustul, auzul şi văzul.
Din toate organele de simţ, văzul este cel mai productiv.
"Văzul” permite perceperea mediului înconjurător şi a formelor şi diferenţierea "vizuală" a
luminozităţilor şi culorilor.
Drept EXAMINARE VIZUALĂ se desemnează localizarea şi evaluarea
caracteristicilor de calitate ale suprafeţelor (discontinuităţi, devieri ale formei, structura
suprafeţei) unui produs cu ajutorul ochiului "neînarmat" sau folosind mijloace optice
ajutătoare.
În general se verifică diferit caracteristici geometrice/dimensionale şi optice prin:
- PERCEPŢIE. Stabilirea existenţei unei caracteristici, de exemplu sertarul este
zimţat sau nu?

1
 - COMPARAŢIE. Stabilirea corespondenţei cu o situaţie normală, de exemplu se
potriveşte zimţarea cu şablonul (lera)?
- EVALUARE. Stabilirea unei valori aproximative, de exemplu cam cât de mare
este jocul zimţilor în leră?
- NUMĂRARE. Stabilirea numărului exact, de exemplu câţi zimţi are sertarul?
- MĂSURARE. Stabilirea valorii exacte, de exemplu cât de mare este jocul
zimţilor în leră?

2. LUMINA

Lumina este radiaţia electromagnetică din domeniul de lungimi de undă  =

380÷780 nm, percepută de ochiul omenesc. Frecvenţa f rezultă din f = c/, unde viteza
luminii este c = 3.108 m/s.
Ochiul omenesc este sensibil doar într-un domeniu îngust al spectrului lungimilor de
undă.
Fiecărei lungimi de undă, respectiv frecvenţe, îi corespunde o anumită culoare, un
bun exemplu fiind "spectrul solar". Undele luminoase cu lungimi de undă mari (frecvenţă
scăzută = energie redusă) sunt percepute de om ca "Roşu", în vreme ce lungimile de undă
mici (frecvenţă înaltă = energie mare) sunt percepute ca "Albastru".
Domeniului vizibil i se alătură în ambele părţi domenii de lumină "invizibilă", care
sunt însă foarte importante din punct de vedere fiziologic, stiintific şi tehnic. Domeniul
infraroşu (IF) conduce la emisie/percepţie de căldură, domeniul ultraviolet dacă pătrunde în
ochi distruge celulele vizuale ale retinei.

2
 Fig. 1. Spectrul electromagnetic şi domeniul spectral al luminii
Sensibilitatea spectrală a ochiului are în cazul unei luminării normale (domeniul fotopic) o
alură tipică cu un maxim la 555 nm (culoarea verde - curba V()), care este stabilită
obligatoriu de către CIE (Comisia Internaţionala pentru Iluminare) pentru observatorul cu
vedere normală (Fig. 2).
La o iluminare redusă, curba se deplasează spre lungimi de undă mai mici (V(); domeniu
scotopic).
Lumina corespunde cu radiaţia electromagnetică evaluată a curbei V().

3
 Fig. 2. Sensibilitatea spectrală a ochiului

2.1 MĂRIMI FUNDAMENTALE FIZICE PRIVIND LUMINA

Φ FLUXUL LUMINOS (unitate lumen, lm) - reprezintă cantitatea totală de lumină

care provine de la o sursă de lumina (izvor luminos
punctiform)

I INTENSITATEA LUMINOASĂ (unitate: candela, cd) – reprezintă fluxul luminos emis

în unitatea de unghi solid.

I 

4
 Fig. 3. Ilustrarea raportului dintre mărimi
Intensitatea luminoasă produce pe o suprafaţa o iluminare difuză prin:

E ILUMINAREA (unitate lm/m2; lux, lx) – este fluxul luminos repartizat uniform pe
unitatea de suprafaţă:

E A
Este valabilă relaţia :
E  I cos 
R2
unde:
α = unghiul dintre normală la suprafaţă şi direcţia de incidenţă a
luminii R= distanţa dintre sursa de lumină şi suprafaţa iluminată.
În cazul incidentei normale:
I
E  R 2(legea fotometrică a distanţei)

Lumina este reflectată de către suprafaţă mai mult sau mai puţin direcţionat. În
cazul reflexiei direcţionate (oglinda), întreaga cantitate de lumina este reflectată într-o
direcţie. În cazul reflexiei nedirecţionate (difuzie), lumina este radiată în mod uniform în
toate direcţiile (emiţător Lambert).

L LUMINANTA (unitate cd/m2) – lumina reflectată şi percepută de ochi de la o

suprafaţă

5
 Este valabilă relaţia L = Eρ

COEFICIENTUL DE REFLEXIE ρ, în cazul reflexiei difuze în întregime pe suprafeţe

reale, depinde de unghiul de incidenţă  al luminii şi de unghiul γ dintre observator şi
normala la suprafaţă.
Iluminare generală Iluminarea locului de
Tipul încăperilor medie muncă
(Lux) (Lux)
Camere pentru scris şi citit 250-500 500-1000
Camere pentru lucru de mână 600-1000 1000-2000
Încăperi pentru şlefuirea 4000-8000
pietrelor preţioase, prelucrare
aur, etc.
Fig. 4. Intensităţi luminoase recomandate pentru locurile de muncă, conform DIN
5035 (extras)

Locurile de muncă trebuie să fie iluminate suficient de mult, în caz contrar

fenomenele de oboseală pot afecta activităţile desfasurate si pot crea disconfort fiziologic
cu posibile efecte remanente asupra sanatatii (Fig. 4). În cazul luminii diurne, se realizează
se realizeaza in mod obisnuit o iluminare E ~3000 lux.

CONTRASTUL reprezintă diferenţa dintre senzaţia de strălucire în cazul a două

suprafeţe apropiate, privite simultan.

În cazul examinării vizuale, contrastul între caracteristica de calitate (discontinuităţi,

calitatea suprafeţei, configuraţie) şi zona înconjurătoare este este de obicei combinat cu:
- reflexia diferită a luminii (contrastul densităţii luminoase);
- proiectarea umbrei;
- diferenţele de culoare (contrast de culoare).

2.2. CULOAREA

Când radiaţia de la o sursa de lumină conţine toate lungimile de undă ale luminii
vizibile într-o distribuţie similară luminii solare, sursa apare "albă". Dacă anumite frecvenţe
lipsesc din spectru, lumina apare "colorată". Când sursa de lumina emite doar o singură
frecvenţă, sursa este numită monocromatică.

6
 Culorile se caracterizează prin trei indicatori:
NUANŢA descrie constatarea ca percepţia de culoare a unui corp este roşu, verde
sau alta culoare.
STRĂLUCIREA (intensitatea luminoasă) caracterizează senzaţia de a deosebi
corpurile albe de cele cenuşii, pe cele colorate deschis de cele colorate închis.
SATURAŢIA stabileşte senzaţia de cât de departe este o culoare faţă de cenuşiu
sau de o nuanţă (culoare) pură. Este caracterizată ca fiind "mată şi slabă" ori "puternică şi
strălucitoare".
Cele trei caracteristici numite mai sus pot fi îmbinate într-un sistem color
tridimensional, reporezentat in Fig. 5.
Acest sistem contine un cerc colorat care în plan orizontal reprezintă nuanţa.
Strălucirea cu valorile ei extreme "alb" şi "negru" se poate citi pe axa verticală ("culori
acromatice"), iar SATURAŢIA se modifică în planul orizontal de la "centrul cenuşiu" (fără
culoare) spre saturaţie (strălucitor) în cercul exterior.
"Culorile" verticale (scara gri) cuprinde toate nuanţele de cenuşiu. Sunt numite
(contradictoriu) "culori acromatice".

Fig. 5. Sistem color tridimensional

2.3 REFLEXIE ŞI REFRACŢIE

O bucată de hârtie iluminată de lumina soarelui este vizibila pe ambele părţi. Lumina
este reflectată difuz/haotic (în toate direcţiile), chiar dacă a fost iluminată de un fascicul paralel.
Rugozitatea hârtiei a condiţionat reflexia dezordonată (REFLEXIE DIFUZĂ, Fig. 6)

7
 Fig. 6. Reflexia luminii
Corpurile şlefuite (metalice şi nemetalice) reflectă direcţionat lumina (oglindire). Însă chiar
şi suprafeţele care oglindesc reflectă doar o parte din fluxul luminos incident. Este valabilă
legea reflexiei:
Unghiul de incidenţa = unghiul de reflexie (αI = αR)

Raza de lumina incidentă, normală la suprafaţa şi raza reflectată se află în acelaşi

plan.
Dacă se introduce o bară rectilinie în apă, înclinată faţă de normala la suprafaţa,
imaginea barei la intrarea în lichid apare “ruptă” (Fig. 7). Raza de lumina îşi modifică viteza
de propagare la trecerea prin suprafaţă de separare aer/apa, ambele substanţe adiacente
(medii) au viteze ale luminii diferite.
Pentru refracţie (Fig. 8) este valabilă legea refracţiei a lui SNELLIUS:

sin  c1 sin 1
 
sin  c2 sin 2

unde α este unghiul de incidenţă, iar  este unghiul de refracţie (in mediul 2).

8
 Fig. 7. Refracţia luminii
Valorile sinusurilor unghiurilor α si  se află în acelaşi raport ca şi valorile
corespunzătoare ale vitezelor luminii.

Fig. 8. Refracţia
La trecerea dintr-un material mai “compact” din punct de vedere optic (viteza mare
de propagare a luminii) spre un material mai “rarefiat” optic, raza de lumină se refractă
apropiindu-se de normală, unghiul de refracţie este mai mic decât unghiul de incidenţă.

9
 Fig. 9. (stânga): Parcursul razelor în lentile
(dreapta): Lentile sferice

Lentilele se bazeaza pe refracţia luminii. Lentilele sunt corpuri transparente cu

suprafeţe exterioare sferice (lentile sferice) sau cilindrice (lentile cilindrice).

3. OCHIUL ŞI PROCESUL VEDERII

În ochiul omenesc se formează pe retină, printr-un sistem de lentile (cornee,

umoare apoasă, cristalin, corp vitros) o imagine micşorata, reală, inversă a obiectului
observat (Fig. 10).

Fig. 10. Ochiul omenesc

Deoarece distanţa la care apare o imagine este constantă (2,5-3 cm), trebuie ca
distanţa focală a acestui sistem să se modifice pentru a forma marginile unor obiecte

10
situate la distanţe diferite faţă de ochi. Modificarea se realizează prin muşchii ochiului, iar
procesul este denumit acomodare. Ochiul destins reglează lentila astfel încât un punct
situat la infinit să aibă o imagine clară. Cea mai mică distanţă la care obiectele pot fi văzute
încă clare este în cazul ochiului tânăr de cca. 10 cm (punct de apropiere). DISTANŢA DE
25 CM este numită DISTANŢA DE VEDERE CLARĂ S. La acomodarea pentru aceasta
distanţă, ochiul oboseşte relativ puţin (neglijabil).
Mărimea unui obiect perceput se conformează UNGHIULUI DE VEDERE. Imaginea
devine cu atât mai mare cu cât corpul este adus mai aproape de ochi, adică cu cât unghiul
de vedere este mai mare. Când unghiul de vedere dintre razele ce ating două puncte ale
obiectului este mai mic decât 1 minut de arc, atunci retina, datorită structurii ei nu mai
poate separa imaginile celor două puncte. Unghiul de vedere trebuie deci să fie mărit
printr-un aparat optic.
Drept definiţie pentru mărire este folosită mărimea:

 tg
tg0
unde  (gamma) este factorul de marire,  (sigma) este unghiul de vedere cu sistemul
optic, iar 0 este unghiul de vedere fără sistemul optic

Mărirea imaginii este necesară pentru obiecte mici sau îndepărtate. De

exemplu, în cazul obiectelor nu prea mici o mărire satisfăcătoare poate fi atinsă cu
ajutorul lupei (Fig. 11).

Fig. 11. Efectul unei lupe

11
 Ochiul neiarmat percepe obiectul G1 la distanţă de vedere clară S sub unghiul de
vedere 0. Lupa aşezată foarte aproape în faţa ochiului, formează de la acelaşi obiect o
imagine virtuală, atunci când acesta se găseşte în interiorul distanţei focale a lupei (poziţia
G2).
G G s
Mărirea este deci:  g: sg

Fig. 12. Imaginea optica cu lentila care concentreaza

Prin deplasarea obiectului în interiorul distanţei focale a lentilei pot fi obţinute şi alte
măriri, fiind insa necesar ca imaginea virtuală să se formeze la o distanţă la care ochiul să
se mai poată acomoda (Fig.12).
În cazul defectelor de vedere, sistemul de lentile nu mai proiectează imaginea exact
pe retină. Cu ajutorul ochelarilor se poate obţine focalizarea pe retină.

3.1 ACUITATEA VIZUALĂ ŞI CONTROLUL EI

Pentru verificarea acuităţii vizuale la apropiere şi acuităţii vizuale la distanţă ale

controlorilor exista metode simple de control pe care le aplică şi le autentifică cu
îndemânare medicii şi opticienii certificaţi.
Astfel de controale anuale ale capacităţii vizuale a operatorilor de examinari
nedistructive sunt prevăzute în norme cum este EN 473 sau SNT-TC-1A ca bază pentru
certificare.
ACUITATEA VEDERII este capacitatea de a percepe separat 2 obiecte (de
exemplu 2 linii). Este data prin unghiul sub care obiectele pot fi percepute încă separat. Ca

12
acuitate vizuală este desemnată valoarea inversă a acestui unghi, exprimat în minute de
arc. O rezoluţie de 1 minut (1′) corespunde cu acuitatea vederii de 1.
Aceasta înseamnă 0,1 la o distanţă de 0,33 m. Pentru determinarea capacităţii
vizuale sunt folosite (printre altele) inelele Landolt (Fig. 13) a căror deschideri corespund
valorilor acuităţii vizuale.

Fig. 13. Inele Lardolt. Fragment dintr-o planşa cu semne

Ochiul omenesc cu vedere normală corectată atinge o vizare peste 1 în condiţii
optime. În general însa acuitatea vizuală este corectată la 1.
Acuitatea vizuală depinde în principiu de condiţiile de observare şi de proprietăţile
organului vederii (ochiul). Determinarea randamentului vizual se realizează în condiţii
stabilite (optime) de observare.
Acuitatea vizuală la apropiere se realizează în unele locuri printr-un test de vedere
cu ajutorul planşei JAEGER, pe care trebuie citite texte cu diferite mărimi de litere (cerinţă
regulamentară: J2) de la o distanţă normală (30,5 cm).
Standardul EN 473 recomanda verificarea acuităţii vizuale conf DIN 58220, părţile 1-
4, în care pentru meseria de controlor ar trebui să se ia ca bază domeniile de acomodare.
CÂMPUL VIZUAL este domeniul care poate fi cuprins fără mişcări ale capului şi
ochilor (cca 60º).

13
 Fig. 14. Iluzie de perspectiva
CÂMPUL PRIVIRII este domeniul care poate fi cuprins cu o mişcare suplimentară a
ochilor. Persoanele care poartă ochelari sau care văd cu un singur ochi au câmpul vizual
limitat.
ACUITATEA VIZUALĂ SPAŢIALĂ se bazează pe suprapunerea imaginilor de la
amândoi ochii, care vad un obiect sub unghiuri diferite.
De aici rezultă şi capacitatea de a recunoaşte care din obiecte se găseşte mai
aproape de ochi. Aceasta nu are voie bineînţeles să se întâmple prin utilizarea privirii în
perspectivă (iluzie de perspectivă) (Fig. 14).
Prin ACOMODARE se înţelege adaptarea ochiului la distanţa obiectului prin
modificarea formei lentilei. Distanţa la care ochiul poate recunoaşte clar este desemnată ca
DOMENIU DE ACOMODARE B. Este delimitat de punctul de apropiere N şi de punctul de
depărtare F şi depinde de densitatea luminoasă a câmpului feţei şi de vârsta
observatorului. B se exprimă în dioptrii. Acestea reprezintă inversul domeniului exprimat în
metri:

B[dpt]  1 1 (N şi F în m)
N F

Pentru un om cu vedere normala, la varsta de ~ 25 ani, N = 0,1 m şi F =  , aceasta

înseamnă un domeniu de acomodare B = 10 dpt.

14
 ADAPTAREA înseamnă potrivirea (autoreglarea) ochiului pentru vederea la diferite
niveluri de iluminare. Ea cuprinde un domeniu de la 10-6 la 105 cd/m2. Totuşi, capacitatea de
vedere este foarte diferită în acest domeniu. Adaptarea (autoreglarea) la un anumit nivel de
densitate luminoasă se obţine în timpul unei perioade de adaptare. Conurile se adaptează în 5-
10 min., iar adaptarea completă a bastonaşelor se atinge după cca. 30 min.

4. RECUNOAŞTEREA OBIECTELOR

La examinarea vizuală trebuie recunoscute şi evaluate anumite detalii ale unei

imagini de la unul sau mai multe obiecte. Aceasta activitate fiziologică complexă depinde
de obiectul examinat, de condiţiile de observare şi de acuitatea vizuală.
Capacitatea de a recunoaşte caracteristicile unui obiect şi de a le evalua este
denumită RANDAMENT VIZUAL.
Randamentul vizual depinde în principal de următorii parametrii:
- caracteristicile ochiului;
- mărimea şi forma obiectului examinat;
- deplasări;
- densitatea luminoasă a obiectului şi a câmpului înconjurător;
- combinarea spectrală a luminii şi culorii;
- timpul de percepţie.

Randamentul vizual depinde de acuitatea vederii, care este în mod esenţial

funcţie de condiţiile de observare, de mărimea obiectului şi de timpul de
prezentare a acestuia.
CONTRASTUL densităţilor luminoase între obiectul examinat La şi câmpul
înconjurator Lu este definit astfel:
L L
K a u

Lu
Acuitatea vederii creşte odată cu creşterea contrastului.
Densitatea luminoasă de adaptare corespunde în general densităţii luminoase medii
a câmpului vizual, respectiv a câmpului înconjurător.
Acuitatea vederii creşte cu densitatea luminoasă de adaptare. În Fig.16 este
prezentată acuitatea vederii (vizarea) în funcţie de contrast pentru două densităţi
luminoase de adaptare.

15
 Valoarea de prag a contrastului K este contrastul care încă mai poate fi perceput
de ochi. Relaţiile cantitative duc la cercetările recomandate de CIE. Aceste cercetări s-au
realizat în condiţii de observare ideale.

Fig. 15. Acuitatea vizuala în funcţie de contrast. Densitatea luminoasă a câmpului

înconjurator 1-100 cd/m2
K este contrastul la care un obiect poate fi perceput cu o probabilitate de 50%; K
scade odată cu mărirea densităţii luminoase de adaptare, cu creşterea mărimii obiectului şi
a timpului de prezentare a obiectului.
Cu cât este mai mare contrastul prezent în raport cu contrastul prag, cu atât mai
K
bună este perceptibilitatea obiectului. Raportul VL   K este denumit rezervă de contrast
sau "Nivel de vizibilitate" (Visibility Level).

Ca sigur perceptibile se consideră obiectele cu VL  3. În comparaţie cu condiţiile

de observare ideale care stau la bază, raporturile definirii acestui criteriu de perceptibilitate
reale în cazul examinărilor vizuale sunt cu ordine de mărime mai slabe (capacitatea de
vedere, starea de sănătate, efectele oboselii, sarcini de căutare). De aceea ar trebui ca
aceste condiţii de observare să fie în mod fundamental cât mai bine optimizate, pentru a
atinge un VL ridicat.

Mărimea caracteristică pentru descrierea condiţiilor de observare este iluminarea în

câmpul vizual. Valorile prezentate mai jos (fig. 16) pentru diferite situaţii reprezintă un

16
compromis între condiţiile optime de vizualizare şi cerintele de management al
consumurilor energetice şi de aceea trebuie interpretate ca valori medii.

Iluminare Sarcina de observare

[Lux]
15
30 Orientare, sedere temporara
60
120 Sarcina de observare usoara cu contrast ridicat
250
500 Sarcina de observare normala, detalii medii
750
1000 Sarcini de observare dificile cu detalii mici
1500
2000 Sarcini de observare foarte dificile. persistente, cu detalii
3000 mici
5000
10000 Cazuri speciale (de exemplu iluminarea campului
operator)
Fig. 16. Iluminări recomandate în funcţie de sarcini de observare

ORBIREA apare atunci când sursele de lumina sunt aflate în câmpul vizual şi trimit
lumina direct în ochi. Adaptarea este perturbată datorită acestei iluminării directe a
ochiului. În afară de aceasta, apare o lumină difuză în centrii de difuzie din ochi care duce
la iluminarea interiorului ochiului şi deci la reducerea contrastului.
Când lumina ajunge la ochi de la o suprafaţă prin oglindire (reflexie direcţionată) se
vorbeşte de orbire indirectă sau strălucire. Drept strălucire este desemnată lumină
reflectată de la o sursa luminoasă dirijată în ochi. În cazul suprafeţelor reflectorizante difuz
(nedirecţionat) nu se produce strălucirea.
La majoritatea suprafeţelor se suprapun reflexiile direcţionată şi nedirecţionată,
încât poate aparea strălucirea perturbatoare. Ea poate fi influenţată prin poziţia corpului de
iluminat.

17
5. TEHNICI DE LUCRU

18
5.1. PREGĂTIREA SUPRAFEŢEI

În multe cazuri nu este necesară pregătirea prealabilă a suprafeţei componentei de

examinat. Câteodată trebuie să se renunţe în mod intenţtionat la pregătirea prealabilă de
un anumit tip, de exemplu la examinarea vizuală a construcţiilor din oţel acoperit cu lac în
domeniile solicitate dinamic pentru evaluarea distribuţiei de tensiuni mecanice. Fisurile din
stratul de lac reprezintă un indiciu pentru amorse de fisuri în substrat. Pe acest fenomen se
bazează metoda de încercare cu lac pentru detectarea tensiunilor.
La fel, în cazul pieselor din componenta mecanismelor este oportun să se renunţe
cu precădere la o curăţire temeinica. În acest caz, chiar şi fisurile foarte fine devin
observabile datorită uleiului "care transpiră".
La piesele care trebuie supuse unei examinări vizuale în fluxul de fabricaţie nu este
de obicei necesară o pregătire prealabilă.
În cazul pieselor “murdare” (cu suprafete contaminate) care sunt supuse unei
examinări vizuale, trebuie folosite diferite metode/tehnici de curaţare, în raport cu sarcina
de control şi cu tipul şi gradul de contaminare.
Înainte de a cere aplicarea prin sondaj a metodelor de curăţare, o indicaţie generală
privind starea necesară a pieselor de inspectat este oportună.
Principiul valabil este ca suprafaţa să se găsească într-o asemenea stare încât
indicaţia căutată să poată fi observată cu siguranţă.

Exemplu: carcase turnate din oţel austenitic inoxidabil trebuie examinate pentru
numărul şi volumul sudurilor de fabricaţie. Dacă aceste piese turnate ar fi prezentate în
stare sablată, sarcina propusă nu ar putea fi realizată. În acest caz ar fi necesar un
tratament de decapare chimică în condiţii stabilite.

Metode de curăţare mecanice sunt de exemplu perierea, şlefuită, polizarea,

sablarea cu nisip sau cu jet de apă sub presiune.
Ca metode de curăţare termice sunt utilizate: în cuptor, cu flacară deschisă, cu aer
fierbinte, tratament prin congelare, dămfuire cu abur fierbinte.
Pentru curăţare chimică se folosesc de exemplu decapanţi şi solvenţi.
Pentru toate metodele de curăţare este valabil principiul conform căruia piesa de
tratat nu trebuie deteriorată în privinţa caracteristicilor de utilizare şi nici modificată, punând
astfel în discuţie scopul controlului.

19
 Ca exemplu pentru aceasta cerinţă, ne referim la următoarea problematică: ca
urmare a sablării, suprafaţa se tasează într-un strat foarte subţire la suprafaţă. Prin
aceasta tasare, defectele mici de suprafaţă, ca de exemplu fisurile fine, se pot închide,
marginile fisurii lipindu-se şi nemaiputând fi percepute după sablare.
În cazul unei sarcini de control care cere evidentierea unor posibile amorse fine de
fisuri, sablarea nu este eficace şi ar trebui aleasă o altă metodă / tehnică de curăţare, de
exemplu decaparea chimică. În anumite cazuri - de exemplu la îndepărtarea ţunderului - se
poate renunţa cu greu la sablare. Trebuie deci să existe informaţii asupra problemelor ce
pot să apară şi într-un astfel de caz să se ia contramăsuri.

5.2. ALEGEREA CONDIŢIILOR DE ILUMINARE ŞI OBSERVARE

Întrebarea despre cerinţe stabilite privind criteriile suficiente de iluminare adecvată

scopului unei examinari vizuale este relevantă doar când este vorba de o examinare prin
care se doreşte stabilirea unor caracteristici sau proprietăţi deosebit de clar definite ale
obiectului inspectat. Dacă este vorba de efectuarea unei vizualizari simple asupra
întregului obiect sau asupra unor porţiuni, atunci nu sunt necesare cerinţe speciale privind
condiţiile de iluminare. În general sunt suficiente deciziile reglementărilor legale de igiena
muncii, conform cărora ar trebui să existe o iluminare de cel puţin 150 lx.
Exemple de astfel de sarcini de examinare sunt: verificarea privind completitudinea,
starea de curăţenie, starea de finisare, marcajul, etc.

20
 Fig. 17. Direcţia de iluminare şi direcţia de observare

Pentru anumite examinari cu caracter special ar trebui încercată o optimizare în

raport cu temperatura culorii, cu contrastul, cu direcţia de iluminare, cu intensitatea
iluminării, cu distanţă optimă între sursa de lumina şi obiect, respectiv cu distribuţia
intensităţii luminii, în vederea obţinerii celor mai bune condiţii de contrast pentru detaliile
care trebuie observate.
Cu excepţia stipulărilor pentru iluminare din reglementările legale de munca şi cu
valorile orientative recomandate în DIN 5035, până acum nu sunt cunoscute pentru
organismele europene de reglementare nici un fel de informaţii privind valorile minime ale

21
iluminării în cazul examinării vizuale. Conform ASME V-9, pentru "examinare generală
este prescrisă o iluminare minimă de 15 (fc) = 160 lx, iar pentru examinări de detalii de
minim
50 fc = 540 lx.
În general, sursa de iluminat trebuie astfel aleasă şi dispusă astfel încât
observatorul să nu fie nici orbit, nici deranjat de reflexii. În fig.18 se arată cât de
complexe sunt raporturile şi cât de multiple pot fi posibilităţile de variaţie. Unele
standarde de examinari nedistructive contin recomendari referitoare la directia de
iluminare si directia de observare (vizualizare).
In codul ASME V, 9 (T-941 si T-942) se face diferenţa dintre examinarea vizuală
directă (T-942) şi examinarea vizuală indirectă (T-941). Examinarea vizuală este
considerată "directă" atunci când:
- ochiul se poate apropia de suprafaţa de examinat la cel puţin 24" (~ 600 mm)
şi
- unghiul de privire spre suprafaţa de examinat nu este mai mic de 30.
Faţă de prima condiţie mai există încă o limitare. Apropierea maximă a ochiului
faţă de obiectul de examinat nu trebuie să scadă sub 300 mm (distanţa de vedere
clară).

Fig. 18. Schema de examinare conform ASME

Prin examinare vizuală indirectă se înţelege examinarea prin folosirea
endoscoapelor şi/sau a videocamerelor.

22