2.3.10.

Temperatura de culoare

Este o noţiune care caracterizează culoarea unei

surse de lumină. Dacă se încălzeşte în mod progresiv, un
metal greu fuzibil, de la o anumită temperatură, acesta
începe să emită radiaţii luminoase.

De exemplu, în cazul fierului încălzit, culoarea

radiaţiei luminoase este roşie întunecată, la o
temperatură de circa 700 oC şi se apropie de alb la
temperature de 1000 oC. Deci, temperatura de încălzire
este singura care influenţează asupra compoziţiei
radiaţiilor emise.
In tehnica iluminatului se obişnuieşte să se
compare proprietăţile unor asemenea surse cu cele ale
corpului negru.
 Corpul negru, este un radiator termic care
absoarbe complet toate radiaţiile incidente oricare
ar fi lungimea de undă, direcţia şi polarizarea
acestora. Acest radiator termic prezintă
proprietatea că, încălzit la o temperatură dată,
emite pentru orice lungime de undă densitatea
spectrală maximă de excitanţă energetică.

Puterea totală radiată, de un asemenea corp,

ca şi puterea radiată în fiecare interval de lungime
de undă, este maximă şi mai mare decât a oricăror
altor corpuri încălzite la aceeaşi temperatură şi
având aceeaşi suprafaţă de radiaţie. Din acest
motiv, corpul negru se mai numeşte şi radiator
integral.
 In mod practic, pentru a cunoaşte temperatura
de culoare a unei anumite surse de lumină, se
foloseşte relaţia:
Tc = t + To (2.26.)
unde: t este temperatura relativă, exprimată în grade
Celsius; To are prin definiţie, valoarea de 273,16 K,
iar ca unitate de măsură tot gradul Celsius, egal cu
unitatea de măsură, Kelvin.
Noţiunea de temperatură de culoare se poate
extinde şi pentru orice altă sursă de lumină, indiferent
de modul de producere a energiei radiante.
 De exemplu, temperatura de culoare a unei
lămpi fluorescente este de 6500 K, adică ea are
aceeaşi culoare cu corpul negru încălzit la 6500 K,
deşi temperatura ei reală este de circa 40°C, adică
aproximativ 313 K.

Cunoşterea valorilor temperaturii de culoare

a surselor de lumină are o deosebită importanţă
în tehnica iluminatului.
 Sursa de lumină Temperatura
de culoare
[K]
Cerul albastru, fără nori 12 000
Cerul pe timp înnourat 6500-8000
Soarele, vara la amiază 5300-6000
Luna 4125
Lămpi cu incandescenţă de utilizare generală 2600-2800
Lămpi cu incandescenţă pentru aparate de 2800-3200
iluminat
Lămpi cu vapori de mercur 5000-6000
Lămpi fluorescente 2900-6500
Lămpi cu xenon 6000-6300
 2.4. COMPORTAREA LUMINII ÎN CONTACT CU
DIFERITE MATERIALE

Fluxul energetic primit de un corp poate fi:

- reflectat;
- absorbit;
- transmis.
Reflexia reprezintă fenomenul de întoarcere totală
sau parţială a unei radiaţii în mediul din care a venit, la
suprafaţa de separare a două medii, fără schimbarea
radiaţiilor. Întâlnim două clase de reflexii: reflexia
regulată şi reflexia difuză.
În cazul reflexiei regulate, un fascicul îngust sau raza de lumină sunt
reflectate numai într-o singură direcţie (figura 2.12.a).
Acest tip de reflexie se produce pe suprafeţe netede ale căror
neregularităţi sunt mici în comparaţie cu lungimea de undă a undei
reflectate.
Exemplu reflexia pe o oglindă.
In cazul reflexiei regulate se respectă legile opticii geometrice,
adică intensitatea incidentă cu cea reflectată şi normală la suprafaţă
sunt coplanare, iar unghiul de incidenţă şi cel de reflexie sunt egale
(1 = 2).
Reflexia difuză, în care lumina se reflectă în toate direcţiile, este cea
mai întâlnită (fig. 2.12.b). Exemplu reflexia pe o sugativă. Acest tip de
reflexie apare atunci când asperităţile corpului reflector au dimensiuni
mari în comparaţie cu lungimea de undă a undei reflectate.
 Mărimea care caracterizează reflexia se numeşte
coeficient de reflexie (reflectanţa)  şi reprezintă raportul
dintre fluxul reflectat şi fluxul incident:

r

i
În cazul reflexiei mixte (fig.2.12.c), coeficientul de
reflexie este egal cu suma dintre coeficientul
( de reflexie
regulată r şi coeficientul de reflexie difuză d:

  r  d
 Pentru a descrie modul în care sunt reflectate
radiaţiile cu diferite lungimi de undă, se foloseşte
coeficientul spectral de reflexie (), astfel:

  ,r
 
  ,i
unde: ,r – fluxul spectral reflectat;
,i – fluxul spectral incident.
 Între luminanţa incidentă Li, luminanţa reflectată
Lr şi coeficientul de reflexie, există relaţia:
L r    Li

În cazul reflexiei difuze, unei raze incidente Ii îi

corespunde o infinitate de raze reflectate Ir, iar
proprietăţile luminanţei reflectate sunt diferite:
- la suprafeţele perfect difuze, luminaţa reflectată
este aproximativ constantă (Lr = const.);
- la suprafeţele cu reflexie mixtă luminaţa
reflectată este variabilă.
Absorbţia, reprezintă pierderea de energie radiată
de către radiaţia incidentă la trecerea acesteia printr-un
mediu, datorită interacţiunii ei cu mediul.
 Mărimea care caracterizează absorbţia este
coeficientul de absorbţie  care reprezintă raportul
dintre fluxul luminos absorbit şi fluxul luminos incident:
a

Modul încare sunt absorbite radiaţiile cu lungimi
i
de undă diferite este dat de coeficientul spectral de
absorbţie:
 , a
 
Coeficientul
 , ide absorbţie este puternic dependent de
lungimea de undă, de exemplu, o sticlă optică transparentă, pentru
care  = 4, în mijlocul spectrului vizibil poate avea  = 1000
pentru  = 250 nm şi poate fi opacă pentru radiaţia ultravioletă.
 Transmisia,
Reprezintă fenomenul de trecere cu sau fără
absorbţie a radiaţiei printr-un mediu, fără schimbarea
frecvenţei radiaţiilor monocromatice componente.

Dacă fasciculul de lumină trece printr-un mediu

optic el poate fi atenuat şi prin împrăştiere.

În cazul absorbţiei energia este transformată în

mod obişnuit în energie internă, împrăştierea nu face
decât să dirijeze radiaţia în direcţii diferite de cea a
fasciculului. Împrăştierea luminii depinde de lungimea
de undă, ea creşte atunci când lungimea de undă scade.
 De exemplu, cerul este albastru deoarece lumina
de la Soare (care are lungimea de undă mai mică –
lumina albastră) este împrăştiată mai puternic în
atmosfera Pământului decât lumina de lungime de undă
mai mare (roşie).
La apus, soarele apare roşu deoarece o cantitate
mai mare de lumină albastră a fost împrăştiată în afara
fasciculului.
 Transmisia poate fi regulată, difuză sau mixtă (figura 2.13).
Este caracaterizată de coeficientul de transmisie, care
reprezintă raportul dintre fluxul transmis tr şi fluxul incident  i:

 tr

i

Figura 2.13. Transmiterea luminii

a– regulată; b – difuză; c - mixtă
 În cazul radiaţiilor cu lungimi de undă diferite se defineşte coeficientul
spectral de transmisie :
  , tr

  ,i (2.34)
unde:  ,tr este fluxul spectral transmis;  ,i este fluxul spectral incident.
Suma coeficienţilor de reflexie, absorbţie şi transmisie este egală cu 1.

  1 (2.35)

În funcţie de cei trei coeficienţi corpurile se clasifică în

următoarele categorii:
- corpuri reflectante: >>, >>;
- corpuri absorbante: >>, >>;
- corpuri transmiţătoare: >>, >>;
- corp alb:  = 1;
- corp negru: =1, corpul care absoarbe complet toate radiaţiile
incidente;
- corp clar (perfect transparent): r = 1;
- corp opalescent d = 1;
- corp opac r = d = 0.
 2.5. MĂSURĂRI FOTOMETRICE

Ştiinţa care se ocupă cu studiul mărimilor

caracteristice radiaţiilor luminoase se numeşte
fotometrie.
Metodele de măsurare a mărimilor fotometrice se
împart în două categorii:
- metode subiective (fotometrie vizuală), când
elementul de măsurare este ochiul omenesc, care
poate aprecia când două surse au aceiaşi
luminanţă;
- metode obiective (fotometrie fizică), când
elementul de măsurare este un element sensibil la
energia luminoasă.
 Aparatele de măsură utilizate se numesc,
fotometre şi în funcţie de metoda de măsurare
aplicată sunt vizuale sau fizice.
Fotometrele realizate pentru măsurarea
anumitor mărimi fotometrice poartă denumiri în
funcţie de utilizarea lor, astfel:

a) pentru măsurarea fluxului luminos –

lumenmetru
b) pentru măsurarea iluminării – luxmetru;
c) pentru măsurarea luminanţelor –
luminanţmetru;
d) pentru măsurarea intensităţii luminoase –
fotometrul Brodhun-Lummer.
 2.5.1. Metode subiective – fotometrie vizuală

Elementul de măsură îl constituie ochiul omenesc. El compară

luminanţa provenită de la o sursă luminoasă etalon cu luminanţa sursei
de măsurat.
La egalizarea celor două luminanţe (apreciate de ochi), mărimea
de măsurat se exprimă funcţie de luminanţa sursei etalon.
Măsurătorile pot fi realizate cu o precizie foarte bună, dacă sunt
respectate următoarele condiţii:
- suprafeţele ce se compară să aibă aceeaşi culoare;
- suprafeţele să fie etalonate şi să fie privite sub acelaşi unghi;
- luminanţa să fie mai mare de 3 cd/m2;
- ochiul să fie adaptat la întuneric o perioadă de cel puţin 15
minute.
Pentru egalarea celor două luminanţe, una se menţine fixă
(etalon), iar cealaltă se variază ca mărime, prin modificarea distanţei, a
unghiului de incidenţă sau a fluxului luminos receptat. Aparatul de
măsurat care permite măsurarea intensităţii luminoase, este fotometrul
Lummer-Brodhum (figura 2.14.).
 a) b) c)
Figura 2.15. Câmpul vizual al fotometrului
Brodhun-Lummer
 Acest aparat este alcătuit dintr-o prismă P0 din sticlă
lăptoasă sau ghips cu feţe perfect difuzante, din prismele cu
reflexie totală P1 şi P2, cubul Lummer -Brodhun (sau cubul
fotometric) format din prismele cu reflexie totală P3 şi P4 lipite
între ele în porţiunea plană şi din lentila ocular L. Feţele
prismei P0 sunt iluminate de sursa etalon Se care emite raze cu
intensitate luminoasă cunoscută Ie şi de sursa Sx a cărei
intensitate luminoasă Ix trebuie măsurată. Fasciculul de raze
Ie după ce este reflectat de prismele P0 şi P1 ajunge la prisma P3 a
cubului fotometric. Fasciculul de raze Ix după ce este reflectat de
prismele P0 şi P2 ajunge la prisma P4 a cubului fotometric.
Observatorul care priveşte prin ocular, vede în partea
centrală faţa prismei P0 luminată de Se sub forma unui disc, iar în
partea periferică faţa prismei P0 luminată de Sx sub forma unei
coroane circulare.
 Atunci când luminanţele celor două feţe ale prismei P0
sunt egale se poate scrie:
Ex = Ee (2.36.a)
I x cos  I e cos 
2
 (2.36.b)
rx re2
sau
rx2
Ix  Ie 2
re (2.36.c)

Ultima relaţie arată că prin intermediul fotometrului

Lummer – Brodhun se poate măsura intensitatea
luminoasă Ix a unei surse lumionase Sx.
Scopul măsurării intensităţii luminoase este
obţinerea corpului fotometric sau a curbelor de distribuţie a
intensităţilor luminoase.
 2.5.2. Metode obiective - fotometrie fizică

Metodele obiective utilizează drept element de măsurare un

element sensibil faţă de energia luminoasă. Schema unui
fotometru fizic este prezentată în figura 2.16.
Sistemul de măsurare obiectiv se compune din:
- traductorul fotosensibil, care asigură conversia energiei
luminoase dată de fluxul receptat în energie electrică;
- amplificatorul;
- aparatul de măsurare, care este un microampermetru
etalonat la o scară corespunzătoare mărimii măsurate.

Figura 2.16. Schema bloc a unui fotometru fizic

1 – traductorul fotosensibil; 2 - amplificatorul; 3 - aparatul de măsurare
 2.5.2.1. Măsurarea fluxului luminos
Măsurarea fluxului luminos se efectuează cu
fotometrul Ulbricht cunoscut şi sub denumirea de
lumenmetrul Ulbricht. Lumenmetrul Ulbricht poate
avea formă sferică, cilindrică sau poliedrică. Cea
mai utilizată formă este cea sferică (figura 2.17).

Figura 2.17. Lumenmetrul sferic

 Lumenmetrul sferic este alcătuit dintr-o sferă metalică goală
de diametru 0,5 - 4 m, vopsită în interior cu vopsea albă mată,
pentru ca suprafaţa S să poată fi considerată perfect difuzantă.
Reflexia suprafeţei interioare a sferei este caracterizată de
factorul de reflexie , a cărui valoare este mai mică decât 1.
Această sferă este alcătuită din două semisfere, din care una
culisabilă ce face posibil accesul în interiorul sferei. În peretele
sferei este practicat un orificiu O pentru vizitarea sursei L a cărui
flux luminos se măsoară. Orificiul O de suprafaţă S este
acoperit cu o lamă de sticlă opală cu factorul de transmisie .
Într-un punct oarecare din sferă se montează sursa L, a cărui
flux luminos trebuie măsurat. Între orificiul O şi sursa L este
plasat un ecran E care nu permite iluminarea directă a orificiului
O.
Pe o suprafaţă infinit mică ds aşezată într-un punct oarecare
K pe suprafaţa interioară a sferei cade de la sursa L un flux
luminos d. Suprafaţa ds reflectă fluxul luminos  d.
 Ţinând seama că suprafaţa interioară a sferei este considerată perfect difuzantă,
intensităţile luminoase dIn (normală) şi dI (pe direcţia KO) sunt date de relaţiile:
  d
dI n 

  d
dI   dI n  cos    cos 

Iluminarea în O determinată de fluxul luminos reflectat este:

KO = 2R cos,
dI   cos    d
dE    cos 2 
KO 2   KO 2

dE   d
S
unde S = 4R2.
Iluminarea E1 produsă în O de toate elementele ds de pe sferă, de
fluxul luminos reflectat o singură dată, este:
 
E 1    d   
S S
 Suprafaţa S se comportă ca o sursă care emite fluxul luminos   şi care va produce o
iluminare suplimentară E2 în O, iluminarea E2 corespunzătoare fluxului luminos reflectat a doua
oară este: 2

E2  
S
În sferă se realizeză un număr infinit de reflexii şi ca urmare, iluminarea rezultantă E
a orificiului este:
n
  
E   Ei   
i 1 (1  )  S 1   4   R 2
Dacă în punctul O se instalează un luxmetru pentru măsurarea iluminării, fluxul luminos al
sursei de lumină conţinute de lumenmetru se poate calcula cu relaţia:

4  R 2
  K E* K
1 


Pentru ca măsurările să fie cât mai precise, trebuie ca dimensiunile sursei

luminoase, ale ecranului E şi diametrul orificiului O, să nu fie mai mari de 1/10 din
diametrul sferei.
 2.5.2.2. Măsurarea intensităţii luminoase
Aparatul de măsură pentru măsurarea intensităţii luminoase poartă
numele de goniofotometru (figura 2.18). Este o măsurătoare de laborator
realizată în scopul determinării distribuţiei intensităţii luminoase. Corpul de
iluminat se poate roti în jurul axei verticale (ex. din 100 în 100), iar traductorul
fotosensibil se roteşte pe diverse circumferinţe poziţionate funcţie de precizia
dorită. Corpul de iluminat este montat cu centrul în punctual O.

Traductorul măsoară iluminarea E la distanţa r, pe direcţia normalei n, coliniară

cu raza:
2
I  Er
Acesta este cuplat la un sistem de înregistrare automat. Aparatul de
înregistrare este etalonat direct în candela [cd].
 2.5.2.3. Măsurarea iluminării
Aparatul utilizat pentru măsurarea iluminării este
luxmetrul (figura 2.19).

Luxmetrul utilizează ca traductor o celulă cu

seleniu. Când celula se află sub influenţa unui flux
luminos, în stratul de seleniu se produce o emisiune
de electroni (flux de electroni) care poate trece numai
în sensul seleniu-aur, datorită stratului de oprire baraj
care se formează, sensul aur-seleniu nu poate avea
loc.
 În circuit apare un curent electric I. Conform
caracteristicei celulei, curentul I este proporţional
cu iluminarea E astfel încât scala galvanometrului
poate fi etalonată direct în lucşi.
Datorită faptului că prin filtrele optice utilizate se
absoarbe aproximativ 2/3 din fluxul luminos primit,
ceea ce micşorează mult sensibilitatea celulei,
pentru aparate de precizie se impune o
amplificare.
Cunoscând distanţa de la sursă la aparat, se
poate calcula intensitatea luminoasă:
2
Er
I 
cos 
Figura 2.19. Luxmetru
 Alte fotometre cu citire directă utilizează ca traductoare fotodiode
sau fototranzistoare.
În figura 2.20 se prezintă Luxmetrul Clasa L cu sondă fotometrică
pentru măsurarea On-line a intensităţii luminoase. Domenii de măsură:
0,001…19,99 klux. Fotodoida din silicon cu cablu coaxial de 1,5 m.

Figura 2.20. Luxmetru Clasa L cu

sondă fotometrică pentru măsurarea
On-line a intensităţii luminoase
 2.5.2.4. Măsurarea luminanţei
Măsurarea luminanţei se efectuează cu fotometre adaptate
corespunzător numite luminanţmetre sau cu luxmetre (figura
2.21). Luminanţa medie a unei suprafeţe se poate măsura cu
un luxmetru la care câmpul de măsură se reduce la un
ecran. Luminanţa reprezintă de fapt, emitanţa unei suprafeţe
văzută într-un unghi solid (), aparatul captează lumina într-
un con.
Pentru măsurarea luminanţei unui punct al suprafeţei S, se
aşază în faţa suprafeţei S un ecran Q prevăzut cu o
deschidere de arie S şi se măsoară intensitatea luminoasă
I sau iluminarea E într-un punct P, situat la distanţă d
suficient de mare pe normala la ecranul Q:
 E E  d 2
Lm  
 S
unde: E este iluminarea măsurată de aparat;  este unghiul solid.
Figura 2.21. Măsurarea luminanţei