CAPITOLUL II. RADIATIILE LUMINOASE.

MĂRIMI CARACTERISTICE
2.1. RADIAŢII LUMINOASE
Radiaţiaţiile luminoase artificiale reprezintă emisia sau propagarea
energiei sub formă de unde electromagnetice.
Radiaţiile luminoase ocupă un domeniu îngust din spectrul undelor
electromagnetice, cuprins între 400 şi 750 nm, numit şi spectru vizibil.
Radiaţie luminoasă caracterizată prin frecvenţa:

E (2.1)
f
h
E - reprezintă diferenţa de energie între cele două nivele;
h - constanta universală a lui Plank şi are valoarea h = 6,6256•10-34 [J•s]
 Sensibilitatea ochiului uman la radiaţiile luminoase
variază foarte mult cu lungimea de undă a acestora, fiind
minimă la extremele spectrului şi maximă pentru culoarea
galben-verde căreia îi corespunde lungimea de undă  =
555 nm. 0
V 


Sensibilitatea spectrală relativă a ochiului uman V

reprezintă raportul fluxurilor radiaţiilor monocromatice pentru
care se ating luminozităţi identice.

Curba dependenţei sensibilităţii spectrale relative funcţie de

lungimea de undă a diferitelor radiaţii monocromatice indică
pentru radiaţia diurnă o variaţie aproximativ simetrică în jurul
maximului atins cu tendinţe de scădere pentru radiaţia
violetă, respectiv pentru radiaţia roşie.
 Propagarea radiaţiilor luminoase este explicată pe baza teoriei undelor
electromagnetice, prin care fiecărei radiaţii i se asociază o lungime de undă.
Legătura dintre frecvenţă şi lungimea de undă a radiaţiei este:

c = •f (2.2)
- unde: c = 3•108 [m/s] este viteza de propagare a undelor
electromagnetice în vid.
Schimbarea lungimii de undă  are ca rezultat modificarea proprietăţilor
calitative a radiaţiilor.
Radiaţiile caracterizate printr-o singură frecvenţă (lungime de undă)
sunt numite radiaţii monocromatice.
Fiecărei lungimi de undă din spectrul vizibil îi corespunde senzaţia unei
anumite culori (fig.2.1).
 Radiaţiile compuse din mai multe radiaţii monocromatice
se numesc radiaţii complexe. Compoziţia unei radiaţii
complexe este indicată prin spectrul său.

 Radiaţia care poate fi percepută de un ochi normal cu

senzaţie vizuală este cunoscută sub numele de radiaţie
vizibilă.

 Spectrul unei radiaţii poate fi continuu atunci când este

constituit din radiaţii având toate lungimile de undă
dintr-o zonă a spectrului (spectrul unei lămpi cu
incandescenţă), sau spectru de linii, format din radiaţii cu
una sau mai multe lungimi de undă directe (cazul
lămpilor cu descărcări în vapori metalici).
 2.2. FENOMENE CARE GENEREAZĂ LUMINA
2.2.1. Incandescenţa

În tehnica iluminatului se foloseşte în special fenomenul de

fotoluminiscenţă.
Aceasta cuprinde:
- descărcările în gaze;
- fluorescenţa;
- fosforescenţa.

Incandescenţa - starea unui corp care emite radiaţii

vizibile datorită temperaturii sale ridicate.
Corpurile care emit radiaţii electromagnetice ca rezultat al
creşterii temperaturii proprii se numesc radiatoare termice.
Radiaţia termică este caracteristică proceselor cu temperaturi
de peste 700 0C.
 Mărimile care caracterizează radiaţiile
termice pot fi:

-totale (independente de lungimea de undă

a radiaţiilor componente);

- parţiale (dependente de lungimea de

undă);

-spectrale sau monocromatice

(corespunzătoare unei anumite lungimi de
undă).
 Un corp incandescent emite o cantitate de energie
exprimată prin legea lui Ştefan-Boltzmann, distribuţia
spectrală a energiei radiate respectă legea lui Plank:
4 4 2
q   (Tac  T0 ) [J/m ] (2.3.)

 = 5,7310-8 [W/m2K4], coeficientul de radiaţie al corpului

negru (constanta Ştefan-Boltzmann);
Tac – temperatura absolută a corpului;
T0 – temperatura absolută a mediului ambiant.
Dacă temperatura absolută a corpului Tac>>T0 decât
temperatura corpului negru, atunci emitanţa totală depinde
numai de temperatura absolută a corpului T:
4 2
M    T [W/m ] (2.4.)
 Pentru temperaturi cuprinse între 2000…34000 K şi
pentru zona spectrului vizibil, se poate utiliza o variantă
simplificată a legii lui Plank, cunoscută şi sub numele de
legea radiaţiei a lui Wien:
c1
[W/m 2 ]
 
M  (2.4.)
5  e c 2 T  1

c1 = 3,741108 [W(m)4/m2], c2 = 14388 [(m)K], iar  este

lungimea de undă [m].
Conform relaţiei (2.4), energia radiată depinde de
lungimea de undă şi temperatură, astfel se obţine o valoare
maximă a energiei radiate odată cu creşterea temperaturii
corpului şi cu reducerea lungimii de undă. De exemplu
pentru temperaturi cuprinse între 3751 K şi 7625 K,
lungimea de undă aparţine domeniului vizibil.
Legile lui Ştefan, Plank şi Wien sunt valabile numai
pentru corpul negru.
 Comportarea corpurilor reale este exprimată prin factorul de
emisie sau emisivitatea acestora, care depinde de lungimea de undă a
radiaţiei emise, motiv pentru care acestea se mai numesc şi radiatoare
selective.
În fig. 2.2. sunt prezentate curbele de radiaţie pentru corpul
negru (1), corpul gri (2) şi un radiator din wolfram, încălzite la
temperatura de 3000 K.

Fig. 2.5. Curbele de

radiaţie pentru corpul
negru (1), corpul gri (2) şi
un radiator din wolfram
(3), la temperatura de
3000 K
Figura 2.3 Caracteristicile sensibilităţii spectrale relative funcţie de
lungimea de undă pentru radiaţia violetă (1), radiaţia roşie (2)
2.2.2. Luminiscenţa
Luminiscenţa este proprietatea unor
substanţe de a emite radiaţii vizibile datorită
excitării atomilor şi moleculelor lor aflate în stare
gazoasă sau solidă.
În cazul substanţelor gazoase, radiaţia apare
sub forma unor linii spectrale discrete, iar în cazul
substanţelor solide apare sub forma unor benzi de
emisie îngustă acoperind o anumită zonă a
spectrului (zona vizibilă).
În tehnica iluminatului se foloseşte în special
fenomenul de fotoluminiscenţă. Aceasta cuprinde
descărcările în gaze, fluorescenţa şi fosforescenţa.
2.2.2.1. Descărcarea în gaze
Descărcarea în gaze apare datorită
mişcării particulelor încărcate într-un spaţiu
umplut cu gaz sau vapori metalici în prezenţa
unui câmp electric exterior.
Tipul descărcării depinde de câmpul
electric, compoziţia chimică şi presiunea
spaţiului de descărcare, natura, configuraţia şi
distanţa dintre electrozi.
În cazul surselor de lumină care utilizează
descărcarea în gaze, acestea lucrează în zona
descărcării în arc, compoziţia radiaţiei emise
depinde de compoziţia chimică a mediului de
descărcare şi de presiunea acestuia.
 Cantitatea de energie pe care o cedează electronul este
egală cu cantitatea de energie pe care o primeşte şi
conform teoriei lui Plank, se poate scrie:
(2.6.)
c
E  E h  E l  h

 unde: Eh - energia asociată orbitei de excitaţie, El - energia
asociată orbitei de bază, h – constanta lui Plank, c –
viteza luminii,  - lungimea de undă.
(2.7.)
În practică se utilizează cel mai des relaţia:
1239,76
 [nm]
Vd

 Vd – diferenţa de potenţial dintre două niveluri energetice atinse de

electron într-o singură tranziţie.
Pentru mercur la joasă presiune radiaţia este concentrată în domeniul
ultraviolet (1 = 185 nm şi 2 =254 nm), la presiune înaltă radiaţia
vizibilă este la ( = 365 nm).
 2.2.2.2. Fluorescenţa
Fluoresenţa reprezintă proprietatea unor
materiale solide sau lichide de a emite radiaţii
electromagnetice atunci când sunt iradiate cu
particule rapide sau radiaţii electromagnetice.
Materialele fluorescente utilizate în tehnica
iluminatului transformă radiaţia ultravioletă emisă de vaporii
metalici în timpul descărcării în arc, în radiaţie vizibilă.
Aceste materiale sunt substanţe anorganice cristaline de
mare puritate cărora li se adaugă o cantitate precisă de
material impurificator cu rol de activator.
În tabelul 2.1., sunt prezentate cele mai importante
materiale fluorescente utilizate pentru lămpile cu vapori de
mercur, iar în tabelul 2.2. pentru tuburile fluorescente.
 . -
Lămpi cu vapori de mercur Tabelul 2.1

Activator Lungimea Culoarea

Material benzii
[nm]
Fosfat de Staniu 610 Roşu
magneziu şi portocaliu
stronţiu
Fosfat de zinc şi Europium 610 Idem
stronţiu
Fosfat de Europium 612 Roşu aprins
vanadium şi ytriu

Arsenat de Mangan 660 Roşu aprins

magneziu
 Tuburi fluorescente - Tabelul 2.2

Activator Lungimea Culoarea

Material benzii
[nm]
Fosfat de calciu Taliu 310 Ultraviolet
Disilicat de bariu Plumb 355 Albastru pal
Silicat de bariu, Plumb 370 Albastru pal
stronţiu şi magneziu
Wolframat de calciu Plumb 440 Albastru
Aluminat de bariu şi Europiu 450 Albastru
magneziu
 2.2.2.3. Fosforescenţa

Fosforescenţa se datorează unor niveluri energetice

metastabile pe care electronii sunt reţinuţi pentru o anumită
perioadă. Unele materiale prezintă o postluminiscenţă, care
poate dura de la fracţiuni de secundă la mai multe ore sau
chiar zile.

Nivelurile metastabile sunt situate în imediata

apropiere a nivelurilor de excitaţie, trecerea electronilor pe
acestea făcându-se pe baza energiei termice a corpului,
deoarece sunt implicate aceleaşi stări, pentru o substanţă
dată.
 2.3. MĂRIMI ŞI UNITĂŢI FOTOMETRICE
Pentru studiul radiaţiilor luminoase, a efectelor şi
utilizării acestora, a fost necesară introducerea unor mărimi
specifice radiaţiilor luminoase, numite mărimi fotometrice.
Fluxul luminos , reprezintă puterea emisă,
transmisă sau primită sub formă de radiaţie, evaluată după
senzaţia vizibilă.
dW
 (2.8.)
dt
Fluxul energetic e, reprezintă puterea emisă,
transmisă sau primită sub formă de radiaţie, se măsoară în
Watt (W).
Fluxul spectral , reprezintă raportul dintre derivata
fluxului energetic în raport cu lungimea de undă:
d e
  (2.9)
d
 Distribuţia energiei în spectrul unei radiaţii complexe
este redată în (fig.2.6.a). Spectrului de linii îi corespund, într-
un sistem de coordonate , e, o serie de linii verticale de
înălţime proporţională cu fluxul energetic corespunzător
fiecărei radiaţii monocromatice componente, fluxul energetic
total rezultând din însumarea fluxurilor energetice
componente:
n
 e    e ( i ) (2.10)
i 1

 e d e
 e ,  lim  [W/m] (2.11)
  0   d
 Distribuţiei energiei în spectru îi corespunde, în
acest caz, curba e, = f(), (fig. 2.6.b), denumită curbă de
distribuţie spectrală.

Fig. 2.6. Distribuţia energiei în spectrul unei

radiaţii complexe
 Pentru un spectru continuu, se defineşte
densitatea spectrală de flux energetic e, ca
raportul dintre fluxul energetic considerat într-un
interval infinit mic în jurul unei lungimi de undă  şi
mărimea acestui interval.

Fluxul energetic total pentru un interval de

lungimi de undă
 2 ( ,  ) este dat de relaţia:
1 2
 e    e ,   d (2.12.)

1
 Modul de percepere a spectrului vizibil variază
de la individ la individ, şi în funcţie de lungimea de
undă a radiaţiei, deci de energia acestora, fiind
minimă la extremele spectrului şi maximă pentru
culoarea galben-verde, corespunzătoare lungimii de
undă  = 555 nm.
Acest fapt, a determinat introducerea unei
mărimi de apreciere a sensibilităţii la diferite radiaţii
vizibile, numită vizibilitate relativă a ochiului V.
Vizibilitatea relativă se defineşte ca fiind
raportul dintre puterea radiaţiei cu lungimea de undă
 = 555 nm şi puterea necesară unei radiaţii de
lungime de undă (0), pentru a produce aceeaşi
senzaţie luminoasă.


 Fig. 2.7. Eficacitatea luminoasă relativă

2.3.1. Fluxul luminos ()

Este mărimea fizică, utilizată în fotometrie prin care se

apreciază cantitativ puterea radiată de o sursă de radiaţie luminoasă,
după senzaţia luminoasă pe care o produce.
Pentru o radiaţie monocromatică, fluxul luminos este dat de
relaţia:

 = K•V•P (2.13.)

unde: V - reprezintă vizibilitatea relativă; P - puterea radiaţiei

monocromatice de lungime de undă ; K - coeficient de
proporţionalitate.

Fluxul luminos este o mărime fundamentală în fotometrie. În

cazul spectrului de linii, fluxul luminos al spectrului este:
n
   K  Vi  Pi (2.14)
i 1
 Pentru spectrul continuu, care conţine un număr infinit de
radiaţii monocromatice foarte apropiate între ele, fluxul luminos se
calculează cu relaţia:

  K   V  P  d (2.15.)
0

Factorul de proporţionalitate K are valoarea K = 683 lm/W.

Unitatea de măsură în S.I., pentru fluxul luminos este lumenul (lm),
definit ca fluxul luminos al unei radiaţii monocromatice având frecvenţa
f=540,0154•1012 Hz ( = 555 nm) şi fluxul energetic de 1/680 W.

Lumenul poate fi definit şi ca fluxul luminos emis într-un unghi

solid de 1 steradian de către o sursă punctiformă şi uniformă de lumină
care are intensitatea luminoasă de 1 candela.
 Valori ale fluxului luminos pentru diferite surse de lumină
Tabelul 2.3.

Fluxul luminos
Sursa de lumină [lm]
Lampă cu incandescenţă 100 W/220V 10
Lampă cu incandescenţă pentru proiectoare 500W/220V 12000
Lampă cu incandescenţă şi ciclu regenerator de iod 20000
650 W/220V
Lampă cu vapori de sodiu 150 W/220V 20500
Lampă cu vapori de mercur de înaltă presiune 20000
400W/220V
Lampă fluorescentă tubulară 40w/220 V 1750-2800
Lampă cu xenon 250W/30V 100000
2.3.2. Intensitatea luminoasă (I)

Deoarece sursele de lumină nu repartizează în mod uniform, în

toate direcţiile, fluxul emis, este necesar să se cunoască valoarea
fluxului luminos într-o anumită direcţie. Mărimea fotometrică ce
caracterizează acţiunea unei surse de lumină pentru o direcţie anume
poartă numele de intensitate luminoasă.
Intensitatea luminoasă a unei surse de lumină, într-o direcţie
dată, reprezintă raportul dintre fluxul luminos d, emis într-un unghi solid
elementar d şi valoarea d a unghiului solid respectiv.

d
I (2.16.)
d
Intensitatea luminoasă este mărime fundamentală în sistemul
internaţional. Unitatea de măsură este candela (cd). Candela reprezintă
1/60 din intensitatea luminoasă, pe direcţia normală a unei suprafeţe de
1 cm2 dintr-un radiator integral (corp absolut negru) aflat la temperatura
de solidificare a platinei (T = 2046,5 K) şi la presiunea de 101325 N/m2.
 Prin radiator integral (corp absolut negru) se înţelege acel corp
care nu reflectă şi nu difuzează radiaţiile incidente la corp.
Radiatorul integral a fost realizat în scopul reducerii unităţii de
intensitate luminoasă.
Sursele de lumină se numesc uniforme atunci când intensitatea
luminoasă a sursei are aceeaşi valoare după toate direcţiile
divergente din sursă.
Intensitatea luminoasă într-un punct oarecare are expresia:

(2.17.)
 - este fluxul luminos al sursei; s = 4 este unghiul solid al întregului spaţiu.
 În realitate în majoritatea cazurilor, sursele
luminoase sunt neuniforme, intensitatea luminoasă
nefiind aceeaşi în toate direcţiile.
Repartiţia în spaţiu a intensităţii luminoase a
unei surse se reprezintă cu ajutorul corpului
fotometric al sursei, care se obţine unind printr-o
suprafaţă închisă extremităţile razelor vectoare
reprezentând intensităţile pe diferite direcţii.
În datele de catalog pentru diferitele tipuri de
surse se dau curbele fotometrice, care reprezintă
variaţia intensitaţii luminoase într-un semiplan ce
trece prin axa de simetrie, în raport cu unghiul pe
care îl face direcţia intensităţii luminoase cu aceea
axă.
 O curbă fotometrică I= f(), la  = const. reprezintă, locul
geometric al vârfurilor vectorilor corespunzători intensităţii luminoase în
semiplanul respectiv, prezentându-se ca şi o curbă polară cu polul în centrul
luminos al sursei de lumină (figura 2.7).
Pentru aplicaţiile în care se folosesc corpuri de iluminat, cum ar fi
proiectoarele, unde avem o repartiţie îngustă a fluxului luminos, curba
fotometrică se dă în coordonate rectangulare (figura.2.8).

Figura 2.7 Curba fotometrică a unei surse de lumină Figura 2.8. Curbă fotometrică pentru proiectoare
 Sursa de lumină Intensitatea luminoasă [cd]
Lampă de bicicletă, fără reflector 1
Lampă de bicicletă, cu reflector 250
Lampă cu incandescenţă, pentru 93
utilizare generală, 100 W/ 110 V
Lampă nitrafot, 500 W/ 220 V 8000

Lampă nitrafot, 500 W/ 110 V 10 000

Far marin 2 000 000

 2.3.3. Iluminarea (E)
Iluminarea într-un punct al unei suprafeţe reprezintă raportul
dintre fluxul luminos d primit de un element de arie care conţine
punctul şi aria acestui element dA:
d (2.18.a)
E
dA
Unitatea de măsură a iluminării este luxul (lx) şi este egală cu
iluminarea produsă de un flux luminos de un lumen repartizat uniform
pe o arie de 1 m2 (1 lx = 1 lm/m2).
Pentru o arie finită A, care primeşte un flux luminos , se
defineşte iluminarea medie:

E med 
A

Iluminarea este o mărime care nu depinde de proprietăţile suprafeţei

iluminate.
Calculul iluminării se poate face şi în funcţie de intensitatea
luminoasă I. Considerând un punct P de pe un element de suprafaţă de arie dA
iluminat de o sursă punctiformă plasată în punctul S situat la distanţa r de
elementul de suprafaţă (figura 2.9).
 Intensitatea luminoasă a sursei în direcţia
punctului P fiind I, iar unghiul solid sub
care se vede elementul de arie din punctul
S fiind d. Din relaţia (2.18.a) se deduce
fluxul luminos care cade pe elementul de
suprafaţă:

d  I   d

Iluminarea în punctul P va fi: d d I  dA  cos 

E  I   
sau dA dA dA r2
cos 
E  I  2
r
unde  este unghiul format dintre direcţia intensităţii luminoase I şi normala la suprafaţă.
Din relaţia (2.18.) rezultă cele două legi fundamentale ale iluminării:
• legea pătratelor distanţelor - potrivit acestei legi iluminarea unei suprafeţe este invers proporţională cu
pătratul distanţei ( = ct.);
• legea cosinusului - potrivit căreia iluminarea variază proporţional cu cosinusul unghiului de incidenţă (r
= ct.).
 In tabelul 2.5. sunt prezentate câteva valori ale iluminări.

Condiţii de iluminare Iluminarea

[lx]
Soare în plină zi de vară 100 000

Lună plină 0,025

Timp noros, vara la amiază 1000

Timp însorit, la umbră, în exterior 2000-10000

Interior, aproape de fereastră, timp însorit 1000-3000

Iluminarea necesară efectuării unei munci de 70010000

precizie mare
Iluminarea minimă necesară pentru citit 20
 2.3.4. Luminanţa (L)
Este mărimea fotometrică percepută direct de ochi,
deoarece iluminarea retinei este direct proporţională cu
luminanţa câmpului vizual şi se referă atât la surse de
lumină, cât şi la suprafeţe iluminate, deci la lumina provenită
din reflexie.

Luminanţa reprezintă raportul dintre fluxul luminos care

părăseşte sau atinge un element de suprafaţă dA din jurul
acestui punct, propagându-se în direcţii definite de un con
elementar ce conţine direcţia dată şi produsul dintre unghiul
solid al conului d şi aria proiecţiei ortogonale a elementului
de suprafaţă pe un plan perpendicular pe direcţia dată:

d 2
L (2.20.)
d  dA  cos 
 Unitatea de măsură pentru luminanţă este
candela pe metru pătrat (cd/m2), denumită şi nit
(nt), este luminanţa uniformă a unei surse plane
de 1 m2 a cărei intensitate luminoasă în direcţie
normală pe plan este de 1 cd.

Intr-un punct de pe suprafaţa unei surse, într-o

direcţie oarecare, luminanţa este raportul dintre
intensitatea luminoasă în direcţia dată a unui
element de suprafaţă din jurul acelui punct şi aria
proiecţiei ortogonale a acestui element pe un plan
perpendicular pe direcţia respectivă.
 Luminanţa unei surse reprezintă intensitatea luminoasă pe unitatea de arie proiectată (figura 2.10).
În cazul unei arii finite A, luminanţa medie în direcţia definită de unghiul  faţă de normală (figura
2.11) se calculează cu relaţia:

I
L
A  cos  (2.21.b)

Figura 2.10. Luminanţa unei surse

pe unitatea de arie proiectată
Figura 2.11 Luminanţa medie în direcţia definită
de unghiul  faţă de normală
 Sursa de lumină Luminanţa [nt] [cd/m2]

Soare la orizont 0,6

Soare la zenit 16
Cer senin 0,4
Luna 0,25
Lampă cu incandescenţă 7…100
Lampă cu incandescenţă pentru proiectoare şi 0,24-0,27
reflectoare
Lampă cu vapori de sodiu 12-1910-4
Lampă cu vapori de mercur de înaltă presiune (10-20 0,1-0,15
at.)
Lampă cu vapori de mercur de foarte înaltă presiune 1-10
(100-200 at.)
Lampă fluorescentă 0,3-110-4
Lampă cu xenon 13-95
Lumânare 0,5-0,710-4
Lampă cu petrol 110-4
 2.3.5. Emitanţa luminoasă (M)
Emitanţa luminoasă într-un punct de pe suprafaţa unei surse
de lumină, reprezintă raportul dintre fluxul luminos d emis de un
element al suprafeţei care conţine acel punct şi aria elementului
dA:
d
M
dA

unde: d reprezintă fluxul luminos emis de sursă; dA reprezintă suprafaţa

emitentă elementară.
Unitatea de măsură a emitanţei luminoase este lux-ul (lx).
Emitanţele luminoase se aplică atât suprafeţelor care produc fluxul luminos, cât
şi suprafeţelor care reflectă sau transmit fluxul luminos emis de sursă.
Pentru suprafeţele finite, se defineşte o emitanţă luminoasă medie:


M med 
A
 2.3.6. Cantitatea de lumină (Q)
Cantitatea de lumină Q este integrala produsului dintre fluxul
luminos  (t) primit de o suprafaţă şi intervalul de timp dt cât a durat
iluminarea:

t
Q    ( t )  dt
0

Această mărime reprezintă energia debitată sau primită de o sursă

luminoasă, pe o suprafaţă, energie măsurată în funcţie de senzaţia
luminoasă pe care o produce.
Unitatea de măsură în S.I. este lumen-secundă (lm•s), care
corespunde unui flux luminos de 1 lumen în timp de 1 secundă.


2.3.7. Expunerea luminoasă (H)
Expunerea luminoasă reprezintă densitatea pe
o suprafaţă a cantităţii de lumină.
Este mărimea care reprezintă integrala produsului
dintre iluminarea E(t) şi timpul dt de expunere la
lumină:
t
H   E ( t )  dt
0

Unitatea de măsură pentru (H) este lux- secundă (lx•s).

Această mărime este folosită în mod curent în tehnica fotografică
şi cinematografică.
 2.3.8. Eficacitatea luminoasă ()
Eficacitatea luminoasă a unei lămpi se exprimă în lumen pe
watt (lm/W) şi reprezintă raportul între fluxul luminos emis de lampă
(flux luminos iniţial, după 100 ore de funcţionare) şi puterea
electrică consumată (în cazul lămpilor cu descărcări, fără a lua în
considerare a pierderilor electrice în echipamentul auxiliar).



 (2.25) P

De fapt, eficacitatea luminoasă exprimă randamentul unei surse de

lumină. In cazul lămpilor electrice clasice cu incandescenţă numai 7-
13% din energia electrică absorbită este transformată în radiaţii
vizibile, 68-86% din energie corespunde radiaţiilor invizibile, iar 7-
22% pierderilor termice.
In tabelul 2.7 se prezintă eficacităţile luminoase ale principalelor
surse electrice de lumină.
 Sursa de lumină Eficacitatea
luminoasă
[lm/W]
Lămpi cu incandescenţă, pentru utilizare 8,6-20
generală 25-1500 W/110-220V
Lămpi cu incandescenţă, pentru aparate de 15,9-20,7
iluminat 200-1000 W/ 110-220V
Lămpi cu vapori de sodiu 76-150
Lămpi cu vapori de mercur 27,5-62,5
Lămpi fluorescente 35-70
Lămpi cu xenon 12-50
2.3.9. Durata de viaţă şi deprecierea fluxului luminos emis

Durata de viaţă şi deprecierea fluxului luminos emis se referă

la grupuri de lămpi şi se determină în condiţii standard de testare.
Durata de viaţă pentru lămpile cu incandescenţă se determină
în funcţie de numărul de ore de funcţionare în care se deteriorează
50% din lămpile grupului testat (a).
Pentru lămpile cu descărcări numărul de ore de funcţionare în
care fluxul luminos emis (sau eficacitatea luminoasă) scade la un
procent dat (în general 70%) faţă de valoarea iniţială (după 100 ore
de funcţionare) (b). Uneori se utilizează ambele noţiuni, sub
denumirea de "durată de supravieţuire", respectiv "durată de viaţă
economică" (în care se obţine o cantitate de lumină cu un consum
optim de energie). Deprecierea fluxului luminos pe durata de viaţă se
datorează "îmbătrânirii" lămpii şi este cauzată de mai mulţi factori.
Aceste două caracteristici sunt stabilite de fiecare producător
în parte şi sunt incluse în cataloagele de prezentare.
 Caz Puterea absorbită [W] Eficacitatea luminoasă
[lm/W]
Lampă Balast

Lămpile cu 40 - 75,0
incandescenţă

Lămpile cu 32 - 107,8
descărcări

c 40 10 60,0

d 2x40 12 65,2