FIZICA ŞI TEHNICA LASERILOR.

LUCRĂRI DE LABORATOR

Capitolul 1. Introducere – Radiaţia laser şi proprietăţile ei.

1.1. Radiaţia electromagnetică – interacţia ei cu materia.
1.2. Proprietăţile radiaţiei laser – Monocromaticitatea, Direcţionalitatea, Coerenţa.
Capitolul 2. Mecanismele Laserului.
2.1. Modelul atomic Bohr.
2.2. Fotonii si diagramele nivelelor energetice.
2.3. Absorbţia radiaţiei electromagnetice.
2.4. Emisia spontană de radiaţie electromagnetică.
2.5. Echilibrul termodinamic.
2.6. Inversia de populaţie.
2.7. Emisia stimulată.
2.8. Ecuaţiile de dezexcitare.
2.9. Tranziţiile stimulate.
2.10. Amplificarea.
2.11. Laserul cu 3 nivele.
2.12. Laserul cu 4 nivele.
Capitolul 3. Sistemul laser
3.1. Mediul activ.
3.2. Mecanismul de excitare.
3.3. Rezonatorul laser.
Capitolul 4. Cavitatea optică şi modurile de oscilaţie.
4.1. Undele de excitare.
4.2. Modurile longitudinale ale unui laser.
4.3. Modurile transversale ale unui laser.
4.4. Cavitatea optică.
Capitolul 5. Amplificarea laser – Câştigul laser.
5.1. Forma liniilor de florescenţă.
5.2. Amplificarea într-un ciclu din cavitatea optică.
5.3. Calculul pierderilor din cavitate.
Capitolul 6. Tipuri de laser şi caracteristicile lor.
6.1. Laseri cu gaz:
Gaz atomic:- laserul cu He-Ne.
- laserul cu vapori metalici neutrii (laserul cu vapori de cupru).
- laserul cu He-Cd.
Gaz ionic: - laserul cu Ar +
- laserul cu Kr +
Gaz molecular:- Laserul cu CO2.
- Laserul cu N2.
- Laserul cu excimeri.
- Laserul chimic.
- laserul de infraroşu îndepărtat (12  1000m )
6.2. Laser cu corp solid:
- Laserul cu rubin.
- Laserul cu YAG:Nd şi laserul cu sticlă dopată cu Nd.
- Laserul cu alexandrit.
- Laserul cu centri de culoare.
- Laserul cu Ti:safir.
6.3. Laserul cu semiconductori (Diodele laser, laser cu injecţie).
6.4. Laser cu colorant (lichid).
6.5. Laseri speciali:
- Laser cu electroni liberi.
. Laser cu raze X.
Capitolul 7. Caracteristicile radiaţiei laser.
- Radiometria şi unităţile de măsură a radiaţiei electromagnetice.
- Distribuţia spaţială a energiei unui laser cu corp solid.
- Divergenţa fasciculului laser şi posibilitatea de focalizare.
- Caracteristicile radiaţiei pulsate.

1
 - Mecanisme speciale de creare de pulsuri (Modul de comutare Q-swich şi mecanisme de blocare a
modurilor longitudinale a unui laser)
- Polarizaţia radiaţiei electromagnetice:
- polarizarea prin reflexie,
- polarizarea prin refracţie,
- polarizarea prin absorbţie selectivă,
- polarizarea prin dispersie,
- polarizarea prin dublă refracţie,
- polarizarea prin lamă sfert de undă.
Capitolul 8. Aplicaţii ale laserilor
- Aplicaţii industriale.
- Aplicaţii în medicină.
- Aplicaţii militare.
- Aplicaţii cotidiene.
- Aplicaţii în investigaţii ştiinţifice.
- Aplicaţii speciale.
- Holografia.
- Coerenţa fasciculului laser (coerenţa temporală, coerenţa spaţială).
- Principiile holografiei.
- Tipuri de holograme.
- Aplicaţiile holografiei.
- materiale (medii) penttru înregistrarea hologramelor.
Capitolul 9. Aplicaţiile laser
Capitolul 10. Holografia
10.1 Coerenţa luminii
10.2 Fotografie holografică
10.2.1 Senzaţie vizuală
10.2.2 Înregistrarea holografică
10.2.3 Explicarea fizică a holografiei; Zona Fresnel; Punctul Poison
10.2.4 Holografie practică
10.2.5 Comentarii despre holografie
10.3 Tipuri de holograme
10.4 Aplicaţii ale holografiei
10.5 Mediul pentru înregistrarea hologramelor

2
 1. Introducere – Radiaţia laser şi proprietăţile ei.

În principiu, Laserul este un dispozitiv care transformă diverse forme de energie (radiaţie
electromagnetică, energie electrică, energie chimică, etc.) în radiaţie electromagnetică (include radiaţia optică).
Este o definiţie prea generală, ce impune introducerea bazelor fizice ale unui laser.
LASER=Light Amplification by Stimulated Emission of Radiation.
Intenţionăm să obţinem o descriere calitativă a naturii cuantice a laserului, bazându-ne pe câteva
principii de bază, ce provin exclusiv din matematicile avansate.
Înainte de a studia laserul, trebuie să ne familiarizăm cu termenii de bază folosiţi la descrierea undelor
electromagnetice:
- Lungimea de undă (λ)
- Frecvenţa ()
- Perioada (T)
- Vieza luminii (c)
- Indicele de refracţie (n).
1.1. Radiaţia electromagnetică – interacţia ei cu materia.
Radiaţia electromagnetică produsă de un laser, se poate situa în regiunea spectrală ce include domeniul
spectral vizibil, spectrul ultra-violet (UV), spectrul infra-roşu (IR), precum şi în alt domeniu.
Pentru început să descriem proprietăţile radiaţiei electromagnetice:
1.1.1. Radiaţia electromagnetică în vid.
Radiaţia electromagnetică este o undă transversală, care se propagă în vid cu o viteză constantă, egală
cu viteza luminii c  3  10 m / s .
8

Unul din parametrii mai importanţi ai unei unde este Lungimea de undă (λ) (lambda) ce reprezintă
distanţa dintre două puncte consecutive ale unei unde ce au aceeaşi fază.

Fig. 1.1: Deplasarea în funcţie de coordonata spaţială (la un timp dat). A= amplitudinea

Frecvenţa () (niu) se defineşte ca numărul de oscilaţii într-o secundă (numărul de perioade de oscilaţie
într-o secundă).
Relaţia dintre cei doi parametrii este: c = λ.
Din punct de vedere fizic, toate undele electromagnetice sunt la fel (din punct de vedere al
proprietăţilor) exceptând unda longitudinală.

Fig. 1.2. Deplasarea în funcţie de timp (a unui punct din spaţiu)

Perioada (T) reprezintă distanţa minimă între două puncte adiacente ce au aceeaşi fază.

Fig. 1.3. Comparaţia a două unde cu lungimile de undă diferite: lungimea de undă (λ2) lungă şi(λ1) scurtă

Figura 1.4. descrie spectrul electromagnetic.

3
 Fig. 1.4. Spectrul electromagnetic

Undele electromagnetice conţin multe ordine de mărime a lungimilor de undă (10-3÷107[μm]) (sau frecvenţă ).
Frecvenţa radiaţiei eletromagnetice este invers proporţională cu lungimea de undă.
Spectrul vizibil este o regiune mică din spectrul electromagnetic.
Aspectul discret al radiaţiei electromagnetice este rezultatul muncii lui Einstein la începutul secolului XX.
A quantum optical description of absorption and emission as a phenomenon
of interaction of light with matter is given by Albert Einstein in 1917. He distinguished
between the three processes of absorption, spontaneous emission and stimulated
emission (whereby the latter builds the theoretical basis for laser operation). Einstein’s
derivations are precise and they give a comprehensive formulation of the processes.
Nevertheless, for most investigations of absorption and emission the stimulated
emission can be neglected and a description based on the laws of Johann Lambert and
August Beer is sufficient.
Most colour impressions are generated by absorption. White light is filtered
by coloured materials absorbing a certain region of the spectrum and transmitting the
remaining light which exhibits a specific colour. In Lamberts law the absorption is a
Albert Einstein function of the thickness of the absorbing layer, in Beers law it is a function of the
1879 – 1955 concentration of the absorbing species. Some absorption processes are follwed by light
Topics: emission, so called fluorescence or in some cases phosphorescence.
Lambert-Beer Law The laws which are related to absorption and emission are discussed and
Absorbance investigated in this experiment. With an absorbing sample the Lambert-Beer law is
Fluorescence verified by measuring the transmitted light with a photodiode. Light sources of
Phosphorescence different colours are used to excite fluorescent samples. The absorption and emission of
Absorption / Emission Spectra light is visualized spectrally using an optical grating.

1.1.2. Radiaţia electromagnetică în materie.

(Utilizăm exprimarea radiaţie electromagnetică sau lumina ca sinonime)
Viteza luminii prin materie:
Când radiaţia electromagnetică traversează materia ce are un indice de refracţie n , aceasta se va
deplasa cu viteza (V) mai mică decât viteza luminii în vid (c), şi este dată de relaţia: v=c/n.
Această ecuaţie se utilizează ca definiţie a indicelui de refracţie (n): n=c/v.
Se consideră în general că gazele, inclusiv aerul, au indicele de refracţie egal cu cel al vidului n0=1.
Valorile indicilor de refracţie pentru multe materiale transparente în spectrul vizibil, se situează între 1.4÷1.5, pe
când pentru materialele transparente în IR valorile sunt între 2.0÷4.0.
Lungimea de undă prin materie:
Vedem că viteza luminii în materie este mai mică decât în vid. Aceasta este asociată cu lungimea de
undă redusă λ = λ0 / n, spunând că frecvenţa este permanent aceeaşi (Fig. 1.5).

Fig. 1.5: Cum se modifică lungimea de undă în materie

4
 Un exemplu de interacţie este comportarea unei unde când intersectează limita dintre două medii.
Această trecere duce la modificarea undei.
Fenomenul de refracţie a luminii – Legea lui Snell:
Scăderea vitezei luminii în materie, şi micşorarea lungimii de undă este produsă de refracţia razei de lumină.
Ecuaţia lui Snell: n1.sin1= n2.sin2
unde 1şi 2 sunt unghiurile razei cu normala în punctul de incidenţă în cele două medii, iar n1 şi n2 sunt indicii
de refracţie pentru cele două medii.
The fundamental law which describes the geometrical behaviour of light when
passing from one medium to another is defined as the refraction law, stated by Willebrord
Snell (Snellius) in the year 1621. Through the index of refraction which is one parameter of
the Snellius Law a connection from geometrical optics to properties of matter and finally to the
speed of light is given. Further more, since the refraction depends on the wavelength of light,
the Snellius Law is fundamental for the dispersion phenomenon. The Snellius Law builds an
important basis not only for classical optics, but also for modern geometrical optics, for
example in the description of light propagation in optical fibres.
Within the frame of this experiment the Snellius Law is verified quantitatively.
Willebrord Snell Deflection, offset and guidance of light traveling in and through transparent materials are
1580 – 1626 demonstrated.
Topics: Snellius Law; The propagation of light through an optical fibre is simulated by a wave guide model.
Index of Refraction; A model for diffraction of light rays on a rain drop is also given to understand the origin of
Total Reflection; rainbows. The right selection of material allows to follow the light beam within the object of
Optical Fibre; Rainbow investigation.
Exemplu: Viteza luminii roşii (λ0=0,6μm) într-un mediu este v=1,5.108m/s. Care este lungimea de undă
a luminii prin acest mediu?
Soluţie: În primul rând calculăm indicele de refracţie: n  c  3  10 m / s  2,0 . Apoi calculăm lungimea
8

v 1,5  10 8 m / s
de undă prin mediu:   0  0,6m  0,3m .
n
n 2,0
Concluzie: Lungimea de undă a luminii roşii într-un mediu cu indicele de refracţie n = 2,0 este λn=2,0=0,3μm.
1.2. Proprietăţile radiaţiei laser – Monocromaticitatea, Direcţionalitatea, Coerenţa.
Lumina obişnuită este compusă din multe lungimi de undă diverse, emise în toate direcţiile, şi nu există
nicio relaţie între fazele diferitelor unde emise la un moment dat.
Radiaţia Laser este caracterizată prin proprietăţi certe care nu sunt prezente în alte tipuri de radiaţie
electromagnetică:
1.2.1. Monocromaticitatea.
1.2.2. Direcţionalitatea.
1.2.3. Coerenţa.
1.2.1. Monocromaticitatea.
Monocromaticitatea înseamnă o culoare.
La trecerea luminii albe printr-o prismă, aceasta se împarte în diferite componente colorate, cum se
poate vedea în figura 1.6.

Fig. 1.6.: Lumina albă la trecerea prontr-o prismă

Semnificaţia noţiunii de culoare: În sens teoretic o culoare, ce este caracterizată de o linie spectrală,
semnifică o lungime de undă 0  . În realitate, linia spectrală are o lăţime spectrală finită   în jurul
lungimii de undă centrale 0  , cum se vede în fig. 1.7.

Fig. 1.7. Lărgimea de bandă a radiaţiei laser în teorie şi în realitate

5
 1.2.2. Direcţionalitatea
Radiaţia emisă de un laser, într-o direcţie dată, este dispersată într-un con cu un unghi de divergenţă ()
definit (vezi figura 1.8).

Fig. 1.8. Comparaţie dintre lumina emisă de un laser, şi cea emisă de o lampă cu incandescenţă.

Unghiul de divergenţă este unghiul determinat de apertura fasciculului (de ordinul mili-radianilor).
Relaţia conversiei din radiani în grade este dată de: 360 o  2   radiani  1 r a d i an57,3o iar
1 miliradian  1 mrad  0,057 o  0,057  60'  3,5' .
Cunoscând divergenţa   a unui fascicul laser si diametrul fasciculului la ieşire din laser 2r , putem
determina cât este spotul laserului la o distanţă oarecare L cu ajutorul relaţiei:

  R  r 
tan   
2 L 2

Exemplu: Un laser cu divergenţa de 1 miliradian, produce la o distanţă de 10 m un spot de 10 mm.

Puterea media a laserului pe unitatea de suprafaţă defineşte densitatea de putere. Această radiaţie pentru un
laser de 5 mW se consideră periculoasă, în comparaţie cu lumina de la o lampă cu incandescenţă de 100 W ce nu
este!
Calculaţi densitatea de putere a radiaţiei unei lămpi cu incandescenţă de 100W, pe unitatea de arie, la o
distanţă de 2 metri, comparaţi cu cea a unui laser He-Ne de 1 mW ce are la ieşirea din laser un diametru de 2
mm, şi divergenţa este de 1 mrad.
Soluţie:
Lumina lămpii cu incandescenţă este emisă în toate direcţiile, sub forma unei distribuţii uniforme pe
suprafaţa unei sfere cu raza de 2 m. Aceasta are suprafaţa   R2 , iar densitatea de putere pe unitatea de
100  W mW
suprafaţă la distanţa de 2 m va fi:  0,2  2 .
  200  cm
2 2
cm
Diametrul fasciculului laser la o distanţă de 2 m va fi de 4 mm (conform calculelor de mai jos).

  R  r 
tan    (in radiani ) 
2 L 2
 
R  r  L  tan   1  mm  2000  tan0,5  mrad   2,1  mm  0,21  cm
2
Densitatea de putere a radiaţiei laser este: 1  mW mW
 8 2 .
  0,212  cm 2 cm
În concluzie: la o distanţă de 2 m de aceste radiaţii, densitatea de putere a radiaţiei laser este de 40 ori mai
mare decât cea a lămpii, chiar dacă puterea lămpii este cu 5 ordine de mărime superioară puterii laserului.
1.2.3. Coerenţa.
Putem spune că radiaţia electromagnetică are un caracter ondulatoriu, iar unda electromagnetică se
poate descrie ca o sumă (superpoziţie) de unde sinusoidale în funcţie de timp.
Conform teoriei ondulatorii, orice undă poate fi descrisă printr-o funcţie de undă:
y  A  cos  t   
unde: A  amplitudinea,   2     frecvenţa unghiulară,   faza iniţială a undei,   t     faza undei.

6
 Figura 1.9 descrie un exemplu de superpoziţie a trei unde sinusoidale y1 , y 2 , y3 . În figura 1.9a,
undele sunt coerente, ca undele produse de un laser. În figura 1.9b, undele au aceeaşi lungime de undă, dar nu
sunt coerente una cu cealaltă.

Fig. 1.9: Superpoziţia undelor Fig. 1.10: Unde cu lungimile de undă diferite

Unde cu lungimi de undă diferite pot avea aceeaşi fază iniţială, dar nu pot păstra aceeaşi fază relativă pe
o distanţă, cum se vede în figura 1.10.
Cum putem vedea în exemplu, coerenţa depinde de monocromaticitate.
Coerenţa este importantă în aplicaţii precum interferenţa, difracţia, şi în procesul holografic.

Rezumat: PROPRIETĂŢILE RADIAŢIEI LASER

1. Divergenţa fasciculului este foarte mică. Fasciculul este ca un fascicul paralel şi păstrează direcţia
spaţială. Direcţionalitatea.
2. Grad înalt de monocromaticitate. Radiaţia are aceeaşi lungime de undă, acurateţea spectrolă.
3. Coerenţa.

7
 2. Mecanismele Laserului.

Pentru a înţelege procesul laser precizăm câteva concepte de fizică:

1. Elementul de bază a structurii materiei – structura atomului.
2. Teoria ondulatorie –în special undele electromagnetice.
3. Interacţia radiaţiei electromagnetice cu materia.
2.1. Modelul atomic Bohr
Efectul laser este un proces ce are loc în materie.
Prezentăm un model semiclasic, sugerat de Niels Bohr în 1913, şi îl denumim: modelul atomic Bohr.

Fig. 2.1.: Descrierea modelului atomic Bohr

Nucleul conţine compactă sarcina electrică pozitivă Z  e , unde Z  numărul de protoni din nucleu,
iar e  1,6  10 19 coulombi este sarcina elementară a electronilor.
Stările energetice (Nivele)
Când atomul sau molecula este într-o stare normală, avem o structură specifică de nivele energetice ca
mai sus.
Starea fundamentală este starea energetică preferată în mod normal. Dacă nu se transmite energie
atomului, electronul este în permanenţă în starea fundamentală.
Când atomul primeşte energie (energie electrică, energie optică, orice altă formă de energie), această
energie este transferată unui electron, şi acesta trece pe un nivel de energie superior (în modelul nostru, mai
departe de nucleu). Se consideră că atomul este într-o stare excitată.
Electronul nu se poate afla între stări „stări energetice permise”, dar poate sări de pe un nivel de energie
pe altul, absorbind sau emiţând o cantitate specifică de energie. Această cantitate specifică de energie este egală
cu diferenţa dintre energiile celor două nivele de energie permise ale atomului.
Cantitatea de energie este numită cuantă de energie (denumirea din Teoria Cuantică provine de la stări
discrete de cantităţi de energie).
Transferul de energie de la un atom la alt atom
Transferul de energie de la un atom la alt atom se poate realiza în două moduri dinstincte:
1. Ciocnirea celor doi atomi, şi transferul de energie cinetică este o consecinţă a ciocnirii. Această
energie cinetică este transferată ca energie internă atomului.
2. Absorbţia şi emisia de radiaţie electromagnetică.
2.2. Fotonii şi diagramele de energie
Radiaţia electromagnetică, în general descrisă ondulatoriu, poate fi analizată privind aspectul de
comportament ca particulă. În acest caz, radiaţia electromagnetică se comportă precum un conţinut de unităţi
discrete de energie, denumiţi Fotoni.
E  transportată de un foton, şi frecvenţa sa   , este determinată
Relaţia dintre cantitatea de energie
formula: E  h  , unde h  6,626  10 J  s  este constanta lui Planck.
34

În cazul când se utilizează frecvenţa unghiulară   în loc de frecvenţa   , se utilizează constanta lui

 1,054  10 34 J  s  . Energia este dată de: E  h     2      .

h
Plank corectată (barată)  
2
c
Din relaţia de legătură a frecvenţei cu lungimea de undă c    obţinem E  h  ce arată că energia unui

foton este invers proporţional cu lungimea sa de undă.
2.3. Absorbţia de radiaţie electromagnetică
Spunem că procesul de absorbţie de fotoni pentru un atom, implică un proces de excitare a atomului (a
electronilor atomului) trecând de pe un nivel de energie mai mică pe un nivel de energie mai mare (stare
excitată), saltul energetic fiind egal cu energia fotonului absorbit.

8
 Pentru un sistem macroscopic, când radiaţia electromagnetică traversează materia, o parte din ea se
transmite şi o parte este absorbită de către atomi.

Intensitatea I radiaţiei transmise la trecerea printr-un material omogen de grosime x , este dată  
  x
experimental de o ecuaţie, de absorbţie exponenţială (Legea lui Lambert): I  I0  e
unde I 0  intensitatea radiaţiei incidente iar   coeficientul de absorbţie şi este o caracteristică de material.
Transmisia T  unui material este dată de raportul dintre intensitatea transmisă I  şi intensitatea

incidentă I 0  : T 
I
.
I0
Din ultimele două ecuaţii, putem exprima transmisia (sau transmitanţa) ca: T  e   x
Unele materiale sunt transparente la diferite lungimi de undă, deoarece coeficientul de absorbţie  
poate varia în funcţie de lungimea de undă:    .
August Beer describes the absorption process as a reduction of the transmitted light by
absorbers embedded in a transparent material. If one takes into consideration the spectral
characteristics of these absorbers one gets the basics for a colour filter: a material with a
spectral absorption profile strongly depending on the wavelength. In contrary to such
absorbing broad band filters, interference filters are able to transmit light within bandwidths
of only 10 nm and below. Another type of filters is able to cut off the continuous spectrum
from a certain wavelength on, so called cut-off filters. One distinguishes between long-,
short-, and band- pass filters, depending whether long, short or only a certain range of
wavelengths are transmitted. All these filters are mainly used for filtering spectral or laser
lines and separating excitation from emission light, because of their spectral selectivity. On
the other hand, there are filters which dim the light over the whole visible spectrum by a
Johann Heinrich Lambert certain factor, so called neutral density filters. Similar types of filters are available for the
1728 – 1777 near UV and IR region.
Topics: Absorption; Low-, In this experiment different kinds of filters are presented. With a set of colour filters
High-, Band-Pass; Interference transmission and absorption of certain spectral ranges are demonstrated. Neutral density
Filter; Dichroitic Filter; filters are provided to dim the whole spectral range. An infrared LED and an IR filter
Neutral Density Filter; IR demonstrate light filtering in the IR range.
Filter; Lambert - Beer Law

2.4. Emisia spontană de radiaţie electromagnetică

Unul din principiile fizice de bază (din Termodinamică) spune că: sistemul preferă în mod natural un
nivel de energie mai scăzut (inferior).
Când se cedează energie unui sistem se excită atomii din material, şi se populează un nivel energetic
superior.
Terminologia „atomi excitaţi” şi „stări excitate”, se utilizează fără a face vreo deosebire.
Electronii ce se află pe nivele de energie ce corespund unor stări excitate, se întorc pe stările joase de
cea mai scăzută energie, iar atomul emite exact cantitatea de energie, ce coincide diferenţei dintre nivelele de
 
energie E .
Dacă aceste pachete de energie se transmit ca radiaţie electromagnetică, acestea se numesc fotoni.
Emisia unui foton individual este aleatorie, realizându-se individual pentru orice atom, fără nici-o
relaţie între fotonii emişi de unii atomi sau alţii.
Când fotonii sunt emişi aleatoriu de diferiţi atomi la diferite momente de timp, acest proces se numeşte
emisie spontană. Această emisie este independentă de influenţele externe, nu există direcţii preferenţiale pentru
diferiţi fotoni, şi nu există vreo relaţie între fazele fotonilor emişi de diferiţi atomi.
Procesul de relaxare
Emisia spontană este un proces denumit şi proces de relaxare, pentru atomii excitaţi ce revin la
echilibru (în starea fundamentală).
Această explicaţie clasică spune că frecvenţele specifice emise de un atom excitat sunt acelaşi cu
frecvenţele caracteristice ale atomului, deci spectrul de emisie este identic cu spectrul de absorbţie.
Câteva fenomene fizice nu le putem explica cu această aproximaţie clasică, precum:
1. Fluorescenţa: se tratează ca un proces în care se emite o lungime de undă mai mare decât cea
absorbită. Emisia se opreşte la momentul când este oprită excitarea.
2. Fosforescenţa: se tratează ca un proces în care se emite după un timp mare de la procesul de absorbţie. Un
exemplu sunt culorile speciale utilizate ce strălucesc noaptea când sunt expuse în prealabil la lumină.
Acţiunea unui laser cu o singură lungime de undă poate realiza emisia de fluorescenţă a unor materiale.

9
 Rata de dezexcitare:
Energia pierdută de un atom excitat poate fi eliberată prin două moduri fundamentale:
 Dezexcitarea neradiativă – prin transferul energiei ca o vibraţie mecanică, la atomii învecinaţi.
Rata pentru acest tip de dezexcitare este  nr . Efectul macroscopic al acestor vibraţii este de
încălzire.
 Dezexcitarea radiativă – pentru emisia spontană cu rata  rad .
Rata totală de dezexcitare a unui nivel, este suma ratelor de dezexcitare a celor două procese:
   nr   rad .
Valorile ordinelor timpilor de viaţă de dezexcitare pentru atomi:
Dezexcitarea neradiativă: picosecunde  microsecunde 10 12

 10 6 s - foarte radiă.
Dezexcitarea radiativă: microsecunde  milisecunde 10  6
 10 3 s  .
2.5. Echilibrul termodinamic (termic)
Din punct de vedere termodinamic ştim că un ansamblu de atomi, aflat la o temperatură T K , este în  
echilibru termodinamic când în jurul său, este respectată distribuţia în aşa fel încât pe orice nivel de energie
există în medie un număr sigur (cert) de atomi.
   
Numărul de atomi N i de pe un nivel de energie specific E i este denumit şi numărul de populaţie.
Ecuaţia lui Boltzmann determină relaţia dintre numărul de populaţie a unui nivel de energie specific şi
Ei

temperatură: N i  const.  e kT

unde N i  densitatea populaţiei nivelului energetic E i = numărul de atomi pe unitatea de volum de pe nivelul
energetic E i ; k  1,38  10 23 J / K  constanta lui Boltzmann; E i  energia nivelului i (considerăm că
Ei  Ei 1 ); const.  constanta de proporţionalitate; T  temperatura absolută.
Din această ecuaţie observăm că:
1. La cerşterea temperaturii, creşte şi numărul de populaţie.
2. Când creşte nivelul de energie, numărul de populaţie este mai mic.
 N2 
Populaţia relativă   :
 N1 
Populaţia relativă N 2 N 1  dintre două nivele de energie: E 2 şi E1 este:
E2
 E  E 
 N2  const.  e kT  2 1
   E1
 e kT .
 N1  
const.  e kT

Concluzii: 1. Relaţia dintre cele două numere de populaţie N 2N1  nu depinde de valorile de energie ale
celor două nivele E1 şi E 2 , dar depinde de diferenţa dintre ele: E 2  E1 .
2. Pentru o diferenţă de energie dată, când temperatura creşte, creşte şi populaţia relativă.
3. Populaţia relativă poate fi între 0 şi 1.
Populaţia la echilibrul termodinamic:
Figura 2.2 (histograma) arată populaţia pe fiecare nivel de energie la echilibrul termodinamic.

Fig. 2.2.: Densitatea de populaţie la o „Populare normală”

10
 Diferenţa dintre numerele de populaţie:
Calculând diferenţa dintre două densităţi de populaţie N1 , N 2  ale nivelelor de energie E 2 şi E1 este
h
  
dată de expresia: N 1  N 2  N 1  1  e k T 
 
unde    2   1 este frecvenţa ce corespunde diferenţei de energie dintre cel două nivele E 2 şi E1 .
Din această expresie observăm următoarele:
1. La echilibrul termodinamic, densitatea de populaţie al unui nivel de energie superior, este totdeauna
mai mică decât densitatea de populaţie a unui nivel de energie inferior.
2. Când diferenţa energetică scade dintre nivelele energetice, scade şi diferenţa dintre densităţile de
populaţie ale acestor nivele.
 
Exemplu: Calculaţi relaţia dintre densităţile de populaţie N 1 , N 2 ale nivelelor de energie E 2 şi E1 când
sistemul este la temperatura ambiantă 300K  , şi diferenţa de energie dintre nivelele de energie este de 0,5
[eV]. Care este lungimea de undă   a fotonului emis la tranziţia de pe nivelul de energie E 2 pe nivelul de
energie E1 ?
Soluţie: Calculând densitatea de populaţie relativă N 2 N1  dintre două nivele de energie: E 2 şi E1 , obţinem:
 J 
0 , 5eV  1, 61019  
 eV 

 E2  E1    23 J 
 N2    1, 3810  300 K
   e k BT
e  K
 4  10 9 . Aceasta semnifică că la temperatura ambiantă, dacă
 N1 
avem 1.000.000.000 atomi pe nivelul de energie fundamental E1  , doar 4 atomi se găsesc excitaţi în starea de
energie E 2  .

hc
6,626  10  34
  m
 J  s   3  10 8 
 s
Pentru calculul lungimii de undă:     2,48  m .
E  J 
0,5  eV   1,6  10  
19

 eV 
Este o lungime de undă situată în spectrul infraroşu îndepărtat (NIR).
Exerciţiu: Un sistem este în echilibrul termodinamic la temperatura ambiantă 300K  . Lungimea de undă a
fotonului emis în tranziţia dintre două nivele de energie este 0,5 m (radiaţie vizibilă). Calculaţi relaţia dintre
densităţile de populaţie a celor două nivele.

2.6. Inversia de populaţie:

La echilibrul termodinamic, conform ecuaţiei lui Boltzmann: N1  N 2  N 3 . În acest caz, populaţia
nivelelor joase de energie este mai mare decât cea a nivelelor energetice superioare.
Această situaţie este numită „populare normală” (cum este descrisă în figura 2.3.a). În situaţia unei
populări normale, un foton incident pe un sistem este absorbit, şi excită un atom de pe un nivel de energie pe
altul.
Furnizarea de energie unui sistem atomic, poate conduce la o situaţie de „inversie de populaţie”. În
situaţia inversiei de populaţie, cel puţin un nivel de energie superior conţine mai mulţi atomi decât un nivel de
energie inferior. Un exemplu este descris în figura 2.3.b.

Fig. 2.3.: „Populaţia normală” comparată cu „Inversia de populaţie”

11
 Cum vom vedea ulterior, aceasta este una din condiţiile necesare producerii efecului laser.
Procesul de creştere a numărului de atomi excitaţi se denumeşte „pompaj”. Dacă este procesul se referă
la o excitare optică (radiaţie electromagnetică), acesta se numeşte „pompaj optic”.
2.7. Emisia stimulată:
8

Atomii stau într-o stare excitată o perioadă scurtă de timp (de ordinul a 10 s ), şi după aceea se pot
întoarce pe un nivel de energie inferior prin emisie stimulată.
Orice nivel de energie are un timp de viaţă mediu caracteristic, care este timpul în care se dezexcită un
număr egal cu 1 e (în jur de 37%) din atomii excitaţi permanent din toţi cei aflaţi în starea excitată.
În acord cu teoria cuantică, tranziţia de pe un nivel de energie pe altul poate fi descrisă de o
probabilitate statistică.
Probabilitatea de tranziţie de la un nivel de energie superior pe altul inferior descreşte invers
proporţional cu timpul de viaţă al nivelului de energie superior.
În realitate, probabilitatea pentru diferite tranziţii este caracteristică fiecărei tranziţii, în acord cu
regulile de selecţie.
Când probabilitatea de tranziţie este mai scăzută decât o tranziţie specifică, timpul de viaţă al acestui
3

nivel de energie este mare (de ordinul a 10 s ), şi este denumit ca un nivel „metastabil”. Acest nivel
metastabil poate fi populat cu o cantitate mare de atomi. Cum vom vedea, este nivelul ce trebuie să existe ca o
condiţie pentru producerea efectului laser.
Când populaţia unui nivel de energie superior este mai mare decât populaţia unui nivel de energie
inferior, se îndeplineşte condiţia de „inversie de populaţie”.
Dacă există o inversie de populaţie între două nivele de energie, există o altă probabilitate ca un foton
incident să stimuleze un atom excitat să se dezexcite pe un nivel de energie inferior, emiţând alt foton.
Probabilitatea acestui proces depinde de coincidenţa dintre energia fotonului incident şi diferenţa de energie ale
celor două nivele.
Proprietăţile radiaţiei laser
Fotonul emis prin procesul de emisie stimulată este identic cu fotonul incident.
Ambii fotoni au:
hc
1. Aceeaşi lungime de undă (şi frecvenţă) – Monocromaticitate (deci au aceeaşi energie E  h    )

2. Aceeaşi direcţie de deplasare – Direcţionalitate
3. Aceeaşi fază – Coerenţă.
Acestea sunt proprietăţile radiaţiei laser.
Fotonul incident nu schimbă nimic, drept consecinţă a procesului de emisie stimulată.
Ca rezultat al procesului de emisie stimulată, este apariţia a doi fotoni incidenţi generaţi la trecerea unui
singur foton şi o stare excitată a atomului. Prin procesul de emisie stimulată apare o amplificare, ce sporeşte
numărul de fotoni.
Amplificarea Luminii prin Emisie Stimulată de Radiaţie =LASER
Procese posibile între fotoni şi atomi:
În figura 2.4 (de mai jos) sunt sintetizate procesele posibile dintre fotoni şi atomi: absorbţie, emisie
spontană, şi emisie stimulată.
Absorbţia de fotoni: Un foton cu frecvenţa  12 ciocneşte un atom relaxat (partea stângă) şi îl excită pe
un nivel energetic superior E 2  în timp ce absoarbe un foton.

Emisia spontană de un foton: Un atom într-o stare excitată (partea stângă) emite un foton de frecvenţa
 12  
şi trece pe un nivel energetic inferior E1 .

12
 Emisia stimulată de un foton: Un foton cu frecvenţa  12 ciocneşte un atom excitat (partea stângă) şi se
produce emisia de doi fotoni cu frecvenţa  12 în timp ce atomul trece pe un nivel energetic inferior E1  .

2.8. Ecuaţiile vitezei emisiei spontane:

Pentru simplitate considerăm că:
1. Sistemul este compus din mulţi atomi identici.
2. Fiecare atom ocupă numai unul dintre nivelele de energie E1 sau E 2 .
3. Singurul mecanism de depopulare a nivelului de energie E 2 este emisia spontană.
4. La timpul t sunt N 1 atomi pe acelaşi nivel de energie E1 şi N 2 atomi pe nivelul de energie E 2 .
Viteza cu care populaţia atomilor excitaţi N 2 t  se dezexcită de pe nivelul de energie E 2  pe nivelul
de energie E1  , prin emisie stimulată, este dată de coeficientul de dezexcitare g 21 multiplicat cu numărul
populaţiei instantanee de pe acest nivel N 2 t  , după cum vedem în următoarea ecuaţie diferenţială de ordinul
dN 2 t  N t 
întâi:   g 21  N 2 t    2 .
dt 2
1
Această ecuaţie defineşte timpul de viaţă  2 al nivelului de energie E2 : 2  .
g 21
t
 
N 2 t   N 2 0  e
Soluţia ecuaţiei (diferenţiale) este:  N 2 0  e .
 g 21t 2

Concluzie: Dacă la un moment specific t  0 numărul de atomi din starea excitată E 2 este N 2 0 , atunci
când nu există influenţe externe asupra sistemului, numărul de atomi din starea excitată scade
exponenţial în acord cu ecuaţia anterioară.
  
Observăm că pentru emisia spontană, populaţia N1 t a nivelului de energie inferior E1 nu este importantă.
2.9.Tranziţiile stimulate (forţate):
Amplitudinea unui semnal optic (numărul de fotoni) este descrisă de:

 Intensitatea I , care este dată pentru puterea medie pe o arie specifică (şi care putere este
cantitatea de energie medie în timpul respectiv, intensitatea este cantitatea de energie medie pe
timp şi arie superficial determinate).
 Densitatea de energie n(t ) = numărul de fotoni pe unitatea de volum = energia radiaţiei
electromagnetice în unităţi h   sau     .
Un semnal optic este un câmp electromagnetic oscilant, şi un atom poate fi descris ca un dipol electric.
Când un semnal optic cu frecvenţa corectă ( h  egală cu diferenţa de energie dintre cele două nivele
de energie E2  E1 ) se aproprie de un atom, atomii de pe nivelul de energie inferior E1  şi cei de pe nivelul
de energie superior E 2  încep să oscileze.
Această comportare poate crea două procese forţate: absorbţia şi emisia stimulată.
2.9.1. Ecuaţiile vitezei de absorbţie:
Semnalul optic incident (fotonii) provoacă un salt al atomilor de pe nivelul de energie inferior E1  pe
nivelul de energie superior E 2  .
Viteza de absorbţie este proporţională cu produsul dintre densitatea nt  de fotoni incidenţi (numărul de
fotoni pe unitatea de volum) cu numărul de atomi N1 (t )  de pe nivelul de energie inferior E1  :
dN 2 t 
 K  nt   N1 t  .
dt
Fiecare foton excită un atom de pe un nivel de energie pe alt nivel de energie mai ridicat.

13
 K  constanta de proporţionalitate este o medie a amplitudinii relative a răspunsului unui atom la
radiaţia incidentă pentru o tranziţie specifică.
2.9.2. Ecuaţiile vitezei emisiei stimulate:
Semnalul optic incident (fotonii) produce oscilaţia atomilor de pe nivelul de energie superior E 2 
 
(oscilaţie forţată) şi provoacă o tranziţie pe nivelul de energie inferior E1 .
În acest proces se emit doi fotoni simultan: fotonul incident şi fotonul generat prin emisie stimulată cu
energia de tranziţie h   E2  E1 .
Rata emisiei stimulate este proporţională cu produsul nt  a fotonilor incidenţi (numărul de fotoni pe
unitatea de volum) şi cu numărul de atomi N 2 (t )  aflaţi pe nivelul de energie superior E 2  :
dN 2 t 
 K  nt   N 2 t  .
dt
2.9.3. Constanta de proporţionalitate K  :
Din consideraţii cuantice, constanta de proporţionalitate K  pentru emisia stimulată şi cea a
absorbţiei, sunt identice.
Această constantă depinde de frecvenţa   a fotonului incident.
Valoarea constantei K  este maximă când frecvenţa fotonului incident este egală cu frecvenţa de
tranziţie  21 .
Când aceasta este diferită de frecvenţa tranziţiei, valoarea constantei de proporţionalitate este mai
mică, aceasta tinzând la zero.
 
Fiecare tranziţie prezintă o lărgire a liniei  în jurul frecvenţei de tranziţie. Această lărgire a liniei
arată care este domeniul de frecvenţă pe care poate să-l ocupe tranziţiile.
Dacă frecvenţa fotonului incident nu este cuprinsă în domeniul  21   , atunci valoarea constantei
K  este zero.
Diagrama de populaţie a nivelelor de energie
Rezumatul tuturor tranziţiilor este în diagrama de populaţie a nivelelor de energie (figura 2.5.).

Fig. 2.5.: Diagrama de populaţie a nivelelor de energie

Ecuaţia ratei de populare a nivelului de energie E 2 conţine emisia spontană şi cele două emisii
stimulate, pentru cazul simplu a unui sistem cu două nivele:
dN 2 t  dN 2 t  dN 2 t  dN 2 t  dN 1 t 
     K n t   N 1 t   N 2 t   g 21  N 2 t  
dt tot dt absorbit dt stimulat dt spontan dt total
.
Trebuie amintit că emisia spontană şi emisia stimulată au loc în acelaşi timp, şi independent una de alta.
Procesul de emisie stimulată este rezultatul răspunsului rezonant al atomului la semnalul stimulant,
pentru o oscilaţie la aceeaşi frecvenţă, şi sunt coerente spaţial şi temporal (cu aceeaşi fază şi amplitudine).
Pe de altă parte, emisia spontană se produce în toate direcţiile din spaţiu, şi orice foton este emis
aleatoriu.
2.10. Amplificarea:
Observăm în ecuaţia vitezei că:
 Avem două procese care diminuează populaţia nivelului excitat: emisia spontană şi emisia stimulată.

14
  Avem un proces care creşte populaţia nivelului excitat – absorbţia.
Şi energia implicată într-o tranziţie h   este aceeaşi în ambele sensuri, atunci viteza cu care se absoarbe energia
pe unitatea de volum de atomi este dată de viteza de tranziţie multiplicată cu energia tranziţiei:
 K  nt   N 1 t   N 2 t   h 
dU a
dt
U a  densitatea de energie în tranziţiile stimulate.
Exerciţiu: Comparaţi această ecuaţie cu ecuaţia vitezei. Care este diferenţa dintre ele ?
Energia incidentă este:
U stimularet   nt   h  .
Energia absorbită provine de la semnalul incident, iar viteza de pierdere a energiei din semnalul incident
este:
  K  nt   N1 t   N 2 t  h    K  N1 t   N 2 t  U stimulare .
dU stimulare
dt
Putem scrie aceeaşi ecuaţie pentru densitatea de fotoni:
dnt 
  K  N1 t   N 2 t  nt  .
dt
Exerciţiu: În acord cu ce cunoaştem despre condiţiile pentru producerea efectului laser:
Este posibil ca să se producă efect laser într-un sistem cu două nivele (E1 şi E2) ?
Poate exista un nivel metastabil într-un sistem cu două nivele ?
Absorbţia sau amplificarea:
În ecuaţia vitezei de pierdere a energiei din semnalul incident, vedem că semnul diferenţei de populaţie
a celor două nivele N  N1 t   N 2 t  determină dacă densitatea de energie a semnalului incident are o
anumită diminuare cu timpul.
Considerăm două situaţii posibile:
1. Când un ansamblu de atomi se află într-o distribuţie normală de populaţie (Echilibrul termic),
populaţia nivelului inferior de energie (E1) este mai mare decât populaţia nivelului superior de energie (E2):
N1 t   N 2 t .
În această situaţie este posibilă doar absorbţia, şi în consecinţă, atomii reprimesc energia de la semnalul
incident, care descreşte în amplitudine.
2. Când un ansamblu de atomi se excită într-o situaţie de inversie de populaţie, semnul diferenţei scrise
între paranteze este negativ, aceasta implică că semnalul se măreşte şi avem amplificare.
Energia ansamblului de atomi se transferă semnalului incident amplificat cu o viteză ce este
proporţională cu diferenţa de populaţie a celor două nivele şi cu intensitatea semnalului incident.
Concluzie:
Dacă un sistem este în echilibru termic, poate numai să producă absorbţie, şi niciodată amplificare.
Pentru producerea amplificării, sistemul trebuie să aibe o inversie de populaţie în care mai mulţi atomi
se află într-o stare excitată în raport cu starea de energie joasă.
 
La procesul de absorbţie într-un mediu laser, coeficientul de absorbţie  depinde de material, şi de
diferenţa de populaţie N  N1 t   N 2 t  dintre nivelele de energie E1 şi E2, de forma:
  K  N1  N 2  .
 
Constanta de proporţionalitate K depinde de material şi de lungimea de undă a radiaţiei laser.
În timp ce se îndeplineşte N1 t   N 2 t ,  este pozitiv, şi se produce absorbţie.
În situaţia de inversie de populaţie, N1 t   N 2 t   0 , adică N 2 t   N1 t  , atunci  este negativ.
  x
De acord cu legea lui Lambert: I  I 0  e , factorul    x  este pozitiv, ceea ce semnifică faptul
  
că la intensitatea de la ieşire I este mai mare decât intensitatea de la intrare I 0 , aceasta este amplificarea
(câştigul de energie).
În cazul amplificării,  se cunoaşte ca coeficient de câştig.
Atenţie!
Probabilitatea tranziţiei stimulate pentru o radiaţie incidentă, este aceeaşi pentru cele două procese
(absorbţie şi emisie). Procesul (net) clar care se întâmplă depinde de populaţia nivelelor de energie în orice
moment.
Exemplu: Dependenţa amplificării de lungimea laserului.
Un laser are o lungime de 15 cm. Pentru o lungime de undă determinată, amplificarea laserului este 1,5.
Calculaţi amplificarea acestui laser dacă lungimea mediului activ este 30 cm.

15
 I
Soluţie: utilizând definiţia amplificării: Amplificar ea   e   x
I0
Înlocuind datele obţinem: 1,5  e
 15
din care obţinem   0,027cm 1 .
Utilizând noua lungime în definiţia amplificării:

 e   x  e 0,027cm 30cm   2,25 .

I 1
Amplificar ea 
I0
Concluzii:
Dacă lungimea mediului activ creşte, amplificarea trebuie să crească.
Atenţie !
Această concluzie are o limită. În discuţiile anterioare nu s-a ţinut cont de absorbţia din mediul activ.
Se va vedea pe urmă cum calculăm absorbţia şi amplificarea.
Exemplu de calcul matematic similar:
 Dezexcitarea radioactivă în cascadă.
 Rezervorul de apă din care curge fluidul prin orificii situate de la nivelul cel mai de sus până la
nivelul cel mai de jos.
Rezultate:
Dacă viteza de absorbţie este proporţională cu N 1 , şi viteza de emisie este proporţională cu N 2 , cu
acelaşi factor de proporţionalitate, atunci numărul de fotoni la ieşirea din laser depinde de N1  N 2 .

2.11. Laserul cu trei nivele:

În figura 2.6 este descrisă diagrama simplificată a unui laser cu trei nivele de energie.
Cele două nivele de energie între care se produce efectul laser sunt: nivelul energetic cel mai scăzut
pentru tranziţia laser E1  , şi nivelul de energie superior pentru tranziţia laser E2  .

Fig. 2.6.: Diagrama nivelelor de energie a unui laser cu trei nivele

Pentru a simplifica explicaţia, nu ţinem cont de emisia spontană.
Pentru producerea efectului laser, trebuie o contribuţie energetică sistemului pentru crearea inversiei de
populaţie. În acest caz ajung mai mulţi atomi pe nivelul de energie E2  decât pe nivelul fundamental de
energie E1  .
Atomii excitaţi de pe nivelul fundamental de energie E1  trec pînă pe nivelul de energie E3  .
Staţionarea lor pe acest nivel are un timp mediu de 10 s , şi coboară (tranziţie normală rapidă neradiativă) pe
8

nivelul de energie metastabil E2  .

 
Dacă timpul de viaţă al nivelului de energie metastabil E2 este relativ mare (de ordinul a 10 s ),
3

mulţi atomi se află permanent pe acest nivel.
Dacă pompajul este suficient de puternic, după un pompaj mai mare de 50% din atomi rămaşi pe nivelul de
energie E2  , şi care staţionează producând o inversie de populaţie, se poate produce efectul laser.
Întrebare:
Condiţia de inversie ridicată, limitează efectul unui laser cu trei nivele de energie ce funcţionează în
impulsuri ? De ce un laser cu trei nivele de energie nu poate funcţiona în undă continuă ?
2.12. Laserul cu patru nivele:

16
 În figura 2.7 este dată diagrama simplificată a unui laser cu patru nivele de energie.
Comparând cu diagrama echivalentă pentru un laser cu trei nivele, aici avem un nivel de energie în plus
deasupra stării fundamentale de energie. Este un nivel de energie suplimentar ce are un timp de viaţă scurt.

Fig. 2.7.: Diagrama nivelelor de energie a unui laser cu patru nivele

Pompajul în cazul unui laser cu patru nivele este similar cazului cu trei nivele. El se realizează prin
   
populare rapidă a nivelului de energie superior laser E3 , prin intermediul nivelului de energie superior E4 .
Avantajul unui laser cu patru nivele de energie este existenţa unei populări slabe a nivelului de energie
 
laser inferior E2 .
Pentru realizarea inversiei de populaţie, nu este necesară o excitare mai mare de 50% de atomi pe
nivelul de energie laser superior.
 
Populaţia nivelului de energie laser inferior N 2 (t ) coboară rapid în starea fundamentală, ca şi cum
este practic gol.
Atunci, este posibilă funcţionarea continuă a unui laser cu patru nivele ce conţine 99% din atomi
permanent în starea de energie fundamentală !
Avantajele laserului cu patru nivele de energie în comparaţie cu laserul cu trei nivele de energie:
 Pragul de producere a efectului laser pentru un laser cu patru nivele de energie este scăzut.
 Eficienţa este mult mai ridicată.
 Are nevoie de o viteză mică de pompaj.
 Este posibilă funcţionarea în continuu.
Rezumat:
 La un laser cu trei nivele de energie nivelul de energie laser inferior este starea de energie fundamentală.
 La un laser cu patru nivele de energie nivelul de energie inferior este deasupra stării de energie fundamentale.

17
 3. Sistemul laser.

Laserul este un sistem similar cu un oscilator electronic.

Un oscilator este un sistem ce produce oscilaţii fără un mecanism extern conducător.
Pentru a descrie un oscilator utilizăm analogia acustică:
Un sistem de amplificare audio se compune din microfon, un amplificator şi un difuzor.

Când microfonul se pune în faţa difuzorului, se formează un circuit închis, şi se aude un sunet în
difuzor.
Sunetul se produce spontan, fără nici o sursă externă.
Explicaţie: Zgomotul intern din difuzor este detectat de microfon şi amplificat, şi atunci semnalul
amplificat este adus din nou în microfon. Această retroalimentare continuă până când se aude un semnal audio.
Orice oscilaţie este compusă din patru părţi (cum putem vedea în figura 3.1):
1. Amplificator.
2. Realimentare rezonantă pozitivă.
3. Etaj de ieşire.
4. Sursă de alimentare.

Fig. 3.1.: Oscilator electronic

În analogie cu un amplificator electronic, laserul poate fi descris ca fiind alcătuit din patru unităţi
structurale (ca în figura 3.2):
1. Mediul activ, care acţionează ca un amplificator optic.
2. Mecanismul de excitare.
3. Rezonatorul optic (Mecanismul de retroalimentare optică).
4. Oglinda de extracţie, care permite ieşirea radiaţiei electromagnetice din sistemul laser.

Fig. 3.2.: Sistemul laser de bază

3.1. Mediul activ laser:

 Mediul activ este un ansamblu de atomi sau molecule, ce poate fi excitat printr-un mod care crează o stare
de inversie de populaţie, şi poate obţine radiaţie electromagnetică prin emisie stimulată.
 Mediul activ se poate găsi în differite stări ale materiei: solidă, lichidă, gaz sau plasmă.
 Mediul activ determină diverse lungimi de undă ce pot fi emise laser. Aceste lungimi de undă sunt
determinate de tranziţiile specifice dintre nivelele energetice laser ale acestui mediu.
Principiile de bază ale laserului sunt similare pentru toate tipurile de laser, şi denumirea mediul activ
se foloseşte pentru atomi, molecule, ioni sau semiconducori, în funcţie de ce tip de laser tratăm.
3.2. Mecanismul de excitare:
Mecanismul de excitare este sursa de energie ce o transferăm atomilor mediului activ pentru a trece într-
o stare excitată, producând o inversie de populaţie.
În acord cu legea de conservare a energiei, radiaţia electromagnetică emisă de laser este întotdeauna mai
slabă decât energia furnizată mecanismului de excitare. Randamentul unor laseri este mult sub 1% (!), în timp ce
pentru alţii avem randamente apropiate de 100%.
Există diverse mecanisme de excitare:
a) Pompajul optic – Excitarea cu fotoni:

18
 În laserii cu mediul activ solid sau lichid, se poate administra energia de excitare sub formă de radiaţie
electromagnetică (fotoni) care este absorbită de mediul activ.
Sursa de radiaţie electromagnetică poate fi de diferite tipuri:
 Lămpile flash, care sunt compuse dintr-un tub de cuarţ ce conţine un gaz la presiune joasă. În
general se utilizează gaz Xenon, iar pentru când se doreşte pompajul altor nivele energetice, se
utilizează alte gaze nobile la presiune atomică mică precum Kripton sau Heliu.
 Alt laser sau utilizând un fascicul de lumină, cum ar fi lumina de la soare.
b) Excitarea electrică a unui gaz:
 Când mediul activ este în stare gazoasă, cea mai folosită metodă de excitare este descărcarea
electrică în gaz (figura 3.3)

Fig. 3.3: Schema electrică a unui laser cu gaz

Gazul din tub este neutru din punct de vedere electric, şi în timp ce nu se aplică o energie externă,
majoritatea moleculelor se află în starea fundamentală.
Când se aplică un potenţial electric ridicat, electronii sunt eliberaţi din catod şi acceleraţi spre anod.
În acest mod, aceşti electroni se ciocnesc cu moleculele de gaz şi le transferă energie. În consecinţă
moleculele de gaz sunt transferate într-o stare excitată.
Se foloseşte o tensiune ridicată pentru pornirea descărcării electrice în tub iar ulterior pentru menţinerea
descărcării electrice, tensiunea electrică se micşorează până la valoarea de funcţionare.
Rezistenţa de balast se utilizează pentru limitarea curentului electric de descărcare în tub după ce s-a
produs descărcarea.
Datorită faptului că aceste condiţii capabile de excitare directă a gazului unui laser sunt dificil de
comentat, se utilizează o variantă a acestei metode:
c) Ciocnirea între atomi:
Este un mecanism standard de excitare a laserilor cu gaz comerciali, cum sunt: laserul cu He-Ne, sau
laserul cu CO2.
În această metodă avem cel puţin două gaze în interiorul tubului laser.
Un gaz primeşte energia de ciocnire a electronilor liberi acceleraţi, iar gazul al doilea primeşte energie
prin ciocnirea cu moleculele excitate ale primului gaz.
Exemplu: Laserul cu Helui-Neon
În figura 3.4 este descrisă diagrama de nivele de energie a laserului cu Heliu-Neon, cu tranziţiile posibile.
Masa atomului de Heliu este aproximativ o cincime din masa atomului de Neon. Cantitatea de Heliu din
tub este aproximativ şase părţi de cantitatea de Neon. Pentru o cantitate aşa de mare de atomi de Heliu obţinem o
probabilitate mare de transfer de energie de la electronii acceleraţi, şi se populează nivelele de energie excitate
E3 şi E5 .

Fig. 3.4.: Diagrama nivelelor de energie a laserului cu Heliu-Neon

19
 Atomul de Neon posedă două nivele de energie excitate ( E3 şi E5 ) acestea sunt foarte apropiate de
nivelele de energie ale atomului de Heliu. Aceşti atomi excitaţi de Heliu transferă energia de excitare atomilor de
Neon prin intermediul ciocnirilor. Excitare rezonantă.
Laserul cu He-Ne emite radiaţii cu lungimile de undă ce corespund diferenţelor de energie dintre
nivelele de energie:
E5  E4  h 1  1  3,391m
E5  E2  h  2  2  0,632m
E3  E2  h  3  3  1,152m
d) Excitarea chimică:
În acest tip de excitare, energia de excitare este obţinută prin intermediul unei reacţii chimice dintre doi
atomi sau molecule.
e) Curentul electric prin diodele laser

3.3.Rezonatorul (Mecanismul de retroalimentare):

Rezonatorul (Mecanismul de retroalimentare) întoarce o parte din radiaţia coerentă laser ce se crează
în interiorul mediului activ.
Bineînţeles retroalimentarea rezultă prin aşezarea oglinzilor la ambele capete ale mediului activ. Aceste
oglinzi sunt alineate astfel încât radiaţia să rămână între ele şi să se întoarcă între ele. Această aranjare crează o
cavitate optică.
În general o oglindă are o reflectivitate de 100%, care reflectă toată radiaţia în mediul activ. Cealaltă
oglindă are o reflectivitate parţială (10%  90%) ce depinde de tipul laserului.
Partea de radiaţie care nu este reflectată în interiorul cavităţii optice, se transmite afară, constituind
ieşirea laserului.
Rezonatorul obligă fiecare foton să treacă de multe ori prin mediul activ, producând suficientă
amplificare.
Debitul mecanismului de retroalimentare, numai traversând mediul activ fotonii care se deplasează între
oglinzi, aceştia determină direcţionalitatea fasciculului de ieşire.
3.4. Oglinda de extracţie:
Oglinda de extracţie este forma de transmitere a radiaţiei electromagnetice în afara laserului.
Oglinda de extracţie standard constituie o oglindă cu reflectivitate parţială. Partea din fascicul care nu se
reflectă în interiorul mediului activ, se transmite.
Într-un laser cu undă continuă (în care radiaţia se emite continuu), o parte mare de radiaţie se reflectă
înapoi în cavitate, şi numai un mic procent se transmite afară.
În laserii pulsaţi, marea parte de radiaţie din cavitate se transmite în afară sub forma unui puls, într-un
moment specific.
3.5. Funcţionarea unui sistem laser:
În continuare, se descriu principiile de bază a funcţionării unui sistem laser.
În principiu, mediul activ nu este excitat şi nu se observă emisie.
Când se aplică energie de pompaj, energia transmisă în sistem, dar energia nu este suficientă pentru a
provoca o inversie de populaţie. În acest caz putem observa numai emisia spontană.
Când o anumită energie de pompaj, produce o inversie de populaţie, şi putem observa simultan emisia
spontană şi emisia stimulată.
Cînd se cuplează oglinzile, adică formăm o cavitate optică în volumul mediului activ. Emisia stimulată
devine predominantă pe o direcţie specifică (axa optică a laserului).
Cănd se schimbă reflectivitatea unei oglinză, o parte din radiaţie se emite afară din cavitatea laser.

20
 4. Cavitatea optică şi modurile laser

Înainte de explicarea detaliilor fiecărei componente laser, să explicăm anumite terminologii:

 Mediul activ şi importanţa lui pentru efectul laser.
 Inversia de populaţie în mediul activ, şi condiţiile pentru care rezultă (Excitarea mediului activ
cu o sursă de energie externă).
 Emisia stimulată şi amplificarea luminii datorită acesteia.
 Sistemul laser şi componentele lui.
În continuare explicăm condiţiile care determină modurile de radiaţie create în laserii obişnuiţi.
În primul rând, necesită cunoaşterea unor concepte din teoria ondulatorie:
 Ce sunt undele staţionare.
 Care sunt condiţiile de producere a undelor staţionare.
 Cum sunt determinate undele staţionare într-o cavitate laser pentru o schemă laser.
În al doilea rând, să discutăm proprietăţile semnalului optic care se amplifică la fiecare trecere prin
mediul activ.
În al treilea rând, în cavitatea laser se generează moduri longitudinale. Discutăm importanţa acestora şi
metode pentru controlul acestora.
În al patrulea rând, discutăm distribuţia de energie în secţiunea perpendiculară pe fascicul, ce determină
modurile transversale. Iar în final descriem cavităţile optice convenţionale şi forma diagramei de stabilitate.
4.1. Undele staţionare:
După cum ştim din teoria ondulatorie, când două unde cu amplitudini şi frecvenţe egale se deplasează în
aceeaşi direcţie şi în sensuri diferite, interferă producând o oscilaţie ce pare că stă pe loc în spaţiu – o undă
staţionară.
În figura 4.1. este reprezentată grafic cum se produce o undă staţionară cu durata unei perioade
 
complete T .

Fig. 4. 1.: Formarea unei unde staţionare pornind de la două unde ce se deplasează în sensuri diferite
În figura 4.1. unda este descrisă la fiecare sfert (1/4) de ciclu.
 
Semnul cu punct negru după cum înaintează perturbaţia ventrului undei la o perioadă lungă completă T .
Linia continuă descrie unda ce se deplasează către partea stîngă. În partea dreaptă a figurii 4.1. se
descrie superpoziţia celor două unde.
La o undă staţionară a unei coarde prinsă în puncte fixe le ambele extremităţi, punctele fixe de la unda
staţionară se numesc noduri.
Distanţa dintre două noduri consecutive este jumătate de lungime de undă de oricare dintre undele ce
interferă. Aşadar, aceasta este aceeaşi jumătate de lungime de undă de la unda staţionară care a fost produsă.
Unde staţionare într-un laser:
Într-un laser se realizează o cavitate optică cu ajutorul a două oglinzi la ambele extremităţi ale laserului.
Oglinzile laserului:
Aceste oglinzi satisfac două proprietăţi:
1. Măresc lungimea mediului activ, făcând ca trecerea fasciculului să traverseze de multe ori.
2. Determină condiţiile de limită pentru câmpul electromagnetic din interiorul cavităţii laser.
O cavitate cu două oglinzi se numeşte: rezonator Fabry-Perot.
Axa perpendiculară pe cele două centre ale oglinzilor se numeşte axa optică a laserului.
Un fascicul laser emerge în afara laserului pe direcţia axei optice.
Aşadar, două unde cu aceeaşi frecvenţă şi amplitudine ce se deplasează în sensuri opuse, aceasta este
condiţia de producere a unei unde staţionare.
Condiţiile pentru undele staţionare:

21
 Pentru a crea o undă staţionară, debitul undei începe cu aceeaşi fază pe oglindă.
Aşadar, drumul optic de la o oglindă la alta şi drumul de întoarcere, trebuie să fie un multiplu întreg de
lungime de undă.
Dacă lungimea dintre cele două oglinzi este constantă L  , lungimile de undă posibile care pot
produce unde staţionare, trebuie să îndeplinească condiţia:
L
m  2
m
unde L  lungimea cavităţii optice, m  numărul de moduri, care este egal cu numărul de semi lungimi de undă
din interiorul cavităţii optice. Primul mod conţine o semilungime de undă, al doilea mod conţine o lungime de
undă. m  lungimea de undă a modului m din interiorul cavităţii laser.
Lungimea de undă a modului laser m  provine din mediul activ.
0
Lungimea de undă în materie m  este egală cu: m 
n
unde 0  lungimea de undă a radiaţiei în vid; n  indicele de refracţie al mediului activ; c  viteza luminii în
vid.
Aşadar: c  0    n  m   m .
c
Frecvenţa modului longitudinal este: m  .
n  m
 c 
Înlocuind m în ultima ecuaţie: m  m  .
2n L
Expresia matematică din paranteze este primul mod de oscilaţie disponibil pentru această cavitate optică:
c
1  .
2n L
Este modul numit modul longitudinal de bază, şi acesta este la frecvenţa de bază a cavităţii optice.
Modul longitudinal de bază
 c 
Ultima ecuaţie pentru frecvenţa modurilor longitudinale este: m  m  
2n L
Expresia dintre paranteze este primul mod de oscilaţie pentru această cavitate optică:
c
1  .
2n L
Acest mod este numit mod longitudinal de bază, şi este dat de lungimea de undă de bază din cavitatea optică.
Concluzie:
Frecvenţa oricărui mod laser este egală cu un număr întreg (numărul modului m ) înmulţit cu frecvenţa
de bază a modului longitudinal.
Din această concluzie se deduce imediat că diferenţa dintre frecvenţele a două moduri succesive
(spaţiul dintre moduri) este egal cu frecvenţa de bază a cavităţii:   
c
.
2n L
Unde staţionare la o coardă:
În figura 4.2 sunt figurate primele cinci unde staţionare:

22
 Fig. 4.2.: Modurile longitudinale dintr-o cavitate optică de lungime L .
Acestea sunt echivalente cu modurile longitudinale dintr-un laser, care sunt modurile pe lungimea axei
optice a laserului.
L  lungimea cavităţii optice.
n  indicele de refracţie.
m  numărul modului, care este egal cu un număr de semi lungimi de undă din cavitatea optică.
m  lungimea de undă a modului m din cavitatea laser.
Condiţia necesară pentru aceste unde staţionare este ca să existe un nod pe fiecare extremă (pe ambele oglinzi).
Atenţie !

Până acum s-a presupus că indicele de refracţie n este constant pe toată lungimea cavităţii optice.
Această presupunere semnifică că lungimea mediului activ este egal cu lungimea cavităţii optice.
Există laseri ce nu au oglinzile exact la extremităţile mediului activ, cu lungimea L1 care nu este egală
 
cu lungimea cavităţii L .
În acest caz fiecare secţiune a cavităţii trebuie calculată separat, cu propiul său indice de refracţie:
c
 MS  .
2  n1  L1  2  n2  L2
Întrebări:
 
Lungimea cavităţii optice a unui laser cu Nd:YAG este 30 cm . Lungimea baghetei laser ce constituie
mediul activ este 10cm . Indicele de refracţie al baghetei laser este 1,823 . Restul cavităţii constituie aer care
are un indice de refracţie de 1,0 . Calculaţi frecvenţele  m şi lungimile de undă m ale următoarelor moduri: 1).
m  1 ; 2). m  10 ; 3). m  100 ; 4). m  106 .

23
 Soluţie:
2  L iar  c .
m  m  m   
m 2n L
1  2 
0,25
 0,5 ;  1  6  108 Hz unde radio
1
 0,05 ;  2  6  10 Hz unde scurte de comunicare
0,25 9
10  2 
10
 3  6  1010 Hz microunde
0,25
100  2   5  10  3 ;
100
0,25
106  2  6  0,5  10 6 ;  4  6  1014 Hz unde luminoase – culoarea verde.
10
Numărul de moduri posibile
Din exemplul de mai sus observăm că pentru semnale din spectrul vizibil, numărul de moduri m este
foarte mare, de ordinul milioanelor (!).
În realitate, cum se va vedea ulterior toate moduri posibile în acord cu această formulă nu apar în
fasciculul laser, deoarece mai avem condiţii de limitare.
Exerciţii:
Calculaţi numărul de moduri longitudinale ale unui laser He-Ne. Lungimea cavităţii optice a laserului
   
He-Ne este 30 cm . Lungimea de undă emisă este 0,6328 m . Determinaţi: 1.) Diferenţa de frecvenţă dintre
modurile longitudinale adiacente. 2.) Numărul de moduri longitudinale emis la această lungime de undă. 3.)
Frecvenţa laserului.
Soluţie:
La acest laser cu He-Ne ce este un laser cu gaz, nu cunoaştem indicele de refracţie al mediului activ.
Putem considera cu o bună aproximare că indicele de refracţie este 1,0 .
1.) Ecuaţia pentru diferenţa de frecvenţă este egală cu cea a modului de bază:

   c  3  10 m s  0,5  109 Hz  0,5GHz.

8

2  n  L 2  1,0  0,3m
2.) Din ecuaţia pentru lungimea de undă a modului cu numărul m : 2L
m 
m
2 L 2  0,3m
m   0,948  106 care semnifică faptul că laserul funcţionează la o frecvenţă
m 0,6328  10 6 m
care este aproape de un milion de valoarea frecvenţei de bază a cavităţii.
3.) Frecvenţa radiaţiei laser se poate calcula în două cazuri:
a) Multiplicînd numărul de mod obţinut la punctul anterior cu frecvenţa modului de bază:
  m     0,948  106   0,5  109 Hz  4,74  1014 Hz.
b) <calculând direct:
3  108 m s 
 4,74  1014 Hz .
c
 
 0,6328  10  6 n
Frecvenţele permise în cavitatea laser
În figura 4.3 se prezintă ă reprezentare grafică pentru frecvenţele permise într-o cavitate laser.

 
Fig. 4.3.: Modurile longitudinale permise într-o cavitate laser de lungime L cu indicele de refracţie n 
În practică, frecvenţele nu sunt definite matematic ca nişte frecvenţe singulare, ci fiecare dintre ele au o
anumită lăţime de frecvenţă în jurul fiecăror moduri posibile.
Nu toate frecvenţele permise sunt emise de laser, deoarece există mai multe condiţii de limitare, care se
vor explica ulterior.

24
 Exerciţii:
1. Laserul cu sticlă (cristal) dopată cu Nd: Lungimea cavităţii optice a unui laser cu sticlă cu Nd este
 
de 50 cm , iar indicele de refracţie este 1,5 . Calculaţi: a) Frecvenţa de bază a cavităţii; b)
Frecvenţa următoarelor patru moduri; c) Diferenţa dintre două moduri adiacente.
2. Laserul cu rubin: Lungimea cavităţii optice a unui laser cu rubin este 15cm . Indicele de refracţie
este 1,76 . Oglinzile sunt aşezate la capetele cristalului de rubin. Calculaţi diferenţa dintre două
moduri adiacente. Comparaţi rezultatele obţinute cu cele pentru laserul cu sticlă dopată cu Nd şi
pentru laserul cu YAG:Nd. Ce concluzii se deduc din aceste comparaţii ?
3. Laserul cu argon ionizat: Diferenţa între două moduri adiacente ale laserului ionic Ar + este
100MHz. Oglinzile sunt la extremităţile tubului laser. Calculaţi: a) Lungimea cavităţii optice. b)
Numărul de mod de la lungimea de undă de 488nm . C) Schimbarea diferenţei dintre două
moduri adiacente când tubul se acordă la o jumătate din lungimea sa.
Rezumat: Modurile longitudinale ale unui laser
 Modurile longitudinale sunt unde staţionare de-a lungul axei optice a laserului.
 Undele staţionare se formează cînd două unde cu aceeaşi amplitudine şi frecvenţă se deplasează una în
contrasensul celeilalte.
 Cavitatea optică se realizează cu ajutorul a două oglinzi pe ambele părţi ale laserului.
 Undele staţionare dintr-un laser se produc când se obligă să se deplaseze radiaţia electromagnetică de la un
capăt la celălalt al cavităţii între oglinzi.
 
 Frecvenţele permise în cavitatea optică sunt determinate de lungimea cavităţii L şi indicele de refracţie al
mediului activ.
 Numai acele frecvenţe sunt permise care generează noduri pe ambele oglinzi. Aşadar, lungimea cavităţii
trebuie să fie fie un multiplu întreg de semilungimi de undă.
 Frecvenţele permise sunt separate de un interval constant, care este egal cu frecvenţa de bază a cavităţii.
4.2. Modurile longitudinale într-un laser:
În paragraful anterior s-a explicat că numai frecvenţele specifice ce sunt posibile în interiorul cavităţii
laserului, în acord cu condiţia de undă staţionară, vor oscila.
Pentru toate celelalte frecvenţe posibile, numai acelea care îndeplinesc orice condiţie de emisie a liniilor
laser.
Numai acele frecvenţe (moduri) care au o amplificare peste câştigul minim, pentru compensarea
absorbţiei, vor fi emise de laser.
Această amplificare minimă este definită ca pragul de funcţionare laser.
Condiţia de amplificare minimă înseamnă că amplificarea este egală cu pierderile, aceasta într-o trecere
completă în interiorul cavităţii G L  1 .
Curba de câştig a mediului activ
În figura 4.4 curba de câştig a mediului activ, ca funcţie de frecvenţă este marcată pentru pragul de
funcţionare laser şi modurile longitudinale posibile ale laserului.

Fig. 4.4 Curba de câştig a unui laser

Partea superioară liniei laser depinde de pierderile unei treceri complete (o buclă) în interiorul cavităţii,
incluzând radiaţia emisă ce traversează oglinda de ieşire. Forma şi proprietăţile curbei de câştig este explicată în
capitolul următor.

25
 Regiunea marcată sub curbă şi deasupra pragului de funcţionare laser include domeniul unde se poate
produce efect laser.
Partea superioară curbei de câştig depinde de lungimea mediului activ şi excitarea lui.
Modurile longitudinale posibile ale laserului sunt marcate cu linii verticale echidistante.
În secţiunea anterioară s-au văzut condiţiile undelor staţionare pentru modurile longitudinale ce sunt
determinate de lungimea cavităţii, şi de indicele de refracţie.
În figura 4.4 numai 5 frecvenţe permise din interiorul cavităţii, sunt deasupra pragului de funcţionare
laser. Numai aceste cinci frecvenţe pot apare la ieşirea acestui laser.
4.2.1. Numărul de moduri optice longitudinale
În figura 4.5 se arată distribuţia spectrală a liniilor emise de laserul descris în figura 4.4.

Fig. 4.5. Distribuţia spectrală a liniilor laser

Acest laser are 5 frecvenţe la ieşirea oglinzii de extracţie, şi acestea sunt separate la o distanţă egală
c
între moduri:  MS  .
2n L
Banda spectrală de fluorescenţă  LW a unui laser
Curba de câştig este plotarea câştigului ca funcţie de frecvenţă şi aceasta descrie lăţimea liniei de fluorescenţă.
Lăţimea liniei de fluorescenţă  LW a unui laser este lăţimea curbei de amplificare la semi-înălţime.
Această bandă spectrală de fluorescenţă determină banda maximă a tuturor liniilor laser emise (radiaţia
coerentă de la ieşirea laserului a tuturor modurilor longitudinale posibile). În capitolul următor se explică detaliat
aceasta.
 
Numărul aproximativ a modurilor laser posibile N este dat de lăţimea liniei de fluorescenţă
împărţită la distanţa dintre modurile acdiacente:
 LW ;  spaţiul dintre moduri;  lăţimea liniei
N MS LW
 MS
 LW  lăţimea liniei de fluorescenţă

 MS  distanţa dintre modurile longitudinale adiacente  MS 

c
.
2n L
În exemplul 4.3 este utilizată această aproximaţie.
Exemplul 4.3: Numărul modurilor laser longitudinale
 
Lungimea cavităţii optice a laserului He-Ne este 55 cm . Lăţimea liniei de fluorescenţă este 1,5GHz .
Găsiţi numărul aproximativ a modurilor laser longitudinale.
Soluţie la exemplul 4.3
Distanţa dintre modurile longitudinale adiacente este:
3 10 8 m s 
 MS 
c

2  n  L 2 1,0  0,55m
 
 2,73 10 8 s 1  0,273GHz.

Numărul aproximativ de moduri longitudinale laser este:

 LW 1,5GHz
N   5,5  5 .
 MS 0,273GHz
Avem 5 moduri longitudinale laser în acest laser, şi accest laser a fost descris în figurile 4.4 şi 4.5.
Controlul numărului de moduri longitudinale ale unui laser
Modul de control al numărului de moduri longitudinale dintr-un laser este controlul lungimii cavităţii
laser. Aceasta poate fi realizată în două metode:

26
 1. Modificând lungimea cavităţii prin deplasarea fizică a oglinzilor la o nouă poziţie.
Dublând lungimea cavităţii se reduce la jumătate distanţa dintre modurile longitudinale adiacente, astfel
dublăm numărul posibil de moduri laser de sub curba de fluorescenţă.
Aceasta este clar că un singur mod laser poate fi obţinut prin reducerea lungimii cavităţii, astfel încât
un singur mod longitudinal poate rămâne în interiorul curbei de fluorescenţă cu G L  1 .
La un astfel de mod laser singular distanţa exactă dintre oglinzi este critică, iar dacă nu este indeplinită
condiţia modului, nu se produce efect laser.
Dezavantajul acestei metode este că lungimea scurtă a cavităţii limitează puterea de ieşire a laserului.
2. Adăugarea unei oglinzi suplimentare în interiorul cavităţii laser.
Adăugarea unei oglinzi suplimentare în interiorul cavităţii laser este descrisă în figura 4.6.

Fig. 4.6 Funcţionarea laserului cu un singur mod cu 3 oglinzi.

Această metodă realizează două lungimi de cavitate în acelaşi timp: L1 şi L2.

Lungimea L2 este astfel aleasă încât un singur mod longitudinal să poată fi obţinut sub curba de
fluorescenţă a laserului. Explicaţia detaliată se va face în paragraful 8.3.
Acest sistem laser trebuie să îndeplinească condiţiile pentru ambele cavităţi.
4.2.2. Diferenţa dintre modurile longitudinale adiacente.
Cu toate că cei mai mulţi laseri funcţionează pe multe moduri longitudinale adiacente, îi considerăm ca
fiind surse monocromatice.
Exemplul 4.4: Distanţa dintre lungimile de undă a modurilor longitudinale adiacente
 
Lungimea cavităţii unui laser He-Ne este de 50 cm . Dacă lungimea de undă a modului m este exact
632,8nm, calculaţi lungimea de undă a modului m  1 .
Soluţia exemplului 4.4 (discuţii)
Diferenţa dintre frecvenţele modurilor longitudinale adiacente este:
3 10 8 m s 
 MS 
c

2  n  L 2 1,0  0,5m
 
 3 10 8 s 1  300MHz

 m  0,6328000 10 6 m

3 10 8 m s 
 4,7408344 1014 Hz
c
m  
 m 0,6328000 10 6
m
 m1   m  
 m1  4,7408344 1014 Hz  3 10 8 Hz  4,7408374 1014 Hz
3 10 8 m s 
s   0,6327996 10 m  632,7996nm
c
 m 1   6

 m 1
4,7408374 10 14 1

 m  632,8000nm
Diferenţa dintre lungimile de undă a două moduri adiacente este de 4 10
13
 
m (!).
4.2.3. Importanţa modurilor optice longitudinale la ieşirea laserului
Importanţa modurilor longitudinale ale unui laser este determinată de aplicaţia specifică a laserului.
În capitolul 9 sunt discutate principalele aplicaţii ale laserilor, aici menţionăm numai câteva principii:
1. În cele mai multe aplicaţii la puteri mari pentru prelucrarea materialelor sau chirurgie medicală, laserul
este utilizat de om pentru transferul de energie la ţintă. La această aplicaţie nu au importanţă modurile
longitudinale ale laserului.
2. În aplicaţiile unde interferenţa radiaţiei electromagnetice este importantă, astfel în holografie sau măsurători
interferometrice, modurile longitudinale sunt foarte importante.
În aceste aplicaţii, lungimea de coerenţă a radiaţiei este o proprietate importantă, şi aceasta este determinată
de lăţimea liniei radiaţiei laser (invers proporţională cu aceasta).

27
 În aceste aplicaţii este utilizat laserul monomod, şi tehnici speciale sunt utilizate pentru reducerea lăţimii
liniei astfel că aceasta duce la creşterea lungimii de coerenţă.
3. În aplicaţiile spectroscopice şi fotochimice, exactitatea definirii lungimii de undă este necesară.
Această lungime de undă este obţinută prin funcţionarea laserului pe un singur mod, şi controlând lungimea
cavităţii, astfel ca acest mod va funcţiona la exact lungimea de undă cerută. Structura modurilor
longitudinale laser este critică pentru aceste aplicaţii.
4. Când sunt necesare pulsuri scurte de putere mare, se utilizează mode locking (modul comutat) (vezi 7.4.2).
Acest proces produce interferenţa constructivă între toate modurile din interiorul cavităţii laser.
Structura modurilor longitudinale laser este importantă pentru aceste aplicaţii.
Rezumat
La ieşirea unui laser, avem numai acele frecvenţe ale radiaţiei electromagnetice, care coincid cu
modurile longitudinale:
 Acele frecvenţe pentru care mediul activ are suficient câştig pentru compensarea tuturor pierderilor.
 Acele frecvenţe care crează unde staţionare în cavitatea optică a laserului.
Uzual în laser funcţionează simultan diferite moduri longitudinale, şi diferenţa dintre acestea este
determinată de lungimea cavităţii şi indicele de refracţie al mediului activ.
Lărgimea de fluorescenţă a liniei este caracterizată de mediul activ.
Exerciţiul 4.5: Laserul cu He-Ne
Lăţimea liniei de fluorescenţă a laserului cu He-Ne este de 1,5 [GHz]. Lungimea cavităţii optice este
75[cm]. Calculaţi: 1) Diferenţa dintre modurile longitudinale adiacente. 2) Numărul aproximativ de moduri
longitudinale.
Exerciţiul 4.6: Laserul cu YAG:Nd
Proprietăţile laserului cu YAG:Nd sunt: lungimea de undă este 1,064[μm]; lungimea cavităţii este
   
42 cm ; lungimea cristalului laser (mediul activ) este 125 mm ; indicele de refracţie al cristalului este 1,823 ;
lăţimea liniei de fluorescenţă este 30GHz; transmisia oglinzii de ieşire este 4% ; pierderile din interiorul
cavităţii sunt 0,5% . Calculaţi:1) Diferenţa dintre modurile longitudinale adiacente. 2) Numărul aproximativ de
moduri longitudinale din cavitate. 3) Diferenţa lungimii de undă dintre modurile longitudinale adiacente. 4)
Diferenţa dintre lungimea de undă a modului cu frecvenţa maximă, şi a modului cu frecvenţa minimă (banda de
lungimi de undă emise de laser).
Modurile laser
În interiorul cavităţii laser modurile laser sunt caracterizate prin:
 
1. Frecvenţa  , sau lungimea de undă  .  
2. Modul transversal – Distribuţia de intensitate măsurată într-o secţiune transversală a
fasciculului (perpendicular pe axa optică al laserului).
3. Modul longitudinal – Distribuţia de intensitate măsurată de-a lungul axei optice a laserului.
4.3. Modurile transversale ale laserului
În paragraful anterior am analizat distribuţia de intensitate de-a lungul axei optice a laserului.
Modurile longitudinale sunt descrise ca unde staţionare între oglinzile laser.
Acest paragraf analizează distribuţia transversală de intensitate, în secţiune traversală pe fascicul,
perpendiculară pe axa optică a laserului.
Aceste moduri transversale sunt create de lăţimea cavităţii, care permite să se producă puţine moduri
”diagonale” în interiorul cavităţii laser.
O mică dezaliniere a oglinzilor laser determină o lungime diferită a „razelor” din interiorul cavităţii.
Astfel, distribuţia de intensitate nu este perfect o distribuţie gaussiană cum a fost explicată pe scurt.
4.3.1. Forma modurilor electromagnetice transversale
Într-o secţiune perpendiculară,radiaţia laser are distribuţia specifică în regiuni cu intensitate mare şi
regiuni fără nici-o radiaţie.
Figura 4.7 arată distribuţia energiei pentru primele cîteva moduri electromagnetice traversale. Aria
întunecată marchează zona unde radiaţia laser există.

28
 Fig. 4.7. Modurile electromagnetice traversale laser.

Când puterea de ieşire a laserului este de ordinul a câţva waţi, distribuţia energiei în secţiune traversală
a fasciculului poate fi evidenţiată printr-o iluminare scurtă a unei bucăţi de lemn cu laserul.
Pentru laserii de putere scăzută poate fi folosit un ecran special care răspunde la lungimea de undă
specifică laserului. Ecranul îşi schimbă proprietăţile în zona expusă la fasciculul laser, ca o pictură similară cum
este vizualizată în figura 4.7.
Forma distribuţiei energiei în secţiunea transversală a fasciculului este denumită: Modurile
transversale electro-magnetice (TEM)
Modurile transversale electro-magnetice (TEM)
Modurile transversale electro-magnetice (TEM)descriu forma distribuţiei energiei în secţiunea
transversală a fasciculului.
Figura 4.7 arată distribuţia energiei pentru primele câteva moduri traversale electromagnetice. Aria
închisă marchează zona unde există radiaţie.
Fiecare mod transversal (TEM) este specificat cu doi indici: TEMmn. m, n, sunt numere întregi.
Presupunem că fasciculul se deplasează pe direcţia z:
m = numărul de puncte cu iluminare zero (dintre regiunile iluminate) de-a lungul axei x.
n = numărul de puncte cu iluminare zero (dintre regiunile iluminate) de-a lungul axei y.
Aici este un mod transversal care nu este prins în această clasificare, şi acesta are un nume special (în
acord cu forma sa) care are importanţa sa: „gogoaşă”. Acesta este compus din TEM 01 şi TEM10 ce oscilează
împreună (vezi figura 4.7).
Distribuţia câmpului electric a modurilor TEM
Intensitatea radiaţiei fasciculului laser este valoarea pătratului câmpului electric a radiaţiei electromagnetice.
Regiunile întunecate din figura 4.7 sunt zonele cu câmp electric înalt.
În figura 4.8 sunt descrise ambele câmpul electric şi intensitatea pentru fiecare din câteva moduri transversale.

29
 Fig. 4.8: Intensitatea şi câmpul electric pentru câteva moduri transversale.
4.3.2 Controlul modurilor transversale ale unui laser
Când un laser funcţionează pe diverse moduri transversale, intensitatea totală observată este o
superpoziţie a tuturor modurilor transversale existente.
Figura 4.9 descrie distribuţia de intensitate a 3 moduri scăzute şi superpoziţia lor.

Fig. 4.9: Radiaţia laser a unor moduri transversale

Figura 4.9 arată că cel mai scăzut mod transversal TEM00 are diametrul cel mai mic comparativ cu alte
moduri.
Aceasta dă sugestia cum să construim un laser care funcţionează pe un singur mod transversal de bază:
punerea unei aperturi mici („pinhole”) de diametru apropiat acestuia în interiorul cavităţii optice.
Prin schimbarea diametrului aperturii egal cu diametrul modului inferior, numai acel mod poate trece
prin apertură, şi toate modurile superioare sunt atenuate.
Radiaţia din interiorul cavităţii optice este deplasată mult timp, numai modul de bază va fi amplificat, şi
va apare la ieşire.
4.3.3 Caracteristicile modului transversal de bază (TEM00) al laserului
Distribuţia intensităţii modului transversal de bază are forma forma curbei matematice denumite
„Gaussiană”.
Modul transversal de bază este singurul mod în care radiaţia este în fază de-a lungul secţiunii
transversale a fasciculului (vezi figura 4.8).
Descrierea matematică a distribuţiei de intensitate în funcţie de distanţa faţă de centru este:
 2 
  2 r 

I r   I 0  e
 r02 
 

unde I 0  intensitatea în centrul fasciculului (intensitatea maximă); r0  raza fasciculului Gaussian. Aceasta
1
este distanţa de la centru, până unde intensitatea scade la 2 din intensitatea maximă.
e
2 I0
Puterea totală din fasciculul Gaussian este: P    r0 .
2
2 
Se poate demonsta că divergenţa unghiulară a fasciculului Gaussian este:   .
 r0
Modul transversal de bază are proprietăţi care îl fac foarte util, şi se încercă fabricarea laserului
construind laseri cu corp solid ce funcţionează într-un singur mod de bază Gaussian.
Proprietăţile modului transversal de bază Gaussian:
 Divergenţa unghiulară scăzută faţă de alte moduri transversale.
 Poate fi focalizat într-un spot foarte mic faţă de alte moduri transversale.
 Are coerenţa spaţială maximă în comparaţie cu alte moduri transversale.
 Distribuţia spaţială a fasciculului Gaussian rămâne Gaussian când fasciculul se propagă în spaţiu.
 Imaginea prin lentile a fasciculului Gaussian, şi prin alte elemente optice prin care fasciculul trece, produce
din nou un fascicul Gaussian.
4.4 Cavitatea optică
În orice cavitate laser sunt (cel puţin) două oglinzi la capetele laserului.
Aceste oglinzi sunt aşezate faţă în faţă, şi centrele lor sunt pe axa optică a laserului.
Distanţa dintre oglinzi determină lungimea cavităţii optice a laserului L .  
Acestea au forme diferite de oglinzi, cu lungimi diferite între ele.

30
 O cavitate optică specifică este determinată de mediul activ utilizat, puterea optică din acesta, şi
aplicaţia specifică.
Vom rezuma aici principiile de proiectare a unei cavităţi optice:
 Definiţiile importante.
 Pierderile din interiorul cavităţii optice.
 Cavităţile optice convenţionale (4.4.1).
 Criteriul de stabilitate a cavităţii optice laser (4.4.2)
Definiţiile importante pentru cavitatea optică:
Cavitate optică – Cavitate laser – Regiunea dintre oglinzile de capăt (extreme) ale laserului.
Axa optică – Linia imaginară ce conţine centrele oglinzilor extreme, şi perpendiculară pe acestea. Axa
optică este în mijlocul cavităţii optice.
Apertura – Factorul de limitare a diametrului fasciculului în interiorul cavităţii. Apertura normală este
determinată de diametrul mediului activ, dar la unele lasere este introdusă o apertură (”pinhole”) în interiorul
cavităţii laser pentru limitarea diametrului fasciculului. Un exemplu este apertura de limitare pentru obţinerea
funcţionării laserului pe un singur mod (cum s-a explicat în secţiunea 4.3.2).
Pierderile din interiorul cavităţii optice – Includ toate radiaţiile pierdute de la ieşirea laserului (emise
prin cuplajul de ieşire). Câştigul mediului activ trebuie să compenseze aceste pierderi (ce vor fi explicate în
secţiunea 5.2)
Pierderile din interiorul cavităţii optice:
 Pierderea datorită dezalinierii oglinzilor laser – Când oglinzile cavităţii nu sunt exact aliniate perpendicular
pe axa laser, şi paralele între ele (simetric), radiaţia din interiorul cavităţii nu poate fi limitată în timpul
drumului dintre oglinzi.
 Absorbţia, dispersia (împrăştierea) şi pierderile prin elementele optice – Prin elementele optice care nu sunt
ideale, fiecare interacţie cu elementul optic din interiorul cavităţii produce pierderi.
 Pierderile prin difracţie – Tot timpul trecerea fasciculul laser la transversarea unei aperturi este difractat. Nu
poate fi posibil să introducem o apertură pentru reducerea difracţiei. De exemplu, astfel creşterea aperturii va
permite lăsarea modurilor transversale superioare care nu sunt dorite.
4.4.1 Cavităţi optice laser specifice
Figura 4.10 descrie cele mai comune cavităţi optice.

Fig. 4.10: Cavităţi optice cele mai comune.

Fiecare cavitate optică are 2 oglinzi extreme cu razele de curbură R1 şi R2.

Regiunea întunecată în fiecare din cavităţile optice marchează volumul modului activ din acea cavitate
specifică.
Regiunile din interiorul mediului activ care nu sunt incluse în interiorul volumului modului activ nu
participă la efectul laser.
Structura cavităţii optice este determinată de doi parametrii:
1. Volumul modului laser din interiorul mediului activ.
2. Stabilitatea cavităţii optice.

31
 În continuare, se descrie fiecare tip de cavitate optică:
1. Cavitatea plan paralelă.
2. Cavitatea circular concentrică.
3. Cavitatea confocală.
4. Cavitatea cu raza de curbură a oglinzilor mai mare decât lungimea cavităţii.
5. Cavitatea hemisferică.
6. Semicurbura cu lungimea mai mare ca raza de curbură a cavităţii.
7. Rezonator astabil.
Cavitatea optică plan paralelă.
Figura 4.10 a) descrie cavitatea optică plan paralelă.

Fig. 4.10 a): Cavitatea optică plan paralelă.

 
La cele două extreme sunt două oglinzi plane R1  , R2   , paralele între ele, şi
perpendiculare pe axa optică a laserului.
Avantaje:
 Utilizează optim tot volumul mediului activ. Astfel, este utilizată la laserii în impulsuri unde
avem nevoie de energie maximă.
 Radiaţia laser nu este focalizată în interiorul cavităţii optice. În laserii de putere mare o astfel
de focalizare poate cauza o scânteie electrică („breakdown”), sau distrugerea elementelor
optice.
Dezavantaje:
 Pierderi mari prin diffracţie.
 Sensibilitate foarte mare la dezaliniere. Ceea ce duce la o dificultate mare în funcţionare.
Cavitatea circular concentrică.
Figura 4.10 b) descrie cavitatea optică circular concentrică.

Fig. 4.10 b): Cavitate optică circular concentrică.

La ambele capete avem două oglinzi sferice cu centrul egal şi razele de curbură egale între ele
 L
 R1  R2   .
 2
Acest aranjament produce focalizarea fasciculului în centrul cavităţii.
Proprietăţile acestei cavităţi sunt opuse cu cele ale cavităţii plan paralele:
Avantaje:
 Sensibilitate foarte scăzută la dezaliniere. Aşadar, alinierea este foarte uşoară.
 Pierderi scăzute prin difracţie.
Dezavantaje:
 Utilizarea limitată a volumului mediului activ. Utilizat în pompajul optic în continuu a laserilor
cu colorant (vezi secţiunea 6.4). În aceşti laseri colorantul lichid este circulat în regiunea unde-i
fasciculul focalizat (Direcţia de curgere este perpendiculară pe axa optică a laserului). Aşadar
este utilizată o densitate de putere foarte mare la pompajul colorantului.
 Focalizarea maximă a radiaţiei laser în interiorul cavităţii optice. O astfel de focalizare poate
cauza o scânteie electrică („breakdown”), sau distrugerea elementelor optice.
Cavitatea confocală.
Figura 4.10 c) descrie cavitatea optică confocală.

32
 Fig. 4.10 c): Cavitatea optică confocală.

Această cavitate este un compromis între cavităţile optice circulare şi plan paralele.
La ambele capete extreme sunt două oglinzi sferice cu aceeaşi rază de curbură.

Distanţa dintre centrele oglinzilor este egală cu raza de curbură a fiecăreia R1  R2  L . 
Acest aranjament produce focalizarea fasciculului în centrul cavităţii.
Avantaje:
 Sensibilitate mică la dezaliniere. Aşadar, alinierea este uşoară.
 Pierderi scăzute prin difracţie.
 Nu avem focalizare puternică în interiorul cavităţii.
 Utilizarea medie a volumului mediului activ.
Principala diferenţă între cavitatea confocală şi cavitatea sferică este aceea că în cavitatea confocală
punctul focal al fiecărei oglinzi este în centrul cavităţii, pe când în cavitatea sferică centrul razelor de curbură
al oglinzilor este în centrul cavităţii.
Cavitatea cu razele de curbură ale oglinzilor mai mari decât lungimea cavităţii.
Figura 4.10 d) descrie cavitatea cu razele de curbură ale oglinzilor mai mari decât lungimea cavităţii.

Fig. 4.10 d): Cavitatea cu razele de curbură ale oglinzilor mai mari decât lungimea cavităţii.

Această cavitate este un compromis mai bun decât cavitatea confocală între cavităţile optice
planparalelă şi circulară.
La ambele capete sunt două oglinzi sferice care au raze mari de curbură (nu este necesar să fie identice).
 
Distanţa dintre centrele oglinzilor este mult mai mică decât razele de curbură ale acestora R1 , R2  L .
Acest aranjament produce o focalizare mult mai mică a fasciculului în centrul cavităţii.
Avantaje:
 Sensibilitate medie la dezaliniere.
 Pierderi medii prin difracţie.
 Nu avem focalizare puternică în interiorul cavităţii.
 Utilizarea bună a volumului mediului activ.
Cavitatea hemisferică.
Figura 4.10 e) descrie cavitatea hemisferică.
Cavitatea este formată dintr-o oglindă plană, şi o oglindă sferică cu raza de curbură egală cu lungimea
cavităţii.

Fig. 4.10 e): Cavitatea hemisferică.

Această cavitate are proprietăţi similare cu cavitatea optică circulară, cu avantajul unui preţ scăzut a
oglinzii plane.
La majoritatea laserilor cu He-Ne se utilizează această cavitate ce are pierderi mici prin difracţie, şi este
relativ uşor de aliniat.
Avantaje:
 Sensibilitate mică la dezaliniere.
 Pierderi mici prin difracţie.
Semicurbura mai lungă decât raza de curbură a cavităţii.
Figura 4.10 f) descrie această cavitate.
Această cavitate este formată dintr-o oglindă plană, şi o oglindă sferică cu raza de curbură mai mare
decât lungimea cavităţii.

Fig. 4.10 f): Cavitate semiconcavă cu rază mare de curbură.

33
 Această cavitate are proprietăţi similare cu cavitatea confocală, cu avantajul unui preţ scăzut a oglinzii
plane.
Rezonator astabil.
Figura 4.10 g) descrie un exemplu de cavitate astabilă.
Un exemplu de astfel de cavitate este formată dintr-un aranjament concav şi convex de oglinzi sferice.

Fig. 4.10 g): Un exemplu de cavitate astabilă.

Oglinda concavă este mare şi raza ei de curbură este mai mare decât lungimea cavităţii.
Oglinda convexă este mică şi raza ei de curbură este mică.
Într-o cavitate precum aceasta nu se generează o undă staţionară în interiorul cavităţii.
Radiaţia nu se plimbă între cele două oglinzi.
Centrele razelor de curbură ale ambelor oglinzi coincid.
Avantaje:
 Volum mare de moduri în interiorul mediului activ (întregul volum).
 Toată puterea din interiorul cavităţii este emisă la ieşirea laserului, şi nu doar o mică fracţiune din aceasta.
 Radiaţia laser este emisă la ieşirea laserului printr-o arie mică a oglinzii cu rază de curbură mică
 Această cavitate este utilizată în laserii de putere mare, care nu pot utiliza cuploare standard la ieşire.
Dezavantaje:
 Forma fasciculului are o gaură în mijoc.
4.4.2. Criteriul de stabilitate a cavităţii
O cavitate stabilă este o cavitate în care radiaţia este ţinută în interiorul cavităţii, producând unde
staţionare în timp ce fasciculul se deplasează între oglinzi.
Geometria cavităţii determină dacă cavitatea este stabilă sau nu.
Este posibil să se utilizeze rezonator astabil numai dacă mediul activ are câştig ridicat, de la fasciculul
ce trece prin mediul activ mai puţin timp decât în cavitatea stabilă.
Pentru a determina stabilitatea unei cavităţi, necesită definirea criteriului de stabilitate.
Parametrii geometrici ai unei cavităţi optice
Primul parametru geometric este definit pentru fiecare dintre oglinzi:
L L
g1  1  , g 2  1 .
R1 R2
În figura 4.12 este descrisă reprezentarea grafică a parametrilor geometrici.

Fig. 4.12: Reprezentarea grafică a parametrilor geometrici.

O cavitate este stabilă dacă: 0  g 1  g 2  1.

Diagrama de stabilitate a unei cavităţi optice
Criteriul de stabilitate pentru cavitatea laser este:
L L
0  g1  g 2  1 unde g 1  1  şi g 2  1 .
R1 R2
În diagrama de stabilitate parametrii geometrici ai oglinzilor sunt axele x şi y.
Figura 4.13 descrie diagrama de stabilitate pentru toate cavităţile laser.

34
 Fig. 4.13: Diagrama de stabilitate a tuturor cavităţilor laser.

În diagrama de stabilitate, în figura 4.13, regiunea întunecată marchează aria de stabilitate.

Regiunea de stabilitate este delimitată de două hiperbole definite de criteriul de stabilitate.
Câteva cavităţi uzuale sunt marcate pe diagrama de stabilitate.
Cavitatea este stabilă dacă centrul razei de curbură a unei oglinzi, sau poziţia oglinzii, dar nu
amândouă, sunt între a doua oglindă şi centrul ei de curbură.
Trebuie să avem o atenţie specială pentru cavităţile de pe marginile regiunii de stabilitate!
Pentru aceste cavităţi, produsul g 1  g 2 este fie "0" sau "1" .
Exemplul 4.4: Rezonator instabil
 
Lungimea cavităţii laser este 1 m .
La una din extremităţi o oglindă concavă cu raza de curbură de 1,5m .
La cealaltă extremitate o oglindă convexă cu raza de curbură de 10cm .
Găsiţi dacă această cavitate este stabilă.
Soluţia exemplului 4.4:
 
R1  1,5 m .
Cum este cunoscut în optică, oglinda convexă este simbolizată cu semnul minus: R2  0,1m .
L 1 L 1
g1  1   1  0,333. g 2  1  1  11.
R1 1,5 R2 0,1
Produsul: g 1  g 2  11 0,333  3,666  1.
Produsul este mai mare decât 1, deci cavitatea este instabilă.
Exerciţiul 4.7: Laserul He-Ne
Lungimea de undă exactă de ieşire a laserului He-Ne este 0,6328m .
Distanţa dintre oglinzi este 30cm .
Lăţimea liniei laser este 1,5 10 Hz .
9

Calculaţi:
1. Care este lungimea de undă centrală a acestei linii.
2. Câte moduri laser longitudinale sunt în această lăţime a liniei.
Rezumatul capitolului 4
Modurile laser longitudinale:
Modurile optice longitudinale într-un laser descriu undele staţionare de-a lungul axei optice a laserului.
Undele staţionare sunt create când două unde cu aceleaşi frecvenţe şi amplitudini interferă în timp ce
se deplasează în direcţii opuse.

35
 Cavitatea laser este compusă din oglinzi la capetele mediului activ. Aceste oglinzi reflectă radiaţia
electromagnetică înapoi în cavitate din nou şi iar din nou, pentru producerea undelor staţionare.
Oglinzile sunt noduri ale undelor staţionare.
c
 Frecvenţa modului laser longitudinal de bază este:  1  .
2n L
 Frecvenţa modului ”m” laser longitudinal este:  m  m  
c .

 2  n L
 Astfel, diferenţa dintre modurile longitudinale adiacente este egală cu frecvenţa modului longitudinal de
bază:  MS  c .
2n L
 Numărul modurilor longitudinale este determinat de lungimea cavităţii şi de indicele ei de refracţie.
Modurile laser transversale:
Modul transversal (TEM00) de bază este unul Gaussian:
 Acesta are divergenţă scăzută.
 Poate fi focalizat într-un spot foarte mic.
 Coerenţa spaţială a sa este cea mai bună din toate celelalte moduri.
 Permanenţa sa distribuţie Gaussiană se păstrează la trecerea sa prin alte sisteme optice.
Diagrama de stabilitate:
Diagrama de stabilitate descrie parametrii geometrici ai cavităţii laser: g  1  L , g 2  1
L .
1
R1 R2
Condiţia de stabilitate: 0  g1  g 2  1

36
 5: Câştigul Laser

Puterea de ieşire a unui laser la un moment dat este determinată de doi factori contradictorii:
1. Câştigul mediului activ – care depinde de:
a) Inversia de populaţie
b) Forma liniei de fluorescenţă a emisiei spontane care este relatată la tranziţia laser.
2. Pierderile din laser, care includ:
a) Reflexiile oglinzilor rezonatorului.
b) Pierderile radiative din interiorul mediului activ – datorită absorbţiei şi împrăştierii.
c) Pierderile prin difracţie – datorită dimensiunilor finite ale componentelor laser.
Este clar că o condiţie necesară pentru producerea efectului laser este:
La trecerea radiaţiei între oglinzile laserului, câştigul trebuie să fie superior (sau cel puţin egal) pierderilor.
5.1 Forma liniei de fluorescenţă a laserului
Efectul laser în materie este posibil numai pentru acele lungimi de undă pentru care acest material are
emisie de fluorescenţă.
Linia de fluorescenţă este descrisă de distribuţia intensităţii radiaţiei emise spontan în funcţie de
frecvenţă (sau lungimea de undă) pentru tranziţia laser specifică.
Figura 5.1 descrie o diagramă simplificată de nivele de energie pentru laserul cu He-Ne (alte exemple ale
laserului cu He-Ne au fost arătate în exemplele 2.1, 4.2-4, şi vor fi explicate mai mult în secţiunea 6.1.1).

Fig. 5.1: Diagrama nivelelor de energie pentru laserul cu He-Ne.

Principala tranziţie din spectrul vizibil este de pe nivelul de energie E5 pe nivelul de energie E2, şi la
emisie se produce radiaţia roşie cu lungimea de undă de 632,8 nm .  
Forma liniei de fluorescenţă
Linia de fluorescenţă este descrisă de distribuţia intensităţii radiaţiei emisiei spontane în funcţie de
frecvenţă (sau lungimea de undă), pentru tranziţia laser specifică. În figura 5.1 se arată tranziţia dintre nivelele de
energie E5 şi E2 pentru laserul cu He-Ne.
Când tranziţia se produce între nivelele înguste, linia de fluorescenţă este îngustă.
Îngustimea liniei de fluorescenţă (comparând energia necesară) este realizată de inversia de populaţie.
Forma ideală a liniei de fluorescenţă este un puls cu lăţime apropriată de zero, descrisă în figura 5.2 a.

Fig. 5.2 a: Linia de fluorescenţă dintre nivelele de energie înguste (ideale).

Fig. 5.2 b: Linia de fluorescenţă dintre nivelele de energie late (reale).

37
 În realitate, fiecare nivel de energie are o lăţime finită, descrisă în figura 5.2 b. Astfel, multe tranziţii ce
au loc între diferite regiuni ale nivelului de energie laser superior pe diferite regiuni ale nivelului de energie laser
inferior. Toate aceste tranziţii, reprezentate în funcţie de frecvenţă, determină forma liniei de fluorescenţă arătată
în figura 5.3.
Lăţimea liniei de fluorescenţă
Toate liniile tranziţiilor spontane posibile, reprezentate în funcţie de frecvenţă, produc forma continuă a
liniei de fluorescenţă ce este descrisă în figura 5.3.

Fig. 5.3 Linia de fluorescenţă

Lăţimea liniei de fluorescenţă este numită bandă de fluorescenţă, şi este măsura lăţimii liniei de
fluorescenţă la jumătatea înălţimii maxime:
FWHM=Full Width at Half Maximum.
Expresia matematică a lăţimii liniei de fluorescenţă
Lăţimea liniei de fluorescenţă este exprimarea lungimilor de undă, sau frecvenţelor, între două puncte
de pe graficul emisiei spontane la jumătate din înălţimea maximă.
c c c  1  c   2 c  
   2  1     .
2 1 1   2 1   2
Lăţimea liniei   este mult mai mică decât fiecare dintre lungimile de undă   1 , 2  .
Aşadar se poate utiliza aproximaţia: 1   2   . 2
0

0  lungimea de undă la centrul spectrului de emisie laser.

c  
Rezultatul este:   .
 20
c c c  1  c  2 c  
În mod similar:    2  1     .
 2 1  1  2  1  2
În capitolul 10 această relaţie matematică va fi utilizată pentru a determina coerenţa laserului.
Curba cîştigului laser
Există multe asemănări între forma curbei de câştig (figura 4.4) şi linia de fluorescenţă (figura 5.3).
Justificarea este că curba de câştig a mediului activ este direct proporţională cu lăţimea liniei de fluorescenţă a
emisiei spontane.
Când analizăm lăţimea liniei, este importantă diferenţierea dintre lăţimea liniei laser, şi lăţimea liniei
modului longitudinal specific, care poate conţine multe moduri longitudinale.
Figura 5.4 descrie curba de câştig a laserului, şi modurile longitudinale ale cavităţii.

38
 Fig. 5.4 Curba de câştig laser, şi lăţimea liniei de emisie.

Fiecare din modurile longitudinale au o lăţime a liniei şi emit anumită intensitate.

Lărgirea liniei de fluorescenţă
Anumite mecanisme sunt responsabile pentru lărgirea liniei laser:
1. Lărgirea naturală.
2. Lărgirea Doppler.
3. Lărgirea datorită presiunii.
Pentru multe aplicaţii, în special când este necesară coerenţa temporală (ce este explicată în capitolul
10), este necesară ca radiaţia laser emisă să aibe o lăţime a liniei mică.
1. Lărgirea naturală.
Această lărgire este prezentă tot timpul, şi apare datorită timpului de tranziţie finit de pe nivelul de
energie laser superior pe nivelul de energie laser inferior.
Lăţimea naturală a liniei este îngustă: 10 4 10 8 Hz , comparată cu frecvenţa radiaţiei luminoase din
vizibil: 10
14
Hz .
 
Fiecare nivel de energie are o lăţime specifică  , şi timp de viaţă specific t . 
Lărgimea naturală este o consecinţă a principiului de incertitudine Heisenberg:
E  t  h
E  h  
1
  .
t
Exemple numerice:
t  10 8 s    10 8 Hz
t  10 4 s    10 4 Hz .
Când timpul de viaţă este mare pentru un nivel energetic specific, de pe care se produce tranziţia,
lăţimea liniei este mică.
2. Lărgirea Doppler.
Deplasarea Doppler este un fenomen bine cunoscut în mişcarea undei.
Se produce când sursa este în mişcare relativă faţă de receptor.
Frecvenţa detectată este deplasată cu o cantitate determinată de viteza relativă dintre sursă şi receptor.
Când moleculele gazului sunt în mişcare constantă în direcţii întâmplătoare, fiecare moleculă emite
lumină atâta timp cât este în mişcare relativă pe axa laserului în direcţie diferită. Această deplasare a distribuţiei
frecvenţei produce lărgirea liniei laser.
Lărgirea Doppler se produce în special în laserii cu gaz, ca rezultat a deplasării moleculelor gazului.
Aceste influienţe sunt în special în laserii cu gaz la presiune scăzută.
3. Lărgirea datorită presiunii (ciocnirilor)
Lărgirea datorită presiunii (ciocnirilor)se produce în special în laserii cu gaz.
Aceasta este cauzată datorită ciocnirilor moleculelor gazului.

39
 Lărgirea datorită presiunii este mecnismul ce produce o deplasare mare în laserii cu gaz cu presiune

mai mare decât 10 torr . 
Când creşte presiunea, deplasarea creşte.
La presiune constantă P  , când temperatura T  creşte:
P V  n  R  T
P  const.  V creşte când T creşte.
Cînd volumul V  creşte, numărul ciocnirilor scade. Astfel, lărgirea datorită presiunii (ciocnirilor) scade.
Exemple numerice:

1. La temperatura camerei, lăţimea liniei laserului cu CO2 cu presiunea gazului de 10 torr este de 55MHz .
2. La temperatura camerei, lăţimea liniei laserului cu CO2 cu presiunea gazului de 100torr  este de 500MHz .
3. Peste 100torr , rata de creşterea lărgirii este în jur de 6,5MHz pentru fiecare creştere a presiunii cu 1torr .
Mărirea lăţimii liniei
În figura 5.5 este descrisă efectul creşterii lăţimii liniei de fluorescenţă.

Fig. 5.5: Lărgirea lăţimii liniei de fluorescenţă

Poate fi observat un exemplu numeric în exemplul 5.1.

Exemplul 5.1: Laserul He-Ne tipic:
Frecvenţa centrală a radiaţiei emise:4,74 1014 Hz .
Lăţimea liniei unui singur mod longitudinal: 1KHz  10 Hz .
3

Lăţimea liniei cavităţii optice: 1MHz  10 Hz .

6

Lăţimea naturală a liniei: 100MHz  10 Hz .

8

Lăţimea Doppler: 1500MHz  1,5 10 Hz .

9

5.2 Câştigul unei bucle

De fiecare dată la trecerea radiaţiei laser prin mediul activ, aceasta este amplificată, cum s-a explicat la
inversia de populaţie (secţiunea 2.6).
Contrar amplificării radiaţiei, sunt şi multe pierderi:
1. Pierderile de împrăştiere şi absorbţie pe oglinzile de la capete.
2. Radiaţia de ieşire prin cuplorul de ieşire.
3. Pierderile prin absorbţie şi împrăştiere din mediul activ, şi prin părţile laterale ale laserului.
4. Pierderile prin difracţie cauzate de dimensiunile finite ale componentelor laser.
Aceste pierderi determină ca o parte din radiaţie să nu ia parte la funcţionarea laserului.
O condiţie necesară pentru funcţionare este ca câştigul total să fie mai mare decât toate pierderile.
Câştigul buclei este definit ca câştigul net (amplificarea minus pierderile) al radiaţiei transmise la
transversarea laserului într-o trecere completă (buclă). Aceasta este determinată de relaţia dintre intensitatea
radiaţiei de la un anumit plan (perpendicular pe axa laserului) şi intensitatea radiaţiei la un plan asemănător după
parcurgerea unei bucle prin laser.
 
Câştigul buclei G L
În figura 5.6 descrie drumul parcurs de radiaţia ce tranversează cavitatea laser.
Drumul este divizat în secţiuni numerotate de la 1 la 5, punctul „5” coincide cu punctul „1”.

40
 Fig. 5.6: Drumul parcurs de radiaţia ce tranversează cavitatea laser.

E5
Prin definiţie câştigul buclei (ciclului) este dat de: GL 
E1
G L  câştigul buclei,
E1  Intensitatea radiaţiei la începutul buclei,
E 5  Intensitatea radiaţiei la sfârşitul buclei.
Calculul câştigului unei bucle G L  fără pierderi
Un drum de la punctul „1” la punctul „2”, radiaţia trece prin mediul activ, şi este amplificată.
Definim:
G A  câştigul mediului activ (trecând prin lungimea L a mediului activ). Atunci: E 2  G A  E1 .
Pentru simplificare considerăm că lungimea mediului activ este egal cu lungimea cavităţii, astfel încât
mediul activ atinge lungimea cavităţii laser.
În drumul de la punctul „2” la punctul „3”, radiaţia este reflectată de oglinda cu reflectivitate ridicată
R1 (totală de 100%). Aceasta determină: E3  R1  E 2  R1  G A  E1 .
În drum de la punctul „3” la punctul „4”, radiaţia trece din nou prin mediul activ, şi este amplificată.
Deci: E 4  G A  E3  R1  G A2  E1 .
În drumul de la punctul „4” la punctul „5”, radiaţia este reflectată de cuplajul de ieşire (oglinda de
extracţie). Deci: E5  R2  E 4  R1  R2  G A  E1
2

Aceasta completează bucla (ciclul).

 
Calculul câştigului unei bucle G L cu pierderi
Se consideră că aceste pierderi se produc uniform de-a lungul lungimii cavităţii L .  
În analogie cu formula Lambert pentru pierderi (ce au fost explicate în secţiunea 2.3), definim
coeficientul de pierderi   , şi îl utilizăm ca să putem defini factorul de absorbţie M : M  e 2 L
M  factorul pierderilor, descrie partea relativă de radiaţie care rămâne în cavitate după toate
pierderile în urma parcurgerii unei bucle în interiorul cavităţii.
Toate pierderile în urma parcurgerii unei bucle în interiorul cavităţii sunt 1  M (întotdeauna mai
mici ca 1).
  coeficientul de pierderi (în unităţi inverse lungimii).
2  L  lungimea de parcurs care este dublul lungimii cavităţii.
 
Introducând factorul de pierderi M în ecuaţia pentru E 5 : E5  R1  R2  G A2  E1  M .
E5
Pentru aceasta calculăm câştigul buclei: GL   R1  R2  GA2  M .
E1
Aici am considerat distribuţia uniformă a coeficientului pierderilor   , acum definim coeficientul
câştigului   , şi considerăm câştigul mediului activ G A  are distribuţie uniformă de.a lungul lungimii
cavităţii.
G A  e   L
Înlocuind în ecuaţia anterioară a câştigului buclei: GL  R1  R2  e 2  L .
Calculul câştigului de prag G L th

41
 GL  R1  R2  e 2  L
Când câştigul buclei G L  este mai mare decât 1 G L  1 , intensitatea fasciculului va creşte după o
revenire trecând prin laser.
   
Când câştigul buclei G L este mai mic decât 1 G L  1 , intensitatea fasciculului va scădea după o
revenire trecând prin laser, oscilaţia laser dispare, şi nu vom avea fascicul emis.
Concluzii:
Aceea este condiţia de prag pentru amplificate, pentru producerea oscilaţiilor în interiorul laser.
Acest câştig de prag este notat cu indicele „th”.
Pentru laserii în continuu, condiţia de prag este:
GL th  1  R1  R2  G A2  M  R1  R2  e 2  L
Exemplul 5.2:
Câştigul mediului activ dintr-un laser este 1,05 .
Coeficienţii de reflexie ai oglinzilor sunt: 0,999 , şi 0,95 .
Lungimea laserului este 30cm.

Coeficientul pierderilor este:   1,34  10 cm .
4 1

Calculaţi:
1. Factorul pierderilor M .
 
2. Câştigul buclei: G L .
 
3. Coeficientul de câştig  .
Soluţie la exemplul 5.2:
1. Factorul pierderilor M :
4
M  e 2 L  e 21,3410 30  0,992 .
2. Câştigul buclei: G L  :
GL  R1  R2  G A2  M  0,999  0,95  1,052  0,992  1,038
Deoarece G L  1, acest laser funcţionează peste prag.
3. Coeficientul de câştig   :
  L
GA  e
ln G A     L
ln G A  ln 1,05
   1,63  10 3 cm 1 
L 30
 
Coeficientul de câştig  este mai mare decât coeficientul pierderilor   , cum se presupunea.
Exemplul 5.3: Calculul pierderilor din cavitate
Laserul cu He-Ne funcţionează în condiţia de prag.
Coeficienţii de reflexie ai oglinzilor sunt: 0,9999 , şi 0,97 .
Lungimea laserului este 50cm.
Câştigul mediului activ este 1,02 .
Calculaţi:
1. Factorul de pierderi M .
2. Coeficientul de pierderi  . 
Soluţie la exemplul 5.3:
Deoarece laserul funcţionează în condiţia de prag, G L  1.
Utilizând acceastă valoare în câştigul buclei: G L  1  R1  R2  G A  M .
2

1. Factorul de pierderi M :
1 1
M   0,9919 .
R1  R2  G A 0,999  0,97  1,02 2
2

42
 Cum se observă M  1.
Dacă G L  1, acest laser funcţionează deasupra pragului.
2. Coeficientul de pierderi   este calculat pentru factorul de pierderi:
2  L
M e
ln M  2    L
ln 0,9919

ln M
 2 L

 100
 8,13  10 5 cm 1 .  
Atenţie: Dacă factorul de pierderi era mai mic decât 0,9919 , atunci G L  1 , şi condiţia de oscilaţie
nu era îndeplinită.
Exemplul 5.4: Câştigul mediului activ în laserul cu argon ionizat în undă continuă (cw)
Coeficienţii de reflexie ai oglinzilor sunt 0,999 , şi 0,95 .
Toate pierderile într-o pacurgere a buclei sunt 0,6% .
Calculaţi: Câştigul mediului activ.
Soluţie la exemplul 5.4:
Pentru găsirea câştigului mediului activ G L , trebuie găsit mai întâi factorul de pierderi M  .
Pierderile totale sunt 1  M
1  M  0,06
M  0,994
Utilizând această valoare în câştigul de prag al buclei:
GL th  1  R1  R2  G A2  M
G A th  1

1
 1,03 .
R1  R2  M 0,999  0,95  0,994
Câştigul mediului activ trebuie să fie mai mic ca 1,03 pentru funcţionarea acestui laser în undă
continuă.
Rezumat
1. G L  Câştigul buclei, determină dacă puterea de ieşire a laserului va creşte, scădea, sau rămâne constantă.
Acesta include toate pierderile şi amplificările pe care fasciculul le are într-o trecere completă a buclei
laserului.
GL  R1  R2  G A2  M
R1 , R2  coeficienţii de reflexie ai oglinzilor laser.
G A  câştigul mediului activ ca rezultat al emisiei stimulate.
G A  e   L
  coeficientul câştigului.
L  Lungimea mediului activ.
M  Factorul pierderilor optice într-o transversare a buclei în cavitatea laser.
M  e 2 L
  coeficientul pierderilor.
2. Când G L  1, laserul funcţionează într-un mod de stare constant, ce înseamnă că puterea este costantă la
ieşire. Aceasta este condiţia de prag pentru producerea efectului laser, şi câştigul mediului activ este:

G A th  1
R1  R2  M
2    L
Câştigul buclei este: GL  R1  R2  e .
5.3 „Holuri arse” în curba câştigului laser
Câştigul mediului activ depinde de inversia de populaţie, şi forma liniei de fluorescenţă.
Acest câştig este influenţat de propriul proces laser, deoarece procesul laser modifică condiţiile inversiei
de populaţie.

43
 Emisia stimulată produce o golire a nivelului de energie laser superior, şi reduce inversia de populaţie.
Astfel, câştigul este redus până la creşterea din nou a populaţiei nivelului de energie superior.
Diagrama nivelelor de energie pentru un laser cu 4 nivele
În figura 5.7, este descrisă o diagramă de nivele de energie a unui laser cu 4 nivele (similar cu figura 2.7
din secţiunea 2.12).

Fig. 5.7: Diagrama nivelelor de energie în laserul cu 4 nivele

Când oglinzile cavităţii lipsesc, atunci nu avem efect laser, inversia de populaţie rămâne aproape
constantă. Numai emisia spontană continuă de pe nivelul de energie E3 pe E2. Asfel, câştigul mediului activ
G A  este aproape constant.
Acest câştig este denumit „câştigul de semnal mic” (când nu se produce efect laser), şi acesta este
câştigul maxim al mediului activ.
Când oglinzile cavităţii sunt introduse înapoi în laser, apare efectul laser, şi inversia de populaţie
scade, astfel câştigul scade. În acest caz, câştigul este „câştig de saturaţie”, şi este întotdeauna mai mic decât
câştigul de semnal mic.
Curba câştigului mediului activ cu şi fără – „holuri arse”
În figura 5.8, sunt prezentate distribuţia câştigului de semnal mic şi câştigul de saturaţie în funcţie de
frecvenţă.

Fig. 5.8: Curba câştigului mediului activ cu şi fără – „holuri arse”

Curba câştigului de semnal mic apare identică cu forma liniei de fluorescenţă (figura 5.3), cu un maxim
 
la frecvenţa modului de bază  0 .
Valoarea câştigului de saturaţie scade pentru fiecare mod laser, de la câştigul de semnal mic la câştigul
de prag G A th .
Acest proces este numit „hole burning” în curba de câştig.
Concluzie:
În orice moment, mare parte din energie înmagazinată în mediul activ nu este utilizată pentru
producerea radiaţiei de ieşire a laserului.
Câştigul de saturaţie în laserul cu undă continuă
Într-un laser continuu, energia este extrasă continuu din mediul activ. Astfel sunt create câştig constant
şi puterea de ieşire constantă.
Am văzut în secţiunea 5.2 că câştigul de prag era definit de câştigul mediului activ, pentru care câştigul
buclei este egal cu 1.
Aceasta explică dependenţa câştigului de prag de reflectivităţile oglinzilor şi pierderile din interiorul
cavităţii. În momentul când se produce efect laser, sunt generate „holurile de ardere” în curba câştigului, la
frecvenţele modurilor laser longitudinale. Aceste „holuri” reduc valoarea câştigului de la câştigul de semnal mic
la câştigul de saturaţie.
Concluzie:
În timpul funcţionării în mod continuu, câştigul de saturaţie este egal cu câştigul de prag:

44
 G A th  1
.
R1  R2  M
Câştigul şi puterea de ieşire a laserului în undă continuă (CW)
Pentru acelaşi laser, creşterea pompajului produce creşterea câştigului de semnal mic, dar câştigul de
 
saturaţie este neafectat, şi rămâne egal cu câştigul de prag G A th .
Puterea de ieşire a laserului va cerşte de la ambele creşteri a câştigului de semnal mic şi inversia de
populaţie.
Creşterea pompajului produce „holuri” în curba de câştig ce va fi umplută repede, deoarece numărul
atomilor excitaţi este mare.
Figura 5.9 arată influienţa puterii de intrare în laserul cu undă continuă de următorii factori:
1. Câştigul mediului activ.
2. Câştigul buclei.
3. Puterea de ieşire a laserului.

Fig. 5.9: Câştigul şi puterea de ieşire în funcţie de timp pentru un laser în undă continuă.

La timpul t 1 mecanismul de excitare este activat. Aceasta determină creşterea câştigului mediului activ
şi a câştigului buclei.
La timpul t 2 câştigul mediului activ este egal cu câştigul de prag, şi câştigul buclei este egal cu 1 .
Procesul laser începe, şi puterea de ieşire a laserului începe să crească.
La timpul t 3 puterea de intrare atinge valoarea staţionară (puterea de intrare constantă). Câştigul
mediului activ este puţin peste prag, şi câştigul buclei este puţin peste „1”.
Puterea de ieşire pentru laserii în undă continuă urcă, până la t 4 , când atinge valoarea staţionară.
Atunci câştigul mediului activ este egal cu câştigul de prag, şi câştigul buclei este egal cu „1”.
Laserul în undă continuă
 
În laserul cu undă continuă la o stare de efect laser staţionară, câştigul buclei G L este întotdeauna
„1”.
La această stare, valoarea câştigului pentru fiecare mod laser longitudinal este coborât de la valoarea
 
câştigului de semnal mic la câştigul de prag G A th care este egal cu câştigul de saturaţie.
Creşterea pompajului produce o creştere a puterii de ieşire a laserului.
Sistemul va fi stabilizat la putere ridicată când câştigul buclei va fi egal cu câştigul de prag.
Concluzii pentru laserul în undă continuă:

45
  
1. Câştigul de saturaţie a mediului activ este egal cu câştigul de prag G A th .
2. Câştigul buclei în starea de funcţionare staţionară este tot timpul egal cu „1”.
Laserul pulsat
Laserul pulsat este pompat la intensitate ridicată pentru o scurtă perioadă de timp.
Drept consecinţă, câştigul mediului activ, şi câştigul buclei sunt mult ridicate decât pentru laserul în
undă continuă, în felul acesta puterea de ieşire este ridicată.
Vom explica principiul de funcţionare al laserului cu solid în impulsuri, spre exemplu laserul cu rubin.
Secţiunea 7.3 dezvoltă laserul în impulsuri.
Forma pulsului de ieşire a laserului în impulsuri cu rubin
Figura 5.10 descrie forma unui singur puls de ieşire al laserului cu rubin, comparat cu pulsul de pompaj
de la o lampă flash.

Fig. 5.10: Un singur puls de ieşire al laserului cu rubin, comparat cu pulsul de pompaj de la o lampă flash

Pulsul laser de ieşire este în jur de 1 milisecundă (10-3secunde), şi acesta este compus din sute sau mii
de pulsuri scurte.
Fiecare din pulsurile scurte este denumit pic (spike), şi este de ordinul a microsecundei (10-6secunde).
Picurile apar aleatoriu în timp, şi diferă fiecare unul faţă de altul în durată şi puterea picului.
În mod normal numai pulsul întreg este măsurat, fără să considerăm fiecare pic.
Puterea medie per puls este calculată cronometrând pulsul complet, şi măsurându-i energia.
În figura 5.10 se poate vedea că pulsul laser începe după un timp scurt după pulsul de pompaj. Acesta
este timpul necesar mediului activ să ajungă la valoarea de prag pentru efect laser.
Analiza unui puls singular pentru laserul cu corp solid
   
Lăţimea liniei unui fascicul laser cu corp solid este mai mult decât 30 GHz 3  10 Hz . Fiecare linie are
10

sute de moduri longitudinale în ea. Pentru fiecare din aceste moduri, se aplică procesul descris în figura 5.11.
În figura 5.11 se descrie un caz simplu de pompaj constant al mediului activ care începe la timpul t 1 .
1. Începerea de la t1 , câştigul mediului activ şi câştigul buclei cresc rapid ca rezultat a pompajului continuu
puternic.
2. La timpul t 2 , câştigul mediului activ ajunge la valoarea de prag, şi câştigul buclei ajunge la „1” – începutul
efectului laser. Câştigul mediului activ şi câştigul buclei continuă să crească până când puterea de ieşire nu are
atinsă valoarea de saturaţie care determină „holul ars” în curba de câştig.
3. Până la timpul t 3 , valoarea ridicată a câştigului buclei determină pulsul intens a radiaţiei laser. Astfel, câştigul
mediului activ coboară până la valoarea de prag. Când câştigul buclei este sub „1”, efectul laser se opreşte, şi
întregul proces începe din nou cât timp pompajul continuă.

46
 Fig. 5.11: Câştigul şi puterea de ieşire pentru un laser cu corp solid

Fiecare mod laser longitudinal începe la timp diferit, cu un foton diferit. Acolo este o competiţie între
modurile longitudinale la energia din interiorul mediului activ. Astfel, avem natura întâmplătoare a picurilor:
Fiecare pic are propria putere şi durată.
5.4 Rezumatul capitolului 5
1. Efectul laser este posibil numai la acele lungimi de undă pentru care mediul activ are emisie spontană.
2. Linia de fluorescenţă descrie intensitatea de fluorescenţă în funcţie de frecvenţă.
3. Lăţimea liniei de fluorescenţă este măsurată când linia de fluorescenţă este la jumătate din înălţimea maximă.
4. Curba de câştig a mediului activ depinde de lăţimea liniei emisiei spontane a tranziţiei laser specifice.
5. Lăţimea liniei laser conţine multe moduri laser longitudinale, şi este determinată de partea superioară a
 
curbei câştigului laser faţă de valoarea de prag: G L  1.
6. Condiţia efectului laser este când câştigul total va fi mai mare decât pierderile totale.
 
7. Câştigul buclei G L este câştigul net (câştigul minus pierderile) de radiaţie într-o trecere completă prin
cavitatea laser.
GL  R1  R2  G A2  M
M  factorul de pierderi prin absorbţie, descrie partea relativă de radiaţie care rămâne în cavitate după
toate pierderile dintr-o transversare completă a buclei din interiorul cavităţii.
Toate pierderile dintr-o transversare completă a buclei din interiorul cavităţii sunt 1  M (întotdeauna
mai mici decât 1).
M  e 2 L
  coeficientul pierderilor (în unităţi 1/lungime).
2  L  lungimea buclei, care este dublul lungimii cavităţii.
Pentru laserul în undă continuă, condiţia câştigului de prag a buclei este

47
GL th  1  R1  R2  GA2  M  R1  R2  e2  L .

48
 6. Diferite tipuri de laser şi caracteristicile lor

În capitolele 1  5 s-au explicat teoria fundamentală a procesului laser, şi părţile constituente ale
laserului.
În acest capitol explicăm diferite tipuri de lasere.
Laserele se pot clasifica după criterii diferite:
1. Starea de agregare a materiei a mediului activ: solid, lichid, gaz, sau plasmă.
2. Domeniul spectral a lungimii de undă laser: spectrul vizibil, spectrul infra-roşu (IR), etc.
3. Metoda de excitare (pompaj) a mediului activ: pompaj optic, pompaj electric, etc.
4. Caracteristicile radiaţiei emise de laser.
5. Numărul nivelelor de energie care participă la efectul laser.
Mediul activ
Materialul utilizat ca mediu activ determină:
1. Lungimea de undă laser.
2. Metoda pompajului adecvat.
3. Ordinul de mărime la ieşirea laser.
4. Eficienţa sistemului laser.
Vom vedea că cele două cerinţe de bază pentru efectul laser sunt:
1. Inversia de populaţie dintre nivelele de energie laser superior şi inferior.
2. Mediul activ trebuie să fie transparent la lungimea de undă de ieşire.
Mediul activ determină cel mai mult proprietăţile laser, şi din acestă cauză numele laserului este
derivat de la numele mediului activ.
Acest capitol este constituit ca o bază de date, cu informaţii a diferitelor tipuri de laser.
Fiecare laser este clasificat în acord cu tipurile de clasificări descrise anterior.
6.1 Laserii cu gaz
Cele mai multe elemente pot produce efect laser când sunt în stare gazoasă.
De asemenea moleculele (compuse din puţini atomi fiacare) pot produce efect laser.
Într-un laser cu gaz, mediul activ laser este un gaz la presiune scăzută (câţiva mili-torri).
Principalele motive pentru utilizarea presiunii scăzute sunt:
 Posibilitatea unei descărcări electrice într-un spaţiu lung, în timp ce electrozii sunt la capetele
unui tub lung.
 Obţinerea unei lăţimi spectrale înguste ce nu este expandată de ciocnirea dintre atomi.
(Câteva tipuri de lasere cu gaz utilizează gaz la presiune înaltă).
Primul laser cu gaz a fost realizat de T:H: Maiman în 1961, un an mai târziu primul laser (cu rubin) a
fost demonstrat.
Primul laser cu gaz a fost laserul cu Heliu-Neon, funcţionând la lungimea de undă de 1152,27 nm  
(Infra-roşu apropiat).
Excitarea unui laser cu gaz
Două tehnici principale de excitare sunt utilizate pentru laserii cu gaz:
 Descărcarea electrică,
 Pompajul optic.
Excitarea laserului cu gaz prin descărcare electrică
Aplicând înaltă tensiune pe electrozii de la capetele tubului ce conţine gazul, se produce o descărcare
electrică prin gaz.
Electronii sunt emişi de catod, acceleraţi către anod, şi se ciocnesc cu moleculele gazului de-a lungul
drumului.
În timpul ciocnirilor, energia cinetică a electronilor este transferată moleculelor gazului, şi îi excită
(Această metodă identică de transfer de energie este utilizată în lămpile de fluorescenţă convenţionale).
Excitarea laserilor cu gaz prin pompaj optic
Excitarea mediului activ laser prin pompaj optic, necesită ca spectrul de absorbţie a mediului să fie
similar cu spectrul de emisie a sursei de pompaj, în felul acesta va absosbi o cantitate mare de radiaţie.
Sursele convenţionale utilizate pentru pompajul optic au spectrul de emisie îngust, în felul acesta
numai numai o parte mică de lumină este utilizată în procesul de excitaţie. Deoarece atomii gazului absorb
numai o mică parte a spectrului, pompajul optic nu este în general o metodă eficientă pentru laserii cu gaz.
Spectrul de absorbţie al solidelor este mai larg decât spectrul de absorbţie al gazelor, astfel eficienţa
pompajului laserilor cu corp solid cu surse optice convenţionale este superioară celor cu gaz. Astfel laserii cu
gaz sunt în special excitaţi prin descărcare electrică.

49
 Când dorim să excităm un laser cu gaz prin pompaj optic, avem nevoie să utilizăm o sursă optică cu
lăţimea benzii foarte îngustă, care corespunde liniei spectrale înguste de absorbţie a gazului. O sursă bună pentru
pompajul optic al laserului cu gaz este alt laser.
Această metodă este utilizată pentru pompajul laserilor cu gaz în infra-roşu îndepărtat precum laserul
cu CO2.
Clasele laserilor cu gaz
Convenţional, laserii cu gaz se divid în 3 grupe:
I. Atomici –Mediul activ laser este compus din gaz atomic neutru precum Heliu-Neon şi Vapori de cupru.
II. Ionici – Mediul activ laser este compus din gaz ionic precum Argonul ionic sau Heliu-Cadmiu.
III. Moleculari – Mediul activ laser este compus din gaz molecular precum Bioxidul de carbon (CO2), Azot
(N2), Laser cu excimeri, Laseri chimici (HF, DF), Laseri în infra-roşul îndepărtat (FIR).
I. Laserii cu gaz neutru (atomic)
Mediul activ în aceşti laseri este gaz nobil în stare neutră sau vapori metalici.
Caracteristicile laserului:
 Gazul activ este utilizat în amestec cu alte gaze. Extra gazul (gazele) ajută la creşterea
eficienţei de excitare.
 Câştigul maxim se obţine cu un tub cu diametru foarte mic.
 Laserii cu gaz în general funcţionează în undă continuă.
6.1.1 Laserul cu Heliu-Neon (He-Ne)
Laserul cu Heliu-Neon era cel mai utilizat laser până când a fost depăşit de diodele laser în ultimii
câţiva ani. Acesta a fost construit pentru prima oară în 1961 de Ali Javan. Mediul activ este un amestec de Heliu
(He) şi Neon (Ne), şi acesta este un laser cu 4 nivele.
Diagrama nivelelor de energie a laserului cu Helui-Neon este descrisă în figura 6.1.
Două nivele de energie meta-stabile acţionează deasupra nivelelor laser. Laserul cu He-Ne are două
nivele laser inferioare, în felul acesta toate lungimile de undă pot fi emise ca tranziţii între aceste nivele.
Cele mai importante lungimi de undă sunt:
1  0,6328m 632,8nm ; 2  1,152m; 3  3,3913m ; 4  0,5435m .

Fig. 6.1: Diagrama nivelelor de energie a laserului cu He-Ne

Rolul gazului de Heliu în laserul cu He-Ne

Rolul gazului de Heliu în laserul cu He-Ne este de a creşte eficienţa procesului laser. Heliul produce
două efecte particulare:
1. Excitarea directă a gazului de Neon este ineficientă, dar excitarea directă a gazului atomic de Heliu este
foarte eficientă.
2. O stare excitată a atomului de Heliu (nivelul de energie E 5) are un nivel de energie care este foarte similar cu
energia unei stări excitate a atomului de Neon (de asemenea nivelul de energie E 5).
Procesul de excitare a atomilor de Neon este un proces cu două etape:
 Înalta tensiune aplicată provoacă accelerarea electronilor de la catod înspre anod. Aceşti
electroni ciocnesc atomii de Heliu şi le transferă energie cinetică.
 Atomii de Heliu excitaţi se ciocnesc cu atomii de Neon, şi îşi transferă energia de excitare.
Astfel gazul de Heliu nu participă în procesul laser, dar creşte eficienţa excitării în aşa fel încât
eficienţa laser creşte cu un factor de aproximativ 200 (!).
Lungimea de undă roşie de ieşire a laserului cu He-Ne

50
 Cele mai multe aplicaţii a laserului cu He-Ne utilizează lungimea de undă roşie, deoarece aceasta este o
linie puternică şi este în regiunea vizibilă a spectrului.
Cum s-a arătat în figura 6.1, această radiaţie roşie este emisă de atomul de Neon la trecerea de pe nivelul de
energie notat E5 pe nivelul de energie notat E2, diferenţa de energie foarte mare ca pentru alte tranziţii.
O problemă cu producerea acestei radiaţii roşii este că atomul de neon din starea E 5 poate emite de
 
asemenea radiaţia 3,3913 m . Această emisie scade populaţia nivelului de energie E5, fără să producă radiaţie
vizibilă.
Soluţia acestei probleme este utilizarea unui strat special pe oglinzile laser cu reflectivitate selectivă
numai pentru radiaţia roşie. Acest strat special produce reflexia înapoi în cavitatea optică numai a lungimii de
undă dorită (roşie), în timp ce toate celelalte lungimi de undă sunt transmise în afară, şi nu poate să se întoarcă şi
să treacă prin mediul activ.
Într-un mod similar, poate fi utilizat alt strat cu reflectivitate selectivă pentru a selecta altă tranziţie.
Această procedură permite construcţia laserilor cu He-Ne la alte lungimi de undă din spectrul vizibil. De
exemplu, pot fi realizaţi laseri cu He-Ne pe portocaliu, galben şi verde, dar eficienţa laser este mult scăzută faţă
de cea pentru roşu.
Absorbţia şi amplificarea în laserul cu He-Ne
La deplasarea luminii prin mediul activ, asupra radiaţiei acţionează două procese diferite: absorbţia şi
amplificarea. Într-un laser He-Ne standard, amplificarea produsă de mediul activ este de ordinul a 2%. În
timpul unei treceri prin mediul activ (de la o oglindă la cealaltă) cantitatea de radiaţie din interior creşte cu un
factor de 1,02. Astfel, se obţine o amplificare a luminii, toate pierderile, incluzând ciocnirile atomilor excitaţi cu
pereţii tubului de gaz, absorbţia de către alte molecule, etc. Trebuiesc să fie mai mici de 2%.
Laserul cu He-Ne este un laser cu 4 nivele de energie, în felul acesta timpul de viaţă al nivelului de
energie laser inferior trebuie să fie foarte scurt. În gazul de neon, care este gazul activ laser, tranziţia
(dezexcitarea) de pe nivelul de energie laser inferior nu este suficient de rapidă, dar aceasta este accelerată de
ciocnirile cu pereţii tubului. Deoarece numărul ciocnirilor cu pereţii tubului creşte cu cât tubul este mai îngust,
câştigul laser este invers proporţional cu raza tubului. Deci, diametrul tubului laserului cu He-Ne trebbuie să fie
cât mai mic posibil.
Câştigul scăzut al mediului activ în laserul cu He-Ne limitează puterea de ieşire la o puere scăzută. În
 
prototipurile de laborator s-au obţinut puteri de ieşire de ordinul a 100 mW , dar laserii comerciali sunt

disponibili numai cu puteri de ieşire de ordinul a 0,5  50 mW . 
Cuplorul de ieşire al laserului cu He-Ne este oglinda cu depunerea ce transmite doar 1% din radiaţie la
ieţire. Aceasta înseamnă că puterea din interiorul cavităţii optice este de 100 de ori mai mare decât puterea
emisă.
Structura laserului cu He-Ne
Laserul cu He-Ne conţine trei componente principale:
 Tubul de plasmă.
 Cavitatea optică.
 Sursa de putere.
Tubul de plasmă al laserului cu He-Ne:
 
Capilarul interior al tubului are un diametru de aproximativ 2 mm şi lungimea de zeci de centimetri.
 
Tubul interior este împrejmuit de alt tub gros cu diametrul de aproximativ 2,5 cm şi este etanşat la capete.
Prorietăţile tubului exterior sunt:
 De a determina o structură stabilă ce protejază tubul capilar şi oglinzile laser de a se deplasa.
 Acţionează ca un rezervor de gaz mare de reîmprospătare cu gaz de Neon ce poate fi absorbit de
catod.
Procesul laser, ce produce radiaţia electtromagnetică, este limitat în interiorul tubului capilar ce este
umplut cu un amestec de gaz.
Amestecul de gaz are 85  90% Heliu, şi 10  15% Neon, în proporţie de la 1:6 la 1:10.
 
Presiunea gazului este de 0,01 atmosfere (  10 tori ). La extremităţile tubului, electrozii sunt
conectaţi la sursa de potenţial înalt (continuu sau alternativ).
Cavitatea optică a laserului cu He-Ne:
Cavitatea unui laser cu He-Ne convenţional este o cavitate optică semi confocală.
Aceasta este compusă dintr-o oglindă plană, cu o reflectivitate de aproximativ 98% a luminii reţinută în
cavitate, şi a doua oglindă concavă cu reflectivitate 100%. Această oglindă concavă are distanţa focală egală cu
lungimea cavităţii (vezi figura 6.2).

51
 Fig. 6.2: Structura cavităţii laserului cu He-Ne

Acest aranjament al oglinzilor determină obţinerea unei radiaţii ca un fascicul paralel (vezi 4.4).
Importanţa ferestrelor Brewster este explicată în capitolul 7.5.
Sursa de putere a laserului cu He-Ne:
 
Laserii cu He-Ne ce dau puteri mai mari de 1 mW (tipurile standard utilizate de studenţi în
laboratoarele experimentale), folosesc uzual surse de curent continuu (DC) la tensiuni înalte de peste 2000 V . 
Laseii au nevoie de curent constant (alimentare constantă de electroni), deci este utilizată o sursă de curent
constant.
Pentru iniţializarea efectului laser, gazul din tub trebuie să fie ionizat. Această acţiune este produsă de
un puls de tensiune maximă a sursei de putere. Acest potenţial este denumit potenţial de aprindere al laserului.
La momentul de început al descărcării, rezistenţa electrică a tubului printr-o cascadă pe neaşteptate ajunge la o
valoare scăzută. Aceasta înseamnă că tensiunea scade rapid, în timp ce curentul creşte. Astfel, conform legii lui
Ohm aceasta are o rezistenţă electrică negativă (Descreşterea în tensiune alături de creşterea în curent).
Pentru rezolvarea acestei probleme, se conectrază un rezistor de balast foarte aproape de anod, în serie
cu sursa de putere. Rolul rezistorului de balast este de a limita curentul prin tub când rezistenţa tubului scade
abrupt (în cascadă).
 
Exemplu: Pentru un laser ce funcţionează la un curent de 5 mA , rezistorul de balast este de
60  90K , şi tensiunea pe acesta este de 300  450V .
 
După începerea efectului laser, sursa de tensiune este coborâtă în jur de 1100 V , necesară pentru
funcţionarea laserului în mod continuu.
Una din problemele laserilor este căldura ce se degajă ţi laser şi în rezistorul de balast.
   
Exemplu: Pentru laserul cu funcţionare la un curent de 5 mA , şi potenţial de 1100 V , puterea
electrică a laserulu este: W  V  I  1100 V  5mA  5,5W , şi pe rezistorul de balast: 1,5  2,25W .
Laserii comerciali cu He-Ne:
Lungimea de undă: 632,4nm
Puterea de ieşire: 0,5  50mW 
Diametrul fasciculului: 0,5  2mm
Divergenţa fasciculului: 0,5  3mRad 
Lungimea de coerenţă: 0,1  2m
Stabilitatea sursei de alimentare: 5% / h
Timpul de viaţă:  20.000h

6.1.2. Laserul cu vapori metalici

Cum indică denumirea, mediul activ în acest laser este constituit din atomi de metal. Aceştia se
clasifică în două tipuri:
a. Laseri cu vapori metalici neutrii, care includ:
1. Laserul cu vapori de cupru (CVL)
2. Laserul cu vapori de aur (GVL)
b. Laserii cu vapori metalici ionizaţi, care includ:

52
 Laserul cu Helui-Cadmiu (He-Cd).
Toţi laserii cu vapori metalici emit radiaţie electromagnetică în vizibil într-o formă de pulsuri rapide şi
cu eficienţă ridicată.
Ne vom concentra pe laserul cu vapori de cupru ca exemplu de laser cu vapori neutrii.
Laserul cu vapori de cupru (CVL)
Funcţionarea laserului cu vapori ce cupru a fost pentru prima oară demonstrată în 1966.
Primul laser comercial cu vapori de cupru a apărut în jurul anului 1980.
Acest laser era atractiv deoarece acesta are eficienţa relativă ridicată (peste 1%) faţă de laserii cu
domeniul spectral vizibil, şi se pot realiza pulsuri cu puteri ridicate.
Structura laserului cu vapori de cupru
Laserul cu vapori de cupru este un laser cu gaz, construit ca un tub cu ferestre la capete.
Tubul este umplut cu gaz inert şi o cantitate mică de cupru pur.
În succesiune pentru a avea vapori de cupru, metalul trebuie să aibe o temperatură ridicată, deci tubul
este construit din alumină sau zirconiu, care au temperatura materioalelor de rezistenţă superioară metalelor.
 
Diametrul tubului este de 10  80 mm , şi conţine gaz de Neon la presiunea de 25  50 tori .  
Funcţionarea laserului cu vapori de cupru
 
o
Temperatura de topire a cuprului este 1083 C . La temperaturi mai mari decât punctul de topire, sunt
generaţi vapori de cupru la o concentraţie suficient de ridicată pentru ca aceasta să servească drept mediu activ
pentru laser.
Un volum solid de cupru metalic pur se introduce în interiorul tubului înainte de umplerea tubului cu
gaz de neon.
Descărcarea electrică este produsă de tensiunea înaltă de pe electrozii de la capetele tubului. Aceasta
are ca efect, creşterea temperaturii în interiorul cavităţii tubului, necesară evaporării cuprului, şi presiunea
 
vaporilor de cupru este în jur de 0,1 tori .
Temperatura măsurată la ieţirea tubului poate atinge 1400  1500 C . 
o

În timpul efectului laser numai o mică fracţiune de atomi de cupru sunt ionizaţi, şi aceştia sunt deplasaţi
(atracţie electrică) către capetele tubului. Acolo, vaporii se răcesc, şi se transformă în metal solid.
Drept consecinţă, se reduce cantitatea de vapori de cupru din tub. După câteva sute de ore de
funcţionare trebuie să se introducă din nou cupru în tub.
Pulsurile de înaltă tensiune aplicate pe electrozi produc accelerarea electronilor ce se ciocnesc cu
moleculele de vapori de cupru, excitându-le pe unul sau două nivele de energie laser superioare disponibile, cum
se observă în figura 6.3.
Lungimile de undă ale radiaţiilor emise de laserii cu vapori de cupru sunt:
 
1  510,6 nm (verde),
2  578,2nm (galben).
De ce laserul cu vapori de cupru este restricţionat să funcţioneze în impulsuri ?

53
 Fig. 6.3: Diagrama nivelelor de energie a laserului cu vapori de cupru

Din nefericire, ambele tranziţii laser se termină pe nivele de energie laser inferioare care sunt
metastabile (cu timp de viaţă de sute de microsecunde).
Deoarece popularea acestor nivele de energie creşte rapid, condiţia inversiei de populaţie este
nesatisfăcută, şi efectul laser este întrerupt.
După oprirea efectului laser, nivelele de energie inferioare se depopulează pe nivelul fundamental prin
ciocniri cu moleculele excitate întâlnite în tub.
Apoi, se poate forma alt puls laser. Timpul fiecărui puls laser este mai mic decât 100 n sec  
 
( 0,1  sec ).
Laserul cu vapori de cupru este un laser cu trei nivele:
1. Starea fundamentală a atomului de cupru.
2. Nivelul de energie laser superior.
3. Nivelul de energie laser inferior.
Rezumatul proprietăţilor laserului cu vapori de cupru:

 Presiunea vaporilor de cupru este aproximativ 1 torr . 
  
Temperatura optimă de funcţionare: 1650 C  50 C .
o
 
o

 Laserul este foarte sensibil la puritatea gazului activ.

 Laserul funcţionează simultan pe două linii spectrale (verde şi galben) fără o competiţie între acestea (nivele
separate).
  
Energia pe puls a liniei verzi ( 510,6 nm ) depinde de frecvenţa pulsurilor electrice aplicate (fapt
experimental).
  
Energia pe puls a liniei galbene ( 578,2 nm ) este aproape independentă de frecvenţa pulsurilor electrice
aplicate (fapt experimental).
 Laserii cu vapori de cupru au un câştig foarte ridicat, şi pot funcţiona la fel fără o cavitate optică.
 În practică, o oglindă reflectă 100% , şi cealaltă aproximativ 10% (poate fi utilizată fără depunere de
reflectivitate Fresnel).
 Temperatura ridicată necesară pentru efectul laser, este obţinută prin încălzirea ce rezultă în urma
descărcării electrice în gaz.
  
o
Este posibil să se obţină efect laser la temperaturi scăzute ( 400 C ), prin utilizarea sărurilor de cupru
precum CuCl, dar sunt câteva probleme cu aceşti laseri, şi cu experimentele acestora.
Aplicaţiile laserilor cu vapori de cupru:
1. Surse de pompaj pentru laserii cu colorant, pentru pulsuri scurte.
2. Iluminarea obiectelor în fotografierea la viteză ridicată.
Ieşirea laserului cu vapori de cupru este o radiaţie laser în domeniul vizibil cu pulsuri foarte scurte,
la o frecvenţă a pulsurilor foarte mare. Deci, această radiaţie poate fi utilizată ca o sursă de
iluminare pentru fotografierea flash la viteze mari. Un exemplu este fotografierea gloanţelor de

puşcă cu viteze de 300  15.000 m/ s . 
3. În justiţie:
Indentificarea amprentelor digitale, şi urmele elementelor speciale în criminalistică. Radiaţia laser
este utilizată la iluminarea probelor, şi este examinată fluorescenţa la lungimi de undă ridicate.
Deoarece puterea peak-ului laser este ridicată, pot fi identificate urme reziduale care nu pot fi
identificate utilizând surse de lumină spectrale înguste convenţionale.
4. Terapia foto-dinamică (PDT)
Distrugerea selectivă a celulelor canceroase prin iradierea laser la o lungime de undă specifică,
după injectarea unui medicament special pacientului.
5. Îmbogăţirea uraniului (U235)
Pentru fotoionizarea selectivă a U235 în vaporizarea uraniului natural.
Cantitatea de U235 din uraniul natural este foarte mică, şi foarte dificil de separat.
Utilizând laserii cu vapori de cupru, este posibil ionizarea selectivă numai a U235, şi colectarea
materialului ionizat pe discuri încărcate electric.
Principalele cercetări în îmbogăţirea uraniului au fost făcute în laboratoarele Lawrencce Livermore din
SUA.

54
 Utilizarea laserilor cu vapori de cupru pentru excitarea laserilor cu coloranţi la putere foarte mare.
Aceasta face posibilă aria laserului cu colorant pentru ionizarea pultoniului (P 239) care este utilizat pentru armele
nucleare.
Puterea medie maximă ce a fost publicată a laserilor cu vapori de cupru este de 6.000W  ,
 
comparabilă cu cea de 100 W maximă disponibilă laserilor comerciali.
Laserii cu vapori de aur
Laserul cu vapori de aur este foarte similar cu laserul cu vapori de cupru ca structură, şi principii de
funcţionare. Uneori, acelaşi sistem (tub laser şi sursa de putere) este utilizat pentru ambii laseri. Singura
schimbare este înlocuirea cuprului solid cu o sârmă de aur pur.
Lungimea de undă a laserului cu vapori de aur este roşie:   628 nm . 
Principalele aplicaţii ale laserilor cu vapori de aur sunt în tratamentele experimentale de cancer prin
terapie foto-dinamică (PDT).
6.1.3 Laserul cu Heliu-Cadmiu
Laserii cu Heliu-Cadmiu pot fi categorizaţi în ambele clase:
 Laseri cu vapori metalici – Cadmiu este un metal, efectul laser în laserul cu Heliu Cadmiu are
loc între nivelele de energie ale ionului de cadmiu, deci mediul laser este alcătuit din vapori
metalici ionizaţi.
 Laseri cu gaz ionic – Proprietăţile laserului cu Heliu-Cadmiu sunt similare cu cele ale laserului
cu Heliu-Neon care este un laser cu gaz atomic neutru.
Laserul cu He-Cd este un laser cu gaz, şi Cadmiul metalic poate fi transformat în fază gazoasă prin
încălzire.
Excitarea atomilor de Cadmiu în gaz pe nivelul laser superior este similară procesului de excitare a
gazului de Neon din laserul cu He-Ne. Atomii de Heliu sunt excitaţi prin ciocniri cu electronii acceleraţi, şi
aceştia pot transfera energia lor atomilor de Cadmiu prin ciocniri.
Tranziţiile din laserul cu Heliu-Cadmiu sunt între nivelele de energie ale atomilor de Cadmiu odată
ionizaţi, şi sunt disponibile în jur de doisprezece linii. Aceste lungimi de undă sunt în domeniul lungimilor de
undă scurte, violet şi ultra-violet (UV). Astfel, principala aplicaţie a laserului cu He-Cd este în laboratoarele de
optică, pentru fabricarea holografică a reţelelor de difracţie.
Problema practică în laserul cu He-Cd este menţinerea distribuţiei omogene a vaporilor metalici în
interiorul descărcării electrice a tubului. Ioii sunt atraşi de ferestrele reci de la capetele cavităţii. În consecinţă
pentru a preveni răcirea pe ferestre a cadmiului, sunt puse gropi reci înaintea ferestrelor laser.
Efectul laser în laserul cu Heliu-Cadmiu:
Cadmiul metalic este încălzit la temperatura de  
250 o C , ce crează presiune de vapori. Presiunea de
vapori de cadmiu la câţiva militori este adăugată la presiunea gazului de Heliu de 3  7militori  .
Deoarece heliu este un gaz nobil, energia de excitare a acestuia este foarte ridicată ( 24,46eV  )
comparată cu cadmiu care este un metal cu energia de excitare scăzută ( 8,96eV  ). Astfel în laserul cu He-Ne
heliul rămâne neutru electric, şi umple cavitatea tubului, în timp ce atomii de cadmiu pozitivi sunt deplasaţi
înspre catodul negativ.
În schema tubului laser cu He-Cd cel mai mare efort este de a reduce la minim cantitatea ionilor de
 
cadmiu de la catod. Cele mai bune lasere cu He-Cd pierd în jur de 1 g de cadmiu metalic pentru 1.000 ore  
de funcţionare a laserului.
Pentru comparaţie, câştigul şi puterea de ieşire pentru principalele două linii ale laserului cu He-Cd sunt
mult mai mari decât laserul cu He-Ne, dar mai mici decât laserul cu Ar +.
Caracteristicile laserilor cu He-Cd:
 
 Lungimile de undă de ieşire: lumina albastră 1  0,4416 m , şi lumina Ultra-Violetă (UV)
2  0,3250m.
  
Puterea maximă de ieşire: 150 mW pe linia albastră, şi 50mW  pe UV.
 Eficienţa totală maximă: pentru linia albastră 0,02% , şi în UV 0,01% .
 Banda spectrală: 0,003nm (aproximativ 5GHz ), şi lungimea de coerenţă: aproximativ 10cm .
 Distanţa dintre două moduri longitudinale: aproximativ 200MHz .
II. Laseri cu gaz ionizat
Cei mai utilizaţi laseri cu gaz ionizat sunt cei cu gaze nobile Argon (Ar+) şi Kripton (Kr+).
6.1.4 Laserul cu gaz cu Argon ionizat (Ar +)

55
 Laserul cu argon a fost iventat în 1964 de William Bridges şi Hughes.
Laserul cu argon ionizat conţine un tub umplut cu argon gaz ce se transformă în plasmă într-o stare
excitată (Plasma este o stare a materiei în care electronii sunt separaţi de atomi şi molecule, care în mijloc
conţine electroni liberi şi ioni).
O diagramă schematică a nivelelor de energie pentru laserul cu argon este arătată în figura 6.4.

Fig. 6.4: Diagrama nivelelor de energie pentru laserul cu Argon ionizat.

Cele mai importante două tranziţii laser au lungimile de undă în vizibil:

Albastru 0,488 m  
Verde 0,5145m ,
 
dar laserul cu argon ionizat emite deasemenea şi în spectrul UV: 0,3511 m şi 0,3638 m .  
Puterea de ieşire al laserului cu Argon
Când considerăm puterea de ieşire a laserului cu argon ionizat, este importantă starea dacă puterea de
ieşire are toate liniile laser împreună, sau pentru o lungime de undă specifică.
Multe aplicaţii necesită lungimi de undă specifice care pot fi separate cu o reţea de difracţie sau cu o
prismă la ieşirea din cavitatea optică, cum se va vedea în capitolul 8.2.1.
Laserii cu gaz ionizat sunt laseri numai în vizibil ce produc multe culori cu puteri comparative mari
(mai mari de câţiva waţi).
Eficienţa laserului cu argon (Ar+)
Vedem în diagrama din figura 6.4 nivelele de energie laser ce aparţin ionului de argon, astfel că atomii
de gaz din interiorul tubului trebuiesc mai întâi să fie ionizaţi.
Cum se vede în diagramă, nivelul fundamental al laserului este pe la aproximativ 16 eV deasupra  
nivelului fundamental al atomului de argon neutru. Aceasta este o cantitate de energie mare ce trebuie furnizată
laserului, dar nu este utilizată pentru obţinerea radiaţiei laser. Această energie risipită este una din motivele
pentru eficienţa foarte scăzută a laserului cu Argon (0,1%).
Puterea de ieşire a laserului cu Argon
Câştigul mediului activ în laserulcu Argon ionizat este foarte ridicat, astfel poate fi înmagazinată o
putere ridicată în laserii cu Argon ionizat (zeci de waţi), cu toate că am văzut că au eficienţă scăzută.
Puterea la ieşire creşte cu o funcţie neliniară cu densitatea de curent din tub. Astfel este uzual să se

folosească tuburi înguste (cu secţiune mică) şi curenţi foarte mari ( 100  500 A / cm ) .
2

Laserii cu Argon ionizat necesită o alimentare separată la reţeaua electrică tifazată.
Aprinderea laserului cu Argon ionizat este făcută cu un puls de tensiune înaltă (de aproximativ
 
10 KV curent continuu)pentru ionizarea gazului de Argon.
După ionizare, câteva sute de volţi tensiune continuă sunt aplicate pe tubul laser.
 
Curentul continuu ridicat (mai mare de 50 A ) menţine efectul laser.
Astfel densitatea mare de curent crează cantităţt mari de căldură ce trebuie să fie eliminată din laser.
Laserii cu Argon ionizat necesită răcire cu apă.
Pentru a rezista la temperaturi înalte, tubul laser este construit din materiale speciale, cum ar fi oxidul de Beriliu.
Acest material are o conductivitate termică foarte ridicată, şi nu se distruge la descărcări electrice.

56
 Radiaţia laserului cu Argon ionizat este periculoasă pentru vedere (clasa 3b şi mai mare), şi lucrul cu
aceasta necesită ochelari de protecţie pentru toţi cei din cameră.
Aplicaţiile laserului cu Argon ionizat:
1. Sursă pentru pompajul optic al laserului cu colorant.
2. Distractiv – show cu lumină laser, discoteci, şi afişoare laser.
3. Chirurgie generală – pentru aplicaţii ce utilizează absorbţia la lungimi de undă specifice.
4. Oftalmologic în desprinderile de retină.
5. Medicina juridică – pentru determinări de fluorescenţă.
6. Holografie – Deoarece au putere mare în spectrul vizibil.
6.1.5 Laserul cu Kripton
Laserul cu Kripton este foarte asemănător cu laserul cu Argon dar eficienţa lui este mai mică.
Acest laser are multe linii în spectrul vizibil, în special în domeniul spectral de la galben la roşu.
Puterea maximă de ieşire îe fiecare linie este de aproximativ 100 mW .  
Aplicaţiile cele mai importante ale acestui laser sunt îndomeniile de artă şi distracţii, la realizarea de
efecte vizuale fantastice.
III. Laserii cu gaz molecular
Toţi laserii descrişi anterior se bazează pe tranziţiile electronice dintre diferite nivelele de energie principale.
Într-o moleculă, nivelele de energie principale sunt subdivizate în nivele de energie vibraţionale.
Fiecare nivel de energie vibraţional poate fi subdivizat în nivele de energie rotaţionale:
1. Nivelele de energie vibraţionale – nivele de energie asociate fiecăror oscilaţii de atomi din moleculă.
2. Nivelele de energie rotaţionale – nivelele de energie asociate rotaţiei moleculei.
Din aceste nivele de energie sunt subdivizate nivelele de energie principale, diferenţa dintre două
nivele de energie vibraţionale între care se produc efect laser, este mult mai mică decât diferenţa dintre nivelele
de energie principale electronice. Astfel, lungimile de undă asociate acestor tranziţii de energie dintre aceste
nivele sunt mari, şi uzual sunt în spectrul de infra-roşu (IR).
Printre laserii moleculari, cel mai comun laser este laserul cu bioxid de carbon (CO2). Câteva aplicaţii
ale acestuia sunt descrise în capitolul 9.
6.1.6 Laserul cu bioxid de carbon (CO2)
Efectul laser în molecula de CO2 a fost demonstrat prima oară de C. Patel în 1964.
El a trimis un puls de descărcare electrică printr-un gaz pur de CO2 într-un tub laser, şi a obţinut la
ieşire un puls mic laser.
CO2 este un gaz în care se produce efect laser, dar pentru a îmbunătăţi eficienţa laserului trebuiesc
adăugate alte gaze în tubul laser.
Laserul standard cu CO2 include în mediul activ un amestec de CO2 cu N2 şi He. Proporţiile optime a
celor trei gaze în acest amestec depinde de sistemul laser şi de mecanismul de excitare. În general, pentru un
laser în undă continuă proporţiile sunt:
CO2:N2:He – 1:1:8
CO2 este o moleculă liniară, şi cei trei atomi sunt situaţi pe o linie dreaptă cu atomul de Carbon în mijloc.
În figura 6.5 se ilustrează cele trei moduri vibraţionale ale moleculei de CO2:
1. Modul de întindere simetrică  1  .
2. Modul de încovoiere  2  .
3. Modul de întindere asimetrică  3  .

57
 Fig. 6.5: Modurile de oscilaţie a moleculei de CO2

Tranziţiile laser în laserul cu CO2

Tranziţiile laser în laserul cu CO2 se produc când molecula va trece de pe un nivel de energie superior al
unui mod asimetric pe unul din celelalte două, cum se poate vedea în figura 6.6.
1. Tranziţia pe modul de întindere simetric corespunde lungimii de undă   10,6m.
2. Tranziţia pe modul de încovoiere corespunde lungimii de undă   9,6m.

Fig. 6.6: Diagrama nivelelor de energie pentru laserul cu CO2

Fiecare nivel de energie vibraţional este subdivizat în multe nivele de energie rotaţionale. Tranziţiile
pot avea loc între nivele de energie vibraţionale cu diferite nivele de energie rotaţionale, deci sunt multe linii
laser în jurul principalelor tranziţii vibraţionale.
Funcţionarea laserului cu CO2
Descărcarea electrică este produsă în tubul laser. Energia electronilor acceleraţi este transferată prin
ciocniri moleculelor de azot (N2) şi moleculelor de bioxid de carbon (CO2).

58
 Moleculele de Azot ajută în procesul de excitare a moleculelor de CO2. Primul nivel de energie
vibraţional al moleculei de azot este foarte similar cu cel ai modului de comprimare asimetrică a moleculei de
CO2 (vezi figura 6.1.6B), deci energia poate fi uşor transferată de la moleculele de azot excitate la moleculele de
CO2.
Moleculele de Heliu sunt adăugate la amestecul de gaz pentru:
1. Depopularea nivelului de energie laser inferior ca să se păstreze inversia de populaţie.
2. Stabilizarea descărcării electrice prin disiparea căldurii din zona efectului laser.

(Căldura specifică (ce determină conductivitatea termică) pentru He ( 1,24cal  este de cinci ori
 gram  K 
decât cea a Azotului 0,249cal )
 gram  K 
 
Presiunea gazului din interiorul tubului laser cu CO2 este 5  30 tori , din care 10% gaz de CO2, 10%
N2 şi restul este He.
Tipuri de laseri cu CO2:
Sunt multe tipuri de laseri cu CO2, toate au aceleaşi principii fizice. Diferenţierea dintre acestea este
structura lor, mecanismul de excitare, şi radiaţia de ieşire.
Câţiva laseri cu CO2 sunt descrişi mai jos.
Laseri cu curgere de gaz de CO2
În aceşti laseri amestecul de gaz proaspăt curge continuu prin tubul laser în timpul efectului laser.
Curgerea gazului este utilizată cînd este necesară o putere maximă la ieşirea laserului cu CO2.
Gazul curgere de-a lungul tubului şi este scos afară în atmosferă (acesta nu este otrăvitor).
Aceşti laseri sunt foarte simpli, şi nu necesită gaze cu puritate.
Pot fi obţinute la ieşirea acestor laseri puteri de sute de waţi.
Laserul cu CO2 etanşat (închis)
Laserul cu gaz este umplut cu amestecul optim de gaze şi etanşat (cum am văzut la laserul cu He-Ne).
Se aplică un potenţial electric ridicat pe electrozii de la capetele extreme ale tubului de gaz.
Electronii acceleraţi excită moleculele de gaz.
Problema care opresc laserii etanşaţi este disocierea moleculelor de CO2 în CO şi Oxigen în tomp.
Pentru a reduce acest efect, este adăugat un agent catalizator în amestecul de gaz. Acest agent catalizator
produce o reacţie inversă disocierii şi reformează molecula de CO2 care este necesară efectului laser.
Laserii cu CO2 etanşaţi au o utilizare limitată cu puteri de ieşire mai mici de 200 Waţi. Pentru puteri ridicate
este necesară de prelua căldura generată în interiorul laserului, şi este necesară curgerea de gaz.
Uneori rezervorul de gaz este ataşat tubului etanş pentru a se reîmprospăta gazul din efectul laser din
tub cu cel din rezervor.
Noile clase de laseri etanşi cu CO2 sunt construiţi din metal ce nu au tub de sticlă. Aceşti laseri nu sunt
excitaţi direct prin descărcare electrică creată de tensiune înaltă, ci prin tensiune de radiofrecvenţă (RF).
Laserul cu CO2 cu ghid de undă în interior
Când diametrul tubului laser este redus la dimensiuni de ordinul a 1 milimetru, se realizează un ghid de
undă.
Radiaţia din interiorul tubului cu diametru mic este confinată de a se deplasa de-a lungul tubului, cu
pieerderi mici.
Utilizând tuburi ceramice, pot fi construite lasere cu CO2 foarte mici.
Aceşti laseri mici cu CO2 pot produce peste 50 Waţi radiaţie undă continuă.
Laserii cu CO2 cu curgere de gaz transversal
Când în interiorul laserului gazul curge perpendicular pe axa laserului, este posibil să avem o curgere
lungă pe o distanţă foarte scurtă.
Răcirea gazului ce curge este foarte eficientă, aceasta face posibilă obţinerea la ieşire a unei puteri
ridicate din aceşti laseri.
Ambele curgeri de gaz şi descărcări electrice în aceşti laseri sunt de-a lungul lăţimii laserului.
Astfel, distanţa dintre electrozi este scurtă, deci descărcarea electrică poate fi realizată orizontal pe gaz
la presiune foate înaltă (mai mari de câteva atmosfere).
Curgerea transversală este utilizată pentru laserii cu CO2 de putere foarte mare.
Laserii din natură !
Este bine să ştim că laserul este o descoperire tehnologică, şi laserul a fost „invenţia anilor 60”.
Acum este cunoscut că laserii cu CO2 există în natură fără intervenţia umană.
Am văzut că echilibrul termodinamic este starea standard în natură, şi acea „inversie de populaţie” care
este o condiţie pentru efectul laser, nu este o situaţie de echilibru.
În unele cazuri specifice, inveria de populaţie există în natură !

59
 Norii fierbinţi de gaz apropiaţi stelelor crează maseri naturali. Lumina acestor stele determină
excitarea moleculelor de gaz pe nivele de energie ridicate, de pe acestea mokeculele se depopulează pe stări
metastabile. Cantitatea de radiaţie emisă de aceşti nori fierbinţi este enormă, dar radiaţia nu este emisă ca un
fascicul colimat, precum într-un laser standard. Radiaţia este emisă în toate direcţiile în spaţiu cum se vede în
figura 6.7.

Fig, 6.7: Efectul laser în atmosfera de pe Marte

Identificarea efectului laser în stele a fost determinat prin examinare spectroscopică a lungimilor de
undă recepţionate de la stele:
Gazul fierbinte regular este în echilibru termodinamic. Acesta amite un spectru continuu de lungimi de
undă ce depinde de temperatura gazului. De asemenea acesta emite lungimi de undă caracteristice gazului, cu o
relaţie certă între intensităţile fiecărei lungimi de undă.
Laserii emit numai lungimi de undă specifice ce corespund tranziţiilor energetice dintre anumite nivele
de energie.
Comparând intensităţile lungimilor de undă recepţionate de la stea, cu intensităţile lungimilor de undă
de la un gaz fierbinte regular, dovedeşte că există inversie de populaţie în aceste stele. Alte proprietăţi de
recepţie a radiaţiei, precum: direcţionalitatea, polarizarea şi lăţimea spectrală a fiecărei linii spectrale confirmă
această idee.
Proprietăţile laserului cu CO2
 Putere de ieşire ridicată. Laserii comerciali cu CO2 produc peste 10.000 Waţi continuu.
 
 Spectrul de ieşire este în domeniul specttral Infra-Roşu (IR): 9  11 m .
 Eficienţă foarte ridicată (peste 30%).
 Pot funcţiona în continuu sau în impulsuri.
 
 Puterea medie de ieşire este de 75 W / m pentru curgere lentă de gaz, şi peste câteva sute de
W / m pentru curgere rapidă de gaz.
 Funcţionare foarte simplă, şi gazele nu sunt toxice.
Rezumatul laserilor cu CO2 în raport cu tipul de laser:
 Laser cu gaz.

 Emit în spectrul infra-roşu (IR)   9  11 m .  
 Excitare electrică.
 Undă continuă, deasemenea poate funcţiona şi în pulsuri.
 Laser cu patru nivele.
Laserul cu CO
Acest laser este foarte similar cu laserul cu CO2, excepţie pentru gazul activ – CO.
 
Spectrul de oeţire la aceşti laseri este: 5  6 m .
Una din probşemele acestui laser este gazul de CO care este otrăvitor.
6.1.7 Laserul cu Azot
Laserul cu Azot a fost construit prima dată în 1963 şi s-a produs pentru comercializare din 1972.
Efectul laser:
  
Mediul activ în laserii cu Azot este gaul de Azot la presiuni de la 20 tori până peste 1 atm. . 
În cîţiva laseri cu Azot gazul curge în tub, în timp ce alţii au tubul etanş.

60
 Cei mai mulţi laseri cu gaz preferaţi sunt de laseri cu Azot ce se bazează pe tranziţiile dintre nivelele de
energie de vibraţie, şi excitaţi electric.
Diagrama nivelelor de energie a unui laser cu Azot este arătată în figura 6.8.

Fig. 6.8: Diagrama nivelelor de energie pentru laserul cu azot.

Funcţionarea laserului cu Azot în impulsuri

 
Excitatea gazului de Azot se realizează performant printr-un puls scurt (în jur de 10 n sec de tensiune
 
înaltă ( 20  40 KV ). Acest puls de înaltă tensiune crează o descărcare electrică în gaz, ce provoacă o inversie
de populaţie momentană.
 
Pulsul laser scurt n sec este emis, şi gazul revine pe starea fundamentală.
Laserul cu Azot este un laser pulsat.
Este imposibil ca un laser cu Azot să emită radiaţie continuu.
Explicaţie: timpul de viaţă al nivelului de energie laser superior este de aproximativ 40n sec , în timp

ce timpul de viaţă al nivelului de energie laser inferior este lung: 10 m sec . 
Exerciţiul 6.1:
Explicaţi de ce valoarea timpului de viaţă al nivelului de energie laser limitează efectul laser la
funcţionarea în impuls.
  
Câştigul mediului activ în laserul cu Azot este foarte ridicat 50 dB / m . Deci la 1 metru lungime de
mediu activ este suficient de a produce radiaţie laser, în exterior fără oglinzi. În practică, oglinda cu reflexie totală
(100%) este utilizată la una din laturile laserului, şi radiaţia laser este emisă prin cealaltă fereastră.
Proprietăţile laserului cu Azot
 Laserii cu Azot emit radiaţie în regiunea ultra-violetă (UV) a spectrului electromagnetic, la lungimea de
 
undă de 337,1 nm .
 Laser foarte simplu şi ieftin.
 Puls cu puterea de peak foarte înaltă – peste câţiva Mega-Waţi.
 
 Frecvenţa pulsului – peste 1.000 Hz - limitată de efectele termice.
 Durata pulsului este de ordinul a 10n sec .
 Energia per puls – de câţiva mili-Jouli.
 Energia medie – mai mare de câteva sute de mili-Waţi.
 Eficienţa totală – aproximativ 0,1%.
Aplicaţiile importante ale laserului cu Azot:
 Pompajul optic al laserilor cu coloranţi.

61
  Spectroscopie în spectrul ultra-violet (UV).
 Teste nedistructive, realizată prin încăţzirea probei cu un puls de la laserul cu Azot.
 Măsirători de fluorescenţă a materioalelor.
 Măsurători de procese foarte rapide, (fotografierea prin iluminarea cu pulsuri scurte).
6.1.8 Laserul cu excimeri
Aceştia sunt laseri în care condiţiile necesare pentru efectul laser sunt obţinute în moduri „exotice”.
De exemplu, vom examina o familie de laseri în care radiaţia este emisă de molecule care există numai
pentru o durată foarte scurtă.
Această moleculă este compusă dintr-un atom de gaz nobil: Argon, Kripton sau Xenon, şi un atom de
halogen: Flor, Clor, Brom sau Iod.
Un excimer este o moleculă care are o stare legată (existentă) numai într-o stare excitată.
În starea fundamentală această moleculă nu poate exista, şi atomii sunt separaţi.
Starea excitată există pentru o durată foarte scurtă, mai mică ce 10 nanosecunde.
Numele de excimer provine de la combinaţia a două cuvinte: excitat dimer (dimer excitat), ce înseamnă
că molecula este compusă din doi atomi, şi există numai în stare excitată.
(Uneori cercetătorii consideră aceste molecule ca fiind un complex, şi le denumesc laser „Exciplex”).
Dezvoltarea istorică a laserilor cu excimeri
Laserul cu excimeri a fost inventat în 1971 în URSS de un grup de cercetători: Basov, Danilychev, şi
 
Popov. Aceştia au considerat emisia stimulată la o lungime de undă de 172 nm pentru gazul de Xe2 la
temperatură joasă, pompat de un fascicul de electroni.
Primul efect laser în gaz nobil cu halogen (XeBr) a fost raportat în 1975 de Searl şi Hart.
Laserii cu excimeri cei mai uzuali sunt listaţi în tabel, fiecare cu lungimea de undă caracteristică:
Laserul cu excimer Lungimea de undă [nm]
ArCl 176
ArF 193
KrF 248, (275)
XeF 351, 353, (460)
KrCl 222, (240)
XeCl 308, 351
XeBr 282, (300)
Nivelele de energie ale laserului cu excimeri
O combinaţie de gaze nobile este o contradicţie, deoarece gazele nobile sunt inerte (cum indică şi
numele lor). Atomii crează o stare legată numai după ce creşte foarte mult energia lor de intrare într-o stare
excitată ionizată. Această stare legată este nivelul laser superior, de pe care molecula revine pe o stare
fundamentală ne-excitată. Condiţia de inversie de populaţie este îndeplinită la momentul când aceasta este în
stare excitată, deci populaţia de pe nivelul laser inferior este întotdeauna zero.
Figura 6.9 descrie diagrama nivelelor de energie pentru laserul cu excimeri, în funcţie de distanţa dintre
atomii din moleculă.
R reprezintă atomul de gaz nobil şi H reprezintă halogenul.

62
 Fig. 6.9: Diagrama nivelelor de energie ale unui laser cu Excimeri.

Groapa (groapa de potenţial) din diagrama stărilor excitate arată existenţa la un moment dat starea
stabilă. În realitate aceasta nu este o groapă de potenţial în starea fundamentală ce arată că aceasta nu este o
stare legată a moleculei când nu este excitată.
Numai în interiorul ariei marcate din interiorul gropii de ptenţial ale stării excitate poate exista stare
legată, şi aceasta are loc pentru o distanţă specifică dintre atomi.
Funcţionarea laserului cu excimeri
Compoziţia amestecului de gaz din interiorul tubului unui laser cu Excimeri este:

 Foarte puţin halogen 0,1  0,2% . 
 Puţin gaz nobil (Argon, Kripton sau Xenon).
 Aproximativ 90% Neon sau Heliu.
Atomii de halogen pot provenii din molecule precum: F2, Cl2, Br2, sau din alte molecule ce conţin
halogeni precum: HCl, NF3.
Avantajul utilizării unui compus molecular de halogen, este activitatea chimică puternică a moleculei de
halogen (în special Fluorul).
Excitarea laserului cu Excimeri
Excitarea laserului cu Excimeri este realizată prin trecerea unui puls electric puternic prin amestecul de
gaz. Excitarea trebuie sî fie realizată într-un timp foarte scurt şi cu o putere foarte mare, plecând de la
 3

aproximativ 100 KW / cm şi poate ajunge la câţiva Megawaţi per cm 3.
Electronii în gaz sunt acceleraţi datorită potenţialului înalt, şi energia lor cinetică este transferată
moleculelor de gaz prin ciocniri.
Moleculee de gaz nobil şi de halogen sunt rupte şi formează complexul legat excitat.
Este posibil să îmbunătăţim eficienţa de pompaj prin ionizarea amestecului de gaz utilizând iradierea cu
raze X.
 
Rata de pompaj este de ordinul a 1 GW de putere per litrul de gaz (!).
 
Timpul de viaţă a stării excitate este de ordinul a 10 n sec . Deci pulsul laser este limitat la 10
nanosecunde.
Deoarece mediul activ al laserului cu Excimeri are câştigul ridicat, laserul poate funcţiona fără oglinzi.
În practică, la un capăt este oglinda cu 100% reflectivitate, şi la cealaltă parte este utilizată o fereastră
transparentă. Un procent foarte mic ce se întoarce prin reflexie Fresnel pe fereastră este suficient să menţină
procesul laser.
Deoarece se cere un pompaj puternic şi rapid, este în general utilizată o descărcare transversală (la
unghi drept pe axa laserului). În descărcarea transversală, distanţa dintre electrozi este scurtă, şi acolo este o
mulţime de spaţiu pentru electrozi (de-a lungul axei laserului).

63
 Trebuie avută grijă să se etanşeze corect materialele în interiorul cavităţii, datorită reactivităţii ridicate a
gazului.
Deoarece gazele din interiorul laserului cu excimeri este foarte toxic, laserul trebuie să fie etanţat
înainte de reumplerea cu gaz. Laserul este utilizat la câteva milioane de pulsuri, şi apoi este necesară reumplerea
cu gaz.
Proprietăţile laserilor cu Excimeri:
 Laserii cu Excimeri emit în domeniul spectral Ultra-Violet (UV).
 Radiaţia este emisă numai în pulsuri scurte.
 Durata fiecărui puls este de la picosecunde până la micro-secunde 10 12

 106 sec .
 Presiunea gazului din interiorul tubului laser este ridicată: 1 5 Atm .  
 Eficienţa laserilor cu Excimeri comerciali este mai mare de câteva procente.
Aplicaţiile laserului cu Excimeri:
Laserii cu Excimeri pot emite radiaţie Ultra-Violetă (UV) cu puteri mai mari de ordinul a 100 Waţi.
Deoarece lungimile de undă emise sunt foarte scurte, fiecare foton emis individual transportă o
cantitate mare de energie, care este suficientă să rupă legăturile din molecule în materialul ce absoarbe
radiaţia. Fiecare puls de radiaţie a laserului cu Excimeri conţine un număr mare de fotoni, deci acesta are o
putere de peak foarte ridicată.
Deci, laserul cu Excimeri este un instrument perfect de tăiere pentru aproape orice material !
Aplicaţii speciale:
 Fotolitografiere - Procesarea materialelor la un grad foarte înalt de acurateţe (de ordinul
fracţiunilor de microni !).
 Tăierea ţesuturilor biologice fără să afecteze împrejur.
 Corectarea defectelor de vedere – Tăierea foarte delicată a straturilor pentru orice suprafaţă a
corneei, astfel se elimină necesitatea folosirii ochelarilor.
 Marcarea produselor – deoarece lungimea de undă a radiaţiei laserului cu Excimeri este
absorbită de orice material, este posibil să se marcheze cu un singur puls toate tipurile de
materiale, precum plastice, sticlă, metal, etc.
Preţul unui laser cu Excimer este relativ ridicat (zeci de mii de dolari), dar acesta este utilizat foarte
mult datorită proprietăţilor lui unice.
6.1.9 Laserul chimic
Laserul chimic este un exemplu de laser a cărei energie de pompaj provine din reacţia chimică dintre
doi atomi.
Laserul chimic este un laser din familia Laserilor cu gaz dinamic:
Laserii cu gaz dinamic sunt bazaţi pe expansiunea rapidă de căldură, presiunea gazului ridicată, prin
diuze mici în vid înaintat. Această expansiune rapidă reduce temperatura gazului.
Ca rezultat, avem transferul moleculelor luate de pe starea fundamentală mai mult decât timpul de
expansiune, obţinem multe molecule cu o temperatură scăzută pe nivele excitate. Deci, „inversie de populaţie”.
În general gazul circulă prin diuze într-o curgere transversală (perpendicular pe axa optică a laserului),
astfel multe diuze pot fi funcţionale în acelaşi timp, producând putere mare pentru laser.
Primul laser chimic, ce a funcţionat în mod pulsat, a fost construit în 1965 de J.V.V. Kasper, şi G.C.
Pimental.
Efectul laser al laserului chimic este bazat în general pe tranziţiile vibraţionale ale moleculelor
biatomice.
Mediul unui laser chimic
Mulţi laseri chimici sunt bazaţi pe halogenuri de hidrogen.
HF
Cel mai cunoscut membru din această familie este Florura de Hidrogen (HF).
Radiaţia emisă este în Infra-Roşu (IR), cu câteva linii în domeniul spectral: 2,6  3,0 m .  
DF
Când hidrogenul este înlocuit de izotopul greu – Deuteriu, alt membru din familie: este creată Florura
de Deuteriu (DF) şi emite în domeniul spectral: 3,5  4,2 m .  
S-au obţinut efect laser în laborator pentru alte familii precum Clorura de Hidrogen (HCl) şi Bromura
de Hidrogen (HBr), dar nu sunt laseri uzuali.
Deoarece Florul şi Hidrogenul sunt gaze foarte reactive:
Hidrocarburile sunt utilizate ca sursă pentru Hidrogen, şi
compuşii Florului precum SF6 sau NF3 sunt utilizaţi ca sursă pentru Flor.
Florul se obţine prin descărcare electrică, ce separă molecula de SF6 în Flor şi Sulf.

64
 În laserii chimici comerciali, se adaugă Oxigen în camera de reacţie, ce reacţionează cu Sulful pentru a
ccrea molecule de SO2.
Gazul de Heliu este adăugat pentru a dilua gazul, şi uneori de asemenea alte gaze.
Presiunea totală din interiorul unui laser chimic este joasă (de câţiva tori).
Reacţia chimică
Reacţia dintre Hidrogen şi Flor poate fi iniţiată printr-o descărcare electrică sau printr-o modalitate
chimică.
În reacţia dintre moleculele de Hidrogen şi atomii de Flor, reacţia puternică a Florului activ cu molecula
de Hidrogen (H2) crează Hidrogenul liber plus o moleculă de HF+. Apoi Hidrogenul liber reacţionează cu
molecula de Flor:
H 2  F  HF   H
H  F2  HF   H .
Reacţia va continua mult cât sunt molecule de Flor şi Hidrogen. Astfel, curgerea gazului în interiorul
cavităţii crează emisia laser în continuu.
Moleculele de HF şi DF au o serie de nivele de energie de vibraţie.
Aşa cum am văzut în modelul atomic al lui Bohr, diferenţa de energie dintre nivelele de energie
succesive descreşte la nivelele superioare. Aceste mijloace pentru care tranziţia este între două nivele de energie
superioare (cum ar fi E7-E6), fotonul emis va avea o energie mai mică (lungime de undă mare) decât fotonul emis
prin tranziţia dintre nivelele de energie joase (cum ar fi E 2-E1). Cum fiecare nivel vibraţional are câteva sub-
nivele rotaţionale, avem explicaţia pentru seria lungimilor de undă emise de aceşti laseri chimici.
Structura laserului chimic
Desenul schematic al unei structuri de laser chimic este arătat în figura 6.10.

Fig. 6.10: Structura de bază a laserului chimic

Gazele sunt injectate în interiorul laserului prin pipete cu pinhol-uri la capete. Forma pinhol-urilor este
critică pentru a evita echilibrul termodinamic al gazului.
Gazul curge rapid a la ieşirea prin pinhol-uri şi crează o curgere turbulentă.
Aceste rezultate conduc la excitarea moleculelor de Hidrogen.
Avantajele laserilor chimici:
 Sursa de energie este depozitată comod (baloane cu gaz).
 Putere de ieşire foarte mare.
Atmosfera este mai transparentă la spectrul de emisie al laserilor cu DF decât pentru laserii cu HF, deci
laserul cu DF este mai dezvoltat, cu toate că eficienţa lor este scăzută, şi preţul izotopului de Deuteriu este
ridicat.
Dezavantajele laserilor chimici:
 Florul este un gaz foarte reactiv.
 Gazul de hidrogen poate exploda uşor.
Funcţionarea laserilor chimici:
În laserii chimici comerciali, tensiunea înaltă de aproximativ 8.000 V este aplicată pe electrozii tubului
laser.

65
 Unii laseri utilizează radiaţie Ultra-Violetă (UV) pentru preionizarea descărcării electrice a gazului şi
creşte eficienţa reacţiei chimice.
Reacţia chimică dintre Florul liber şi Hidrogen eliberează o cantitate mare de molecule generate de HF *,
care sunt într-o stare excitată.
Dacă se compară eficienţa intrării electrice raportată la ieşirea laser, obţinem mai mult de 100%,
datorită energiei chimice realizată de reacţia dintre Florul liber şi Hidrogen.
În laserii chimici comerciali, eficienţa electrică este mai mică decât 1%, deşi eficienţa chimică este în
jur de 20%.
Aplicaţiile laserului chimic:
Cele mai multe aplicaţii ale laserului chimic sunt aplicaţii militare, deci numărul articolelor publicate în
literatura cu acces liber este limitat.
Laserul chimic avansat de Infra-Roşu Mediu (MIRACL: Mid Infra-Red Advanced Chemical Laser) este
cel mai cunoscut laser chimic în America ca Sistem Laser ce Facilitează Testarea Energiei Înalte (HELSTF:
High Energy Laser System Test Facility) utilizat în Ghidarea Proiectilului (WSMR: White Sands Missile
Range), în sud-centru New Mexico.
Acesta este destinat pentru distrugerea oricărui prioectil în aer. A fost primul în clasa megawaţilor,
laserul chimic în undă continuă este construit în întreaga lume, şi a funcţionat pentru prima oară în 1980.
Deoarece aceştia au proprietăţi unice, se descrie în detaliu (unde-i publicat):
 Acest laser poate emite o putere continuă mai mare de 2 MegaWaţi, pentru un timp scurt
(peste maxim 70 secunde).
 Apertura telecsopului special utilizat pentru dirijarea acestui laser este de 1,5 metri (!), cu
localizarea automată computerizată a ţintei.
 Calitatea fasciculului este bună.
 S-a demonstrat fiabilitatea acestui laser în mai mult de 150 teste laser, cu peste 3.000 secunde
de timp de funcţionare a laserului în decursul ultimei decade.
Funcţionarea laserului MIRACL
Funcţionarea laserului MIRACL este similară motorului rachetei cu reacţie, în care combustibilul
(etilena C2H4) este înlocuit cu un oxidant (Triflorură de Azot, NF3).
Atomii liberi excitaţi de Flor sunt unul din produsul combustiei. Numai la ieşirea din camera de
combustie se injectează deuteriu şi heliu în interiorul tubului de evacuare.
 Deuteriu se combină cu atomii de Flor excitaţi pentru a forma molecula de Florură de
Deuteriu (DF*), în timp ce Heliu stabilizează reacţia şi controlează temperatura.
 Cavitatea optică este răcită puternic şi poate funcţiona până ce alimentarea combustibilului este
epuizată.
 Puterea de ieşire a laserului poate fi variată peste un domeniu larg prin modificarea ratei de
curgere a combustibilului şi amestecului.
 Fasciculul laser în rezonator este de aproximativ 21 cm înălţime şi 3 cm lăţime.
 Forma geometrică a fasciculului este utilizat la producerea unui fascicul de 14 cm pătraţi care
se propagă prin restul trenului de fascicul.
 Diagnosticarea pentru evaluarea formei fasciculului, puterii absolute şi profilului de intensitate
sunt utilizate la fiecare descărcare laser.
 În iunie 1996, s-a considerat un succes localizarea unui proiectil de la o distanţă de 23 Km
peste 50Km prin iluminarea cu un laser chimic. Proiectilul se deplasa cu o viteză de 1.000m/s.
Laserul Chimic cu Iod Oxigen (COIL:Chemical Oxygen Iodine Laser)
Tratăm alt laser chimic, care este bazat pe ceacţia complicată dintre Iod şi Oxigen.
Acest laser a fost iventat în laboratoarele de armament din Forţele Aeriene ale SUA în 1977.
Acesta a fost testat în Laboratoarele Philips ale Forţelor Aeriene ca un potenţial sistem de armă grea.
Se utilizează în principal pentru distrugerea proiectilelor în aer.
Laserul COIL a fost selectat ca laser ce va fi instatat în aerotransportatoarele cu laseri de generaţia a
doua (ABL: second generation airborne laser), destinate interceptărilor proiectoarelor balistice în traiectoria de
urcare a lor.
Acest laser emite radiaţie la o lungime de undă de 1,3μm.
Aceasta este o lungime de undă scurtă obţinută de laserii chimici.
Această lungime de undă este oportună pentru aplicaţiile de armament, deoarece atmosfera are o
transmisie ridicată la această lungime de undă, şi o disponibilitate excelentă de instrumente optice, necesare
pentru sistemele laser de putere mare.
6.1.10 Laserii de Infra-Roşu Îndepărtat (FIR: Far Infra-Red)
Laserii de Infra-Roşu Îndepărtat (FIR) emit radiaţie în spectrul Infra-Roşu Îndepărtat (domeniul
 
lungimilor de undă 12  1000 m ).

66
 Domeniul lungimilor de undă mai mari de 100 μm este uneori denumit unde sub-milimetrice.
Laserii de Infra-Roşu Îndepărtat (FIR) sunt laseri cu gaz, şi la aceştia efectul laser se produce între
nivelele de rotaţie ale moleculelor de gaz din mediul activ. În mod normal aceste tranziţii se produc în acelaţi
nivel vibraţional.
Mediul activ al laserilor FIR este în general un gaz cu molecule organice simple cum ar fi:
C2H4, CF4, NH3.
Deoarece lăţimea foarte îngustă a fiecărui nivel de energie a acestor materiale, acesta este ineficient la
pompajul optic precum surse optice convenţionale.
Cea mai bună metodă de a produce inversia de populaţie în aceşti laseri este pompajul cu un alt laser la
lungime de undă scurtă. În general se utilizează laserul cu CO2 pentru pompaj.
Proprietăţile laserilor FIR
În figura 6.11 se descrie o reprezentare schematică a unui laser FIR.

Fig. 6.11: Reprezentarea schematică a laserului FIR

În laborator au fost măsurate mii de linii ale laserilor FIR. Totuşi, chiar puţini laseri FIR comerciali sunt
disponibili, şi aceştia sunt în special utilizaţi pentru scopuri ştiinţifice.
Puterea de ieşire a laserilor FIR este de ordinul a câţiva mili-waţi până la sute de mili-waţi.
Principala cercetare ce utilizează laserii FIR este în măsurătorile spectroscopice.
Este posibil să utilizăm acelaşi sistem laser FIR pentru diferite gaze laser, şi fiecare gaz are în general
câteva linii laser.
Structura laserilor din Infra-Roşu Îndepărtat (FIR)
Gazul laser este confinat într-un tub (similar laserilor cu CO2 sau He-Ne).
Gazul poate ori să curgă prin tub, sau tubul poate fi închis etanş.

Presiunea gazului din tub este 30  300 torri . 
În general pompajul optic este realizat pe direcţia axei optice a laserului. Oglinda prin care este realizat
pompajul este depusă astfel încât lungimea de undă de pompaj să treacă prin ea, şi lungimea de undă laser să nu
treacă. Astfel radiaţia laser este menţinută în interiorul tubului, parcurgând mult timp prin mediul activ, şi
rezultând amplificarea.
Deoarece pompajul optic este realizat cu un laser, lungimea de undă de pompaj este determinată precis,
astfel încât să poată fi excitate nivelele de energie specifice.
Problema principală în utilizarea laserilor FIR este de a găsi componentele optice care sunt transparente
la aceste lungimi de undă lungi, deoarece cele mai multe materiale optice nu sunt transparente la lungimi de undă
 
mai mari de 40 m .
Am văzut (în capitolul 5) că pentru laserii din domeniul vizibil, curba de câştig a mediului activ poate
conţine câteva moduri longitudinale.
În laserii FIR, curba de câştig este mai îngustă decât distanţa dintre două moduri adiacente. Astfel
lungimea cavităţii trebuie să fie ajustată astfel ca un mod longitudinal să fie conţinut în curba de câştig. Această
schimbare a lungimii cavităţii laser poate fi făcută manual sau prin deplasare electrică a oglinzii totale a
laserului.
6.2. Laserii cu corp solid

67
 Cum am menţionat la începutul capitolului 6.1, este convenabil să excităm laserii a căror mediu activ
este solid prin „pompaj optic”.
Atomii dintr-un solid sunt legaţi unul de celălalt, şi interacţia dintre vecini este puternică. Astfel,
domeniile spectrale de absorbţie şi emisie ale solidelor sunt mult mai largi decât al celor de gaze. Spectrul de
absorbţie larg permite pompajul mediului activ cu surse de lumină „convenţionale”, care au un spectru de emisie
larg.
În pompajul optic mediul activ este excitat prin iluminarea cu o sursă electromagnetică externă. Fotonii
de la sursa externă sunt absorbiţi de materialul mediului activ, transferând energia lor moleculelor.
În pompajul optic sunt utilizate două tipuri de surse electromagnetice:
 Surse cu spectrul electromagnetic de bandă larg – precum lămpile flash, lămpile cu
incandescenţă, lămpile arc, etc.
 Surse cu spectrul electromagnetic de bandă îngustă – alţi laseri.
Structura mediului activ în laserii cu corp solid
Mediul activ în laserii cu corp solid este un mediu dintr-un material solid, în care sunt împrăştiate
impurităţi de ioni ai altui material. Atomii solidului de bază sunt înlocuiţi de aceste impurităţi ionice, şi nivelele
de energie care participă în procesul laser sunt cele ale ionilor de impurităţi.
Solidul de bază influenţează structura inferioară a nivelului de energie. Astfel, unele impurităţi de ioni
încastrate în materialul gazdă diferit vor emite la lungimi de undă foarte apropiate. Proprietăţile optice ale
laserului sunt determinate în special de impurităţile de ioni.
Pe de altă parte, proprietăţile fizice ale mediului activ precum conductivitatea termică, gradientul
termic, sunt determinate de solidul gazdă. Astfel, solidul gazdă determină nivelele de putere maximă ce pot fi
emise de laser.
Laserii cu corp solid pompaţi optic
Mediul activ în aceşti laseri este un cristal sau sticlă.
Forma mediului activ este în general o baghetă cu secţiunea transversală circulară sau pătrată.
Fasciculul de pompaj utilizat intră în mediul activ prin aria suprafeţei laterale a barei, în timp ce radiaţia
laser este emisă pe la capetele barei. Capetele barei sunt în general la unghi drept faţă de axa barei, şi sunt
polisate optic.
Laserii cu corp solid emit radiaţia în mod pulsat sau în mod continuu.
Lămpile de pompaj pentru laserii în impulsuri sunt în general lămpi flash cu Xenon (sau Kripton), în
care gazul la presiune scăzută este conţinut într-un tub de cuarţ.
Lămpile de pompaj pentru laserii în continuu sunt în general lămpi cu Halogen, sau lămpi cu descărcare
în vapori de Mercur la presiune ridicată.
Amplasarea pompajului şi a baghetei laser
Sunt foarte multe moduri de transfer a luminii de pompaj de la lampă la mediul activ.
Cea mai comună metodă este utilizarea unei cavităţi optice eliptice (O cavitate creată de un elipsoid de
revoluţie).
Lampa este într-un focar al elipsoidului, şi bara de mediu activ în celălalt, cum este arătat în Figura
6.12.

68
 Fig. 6.12: Metode de pompaj optic pentru laserii cu corp solid.

Suprafaţa internă a cavităţii este depusă cu un strat reflectător (în general Aur), astfel ca toată radiaţia
emisă de către lampă ajunge la mediul activ.
Pompajul cu diode a laserilor cu corp solid (DPSSL).
În decursul unor ani în urmă, noua dezvoltare a diodelor laser de mare putere, a creat o metodă nouă de
pompaj pentru laserii cu corp solid.
În loc de sursa de pompaj cu spectrul larg, sunt utilizate diodele laser ca sursă de pompaj.
Lungimea de undă a acestor diode laser poate fi ajustată să se potrivească cu spectrul de absorbţie al
mediului activ.
Aceste diode laser sunt surse foarte eficiente, şi aproape toată lumina lor este absorbită de mediul activ.
Astfel, foarte puţină energie este pierdută (convertită în căldură nedisipată).
Aceşti laseri cu corp solid care sunt pompaţi cu diode laser sunt denumiţi: Laseri cu corp solid pompaţi
cu diode (DPSSL: Diode Pomped Solid State Lasers).
Laserii cu corp solid
cristalin semiconductor
 Laserul cu Rubin  Diodele laser
 Laserii cu YAG:Nd şi sticle:Nd
 Laserul cu Centrii de culoare
 Laserul cu Alexandrit
 Laserul cu Titan-Safir
6.2.1 Laserul cu Rubin
Laserul cu rubin a fost primul laser fabricat de om, care a fost construit de Teodore Maiman în 1960.
Rubinul este un cristal sintetic de Oxid de Aluminiu (Al2O3), şi este foarte familiar în viaţa cotidiană ca
o piatră preţioasă pentru bijuterii.
Structura chimică a Rubinului este Al2O3 (care este denumit Safir), cu impurităţi de aproximativ 0,05%
(ca greutate) de ioni de Crom (Cr*3).
Ionul activ este Cr *3, care înlocuieşte atomul de Al din cristal. Ionul impuritate de Cr *3 este responsabil
pentru nivelele de energie care participă în procesul laser.
Nivelele de energie ale laserului cu rubin
Diagrama nivelelor de energie ale laserului cu rubin este descrisă în figura 6.13.

69
 Fig. 6.13: Diagrama nivelelor de energie pentru laserul cu rubin

Acest sistem este un laser cu trei nivele de energie cu tranziţiile laser înte E 2 şi E1.
Excitarea ionilor de crom este realizată cu pulsuri de lumină de la o lampă flash (în general cu Xenon).
  
Ionii de crom absorb lumina cu lungimile de undă în jurul valorii de 545 nm 500  600 nm . Ca  
rezultat ionii sunt transferaţi pe nivelul de energie excitat E3.
De pe acest nivel de energie ionii sunt atraşi în jos pe nivelul de energie metastabil E2 printr-o tranziţie
ne-radiativă. Energia eliberată în această tranziţie ne-radiativă este transferată vibraţiei cristalului şi schimbată în
căldură care trebuie scoasă afară din sistem.

Timpul de viaţă pe nivelul metastabil (E2) este în jur de 5 m sec . 
Laserul cu rubin are o altă bandă de absorbţie ce poate fi utilizată pentru pompaj, în domeniul spectral:
 
350  450 nm .
Este dificil de a realiza funcţionarea laserului cu rubin în undă continuă deoarece acesta este un laser cu
trei nivele. Totuşi, în 1962, prin utilizarea pompajului foarte intens, utilizând o lampă cu arc cu presiune mare de
vapori de mercur, a fost construit un laser cu rubin în undă continuă.
Exemplul 6.1: Lungimea de undă a laserului cu rubin
Diferenţa de energie dintre nivelul laser superior şi nivelul fundamental în laserul cu rubin este de
 
1,789 eV . Care este lungimea de undă a luminii emise de laserul cu rubin ?
Soluţia la exemplul 6.1:
Prin înlocuirea valorii energiei în ecuaţia lungimii de undă vom obţine:
hc

E2  E1 

6,626  10 J  s  3  10 m / s  6,943  10 m  694,3nm
 34 8
7

1,789eV   1,6  10 eV 

19 1

Lungimea de undă emisă de laserul cu rubin este în domeniul spectral vizibil al ochiului.
Deoarece ochiul este transparent la acestă lungime de undă, această radiaţie este periculoasă pentru
ochi.
Funcţionarea laserului cu rubin
Lampa flash este cea care primeşte energie de la un capacitor ce se descarcă.
Durata de descărcare este de ordinul microsecundelor, în felul acesta durata pulsului luminos de
excitaţie dat de lampa flash este de acelaţi ordin de mărime. Deci, durata pulsului de radiaţie la ieşirea laserului
cu rubin este de ordinul de microsecunde.
Unii fotoni sunt emişi prin emisie spontană în urma tranziţiei dintre nivelele de energie E2 pe E1.
Datorită inversiei de populaţie dintre aceste două nivele de energie, aceşti fotoni emişi spontan
determină alţi fotoni ce vor fi emişi prin emisie stimulată.
Controlul direcţiei radiaţiei emise, este determinată de proprietăţile cavităţii optice, şi de cuplorul de
ieşire. Numai fotonii care sunt emişi de-a lungul axei laserului vor cotinua să se întoarcă constrânşi de oglinzile
cavităţii optice. Deci ei vor stimula din ce în ce mai mulţi fotoni ce vor fi emişi pe direcţia axei.
Cantitatea de energie emisă în fiecare puls, este determinată de mediul activ şi de sistemul de excitare.

70
 Rubinul – Primul laser
Laserul cu rubin este un laser care funcţionează într-un domeniu foarte îngust al parametrilor.
Laserul cu rubin este un laser cu trei nivele, şi el este o surpriză că a fost primul laser făcut de om în istorie.
Deoarece în realitate, concret după primul articol publicat de Towns & Schawlow a fezabilităţii
efectului în spectrul vizibil, mule laboratoare de cercetare au investigat cu efort realizarea primului laser.
Prezumţia comună a fost că pompajul optic este ineficient deoarece aceştia erau gîndiţi ca gaze, şi ca în
explicaţiile anterioare, lăţimea absorbţiei spectrale în gaze este foarte îngustă. Aceştia cu toate că pompajul lor
cu o sursă cu bandă largă cum ar fi o lampă flash, ar fi foarte ineficient, cea mai mare parte a energiei de excitare
nu va fi absorbită, şi inversia de populaţie nu va fi realizată.
   
Barele de rubin mici au un diametru în jur de 6 mm , şi lungimea în jur de 7 cm .
Barele de rubin mari au un diametru în jur de 20mm , şi 20cm în lungime.
În figura 6.14 este descrisă schema primului laser cu rubin construit de Theodore Maiman.

Fig. 6.14: Descrierea schematică a primului laser cu rubin

Cum cristalul de rubin este o bijuterie, povestea spune că nevasta lui Maiman avea la gâtul ei unul când
ei veneau la conferinţă.
Rezumatul laserului cu rubin
Conform clasificării în grupe:
 Laser cu corp solid.
 Emite radiaţie în domeniul roşu al spectrului vizibil.
 Pompaj optic.
 Radiaţia este emisă în pulsuri.
 Laser cu trei nivele.
6.2.2 Laserul cu Neodim (Nd)
În laserul cu Nd ionii de Nd*3 (ca impurităţi de peste cîteva procente de greutate) sunt înlocuitorii
atomilor solidului gazdă din mediul activ.
Se cunosc medii solide gazdă ce sunt utilizate precum YAG:Nd în care ionii de Nd *3 sunt adăugaţi ca
impurităţi în:
 Sticle.
 Cristal de YAG (Granat de Ytriu şi Aluminiu).
 Cristal de YLF (LiYF4).
Selecţia dintre cele trei posibile gazde este în acor cu intenţia utilizării laserului:
 Sticla este utilizată ca material gazdă cînd este necesar un laser în impulsuri, cu putere mare a
fiecărui puls, şi rata de repetiţie a pulsurilor este scăzută.
Mediul activ al laserului cu sticlă dopată cu neodim poate fi confecţionat în formă de disc sau
bară, cu diametre peste 0,5 metri (!) şi lungimi mai mari de câţiva metri (!). Aşa dimensiuni sunt
posibile deoarece sticla este material izotrop, transparent, şi poate fi uşor prelucrat în forma corectă.
Procentul ridicat (mai mare de 6%) al ionilor de Nd pot fi adăugaţi în sticlă ca impurităţi.
Problema cu sticlele ca gazdă este că au o conductivitate termică proastă. Astfel răcirea laserul ui
când el funcţionează în undă continuă sau în frecvenţă ridicată de repetiţie este dificilă.
 Cristalul de YAG este utilizat pentru pulsuri cu frecvenţă de repetiţie ridicată (mai mult decât un puls pe
secundă). În acest caz o cantitate mare de căldură trebuie să fie transferată în afara laserului, şi
conductivitatea termică a cristalului de YAG este mult mai ridicată decît cea a sticlelor.

71
 Cristalul de YAG pe lângă calitatea ridicată necesară pentru laseri poate fi construit cu diametre de
 
2  15 mm şi lungimi de 2  30 cm .  
Preţul barelor laser cu YAG este ridicat, deoarece creşterea cristalelor este lentă şi un proces complicat.
Procentul de ioni de Nd în mediul gazdă YAG este de 1  4% din greutate.
Diagrama nivelelor de energie a laserului cu YAG:Nd
În figura 6.15 poate fi văzută diagrama nivelelor de energie a laserului cu YAG:Nd.

Fig. 6.15: Diagrama nivelelor de energie pentru un laser cu YAG:Nd.

Cum se vede în diagrama nivelelor de energie, laserii cu Nd sunt laseri cu patru nivele.
Ionul de Nd are două benzi de absorbţie, şi excitarea este făcută prin pompaj optic, ori cu lampă flash
pentru laserii în impulsuri, sau cu lampă în arc pentru laserii în undă continuă.
De pe aceste nivele excitate de energie, ionii de Nd sunt transferaţi pe nivelul laser superior printr-o
tranziţie neradiativă.
Emisia stimulată este de pe nivelul laser superior pe nivelul laser inferior, şi lungimile de undă a
 
fotonilor emişi este în jur de 1,06 m .
De pe nivelul laser inferior, se trece pe nivelul fundamental printr-o tranziţie neradiativă.
Laserii cu Nd în impulsuri
Laserii cu sticlă dopată cu Nd pot emite o cantitate mare de energie într-un singur puls, şi aceştia fac
posibilă aplicaţia pentru fuziunea laser.
 
În general energia per puls a laserilor cu Nd în impulsuri este în domeniul 0,01  100 J , şi rata de
 
repetiţie a pulsurilor este mai mare de 300 Hz .
Energia medie a laserului cu Nd în impulsuri poate fi ridicată.
Ca un exemplu: pulsuri de 0,5m sec cu energia de 10J  au puterea de 2  104 watt  .
Eficienţa totală a laserilor cu Nd este scăzută, şi este în domeniul: 0,1  2% .
Rezumatul caracteristicilor laserilor cu Nd:
 Laser cu corp solid.
 Emit în domeniul spectral Infra Roşu Apropiat (NIR).
 Pompaj optic.
 Funcţionează în impulsuri şi undă continuă.
 Laser cu patru nivele.
6.2.3. Laserul cu Alexandrită (Cr+3:BeAl2O4)
Laserul cu alexandrită este un laser cu corp solid în care ionii de crom (Cr +3) sunt dopaţi într-o cantitate
de 0,01  0,4% , într-un cristal de BeAl2O4.
Structura nivelelor de energie ale acestui laser este similară cu structura nivelelor de energie ale
laserului cu Rubin.
Laserul cu Alexandrită a funcţionat pentru prima oară în 1973 ca un laser cu trei nivele la lungimea de
 
undă de 680 nm .
La câţiva ani mai târziu, erau găsite lungimi de undă mai mari ale laserului cu Alexandrită ce poate funcţiona ca
un laser cu patru nivele, care poate avea acordabilă lungimea de undă în domeniul: 720  800 nm . 

72
 Acesta a fost primul laser acordabil cu corp solid ce a ajuns pe piaţa comercială.
În figura 6.15 se poate vedea un model de diagramă a nivelelor de energie ce explică acordabilitatea
acestui laser.

Fig. 6.16: Diagrama nivelelor de energie pentru Laserul cu Alexandrită

Laserii Vibronici
Ionii de Crom înlocuiesc atomi din cristalul de BeAl 2O4 într-un mod ce generează o distribuţie
asimetrică a atomilor în cristal. Această asimetrie provoacă vibraţii în cristal, ce opt fi văzute în diagrama de
energie în nivelele de energie joase vibraţionale. Astfel laserii cu Alexandrită (şi similar cu familia laserilor cu
Titan Safir) sunt denumiţi Laseri Vibronici.
De la tranziţiile laser ce sunt pe aceste nivele de energie închis înpachetate, lungimile de undă sunt
acordabile ca şi o lungime de undă continuă.
Laserul cu Alexandrită funcţionează la o singură lungime de undă ce poate fi acordată. Selecţia lungimii
de undă specifică laserului este dată de un alt element din cavitatea optică. Acest element trebuie să fie un filtru
acordat pe o bandă spectrală foarte îngustă. Filtrul determină pierderi la toate celelalte lungimi de undă,
exceptând lungimea de undă respectivă.
Acordarea lungimii de undă a laserului
În figura 6.17 se poate vedea un exemplu de element acordabil (o prismă) în interiorul cavităţii optice.

Fig. 6.17: Selectarea unei singure lungimi de undă în laserul acordabil cu o prismă.
Dispersia prismei provoacă fiecărei lungimi de undă o deviere la unghi diferit, şi numai o singură
lungime de undă va continua să se întoarcă înapoi şi să rămână în cavitatea optică.
Mişcarea prismei permite selecţia lungimii de undă dorită.
Benzile de pompaj sunt:
 380  630nm domeniul spectral ce este convenabil pentru lămpile flash
 410nm, şi 590nm ce sunt convenabile pentru pompajul cu diode laser.
Rezumatul proprietăţilor laserului cu Alexandrită:
 Puterea medie de ieşire a laserului cu Alexandită poate atinge 20 waţi (!).

73
  
Pot fi obţinute pulsuri de 100  sec , fiecare cu putere de 1 3 J .
 Eficienţa electrică totală de pompaj cu lampă flash a laserului cu Alexandrită este de aproximativ 1% .
 Panta eficienţei (Creşterea puterii de ieşire cu creşterea puterii de intrare) poate fi de 5% .

6.2.4. Laser cu centrii de culoare

Când cristalele de Halogenuri Alcaline se expun la radiaţii precum raze X sau electroni, se produc
defecte punctuale în cristal.
Aceste defecte punctuale adaugă multe nivele de energie la atomii din cristal (similar cu nivelele de
energie ale impurităţilor în semiconductori).
Aceste extra nivele de energie pot cauza absorbţii optice la lungimi de undă specifice, astfel
Halogenurile Alcaline transparente devin colorate. Aceste culori dau numele laserilor cu centri de culoare la
aceşti laseri.
Sunt câteva familii de defecte în cristale, dar ne vom limita pentru explicaţie la simplul defect numit
centrul F (din cuvântul german „Farbe” pentru culoare).
Fără detaliile specifice date despre nivelele de energie din cristale, este suficient să descriem defectul în
cristal ca regiune locală cauzată de o extra sarcină pozitivă. Această regiune poate fi privită ca un „nucleu” cu
electroni de jur împrejur de formă similară cu atomul de Hidrogen.
Electronul este legat de vacanţa pozitivă a Halogenului.
Stările de energie ale electronului excitat în reţea sunt puternic cuplate la vibraţiile reţelei. Astfel, toate
stările electronice sunt de bandă largă, rezultând în benzi largi de absorbţie şi de emisie.
Diferenţele dintre nivelele de energie ale centrilor de culoare şi ale atomului de Hidrogen sunt:
 Nivelele de energie ale centrilor de culoare sunt largi şi formează benzi, datorită interacţiunii dintre
atomii învecinaţi – şi vivraţiile cristalului.
 Cum se observă în figura 6.18, banda de absorbţie nu se aseamănă cu banda de emisie.

Fig. 6.18: Benzile spectrale de absorbţie şi emisie pentru centrii de culoare F din KCl.

Laserii acordabili cu centrii de culoare în cristale de Halogenuri Alcaline pot în principiu acoperi un
 
domeniu spectral de 0,6  4 m . Oricum, aceştia au probleme cu timpul de viaţă al acestor laseri, şi cu
stabilitatea lor în timpul funcţionării.
  
Laserii cu centri de culoare funcţionează la temperatura Azotului lichid 77 K .
0

Principalul avantaj al laserului cu centri de culoare este puritatea frecvenţei unice.


În modul unic de funcţionare în undă continuă, a fost obţinută o lăţime a liniei sub 4 KHz (!). 
Rezumatul caracteristicilor laserilor cu centri de culoare:
 Laser cu corp solid.
 Pompajul optic uzual oricărui laser (care emite în spectrul de absorbţie a ccentrilor de
culoare). Cum nivelele de energie nu sunt discrete ci de bandă, acesta este un laser acordabil, şi
poate fi controlată lungimea de undă de emisie.
Aplicaţiile laserilor cu centri de culoare:
 Cercetare fundamentală: Spectroscopia atomilor ţi moleculelor (datorită lăţimii înguste a
lungimii de undă emisă , şi acordabilitatea pe un domeniu larg).

74
  Chimia laseristică – la iniţierea reacţiei chimice prin excitare selectivă a nivelelor specifice ale
atomilor şi moleculelor.
6.2.5. Laserul cu Titan Safir
Ionul de Titan (Ti+3) înglobat în reţeaua Safirului (Al2O3) se obţine: Ti:Al2O3.
Acest material este mediul activ al laserului denumit Laser cu Safir dopat cu Titan.
Cantitatea de ioni de Titan din interiorul materialului gazdă este de aproximativ 0,1% , şi aceştia
înlocuiesc atomii de Aluminiu din crtistal.
Laserii cu Ti:Safir aparţin familiei de laseri denumiţi Laseri Vibronici, în care ionii trivalenţi de Crom
sau Titan sunt înglobaţi în solidul gazdă.
Laserul cu Ti:Safir a fost prima oară construit în 1982 de Peter Moulton în Laboratorul MIT Lincon.
Sisteme comerciale în undă continuă au intrat pe piaţă în 1988.
Aceştia înlocuiesc Laserii cu Colorant în domeniul infra roşu îndepărtat (NIR), deoarece aceştia sunt
mult mai fiabili şi uşor de utilizat.
Titanul este un metal de tranziţie, astfel Laserii cu Titan Safir aparţin laserilor cu metale de tranziţie.
Laserul cu Safir dopat cu Titan este un laser acordabil, eficient şi fiabil, în domeniul spectral vizibil şi
domeniul spectral infra roşu îndepărtat (NIR).
Rezumatul proprietăţilor laserilor cu Titan Safir:
 În general la pompajul optic se foloseşte un alt laser.
 Poate funcţiona în undă continuă sau în impulsuri.
 Puterea în undă continuă de câţiva waţi poate fi obţinută prin pompaj cu laser cu Argon ionizat.
 Au domeniul de reglaj întins ca toţi laserii cunoscuţi până în prezent, cu efect laser posibil la lungimile de
 
undă: 670  1100 nm .
 Funcţionează la temperatura camerei.
 Foarte eficienţi (peste 80% eficienţă cuantică la temperatura camerei).
Timpul de viaţă a stării excitate a Titanului dopat în Safir este de numai 3,2 sec , prea scurt pentru
pompajul cu lămpi flash. Astfel, sursa de pompaj este alt laser.
 
Maximul spectrului de absorbţie este aproape de 500 nm , deci laserii cu Argon ionizat sau laserii cu
vapori de cupru pot fi utilizaţi ca surse de pompaj.
Aplicaţiile Laserilor cu Titan Safir:
Principalele aplicaţii ale laserilor cu Safir dopat cu Titan sunt în laboratoarele de cercetare, în particular
în spectroscopie.
Domeniul larg de acordabilitate fac aceşti laseri (alături de cristalele nelineare pentru multiplicarea de
frecvenţă) atractivi pentru generarea pulsurilor acordabile de sub-picosecunde la lungimi de undă scurte.
Ca un exemplu, laserul cu Titan Safir este utilizat de NASA în proiectul LASE (Lidar Atmspheric
Sensing Experiment) pentru măsurarea vaporilor de apă şi aerosoli, şi efectele accestora în procesele
atmosferice.
Amplificatoarele cu Titan Safir pot produce:
 10 W .
Nivele de putere de tera-waţi
12

Pulsuri de femto-secunde 10 sec .

15

 Frecvenţe de repetiţie de 10 Hz .
 Lungimi dde undă în domeniul 760  840 nm .  
6.3. Diode Laser
Toate diodele laser sunt construite din materiale semiconductoare, şi toate proprietăţile electrice arată
care sunt caracteristicile diodelor electrice.
Pentru acest motiv diodele laser mai au denumirea de:
 Laseri cu semiconductori – în acord cu materialele conţinute.
 Laseri cu joncţiune – deoarece au joncţiune p-n.
 Laseri cu injecţie – deoarece electronii sunt injectaţi în joncţiune prin aplicarea unei tensiuni.
Ambele utilizări a diodelor laser comerciale şi în cercetare au suferit modificări dramaticce în ultimii
20 de ani ai secolului 20.
Astăzi numărul diodelor laser vândute într-un an este de ordinul milioanelor.
De fapt, familia diodelor laser care sunt utilizate în varietăţi largi de produse de consum includ:
Compact Discuri, Imprimante Laser, Scanere de Coduri de Bară, Comunicaţii optice.
Dezvoltarea istorică:
Dioda laser a fost inventată independent în 1962, în trei laboratoare de cercetare diferite din USA.

75
 Cercetătorii considerau că există radiaţie electromagnetică coerentă emisă de (joncţiunea p-n) diodă
construită dintr-un semiconductor de Ga-As.
Solidele pot fi divizate în 3 grupe:
 Izolatori – Materiale ce nu conduc bine curentul electric, precum cuarţul, diamantul, cauciucul sau
plasticul.
 Conductorii - Materiale ce conduc bine curentul electric, în special metalele precum aurul, argintul, sau
cuprul.
 Semiconductorii - Materiale ce au conductivitatea electrică cuprinsă între izolatori şi conductori.
Exemple: Ge, Si, GaAs, InP, GaAlAs. Conductivitatea semiconductorilor creşte cu temperatura, în
timp cce la metale conductivitatea scade cu creşterea temperaturii datorită creşterii vibraţiilor cineticcce
ale atomilor.
Nivelele de energie
Fiecare atom sau moleculă a unui gaz este la o distanţă mare de cele învecinate, în felul acesta poate fi
tratat, ca izolat faţă de cele înconjurătoare.
În mod similar cu atomii izolaţi de gaz, putem trata câţiva atomi ai unui material (la fel ca atomii de
impurităţi) care sunt adăugaţi mediului înconjurător solid omogen al oricărei substanţe.
În contrast cu nivelele de energie separate ale unui gaz, sau a numărului mic de atomi de impurităţi în
solidul omogen, electronii dintr-un semiconductor sunt în benzi lagi de energie, care sunt compuse dintr-un
număr mare de nivele de energie grupate laolaltă de efecte cuantice.
Aceste benzi de energie aparţin în totalitate materialului şi nu pot fi asociate ca unui singur atom.
Lăţimea de bandă creşte cu scăderea distanţei dintre atomi, şi interacţiunea creşte cu atomii înconjurători.
Benzile de energie în semiconductor sunt împărţite în 2 tipuri:
 Banda de valenţă – Electronii în banda de valenţă sunt legaţi de atomii semiconductorului.
 Banda de conducţie – Electronii din banda de conducţie sunt liberi să se mişte peste tot în semiconductor.
Separarea dintre banda de valenţă şi banda de conducţie este numită Energie de Gol, şi nu pot fi găsite
nivele de energie ale electronilor în interiorul acestei regiuni. Dacă un electron din banda de valenţă primeşte
suficientă energie, el poate „sări” peste energia de gol în banda de conducţie.
Benzile de energie pline sunt acele nivele de energie ale electronilor interiori, care sunt ţinuţi de atom,
şi nu participă la legăturile dintre atomii din solid. Pentru ca solidul să conducă electricitatea, electronii trebuie
să se mişte în solid.
Izolatorul
Într-un izolator – banda de valenţă este plină cu electroni, deci electronii nu se mişcă în banda de
valenţă. Pentru ca să se producă conducţie de electricitate, electronii din banda de valenţă trebuie să treacă în
banda de conducţie. Astfel, energia furnizată electronilor din banda de valenţă trebuie să fie mai mare decât
energia benzii interzise (energia de gol), în succesiune pentru ai transfera în banda de conducţie.
Deoarece energia benzii interzise a izolatorilor este largă, este dificil acest transffer de energie
electronilor. Astfel, izolatorii sunt proşti conducători.
Structura nivelelor de energie a unui izolator poate fi văzută în figura 6.19a.

Fig. 6.19a: Nivelele de energie pentru un izolator

Conductorul
Într-un conductor (metal) – Benzile de valenţă şi conducţie se suprapun, practic energia de separare este
zero. Astfel, electronii necesită o foarte mică energie pentru a sta în banda de conducţie, şi a conduce
electricitatea.
Structura nivelelor de energie pentru un conductor poate fi văzută în figura 6.19b.

76
 Fig. 6.19b: Nivelele de energie pentru un conductor

Semiconductorul
Într-un semiconductor – energia benzii interzise este foarte mică, şi o foarte mică energie le este
necesară electronilor pentru a fi transferaţi din banda de valenţă în banda de conducţie. Este suficientă energia
termică egală la temperatura camerei.
Cu creşterea temperaturii, şi mai mulţi electroni vor fi transferaţi în banda de conducţie. Acest proces
produce o creştere a conductivităţii cu creşterea temperaturii.
Structura nivelelor de energie pentru un semiconductor poate fi văzută în figura 6.20.

Fig. 6.20: Nivelele de energie pentru un semiconductor

După transferul unui electron din banda de valenţă în banda de conducţie, rămâne un „gol” în banda de
valenţă.
Aceste „goluri” sunt similare în comportament cu mişcarea sarcinilor pozitive în banda de valenţă ca
rezultat a aplicării tensiunii.
În procesul de conducţie electrică, participă ambele sarcini electronii din banda de conducţie, şi cele
„pozitive golurile” care rămân în banda de valenţă după „sărirea” electronilor în banda de conducţie.
Pentru controlul tipului şi densităţii sarcinilor electrice într-un semiconductor, sunt adăugate în
semiconductor impurităţi care sunt extra sarcini electrice.
Aceste impurităţi de sunt atomi neutri electric.
Impurităţile
Într-un material semiconductor „pur” structura benzilor de energie şi energia benzii interzise sunt
determinate de material.
Prin adăugarea în material a unui număr diferit de sarcini electrice, nivelele de energie suplimentare fac
să crească banda interzisă (cum se vede în figura 6.21).
Dacă impurităţile conţin mai mulţi electroni decât semiconductorul pur. Aceste extra sarcini electrice
sunt negative (electroni), şi materialul se numeşte „semiconductor de tip n”. În astfel de material, extra nivelele
de energie sunt adăugate foarte aproape de banda de conducţie. O foarte mică cantitate de energie este necesară
să excite electronii pentru a trece în banda de conducţie, în felul acesta sarcinile electrice libere sunt disponibile
pentru conducţia electrică.
Dacă impurităţile conţin mai puţini electroni decât semiconductorul pur, extra nivelele de energie sunt
adăugate foarte aproape de banda de valenţă. Acest materialul se numeşte „semiconductor de tip p”.
În figura 6.21 este arătată influienţa în forma benzilor de energie a adăugării de impurităţi.

77
 Fig. 6.21: Nivelele de energie într-un semiconductor cu impurităţi.

Efectul laser într-un laser cu semiconductor

Cînd un semiconductor de tip „p” este ataşat la un semiconductor de tip „n”, vom obţine o joncţiune p-
n.
Această joncţiune conduce electric într-o direcţie preferenţială Această creştere direcţională a
conductivităţii este comună mecanismului pentru toate diodele şi tranzistorii în electronică.
În figura 6.22 se observă benzile de energie pentru o joncţiune p-n ideală fără nici o tensiune electrică
aplicată acesteia.
Acest aranjament al benzilor de energie într-o joncţiune este baza pentru efectul diodelor laser.

Fig. 6.22: Nivelele de energie într-o joncţiune p-n fără să se aplice o tensiune

Nivelul maxim de energie pe care îl pot ocupa electronii se numeşte nivel Fermi.
Când contactul pozitiv al tensiunii este conectat la partea „p” a joncţiunii p-n, şi tensiunea negativă este
conectată la partea „n”, curentul circulă prin joncţiunea p-n. Această conectare este denumită polarizare directă
a tensiunii.
Când este conectată cu polarizarea inversă, aceasta este denumită polarizare inversă a tensiunii, şi ea
cauzează o creştere a barierei de potenţial dintre partea „p” şi partea „n”. Astfel împiedicând curentul să circule
prin joncţiunea p-n.
Aplicarea tensiunii pe joncţiunea p-n
Când tensiunea este aplicată pe joncţiunea p-n, se schimbă populaţia benzilor de energie.
Tensiunea poate fi aplicată joncţiunii în două configuraţii posibile:
1. Tensiunea polarizată direct – înseamnă că polul negativ al tensiunii este conectat la partea „n” a joncţiunii, şi
partea pozitivă este conectată la semiconductorul de tip „p”, cum se observă în figura 6.23.

78
 Fig.6.23: Banda de energie a unei joncţiuni p-n care este polarizată direct cu o tensiune.

Polarizarea directă a tensiunii crează purtători de sarcină suplimentari în joncţiune, scăzând bariera de
potenţial, şi provoacă injecţia de purtători de sarcină, transversând joncţiunea, dintr-o parte în alta.
Cînd un electron din banda de conducţie a părţii „n” este injectat prin joncţiune într-un „gol” liber din
banda de valenţă a părţii „p”, se produce procesul de recombinare (electron + gol). Ca rezultat al procesului de
recombinare, se eliberează energie.
Pentru diodele laser avem interesant cazul specific când această energie se eliberează sub formă de
radiaţie laser. O creştere abruptă a conductivităţii are loc când tensiunea polarizată direct esteaproximativ egală
cu cea pentru energia de „gap” a semiconductorului.
2. Tensiunea polarizată invers – care provoacă o creştere a barierei de potenţial a joncţiunii, şi scade posibilitatea
pentru un electron să treacă joncţiunea dintr-o parte în alta. Creşterea abruptă a tensiunii polarizată invers la
valori înalte (zeci de volţi), poate produce străpungerea (avalanşă) joncţiunii.
Construcţia diodei laser
În figura 6.24 se arată structura straturilor unei diode laser simple.

Fig. 6.24: Structura de bază a unei diode laser.

Aceste straturi de materiale semiconductoare sunt dispuse într-un mod care să creeze o regiune activă a
joncţiunii p-n, în care fotonii sunt creaţi datorită procesului de recombinare.
La partea superioară şi cea inferioară, câte un strat metalic permite conectarea laserului la o sursă de
tensiune externă.
Tensiunea este aplicată pe contactele metalice deasupra şi dedesuptul straturilor semiconductoare.
Latura semiconductorului cristalin este tăiată pentru a servi ca oglindă de ieşire a cavităţii optice.
Radiaţia laser de ieşire de la o diodă laser
În figura 6.25 este descrisă forma radiaţiei electromagnetice laser de la o diodă laser simplă construită
ca straturi.

Fig. 6.25: Profilul radiaţiei de ieşire de la o diodă laser simplă

79
 Radiaţia iese sub o formă rectangulară dintr-un strat activ foarte subţire şi se împrăştie în unghiuri
diferite pe două direcţii.
Ulterior vom descrie structuri speciale care permit confinarea stratului activ la o regiune mică, şi
controlând forma profilului radiaţiei laser.
Rezumatul diodelor laser până în acest moment:
 Purtătorii de sarcină în diodele laser cu semiconductori sunt electronii liberi din banda de conducţie,
precum şi golurile pozitive din banda de valenţă.
 Într-o joncţiune p-n, electronii pot „cădea” pe goluri, care au stări energetice coborâte.
 Curentul ce trece printr-o joncţiune p-n a unei diode laser, cauzat de ambele tipuri de purtători de sarcină
(electroni şi goluri), se recombină împreună în joncţiune, prin procesul de Recimbinare. Energia acestora se
dispersează sub formă de fotoni de lumină.
Energia unui foton este aproximativ egală cu energia benzii interzise (E g).
 Energia benzii interzise (Eg) este determinată de compoziţia chimică a diodei laser, şi de structura cristalului.
Caracteristica I-V a diodei laser
Dacă nu există condiţia de „inversie de populaţie” (ce este necesară pentru efectul laser), fotonii vor fi
emişi prin emisie spontană.
Aceşti fotoni vor fi emişi întâmplător în toate direcţiile, aceasta este funcţionarea de bază a diodelor
luminoase emisive (LED).
Condiţia pentru inversia de populaţie depinde de pompaj.
Prin creşterea curentului de injecţie printr-o joncţiune p-n, ajungem la curentul de prag, care
îndeplineşte această condiţie.
În figura 6.26 se arată un exemplu al puterii de ieşire a unei diode laser în funcţie de curentul de
injecţie.

Fig. 6.26: Puterea de ieşire a diodei laser în funcţie de curentul de intrare

Se vede clar în acest grafic că panta în emisia stimulată (laser) este mult mai mare decât panta emisiei
spontane (LED).
Curentul de prag pentru efectul laser este determinat de intersecţia tangentei la graficul emisiei
stimulate cu axa curentului (acest punct este foarte aproape de punctul de modificare a pantei).
Când curentul de prag este scăzut, se pierde energie puţină ce va fi transformată în căldură, şi multă
energie va fi transmisă radiaţiei laser (Eficienţă laser ccrescută). În practică, parametrul important este densitatea
 2

de curent, care este măsurată în amperi pe cm2 A / cm prin secţiunea perpendiculară pe joncţiune.
Dependenţa parametrilor diodei laser de temperatură
Una din problemele diodelor laser este creşterea curentului de prag pentru efectul laser cu creşterea

temperaturii  T .
3

Funcţionarea diodelor laser la temperaturi scăzute necesită curenţi mici.
La trecerea curentului prin diodele laser se cează căldură.
Dacă căldura disipată nu este adecvată, temperatura diodei creşte, şi duce la creşterea curentului de
prag.
Prin modificarea temperaturii se produce modificarea lungimii de undă emisă de dioda laser. În figura
6.27 este arătată modificarea lungimii de undă cu temperatura. Aceasta este compusă din 2 părţi:
1. O creştere graduală a lungimii de undă cu creşterea temperaturii, până ce:
2. Se produce un salt la alt mod longitudinal. Acest salt se numeşte „mod se salt”.

80
 Fig. 6.27: Modificarea lungimii de undă a diodei laser cu temperatura.

Datorită variaţiilor de temperatură, pentru obţinerea de puteri mari a radiaţiei laser în continuu se
impune realizarea de structuri speciale.
Reţinerea luminii în interiorul regiunii active
Un factor important în construcţia diodelor laser este reţinerea luminii în interiorul regiunii active.
Reţinerea este realizată prin plasarea de diferite materiale înăuntrul stratului activ. Astfel, primul tip de
diode laser este conform cu structura straturilor închise în stratul activ (vezi figura 6.28 de mai jos).
Numele fiecărei familii de diode laser este dată de tipul materialelor din apropierea stratului activ:
 Homojoncţiune laser – Întregul laser este confecţionat dintr-o singură substanţă, în general
GaAs. În această structură simplă, fotonii emişi nu sunt reţinuţi pe direcţii perpendiculare pe
axa laserului. Astfel, laserul nu este eficient.
 Heterostructura simplă – la una din laturile stratului activ este un material cu energie diferită a
benzii interzise. Energiile diferite a benzilor interzise a două straturi determină o diferenţă a
indicilor de refracţie a materialelor, deci putem construi structuri ghid de undă care reţin
fotonii în aria specifică. În practică, al doilea strat este construit dintr-un material care este
similar cu primul strat dar are un indice de refracţie mai scăzut.
Exemplu: GaAs şi GaAlAs sunt materiale tipice utilizate pentru straturile adiacente în dioda
laser.
 Heterostructura dublă – la ambele capete a stratului activ este alt material, care este diferit de
stratul activ şi are un indice de refracţie scăzut (energie ridicată a benzii interzise).
Exemplu: stratul activ de GaAs conţinut între două straturi de GaAlAs. În această structură
lumina este reţinută în stratul activ. Astfel, aceste tipuri de structuri cresc eficienţa laser, şi fac
posibilă funcţionarea diodelor laser la temperatura camerei.

Diferite structuri de diode laser

O construcţie tipică de strat activ este în forma de linie îngustă (linie geometrică), cuprinsă între două
straturi (de o parte şi de alta) din alt material. Aceste tipuri de diode laser se numesc Lasere formate cu indici de
refracţie.
În figura 6.28 sunt arătate exemple de diferite structuri laser pentru reţinerea luminii laser în regiunea
specifică.

81
 Fig. 6.28: Exemple de diferite structuri laser pentru menţinerea luminii laser în regiunea specifică.

Diode laser cu câştig controlat

Prin aplicarea de electrozi metalici deasupra şi dedesuptul părţilor laserului, regiunea unde curentul
rămâne este limitată.
Forma spaţială de curgere a curentului provoacă pompaj selectiv. Ca o consecinţă, inversia de populaţie
are loc numai în regiunea unde rămâne curent.
În figura 6.28 se arată un exemplu, unde electrodul sub formă de dungă îngustă este în partea de sus a
laserului. Curentul limitează aria regiunii active unde se produce amplificare. Numai în această regiune lumina
va fi amplificată.
Avantajele diodelor laser cu câştig controlat:
1. Producţie simplă.
2. Este simplu de a obţine puteri ridicate, prin creşterea de curent , se lărgeşte regiunea unde se
produce amplificarea.
Dezavantajele diodelor laser cu câştig controlat:
1. Calitatea fasciculului de ieşire este mai proastă decât laserii cu controlul indicilor de refracţie.
2. Este mai dificil de a obţine stabilirea unei singure frecvenţe la ieşire a acestor laseri.
Diode laser împachetate
Dimensiunile mici a diodelor laser, necesită împachetarea specială ce permite utilizarea comodă a
acestora. Sunt multe moduri de împachetare, dar standard este similar cu împachetarea tranzistorilor, şi include
în împachetare colimarea optică de bază pentru a crea un fascicul utilizabil (ca în figura 6.29).

82
 Fig.6.29a: Împachetarea unei diode laser comerciale

Fig. 6.29b: Secţiune perpendiculară prin ansamblul unei diode laser comerciale.

Pentru a obţine putere ridicată pentru diodele laser, au fost dezvoltate serii speciale de diode laser.
Aceste serii de diode emit împreună radiaţia sincronizată, şi puterea de ieşire disponibilă este de zeci de waţi. Cu
toate că radiaţia este emisă de multe diode laser, acestea sunt cuplate optic astfel că este posibil să obţinem la
ieşire coerenţă laser la aceste lasere speciale.
Avantajele diodelor laser:
 Eficienţă foarte ridicată (mai mult de 20% din energia de intrare este emisă ca radiaţie laser).
 Fiabilitate înaltă.
 Timp de viaţă foarte lung (estimat la mai mult de 100 ani de funcţionare în continuu !).
 Preţ foarte mic – Diodele laser sunt fabricate utilizând tehnici de producţie utilizate în industria
electronică.
 Posibilitatea de realizare a modulării directe a radiaţiei emise, prin controlarea curentului electric
de prag prin joncţiunea p-n. Radiaţia emisă este o funcţie liniară de curent şi poate atinge o
modulare de zeci de GHz (!). Un sistem experimental, utilizân fibre optice mono-mod, transmite
 
informaţie la o rată de 4 GHz , care este echivalentă cu transmisia simultană a aproximativ
50.000 telefoane cuplate pe o fibră optică (fiecare linie telefonică ocupă o bandă de frecvenţă de
64KB / s).
 Volum mic, şi greutate mică.
 Curent de prag foarte scăzut.
 Consumă energie puţină.
 Banda de frecvenţă îngustă care poate fi de câţiva kilo-Herţi în special diodele laser.

Cavităţi optice speciale în diodele laser

Cavitatea optică simplă a diodei laser este făcută prin polisarea cristalului de semiconductor din care
este făcut laserul la ambele capete ale laserului. Polisarea generează un plan perpendicular pe planul mediului
activ, deci acesta este perpendicular pe axa laserului.

83
 Datorită indicilor de refracţie mari n  3,6 ai materialele semiconductoare utilizate pentru
  n  1  
2

fabricarea diodelor laser, reflexia pe capetele polisate ale cristalului este de peste 30% R    . Este
  n  1  

posibil să se schimbe această reflectivitate prin utilizarea unei depuneri reflectătoare pe această suprafaţă. Un tip
de depunere are 100% reflectivitate pe un capăt al diodei laser.
În unele diode laser radiaţia emisă prin suprafaţa de la capăt este utilizată pentru monitorizarea ieşirii
laserului. Pe laser poate fi fabricat un detector din acelaţi material semiconductor, utilizând aceleaşi procese de
fabricaţie. Astfel, monitorizarea este directă şi în timp real, şi poate fi utilizată ca feedback pentru controlul
ieşirii laserului.
Pot fi fabricate cavităţi mai complicate şi diferite prin utilizarea unei reţele la capătul stratului activ al
laserului. Două structuri principale utilizează reţele în loc de oglinzi la capetele cavităţii optice (vezi figura
6.30):
1. DFB (Distributed FeedBack Laser) = în care reţeaua este distribuită pe întreaga lungime a
mediului activ. Lungimea de undă a reţelei determină lungimea de undă de emisie a laserului.
Aceste lasere emit radiaţie pe o linie spectrală foarte îngustă.
2. DBR (Distributed Bragg Reflector) = în care reţeaua este în afara regiunii mediului activ, într-
un loc unde nu circulă curent (partea pasivă a cavităţii).

Fig. 6.30: Cavităţi optice speciale utilizate la producerea diodelor laser cu linii de emisie înguste.

Cuplajul diodelor laser

Există structuri laser speciale în care două lasere sunt conectate optic.
Radiaţia emisă de un laser este transferată altui laser, care este controlat separat de o altă sursă de curent.
Astfel de lasere sunt denumite: Diode laser C3 = Cleaved Coupled Cavity Diode Lasers.
În figura 6.31 se prezintă un exemplu cu astfel de structură.

84
 Fig. 6.31: Diodă laser C3 cu cavitate cuplată alipit
6.4. Laser cu colorant
Laserul cu colorant poate fi considerat ca un dispozitiv special ce converteşte radiaţia electromagnetică
de o lungime de undă, în altă lungime de undă care poate fi reglabilă.
La ieşirea laserului cu colorant este întodeauna o radiaţie coerentă reglabilă într-o regiune spectrală
specifică, determinată de materialul colorantului.
Istoric:
Primul laser cu colorant a fost construit în 1965 în laboratoarele IBM din SUA, de Peter P. Sorokin şi
J.R. Lankard.
Ei au descoperit efectul laserului cu colorant în timpul cercetării fluorescenţei coloranţilor moleculari
organici, care erau excitaţi cu laserul cu rubin.
În 1967 cercetătorii au descoperit posibilitatea acordării lungimii de undă, utilizând o reţea de difracţie
la un capăt a cavităţii optice.
Mediul activ şi nivelele de energie în laserul cu colorant:
Molecula de colorant este alcătuită din molecule organice mari fluorescente ce conţin un număr mare
de structuri ciclice.
Mediul activ al unui laser cu colorant este alcătuit din molecule de colorant dizolvate într-un lichid care
este în general de tio alcool.
Deoarece la interacţiunea moleculelor de colorant şi solvent, se produce o lărgire a nivelelor de energie
vibraţionale, în consecinţă, se formează un spectru de bandă largă.
Soluţiile de colorant molecular organic au benzi largi de absorbţie şi de emisie.
În figura 6.33 se poate vedea un exemplu de benzi spectrale a unui colorant uzual: Rodamina G6.

Fig. 6.33: Spectrul de absorbţie (linia continuă) şi spectrul de emisie (linia punctantă)
al Rodaminei G6 în metanol.

Diagrama simplificată a nivelelor de energie ale Laserului cu colorant

Structura nivelelor de energie este foarte complexă pentru un colorant molecular organic într-un
solvent. În figura 6.34 de mai jos este descrisă o explicaţie ce se bazează pe o diagramă simplificată de nivele de
energie.

Fig. 6.34: Diagrama simplificată a nivelelor de energie ale laserului cu colorant.

85
 Lărgimea fiecărei benzi de energie este de ordinul de zeci de electroni volţi eV  . La temperatura
camerei, energia termică de vibraţie este de ordinul a 1
40
eV  . Astfel, fiecare nivel de energie inferior este
plin (marcat cu culoare închisă în figura 6.34).
Timpul de viaţă a nivelului excitat în laserul cu colorant
Cum se vede în figura 6.33, moleculele de colorant absorb şi emit într-un domeniu spectral larg.
Toate tranziţiile între benzile de energie crează un spectru continu de lungimi de undă.

Fig. 6.33: Spectrul de absorbţie (linia continuă) şi spectrul de emisie (linia punctantă)
al Rodaminei G6 în metanol.

Faptul că banda de energie este largă, determină timpul de viaţă a nivelelor excitate să fie foarte scurt
datorită a două motive:
1. Avem un număr mare de tranziţii laser posibile.
2. Numărul de ciocniri dintre molecule în lichid este foarte mare, şi energia transferată în timpul fiecărei
ciocniri determină o depopulare rapidă a stării excitate.
Excitarea laserului cu colorant:
Inversia de populaţie în laserul cu colorant este obţinută prin pompaj optic – iluminarea cu o radiaţie
electromagnetică la o lungime de undă adecvată.
De la fiecare foton ce transportă o anumită energie, şi din aceasta o parte este pierdută (sub formă de
căldură) în procesul de pompaj optic. Astfel, lungimea de undă emisă de un laser este mai mare decât lungimea
de undă de pompaj.
Când molecula de colorant este excitată optic prin absorbţia unui foton, aceasta „sare” pe o stare
excitată.
Într-un timp foarte scurt, de ordinul pico-secundelr, molecula excitată coboară pe o bandă de energie
joasă printr-o tranziţie ne-radiativă.
Din această poziţie molecula poate efectua o tranziţie laser pe orice loc din banda inferioară, şi de aici,
coboară printr-o tranziţie ne-radiativă pe nivelul fundamental inferior.
Deci tranziţia laser se poate produce pe orice poziţie a nivelului larg inferior, un laser cu colorant poate
emite un domeniu spectral larg de radiaţie electromagnetică.
Concluzii pentru diagrama simplificată a nivelelor de energie:
 Spectrul de florescenţă este independent de spectrul de excitare, deoarece la o excitare fotonică lungă
avem suficientă energie să excităm molecula de colorant.
 Dacă cel mai inferior nivel laser (bandă inferioară lată) este gol, este foarte uşor să obţinem inversie de
populaţie între partea inferioară a benzii superioare şi cea mai inferioară bandă.
 Este posibil să se obţină laser cu colorant de putere mare, dacă sunt multe molecule de colorant
dizolvate în mediul activ, în comparaţie cu procentajul scăzut al ionilor din mediul activ al laserilor cu
corp solid.
 Domeniul spectral acordabil al laserilor cu colorant este larg de la fiecare moleculă ce poate efectua
tranziţie între orice nivele din interiorul benzii inferioare. Ordinul de mărime a domeniului acordabil
 
este 50  100 nm .
Condiţiile necesare pentru molecula de colorant a laserului cu colorant
 Absorbţie ridicată la lungimea de undă de excitare.
 Depopulare rapidă în jos de pe banda excitată.
 Probabilitate scăzută pentru tranziţiile de pe banda inferioară a benzii excitate pe banda inferoară.
 Absorbţie scăzută la lungimile de undă emise.
Există două construcţii posibile pentru laserul cu colorant:
1. Colorantul lichid este în interiorul unei cuve transparente, şi energia optică de pompaj este trimisă în
interiorul cuvei.

86
2. Colorantul lichid este circulat printr-o diuză specială, şi energia optică de pompaj este trimisă lichidului în
interiorul diuzei (vezi figura 6.35).

Fig. 6.35: Laserul acordabil cu colorant cu curgere de colorant.

Acordarea laserului cu colorant:

Selectarea în dreapta laserului cu colorant a lungimii de undă se face cu o prismă sau reţea de difracţie la
capătul cavităţii optice. În figura 6.36a este arătat un exemplu de selectare cu reţea de difracţie.

Fig. 6.36a: Acordarea laserului cu colorant cu reţea de difracţie.

În figura 6.36b este arătat un exemplu de selectare a lungimii de undă cu prismă.

Fig. 6.36b: Acordarea laserului cu colorant cu prismă.

87
 Avantajele laserului cu colorant:
 În mod natural lichidul este omogen, şi nu este dificil să realizăm solid perfect omogen fără defecte.
 Este relativ uşor să schimbăm tipul de lichid utilizat ca mediu activ. Astfel, se schimbă domeniul
lungimii de undă a radiaţiei emise.
 Lichidul transportă căldura produsă în timpul procesului laser, deci răcirea laserului este simplă. Mediul
activ este înlocuit continuu.
 Proprietăţile speciale ale radiaţiei de ieţire a laserului cu colorant sunt:
- lăţimea liniei foarte îngustă,
- pulsuri foarte înguste.
Dezavantajele laserului cu colorant:
 Cei mai mulţi laseri cu colorant utilizează lichid ca mediul activ, care complică păstrarea laserului.
 Excitarea se realizează cu un alt laser, ce complică sistemul.
 Timpul de viaţă scurt al colorantului. Calitatea colorantului se degradează în timp, şi necesită
schimbareal lui.
 Funcţionarea în continuu este scumpă.
 Coloranţii pot fi toxici (otrăvitori).
 Solvenţi volatili.
În ultimii ani, au fost dezvoltaţi laserii cu colorant cu corp solid.
Dezavantajul lichidului se elimină incluzând molecula de colorant într-un material solid.
Aplicaţiile laserului cu colorant:
 În principal utilizarea laserului cu colorant în undă continuă este reducerea lăţimii benzii (lălimea liniei)
radiaţiei electromagnetice. Este posibil să se pompeze laserul cu colorant cu un alt laser, şi lăţimea liniei
la ieţirea laserului cu colorant va fi peste 1% din laserul de pompaj, în timp ce pîstrează în jur de 70%
din energia originală. Rezultatul este un laser acordabil cu lăţimea liniei foarte îngustă. Este foate uşor
să se obţină pulsuri foarte scurte la ieţirea laserului cu colorant. Cele mai bune pulsuri au 10 -14secunde
pentru cercetare.
 În medicină – Laserii cu colorant sunt utilizaţi pentru distrugerea tumorilor care au lungimea de undă
specifică de absorbţie selectivă .
 În medicină – pentru terapia fotodinamică (PDT).
 În medicină – pentru distrugerea calculilor renali prin unde de şoc create cu pulsuri scurte.
Caracteristicile laserilor cu coloranţi:
 Mediul activ lichid.
 Funcţionează în special în spectrul vizibil.
 Excitarea optică – utilizarea unui alt laser.
 Poate emite radiaţie în continuu sau în impulsuri – determinată de mecanismul de excitare şi de
structura laserului.
 Laser cu patru nivele.
 Laser acordabil.

6.5. Laseri speciali

Cîţiva laseri au la bază unul din principiile fizice diferite decât a laserilor „standard” care au fst descrişi
anterior.
Caracteristicile ne standard pot fi:
 Energia de pompaj este specială cum este laserul cu electroni liberi (FEL).
 Lungimea de undă este specială, precum laserul cu raze X.
 Mediul activ are o formă specială, precum laserul cu fibră.
În ultimii ani s-au desfăşurat activităţi de cercetare precum:
 Laser fără inversie (LWI) (Laser Without Inversion) – în care efectul laser poate apare fără să se
producă inversie de populaţie.
 Laser atomic – care este realizat prin Condensare Bose Einstein (BEC) (Bose Einstein Condensation) la
temperatură foarte scăzută.

6.5.1. Laserul cu electroni liberi (FEL)

Laserii cu gaz, sau laserii cu corp solid, emit radiaţie electromagnetică la lungimile de undă specifice,
care corespund tranziţiilor specifice dintre nivelele de energie ale mediului activ al laserului.
Laserul cu electroni liberi este un dispozitiv care emite radiaţie electromagnetică de putere mare la
orice lungime de undă. Lungimea de undă emisă depinde de construcţia laserului, şi nu de proprietăţile mediului
activ.
Eficienţa laserului cu electroni liberi poate fi foarte ridicată, peste 65%.

88
 Explicaţia funcţionării laserului cu electroni liberi:
Un fascicul de electroni liberi este accelerat în vid într-un dispozitiv denumit accelerator de electroni.
Deoarece aceşti electroni liberi nu sunt ataşaţi la nici un material (aceştia sunt liberi ...), ei nu sunt
limitaţi la energia de tranziţie specifică atomilor sau moleculelor. Astfel, ei pot emite radiaţie la orice lungime de
undă.
In figura 6.37 este descrisă structura laserului cu electroni liberi.

Fig. 6.37: Structura laserului cu electroni liberi

Componentele laserului cu electroni liberi

Radiaţia electromagnetică într-un laser cu electroni liberi este creată ca rezultat a interacţiunii a trei
factori:
1. Fasciculul electronilor cu energie înaltăm care se mişcă la o viteză apropiată de viteza luminii în vid.
2. Fasciculul de radiaţie electromagnetică ce se mişcă în aceeaşi direcţie cu fasciculul de electroni.
3. Câmpul magnetic care este dispus într-un mod periodic în spaţiu (vezi figura 6.37). Astfel câmpul
magnetic este format dintr-o serie de magneţi în care fiecare vecin are direcţia câmpului opusă. Acest
aranjament se numeşte Vibrator (Wiggler) sau Ondulatoriu.
Principiul de funcţionare al laserului cu electroni liberi
Electronii acceleraţi pot transfera o parte din energia lor cinetică câmpului electric oscilant în radiaţie
electromagnetică. Aceasta se produce când direcţia de mişcare a electronilor este pe diecţia de oscilaţie a
câmpului electric.
Radiaţia electromagnetică este o undă transversală, în care câmpul electric este oscilant într-o direcţie
perpendiculară pe direcţia de propagare a fasciculului. Astfel, fasciculul electromagnetic trebuie să fie polarizat
liniar (oscilează numai într-un plan) în planul de oscilaţie a electronilor, care este perpendicular pe planul
câmpului magnetic periodic.
Viteza electronilor de-a lungul câmpului magnetic periodic trebuie ajustată la perioada de vibraţie.
Această cerinţă poate fi înţeleasă pe baza forţei Lorentz care descrie forţa de acţiune asupra particulelor
încărcate electric care se deplasează în câmp magnetic:
  
F  qv  B.


 
Câmpul magnetic B este perpendicular pe direcţia de deplasare a electronilor v . Astfel, este
schimbată direcţia de deplasare pe o direcţie care este perpendiculară pe câmpul magnetic şi pe direcţia de
deplasare a electronului (produsul vectorial).
Deoarece câmpul magnetic este periodic, este produsă o schimbare în direcţia de deplasare a
electronilor.
Rezultatul este o traiectorie curbilinie a electronilorcare produce pierderi de energie sub formă de
radiaţie electromagnetică (sarcinile electrice accelerate emit radiaţie electromagnetică).
Lungimea de undă la ieşirea laserului cu electroni liberi este determinată de perioada de vibraţie, şi de
energia electronilor.
Istoria dezvoltării laserului cu electroni liberi:
Primul calcul al spectrului de emisie a unui fascicul de electroni ce se mişcă într-un câmp magnetic
periodic a fost efectuat în 1951 de Hans Mots la Universitatea Stanford.
În următorii ani după primul calcul, acelaşi laborator a obţinut fascicul de radiaţie electromagnetică
incoerentă de culoare albastru-verde, şi radiaţie coerentă în spectrul lungimilor de undă milimetrice. Puterile

obţinute de ei erau de 1 10 Wati . 
În alt laborator, Robert Phillips a reuşit în 1957 să construiască Maserul cu electroni liberi pe când
privea la schimbul tuburilor de microunde. El a obţinut 150 KW la lungimea de undă de 5 mm .  

89
 În 1964 cercetările s-au oprit, şi au reînceput din nou în 1975, când John Madey inventează Laserul cu
 
Electroni Liberi (FEL) la Universitatea Stanford. Acel laser funcţiona la 10,6 mm . Madey utiliza un
accelerator liniar de electroni excitat prin radiofrecvenţă.
Aplicaţiile laserului cu electroni liberi:
Multe din aplicaţiile laserului cu electroni liberi sunt aplicaţii militare. Astfel, multe cercetări ale acestui
subiect au fost ţinute în Laboratoarele de Cercetare Naţionale ale SUA şi Uniunii Sovietice.
Astăzi, multe aplicaţii civile sunt pentru utilizări medicale, datorită acordabilităţii lungimii de undă, şi
adaptibilitatea la lungimea de undă specifică interacţiunii radiaţiei electromagnetice la ţesutul biologic.
La funcţionarea unui laser cu electroni liberi, un fascicul de electroni este accelerat la o viteză foarte
mare apropiată de viteza luminii (electroni relativişti). Pentru aceasta, se utilizează curenţi foarte mari (mii de
amperi) şi tensiuni foarte mari (mii de volţi).
Astfel, principalele dezavantaje ale laserului cu electroni liberi sunt:
 Dimensiuni mari datorită acceleratorului de electroni.
 Preţ ridicat.
 Riscul creării de raze X prin accelerarea electronilor.
Exemple de realizări cu laserii cu electroni liberi:
 
 Puterea de vârf de 2 MW la lungimea de undă de 2,5 m în Universitatea din Columbia.
 Puterea de vârf de 70 MW la lungimea de undă de 4m în laboratoarele Marinei Americane.
 Puterea de vârf de 1 GW la lungimea de undă de 8mm în Laboratorul Naţional al SUA din
Livermore, cu eficienţă de 35% (!).
6.5.2. Laserul cu raze X
Teoretic, natura fizică a undelor electromagnetice este aceeaşi cu ne-dependenţa lungimilor lor de undă,
aceasta este logic să ne gândim că este posibil să creăm laser la orice lungime de undă.
În practică, este o problemă realizarea unui laser ce funcţionează la lungimi de undă scurte precum raze
X şi raze  .
Explicaţie:
Procesul laser depinde de proprietăţile mediului în care are loc efectul laser.
Cerinţele pentru mediul activ depind de lungimea de undă care este necesară să o creăm:
 În spectrul vizibil, şi în spectrul infraroşu îndepărtat (NIR), radiaţia este emisă ca rezultat al tranziţiilor
dintre nivelele de energie ale electronilor exteriori atomilor sau moleculelor.
 La crearea radiaţiei (fotonii) în spectrul razelor X este necesară multă energie ridicată. Astfel energia
poate fi primită de la tranziţiile de pe nivelele de energie exterioare pe nivelele de energie interioare.
Excitarea acestor nivele de energie necesită foarte multă energie pentru pompaj, şi timpul de viaţă al
stărilor excitate este foarte scurt (de ordinul pico-secundelor).
Concluzii: pentru crearea laserului în regiunea spectrală a razelor X, necesită o cantitate mare a energiei
de pompaj, într-un timp foarte scurt.
Aplicaţiile laserilor cu raze X
Laserii care funcţionează în domeniul spectral al razelor X pot fi utilizaţi ca un sistem de armă sferică.
Astfel, cea mai multă cercetare în laserii cu raze X este făcută în Laboratoarele Naţionale ale SUA.
Una din cea mai promiţătoare sursă de energie pentru excitare în laserul cu raze X este energia nucleară (!).
Unul din programele din Iniţiativa Strategică de Defensivă (SDI) a fost utilizarea exploziei nucleare la
pompajul unui număr mare de laseri cu raze X, Un desen artistic al unui astfel de sistem este descris în figura
6.38.

Fig. 6.38: Un desen artistic cu suflul nuclear ca pompaj în spaţiu al laserilor cu raze X.

90
 Cantitatea mare de energie creată de explozia nucleară evaporează mediul activ şi crează o plasmă
(stare a materiei în care electronii şi ionii sunt separaţi unii de alţii).
Înainte ca plasma să aibe timp de expansiune, câţiva electroni liberi sunt capturaţi în interiorul cilindrilor,
deoarece ei sunt atraşi de nucleele electrice. Energia lor transportată este transformată în raze X.
În starea de plasmă aproape că nu sunt electroni ce să ocupe nivelele interioare, situaţia este cea de
inversie de populaţie.
Aceste tranziţii care emit raze X au un câştig foarte ridicat. Astfel, o singură trecere prin mediul activ
este suficientă pentru a crea o mare cantitate de raze X, şi nu sunt necesare oglinzi.
Forma fasciculului de ieşire al laserului cu raze X depinde de geometria plasmei şi a excitării.
Idea principală descrisă în figura 6.38 a fost că în momentul atacului cu proiectile balistice
intercontinentale (ICBM) dintr-o ţară agresoare, o explozie nucleară controlată de sateliţii SUA vor pompa o
cantitate mare de laseri cu raze X. Fiecare din aceşti laseri va ţinti controlat de un computer unul din proiectile,
distrugând-ul în aer înainte de a părăsi teritoriul ţării agresoare.
Astfel de sistem poate fi privit ca ficţiune ştiinţifică, deoarece tehnologiile necesare sunt departe faţă de
dezvoltarea existentă. La sfârşitul războiului rece, proiectul a fost închis, după ce o mare cantitate de bani a fost
cheltuită în timpul a câţiva ani.
Laserul cu raze X pentru cercetare:
 
În laboratoarele experimentale, cercetătorii au obţinut pulsuri laser la lungimile de undă: 1 30 nm .
Pentru excitarea laserului cu raze X a fost utilizat un puls laser de mare putere.
  
12
Fiecare puls avea o putere de vârf mai mare de Tera Waţi 10 W , şi sub o nanosecundă 10 sec .   
9

Aceşti laseri sunt dezvoltaţi pentru cercetări de fuziune nucleară, şi sunt în stadii iniţiale de dezvoltare.

91
 7.0 Radiometria şi unităţile de măsură ale radiaţiei electromagnetice

Cunoaştem că lumina este radiaţie electromagnetică ce se propagă în spaţiu cu viteza luminii (c).
Radiometria studiază distribuţia luminii în timp şi spaţiu.
Din mixajul diferitelor definiţii folosite pentru caracterizarea luminii, vom rezuma principalele mărimi şi
legăturile dintre ele.
Energia radiantă (E) - termenul de baza ce descrie cantitatea de energie ce este transportată de lumină. Se
măsoară în Joule [J].
Relaţia matematică dintre energie şi puterea radiaţiei electromagnetice:
Puterea radiantă (P) - cantitatea de energie a radiaţiei transportată în unitatea de timp:
E
P
t
Puterea radiantă se măsoară în Watt=Joule/sec [W]=[J]/[s].
Relaţia matematică dintre puterea radiaţiei şi puterea densităţii este:
P
Densitatea de putere (iradianţa) - puterea radiaţiei împărţită la aria iluminată ( s ): I 
s
Densitatea de putere se măsoară în [Watt/cm2]

Radiaţia ca o funcţie de timp

Când puterea radiaţiei este descrisă ca o funcţie de timp, energia totală într-un interval de timp specificat poate fi
calculată ca aria de sub grafic (specific integralei).

Fig. 7.1: Puterea ca o funcţie de timp

Radiaţia ieşită din laser poate fi emisă ca un fascicul continuu (ex: laserul He-Ne) sau ca o radiaţie pulsată.
Un puls al radiaţiei de la un laser poate fi lung (fracţiuni de secundă) sau foarte scurt (pulsuri scurte de 10-14 [s]).
Pulsurile laserului pot apărea ca un singur puls sau pulsuri repetate şi rata pulsurilor poate fi ridicată de ordinul
mii de milioane pe secundă.

Exemplul 7.1: Calcularea puterii radiaţiei

Presupunem puterea de ieşire a laserului cu rubin in timpul unui puls este constantă (aproximaţia pulsului
rectangular), calculaţi puterea emisă dacă 1 Watt a fost emis în 0,5 milisecunde.
E 1J J
Soluţia exemplului 7.1: folosind formula pentru putere: P    2  10 3  2 KW .
t 0,5ms s
Exemplul 7.2: Aflarea energiei totale emise
Aflaţi energia totală emisă de laserul Heliu-Neon cu puterea de ieşire de 1 miliwatt, timp de 10 minute.
Soluţia exemplului 7.2: folosind formula pentru energia totală:
J
E  P  t  1mW  10 min  10 3  10  60 sec  0,6 J .
s
Caracteristicile radiaţiei laserului
Energia radiaţiei este descrisă în diferiţi termeni pentru radiaţie continuă şi radiaţie pulsată.
E
Pentru laserul continuu - puterea laserului este o măsură “bună”: P  .
t
Energia nu este de ajuns, deoarece aceeaşi cantitate de energie poate fi transmisă întrun timp scurt folosind
putere mare sau în timp mai lung folosind putere mică.
Pentru laserul pulsat - parametrii detaliaţii ai pulsurilor sunt importanţi şi puterea medie nu este de ajuns.

92
Parametrii comuni sunt: energia pe puls (Ep)
Durata pulsului (Delta t), numită lăţimea pulsului
Numărul de pulsuri pe secundă (PPS), numit frecvenţa pulsurilor.
Măsurarea pulsurilor unei radiaţii electromagnetice este realizată de absorbţia în detector şi măsurând sarcinile
create prin parametrii fizici ai detectorului.

Puterea laserului
În multe aplicaţii, puterea laser este cel mai important parametru fiind determinat de cantitatea energiei livrate de
radiaţie în unitatea de timp.
Pentru câteva aplicaţii puterea laser trebuie să fie stabilă, deci stabilitatea puterii poate fi importantă.
Exemplu: În anumite procese micro-eletronice, raza laserului scanează suprafaţa punct după punct.
Interacţia razei laserului cu materialul cauzează gravura suprafeţei după designul pre determinat. În această
aplicaţie puterea momentană a laserului este extrem de importantă, deoarece mărimea fiecărui punct este ordinul
părţilor unui micron (mai puţin de 10-6 m) şi o cât de mică variaţie de putere poate cauza distrugerea împrejmuirii
punctelor.
Parametrii de ieşire a unui laser sunt determinaţi de tipul lui:
-de la un anumit tip de laser nu este posibil să avem toate nivelurile de putere
-pentru orice tip de laser exista o limitare a domeniului de putere.
Exemple:
-de la laserul cu He-Ne nu este posibil de obţinut nivele mari de putere de ordinul waţilor, au nivele de
putere de miliWaţi
-de la laserul cu CO2 este posibil de obţinut zeci de Kilo-Waţi în undă continuă.

Eficienţa laserului
Una din cele mai importante proprietăţi ale laserului este puterea maximă ce reprezintă cantitatea maximă a
radiaţiei electromagnetice emise în unitatea de timp.
Raportul dintre cantitatea de enrgie ieşită şi cea intrată este definit ca eficienţa laserului şi este exprimată în
procente. Eficienţa laser = (Puterea de ieşire) / (Puterea de intrare)
Majoritatea laserelor au eficienţa scăzută, chiar mai mică decât părţi dintr-un procent.
Eficienţa laserului este foarte importantă în laserele de putere mare aşa cum se poate vedea în următoarele
exemple: - Căldura disipată în laserele de putere joasă
- Căldura disipată în laserele cu putere mare
Exemplu: Căldura disipată în laserele de putere joasă
Eficienţa laserului cu He-Ne este 0,1%.
Puterea de ieşire este 1[mW].
Calculaţi cantitatea de căldură creată în laser într-o secundă.
Soluţie: de la definiţia eficienţei 10-3 [W] / 0.001 = 1 [W]
Cantitate de căldură creată în laserul cu He-Ne este 1W şi este îndeajuns de mică ca să nu fie probleme cu
caldura disipată în astfel de lasere.
Exemplu: Căldura disipată în lasere cu putere mare
În laserele cu putere mare când puterea de ieşire a laserului este măsurată în sute sau mii de Waţi, există o mare
problemă în eliminarea căldurii în exces din sistemul laserului.
Toată energia ce nu a fost utilizată la ieşirea laserului generează căldură.
Exemplu: În laserul cu CO2 în continuu generează 100 [W] cu eficienţa de 10% ce înseamnă că generează o
căldură de 900 [W] (!).

Eficienţa totală a laserului

Eficienţa laserului este determinată de mai mulţi factori care aici sunt consideraţi pentru laserele cu gaz.
Energia electrică este furnizată de sursa de putere care transferă o partea de energie electrică în curent electric
prin gaz.
O parte a energiei cinetice a eletrconilor acceleraţi în tubul de gaz ce se ciocnesc cu moleculele de gaz şi le
transferă energia acestora.
O parte a energiei transferate moleculelor de gaz este folosită să le excite, pentru a creea inversia de populaţie.
În procesul de emisie stimulată, o parte a energiei este folosită pentru crearea radiaţiei laser.

Eficienţa totală a unui laser = (eficienţa electrică a sursei de putere)*(eficienţa de transfer a energiei la moleculele de
gaz)*(eficienţa de excitare)*(partea de energie utilizată pentru tranziţiile laser)*(
partea de energie în emisia stimulată)*( partea de energie de ieşire a cuplorului de
ieşire)
Utilizând numerele corespunzătoare, se observă de ce eficienţa laser este mică.

93
Tabelul 7.1 sintetizează eficienţele unor lasere comerciale uzuale:
Lungimea de undă Eficienţa tipică
Tipul de Laser
[μm] [%]
CO2 10.6 15
He-Ne 0.6328 0.1
He-Cd 0.442, 0.325 0.01-0.02
Nd-YAG 1.06 0.1-2.0
FEL domeniu larg 30
Diode Laser 0.7-1.5 20

Doar în diodele laser, unde energia eletrică este transformată direct în radiaţie laser este posibil să se realizeze o
eficienţă mare. Asemenea eficienţă mare este motivul de ce nu este risipită energie multă in dioda laser şi pot
funcţiona fără mecanisme de răcire speciale.
7.1 Distribuţia spaţială a radiaţiei emise prin cuplorul de ieşire
Fiecare mod al fasciculului laser are o distribuţie de energie 3D
Este avantajos să le separăm între:
- descrierea longitudinală - paralelă cu axa (z) a laserului, descrisă de modurile longitudinale
- 2 axe transversale (x,y) - care sunt folosite sa descrie sectiunea perpendiculară pe fasciculul laser
de Modurile electromagnetice transversale (TEM). Modurile transversale pot fi observate pe un
ecran perpendicular pe direcţia de propagare a fasciculului.

Modurile electromagnetice transversale ale radiaţiei laser

Secţiunea perpendiculară a radiaţiei laser este descrisă de:
TEMmn = Modurile electromagnetice transversale
m = numărul de zerouri în distribuţia radiaţiei pe axa x.
n = numătul de zerouri în distribuţia radiaţiei pe axa y.
Figura 7.2 arată primele cîteva moduri transversale ale radiaţiei laser.

Fig. 7.2: Modurile electromagnetice transversale

Suprafetele închise caracterizează locurile unde radiaţia este văzută pe ecran şi cele albe caracterizează valoarea
zero a radiaţiei.
Dezavantajele funcţionării laserului în mai multe moduri transversale
Fiecare mod transversal are propia fază şi distribuţie de putere
Este clar că coerenţa spaţială a radiaţiei în multe moduri este mai mică decât radiaţia într-un singur mod.
Avantajele funcţionării laserului în mai multe moduri transversale
Când un laser operează în mai multe moduri simultan este posibil să obţinem putere de ieşire mult mai mare.

Fasciculul laser gaussian

În figura 7.2 au fost descrise Modurile electromagnetice transversale TEM ale laserului.
Cel mai important mod al laserului este modul transversal de bază TEM00
Când radiaţia laser este emisă într-un singur mod transversal, de obicei este folosit modul transversal de bază
TEM00.
În singurul modul transversal de bază figura radiaţiei pe un ecran perpendicular este un cerc în care intensitatea
din centru este mai mare decât intensitatea de la margini. Distribuţia intensităţii modului transversal laser de
bază, în secţiune transversală pe fascicul, este arătată în figura 7.3.

94
 Fig. 7.3: Fasciculul laser gaussian.

Această curbă este de forma unui clopot, şi este numită „gaussiană”. Astfel, modul transversal de bază este
numit „Mod gaussian”,

Diametrul fasciculului gaussian

Când curba gaussiană scade în părţi într-o formă non lineară este dificil să determinăm cu exactitate “graniţele”.
Astfel, este uzual să determinăm diametrul fasciculului gaussian ca distanţa de a lung secţiunii transversale
fasciculului în care intensitatea fasciculului este 1/e2 (0.135) din maximul intensităţii la centrul fasciculului.
Aria din interiorul cercului cu diametrul fasciculului conţine 86,5% din energia (puterea) fasciculului gaussian.
Restul de 13,5% a energiei este în afara acestui diametru determinat artificial.
Există alte definiţii pentru graniţele fasciculului gaussian:
1 Distanţa de a lungul secţiunii transversale a fasciculului în care intensitatea fasciculului este 1/e
(0.368) din maximul intensităţii din centrul fasciculului. Cu această definiţie 63% din energia
fasciculului este înăuntrul cercului.
2 Puncte la jumatatea maximă a puterii.
3 Orice alt procentaj din puterea maximă.
Atenţie!
Când comparăm date de la diferite surse trebuie să fie comparată definiţia exactă a diametrului razei.
Câteodată mărimea fasciculului laserului este determinată de raza fasciculului (distanţa de la centru) care este
jumătate din diametrul fasciculului definit mai devreme.
Proprietăţile modului laser de bază TEM00
Modul electromagnetic transversal al laserului determină propietăţile radiaţiei laserului:
1. Divergenţa
2. Abilitatea de focalizare.
3. Coerenţa spaţială.
Modul transversal laser de baza (TEM00) este singurul mod care:
1. are o coerenţă spaţială bună
2. divergenţa minimă
3. poate fi concentrat în cel mai mic spot.

Aplicaţii ce necesită modul transversal de bază pentru radiaţia laser

1 Aplicaţii bazate pe fenomenul de interferenţă al radiaţiei laser:
- Holografia
- Măsurători de interferenţă.
2 Aplicaţii ce necesită transmisia radiaţiei la distanţe mari. Astfel trebuie o divergenţă foarte mică
- Telemetre
- Instrumente de înregistrări sensibile – pentru măsurători spectrometrice, deplasări Doppler, etc.
3 Aplicaţii care necesită concentrarea fasciculului intr-un spot foarte mic. De exemplu, tăierea materialelor sau
prelucrarea precisă a găurilor. Acesta este explicată în următoarele pagini că fasciculul Gaussian poate fi
focalizat în cel mai mic spot.

7.2 Divergenţa fasciculului de ieşire a laserului, şi caracterizarea acestuia

Fiecare fascicul de lumină are o divergenţă concretă în timp ce se propagă
Pentru majoritatea aplicaţiilor este mai bine de a reduce divergenta fasciculului.
Divergenţa înseamnă că fasciculul propagă aceeaşi cantitate de radiaţie distribuită pe o arie mai mare. De
asemenea reducând densitatea de putere şi eficienţa radiaţiei.
Laserele sunt sursele de radiaţie ce dispun de cea mai mică divergenţă.

95
7.2.1 Divergenţa fasciculului laser (divergenţa fasciculului )
Radiaţia emisă de un laser este descrisă în figura 7.4.

Fig. 7.4: Divergenţa fasciculului laser (divergenţa fasciculului )

Liniile drepte ce definesc muchiile fasciculului (punctele la e-2) creează un unghi numit divergenţa fasciculului.
d 2  d1
O bună aproximaţie pentru divergenţa fasciculului laserului este:  .
L2  L1
 = divergenţa fasciculului (în radiani)
d1, d2 =diametrele fasciculului la punctele „1”, şi „2”
L1, L2 =distanţele pe direcţia axei laserului de la capătul lui până la punctele „1” şi „2”

Exemplu 7.3: Divergenţa fasciculului

Diametrul fasciculului laserului He-Ne este de 4mm la 2m distanta de laser. La distanta de 5 metrii fasciculul se
lărgeşte la 7 mm. Calculati divergenta fasciculului.
Soluţia la exemplul 7.3: folosind formula pentru divergenţa fasciculului
d 2  d1 (7  4) 103 m
   1mrad.
L2  L1 5m  2m
Aceasta este o divergenţă tipică pentru laserele He Ne

7.2.2 Câmpul apropriat şi câmpul îndepărtat al unui fascicul laser

Cuplorul de ieşire al laserului este conceput sa creeze un fascicul de ieşire paralel al laserului (divergenţa
minimă).
După tipul cavităţii optice, există un loc unde diametrul fasciculului este minim.
Acest loc de-a lungul fasciculului este numit talia fasciculului şi de la ea în continuare fasciculul se extinde.
Figura 7.5 descrie un fascicul de ieşire al unei cavităţi semicirculare, şi localizarea taliei fasciculului.

Fig. 7.5: Fasciculul la ieşirea unui laser cu cavitate optică semicirculară.

Figura 7.5 arată imprecizia determinării diametrului fasciculului când măsurătoarea este în apropierea cuplorului
de ieşire la laserului.

Măsurarea taliei fasciculului

Un alt exemplu pentru diametrul fasciculului poate fi văzut în figura 7,6 pentru cavitatea optică plan paralelă.

Într-o cavitate optică stabilă cu oglinzi sferice, talia fasciculului este determinată de:
- 1. razele de la ieşirea oglinzilor;
- 2. distanta dintre oglinzi;

96
 - 3. lungimea de undă a laserului.
Într-o cavitate oglindă simetric sferică, diametrul fasciculului la centrul cavităţii descreşte cu raportul dintre
razelele oglinzilor şi distanţa dintre ele scade.

Definiţiile matematice pentru câmpurile aproiate şi îndepărtate

Ecuaţia pentru calcularea divergenţei fasciculului este mereu corectă la distanţe mari de la laser.
Astfel, acesta este ecuaţia câmpului îndepărtat, şi nu este necesar corect aproape de laser.
100d 2
Conditia de „câmp îndepărtat” este definită ca: L

unde: L= distanţa punctului de măsură faţă de laser; d= diametrul fasciculului la cuplorul de ieşire, sau talia
fasciculului în interiorul cavităţii (dacă se cunoaşte); λ= lungimea de undă a laserului.
d2
Conditia de „câmp apropiat” este definită ca: L .

Între planurile apropiat şi cel îndepărtat există o regiune care nu este definită.
10d 2
Există o definiţie pentru o graniţă artificială dintre câmpurile apropiat şi îndepărtat: L  .

Pentru fasciculul gaussian unghiul maxim pentru divergenţa fasciculului în câmpul îndepărtat este:
1,27
 .
d
Exemplul 7.4
Lungimiea de undă pentru laserul He-Ne este de 632,8nm.
Diametrul fasciculului gaussian laieşirea laserului este de 1mm.
Calculaţi:1. distanţa câmpului apropiat;
2. distanţa câmpului îndepărtat;
3. divergenţa razei.
Soluţia la exemplul 7.4:

1. L
d2

10  m
3 2 2
 1,58m.
 0,6328  10 6 m
100d 2
2. L   158m.

1,27 1,27  0,6328  10 6 m
3.   3
 0,8mrad.
d 10 m
Parametrii ce determină divergenţa fasciculului:
Figura 7.7a ne arată parametrii ce determină divergenţa fasciculului:
W0= raza la talia fasciculului la punctul z=0;
W(z)= raza fasciculului în punctul z.

Fig. 7.7a: Divergenţa fasciculului gaussian.

97
Figura 7.7b explică grafic o comparaţie dintre un fascicul cu talie îngustă şi de asemenea divergenţa mare, cu
acelaşi fascicul după lărgirea taliei fasciculului, de asemenea reducându-se divergenţa fasciculului

Fig. 7.7b: Divergenţa mare şi mică a fasciculului gaussian.

7.2.3 Distanţa Rayleigh

Distanţa Rayleigh (z0) este definită ca distanţa de la talia fasciculului până când aria fasciculului este dublată
(fig. 7.8).

Fig. 7.8: Distanţa Rayleigh.

La distanţa Rayleigh raza fasciculului W(z) este 21/2din raza fasciculului la talia fasciculului W0:
  W02  n
z0 

W ( z 0 )  2  W0
unde n = indicele de refracţie al mediului de propagare al fasciculului.
Cunoscand z0 şi raza fasciculului la z0 (W0), este uşor să se calculeze diametrul fasciculului în orice punct z:
 z2 
W ( z )  W 1  2 
2
 0
2

 z0 
1
z 2
 z  2
2
z2 
W ( z )  W0 1   W 
01    W 1  .
z 02 
0
z 02   2z0
2

În ultimul calcul a fost folosită extinderea Seriei Taylor:

1  x  x2
1
2 2
 1
2
În primă aproximaţie pentru z  z 0 :
 z 
W ( z )  W0  .
 z0 
Astfel, la o distanţă (z) mare de talia fasciculului, raza fasciculului poate fi aproximată ca o funcţie liniară de z.

Divergenţa fasciculului gaussian

Folosind aproximaţia matematică pentru raza fasciculului la distanţe mari, divergenţa fasciculului poate fi
determinată: pentru unghiuri mici tangenta unghiului poate fi aproximată de unghi în radiani:

98
 W ( z ) W0  z W0 
tg ( )    
z z  z 0 W0  n   W0  n
2


şi rezultatul este:
 
 .
2   W0  n
Concluzie:

Unghiul divergentei fasciculului este proorţional cu . Astfel el este determinat de cantitatea de difractie la
W0
talia fasciculului W0  .

Rezumat: Divergenţa fasciculului laserului în undă continuă

1. Divergenta fasciculului laserului în undă continuă este definită ca unghiul maxim al diametrului
fasciculului în câmp îndepărtat.
2. Diametrul fasciculului este măsurat între 2 puncte în care puterea scade la e-2 din valoarea maximă.
3. Diametrul fasciculului în câmp îndepărtat (dL) la distanţa L de la laser este dat de diametrul
fasciculului la talia fasciculului (d) plus divergenţa (L):
d L  L  d .
Exemplul 7.5: Divergenţa laserului HeNe
Diametrul fasciculului unui laser He Ne este 1,5[mm] la cuplorul de ieşire.
Puterea de ieşire a fasciculului este 1[mW].
Unghiul de divergenta al fasciculului este de 1[mRad].
Calculaţi: 1. diametrul razei la distanţa de 1[Km].
2. densitatea puterii la acel punct
Soluţia la Exemplul 7.5: d L  L    d = 1000[m]*0.001+0.0015[m] = 1 [m]
Din acest exemplu se poate vedea că la distanţe mari, diametrul original al fasciculului poate fi neglijat comparat
cu diametrul fasciculului ca rezultat al divergenţei.
Astfel, la distanţă mare diametrul fasciculului este dat de:
d L  L 
Întrebarea 7.1: Măsurarea distanţei până la Lună
Distanţa de la suprafaţa Pământului la suprafaţa Lunii este 3.8.105[Km].
Ce divergenţă a fasciculului este necesară pentru a expanda fasciculul la un diametru de 1[Km] pe suprafaţa
Lunii ?
Evaluaţi:
1. Densitatea puterii pentru pulsul iniţial pe Pământ.
2. Densitatea de putere pe lună.
3. Densitatea de putere detectată pe Pământ pentru fasciculul reflectat. Diametrul oglinzii (colţ de cub)
montate de astronauţi pe Lună este de aproximativ 1 metru.

7.2.4 Difracţia prin apertură circulară

Este uşor de comparat difracţia printr-o apertură mică cu difracţia pe o singură fantă.
În difracţia pe o singură fantă există o singură dimensiune în care difracţia survine de când fanta este îngustată
numai într-o singură dimensiune (figura 7.9).

99
 Fig. 7.9: Difracţia pe o singură fantă

Când un fascicul paralel (undă plană) cade pe un orificiu mic apar pe ecran o serie de cercuri concentrice şi
strălucitoare (figura 7.10)

Fig. 7.10: Difracţia prin orificiu mic

Numărul de inele şi intensităţile lor relative depind de diametrul orificiului şi de distanţa până la ecran.
În centrul ecranului există un spot circular de lumină care conţine 84% din lumina ce trece prin orificiu.
Determinarea divergenţei unghiulare a undei plane după trecerea prin orificiul mic este realizată prin măsurarea
diametrului primului inel întunecat:
2,44  
 .
d
Aceasta este o asemănare a divergenţei unui fascicul gaussian, exceptând coeficientul numeric ce este mai mare
aici.

Mărimea spotului după trecerea printr-un orificiu mic

Există o diferenţă între fasciculul plan paralel şi fasciculul gaussian.
Un fascicul gaussian rămâne gaussian de-a lungul propagării lui.
Un fascicul plan are o distribuţie de intensitate diferită în câmpul apropiat (imediat după orificiu) şi distribuţie
stabilă în câmp îndepărtat.
Când fasciculul gaussian trece printr-un orificiu mic,o parte din energia sa este blocată de marginile orificiului
(figura 7.11).

100
 Fig. 7.11: Un fascicul gaussian cu diametrul 2W la trecerea printr-un orificiu de diametru 2a

Partea din puterea transmisă prin orificiu:

 r2 
T  1  exp   2  2 
 W 
unde T = partea transmisă de putere; r = raza orificiului; 2W = dimensiunea fasciculului spot (diametrul
fasciculului la e-2 din valoarea puterii).
Când partea din puterea transmisă este dată (sau puterea de intrare şi puterea transmisă), raza fasciculului poate
fi calculată de:
2r2
W .
1
ln
1 T
Exemplul 7.6: Transmisia radiaţiei laserului printr-un orificiu circular
Un fascicul paralel al laserului trece printr-un orificiu cu acelaşi diametru ca diametrul fasciculului. Calculati
transmisia prin orificiu.
Soluţia la exemplul 7.6: diametrul fasciculului 2W este egal cu diametrul orificiului 2a.
Folosind formula: T = 1-exp[-2(r/W)2] = 1-exp[-2(1)] = 1-exp(2) = 1-0,135 = 0,865.
Astfel, chiar dacă diametrul orificiului de trcere este la fel cu diametrul fasciculului, numai 86,5% din puterea
laserului trece prin orificiu (!).
Similar cu exemplul 7.6, este uşor să se rezolve ecuaţia transmisiei pentru orice situaţii.

Transmisia fasciculului laser printr-un orificiu circular

Graficul diagramei procentelor de putere transmise printr-un orificiu circular în funcţie de diametrul orificiului
este arătat în figura 7.12.

101
 Fig. 7.12: Fascicul laser gaussian trecând printr-un orificiu circular.

Utilizând figura 7.12, este posibil să o utilizăm la găsirea diametrului fasciculului cunoscând diametrul
orificiului circular, ca explicaţia din exemplul 7.7.

Exemplul 7.7:Gasirea diametrului fasciculului pentru un fascicul gaussian

Un fascicul de la laserul He Ne cu puterea de 1mW este trecut printr-un orificiu de 3mm diametru. Puterea
transmisiei este de 0,5mW.
Găsiţi diametrul fasciculului laserului folosind figura 7.12
Soluţia la exemplul 7.6: Transmisia este de 50% iar diametrul orificiului este 2a  3[mm].
Pentru determinarea diametrului fasciculului laser 2W , găsim punctul de 50% transmisie pe grafic:
2a
 0,59.
2W
Astfel, diametrul fasciculului este: 2W = 2a/0.59 = 3 [mm]/0,59 = 5,08 [mm].
Este de asemenea posibil să găsim dimensiunea spotului (diametrul fasciculului) folosind aceeaşi formulă
utilizând graficul trasat în figura 7.12, care dă W:

W
2  a2


2  1,5 10 3 m 2

 2,55 10 3 m.
1 1
ln ln
1 T 1  0,5
Diametrul fasciculului este 2W, care este egal cu 5,1 [mm], la fel determinat ca folosind graficul.

Selectarea modului de bază transversal utilizând un pinhole (orificiu circular mic)

Diametrul modului de baza transversal este cel mai mic din modurile posibile într-o cavitate
Fiecare din modurile superioare au un diametru mai mare. Astfel limitând apertura din cavitate modurile
superioare pot fi eliminate.
Găsirea diametrului pinhole-ului egal cu diametrul modului transversal de bază va determina pierderea modurilor
superioare, şi trecerea liberă a modului de bază.
Este definită o catitate fizică specială pentru descrierea pierderilor dintr-o cavitate laser. Aceasta permite o
comparaţie între diferite cavităţi laser, şi este denumit: Numărul Fresnel

7.2.5 Numărul FRESNEL

O cavitate optică stabilă poate fi rezumată de un număr (fără dimensiuni fizice):
d2
N .
4 L
Numărul Fresnel mare descrie pierderi optice scăzute, în timp ce numărul Fresnel mic descrie pierderi mari

102
Prin definiţie numărul Fresnel descreşte şi cresc pierderile când:
1. lungimea cavităţii creşte;
2. scade lărgimea pinhole-ului;
3. lungimea de undă a laserului creşte.

Exemplul 7.8: Numărul Fresnel

Lungimea laserului He Ne este de 30 cm. Diametrul pinhole-ului este de 1,5 mm. Lungimea de undă a laserului
este de 632,8 nm.
Calculaţi numărul Fresnel.
Soluţia exemplului 7.8: folosind formula pentru definirea numărului Fresnel
d2
N . = (1.5*10-3)2/[4*0.3*632.8*10-9] = 3
4 L
Numere Fresnel pentru cavităţi optice tipice
Tabelul 7.2 descrie numerele Fresnel pentru cavităţi optice tipice:
Tipul Diametrul Lungimea Lungimea Numărul
laserului pinhole-ului cavităţii de undă Fresnel

d[mm] L[m] λ[μm] N

He - Ne 1.5 0.5 0.632 1.78

He - Ne 1.5 2 0.632 0.44
He - Ne 1.0 0.5 0.632 0.79
YAG: Nd 4 0.5 1.06 7.54
CO2 15 2 10.6 2.65
Tabelul 7.2: Numerele Fresnel pentru cavităţi optice tipice:

Pinhole-ul limitează modurile transversale

Figura 7.13 descrie primele trei moduri laser transversale care au fost descrise în figura 4.8.

Fig. 7.13: Limitarea pinhole-ului din interiorul cavităţii laser.

Pinhole-ul din interiorul cavităţii laserului determină mari pierderi pentru modurile superioare, de asemenea
limitând funcţionarea laserului într-un singur mod.
Creşterea numărului Fresnel înseamnă pierderi reduse, în afară de creştere schimbarea pentru modurile laser
superioare.

7.2.6 Focalizarea fasciculului

Diametrul fasciculului la planul focal
Când fasciculul unui laser este concentrat de o lentilă pozitivă cu distanţa focală f,mărimea spotului (diametrul
fasciculului) la punctele e-2 în focar poate fi aproximat de:
d '  f  .
De asemenea diametrul fasciculului depinde doar de:
1. lungimea distanţei focale a lentilei;
2. divergenţa unghiulară a fasciculului înaintea lentilei (figura 7.14).

103
 Fig. 7.14: Focalizarea unui fascicul laser

Exemplul 7.9: Focalizarea unui fascicul laser de la laserul YAG

Puterea laserului YAG este de 50 W. Diametrul fasciculului este de 6 mm. Divergenţa fasciculului este de
2mRad. Fasciculul este concentratat cu o lentilă cu distanţa focală de 5cm.
Calculaţi:
 densitatea de putere dinaintea lentilei,
 diametrul fasciculului în planul focal,
 puterea densităţii în planul focal.
Soluţia exemplului 7.9:
 densitatea de putere este puterea laserului raportată la sectiunea transversală a fasciculului:
50[W]/(π*0.32) = 177 [W/cm2]
 Diametrul fasciculului în planul focal este:
d'  f   = 0.05[m]*2.0*10-3 = 10-4 [m] = 100 [μm]

 sectiunea transversală a fasciculului în punctul focal:

π*(d'/2)2 = 3.14*5*10-3[cm2] = 7.85*10-5 [cm2]
Concluzii:
Utilizând o lentilă convergentă este uşor să creştem densitatea de putere a unui fascicul laser cu câteva ordine de
mărime.

Exemplul 7.9
Utilizând o lentilă cu distanţa focală de 3 [cm], aceasta focaliza un fascicul laser într-un spot cu diametrul de
30[μm].
Cum va fi divergenţa unghiulară a fasciculului în câmp îndepărtat ?
Soluţia exemplului 7.10:
Utilizăm aproximaţia pentru diametrul fasciculului:
d  f 
d 30 10 6 [m]
   1[mrad ].
f 0,03[m]
Acest rezultat este o divergenţă unghiulară uzuală a laserilor comerciali.

Măsurarea puterii transmise printr-un pinhole calibrat

Un fascicul laser este concentrat de o lentilă convergentă printr-un pinhole calibrat plasat în planul focal al
lentilelor.
Diametrul pinhole –ului trebuie să fie mai mic decât diametrul fasciculului concentrat, de aceea o parte din
fascicul este blocat de marginile pinhole –ului.
Distanţa focală (f) a lentilei trebuie să fie cel puţin de 10 ori diametrul fasciculului (d) îaninte de lentilă, pentru a
reduce aberaţiile de sfericitate.
Puterea transmisă prin pinhole este măsurată şi comparată cu puterea măsurată din afara pinhole –ului. Puterea
relativă transmisă este determinată şi utilizăm pentru aceasta parametrii lentilei şi a pinhole –ului.

7.3 Caracteristicile pulsirilor radiaţiei laser

Câteva lasere emit radiaţia lor în mod pulsat.
Durata fiecărui puls se poate întinde de la foarte scurtă 10-14 [s], la foarte lungă (de ordinul secundelor).
Explicaţia de mai jos se referă la:
1. Pulsul singular al radiaţiei laser
2. Excitarea laserului cu energie pulsată
3. Explicaţia fizică a creării pulsurilor laser

104
 4. Tipuri diferite de pulsuri.

Pulsul singular al radiaţiei laser

Un puls laser poate fi descris plotând puterea laserului în funcţie de timp (figura 7.15).

Fig. 7.15: Puterea laserului în funcţie de timp în funcţionarea pulsată.

O bună aproximaţie pentru forma pulsului laserului este triunghiul (ca în figura 7.15).
Puterea maximă emisă este Pmax.
Majoritatea pulsurilor laserului au o creştere abruptă şi o cădere mai lungă.
Este uzual să considerăm că durata pulsului ( t1 / 2 ) este valoarea la jumatate din puterea maximă emisă
(0,5Pmax).
Astfel, lăţimea pulsului este intervalul de timp pentru care puterea pulsului este mai mare de jumătate din puterea
maximă:
FWHM = Full Width at Half Maximum
Energia unui singur puls
Aria de sub grafic din figura 7.15 descrie cantitatea de energie transportată de puls şi este măsurată în joule
[W/s].
Forma aproximativă a pulsului fiind un triunghi, aria triunghiului este jumătate din baza ( t1 / 2 ) timpului
înmulţită cu înălţimea (Pmax).
Deci, energia pulsului este:
E  t1/ 2  Pmax
Această aproximaţie, care este corectă pentru pulsul triunghiular, este utilizată ca o aproximaţie bună pentru
toate pulsurile laser.

Exemplul 7.11: Puterea maxima a pulsului unui laser

Durata măsurată a pulsului laserului este de 50 [nsec]. Energia pulsului este de 1,5 [J].
Calculaţi puterea maximă a pulsului.
Soluţia exemplului 7.11:
Folosind aproximaţia pentru pulsul triunghiular:
E 1,5 J
Pmax    3 10 7 W  30MW 
t1 / 2 50 10 9 s
În acest exemplu se poate vedea că deşi energia unui singur puls nu este în particular mare, puterea de vîrf este
extrem de mare (milioane de Waţi !), deoarece durata pulsului este scurtă, şi toată energia este concentrată în
această perioadă scurtă de timp.

Excitarea laserului cu energie pulsată

Când energia de pompaj a sursei mecanismului de excitare este într-un puls puternic scurt, radiaţia emisă de la
laser este într-o formă similară pulsului.
De obicei pulsul laserului începe la puţin după pulsul de pompaj şi se termină la puţin timp după terminarea
pulsului de excitare.
Avem multe tipuri de lasere în impulsuri, şi aici menţionăm numai două:
1. Pulsul „tren” al laserului cu Rubin
2. Pulsul laserului TEA CO2.

105
Pulsul „tren” al laserului cu Rubin
Câteodată pulsul laserului nu este singur dar apare ca o înşiruire de pulsuri într-un singur înveliş.
O asemenea înşiruire de pulsuri (Pulsul „tren”) de la laserul de Ruin apare în figura 7.16.

Fig. 7.16: Pulsurile de ieşire a unui laser cu corp solid.

Fiecare “puls tren” conţine sute de pulsuri împachetate strâns, fiecare cu o durată de 1,5÷5[μsec].
Fiecare asemenea puls se numeste Spike „cui”( vârf de metal).
Fiecare Spike apare întâmplător şi este imposibil a determina în avans durata ori puterea pentru fiecare Spike.
Toate Spike-urile apar în interiorul pulsului înfăşurător cu o lăţime de aproximativ 0,1÷2[msec].
Similar pulsul „tren” este emis de laserul cu YAG:Nd pompat cu lampă flash.

Explicaţia fizică pentru “ Spike-uri”

Explicaţia fizică pentru apariţia Spike-urilor în interiorul pulsului „tren” este descrisă în figura 7.17.

Fig. 7.17: Spike-urile din pulsul „tren”.

Pompajul puternic determină câştigului buclei (GL) să crească abrupt.

Din cauza câştigului mare, Spike-ul este contruit rapid şi cauzează golirea inversiei de populaţie.
De asemenea absorbţia începe şi cauzează câştigul buclei să descrească mai jos de valuarea de prag 1 deci
procesul se opreşte.
Deoarece pompajul continuă, mediul activ continuă să primească energie de excitare şi procesul se repetă.
Deoarece există multe moduri longitudinale înăuntrul lăţimii liniei laser (paragraful 4.2), fiecare mod este excitat
independent şi rezultatul se vede în figura 7.17.
În ciuda diferenţelor dintre Spike-urile individuale, pulsul „tren” total al laserului (înfăşurătoarea Spike-urilor)
este relativ constant.

106
Acesta este motivul pentru care energia totală şi durata pulsului „tren” sunt date în proprietăţile laserului şi nu
Spike-urile individuale.

Pulsul laserului TEA CO2

Laserul TEA CO2 este un laser în care gazul din interiorul tubului lui este la presiune atmosferică.
Pulsurile de ieşire ale acestor lasere au o formă specială:
La începutul pulsului este forma unui spike pentru un timp scurt (100÷500 [nsec]), urmat de o coadă lungă
(1÷2[sec]) cu putere scăzută (figura 7.17a).

Fig. 7.17a: Pulsul de ieşire al unui laser TEA CO2.

Spike-ul cel mare (primul) se numeşte “ Spike-ul câştigului cuplat” şi este rezultatul de la aceleaşi motive fizice
ca la Spike-urile din pulsul tren.
Forma cozii lungi este rezultatul excitării moleculelor de CO2 prin ciocniri moleculare.

7.4 Mecani:sme speciale pentru crearea pulsurilor scurte:

Aplicaţiile multor lasere cer pulsuri scurte cu putere mare de vârf.
Sunt multe metode pentru crearea de pulsuri laser.
Alegerea celei mai apropiate metode depinde de tipul laserului şi de caracteristicile pulsului cerut. În
următoarele pagini sunt descrise câteva mecanisme:
7.4.1 Controlul pulsului de radiaţie laser prin mecanismul de excitare;
7.4.2 Laserele cu Q-switch;
7.4.3 Laserele în mod comutat (Mode locked).

7.4.1 Controlul pulsului de radiaţie laser prin mecanismul de excitare

Cea mai simplă metodă pentru controlul duratei pulsului unui laser este controlând mecanismul excitaţiei
laserului.
Când energia excitată este furnizată laserului în pulsuri, radiaţia laserului emisă va fi de asemenea sub formă
pulsată.
Eemple:
1. În laserele excitate optic, excitaţia este făcută de lămpile flash (în laserii cu corp solid) ori de un puls
laser de la un alt laser.
2. În laserele excitate electric, excitaţia este făcută de un puls electric. Această metodă este folosită în
laserele cu diode semicoductoare şi laserele cu gaz excitate electric.

7.4.2 Laserele cu Q-switch

Q- switch-ul este o metodă a folosirii comutatorului optic în interiorul cavităţii optice.
Un comutator optic are 2 stări:
1. Deschis-când radiaţia trece prin comutator netulburată.
2. Închs-când radiaţia nu poate trece prin comutator.
Modul de comutare înseamnă transferul sistemului de la “deschis” la “închis” ori invers.

Factorul Q (de calitate)

Factorul Q (de calitate) al unei cavităţi optice este cantitatea care măsoară capacitatea unei cavităţi optice să
înmagazineze energie electromagnetică în interiorul ei.
Calea prin care această energie este înmagazinată este de a forma unde staţionare între oglinzile laserului.
Factorul Q este proporţional cu raportul energiei acumulate în interiorul undei staţionare şi energia disipată
pentru unda ce se deplasează între oglinzile laserului.
Valoarea mare a facorului Q înseamnă că energia este acumulată bine în interiorul cavităţii.
Valoarea mică a factorului Q înseamnă că energia este emisă rapid din cavitate.

107
Exemplu:
Când ambele oglinzi ale cavităţii laserului au reflectivitate mare, factorul Q are valoare mare.
Când una din oglinzile laserului are reflectivitate mică, radiaţia va fi emisă prin această oglindă şi factorul Q va
avea o valoare mică.

Q-switch-ul
Pulsurile scurte de la laserele cu gas şi laserele cu corp solid sunt de obicei create folosind comutarea în
interiorul cavităţii laserului prin schimbarea calităţii factorului Q a cavităţii laserului.
Asemenea comutare este numită: „Q-switch”
Q-switch-ul determină capacitatea cavităţii optice să înmagazineze energie eletromagnetică.
În laserele fără Q-switch, atomii sunt excitaţi pe nivelul de energie laser la o rată sigură. Efectul laser începe
imediat ce „inversia de populaţie” este creată.
În laserele cu Q-switch, feedback-ul care ajută la stabilirea inversiei de populaţie este blocat, astfel cât
comutatorul este „deschis” nu este efect laser.
Pompajul continuu transferă mai mulţi atomi în starea excitată.
La un moment Q-switch-ul se deschide, toate stările excitate creează un puls scurt al laserului cu energie mare.
Într-un laser cu Q-switch valoarea mare a factorului Q este menţinută în tot timpul excitaţiei mediului activ, până
ce în interiorul cavităţii laserului este înmagazinată o energie mare.
Atunci factorul Q este scăzut rapid şi toată energia înmagazinată în cavitate este emisă ca un puls scurt.
Figura 7.18 descrie schematic structura unui laser cu Q-switch.

Fig. 7.18: Descrierea schemei unei structuri a laserului cu Q-swich.

Q-switch-ul acţionează ca un opturator care poate fi deschis aleatoriu în interiorul cavităţii laserului.
Când comutatorul este închis radiaţia laser nu poate oscila între oglinzi. Efectul laser nu poate apare dar sursa de
excitare continuă să pompeze energie în cavitate.
Q-switch-ul este programat săbse deschidă când excitarea mediului activ atinge valoarea sa maximă.
Toată energia înmagazinată în mediul activ este emisă într-un singur puls de radiaţie electromagnetică cu putere
mare.

Explicaţia Q-switch-ului ca o funcţie de timp

Figura 7.19 descrie acţiunea Q-switch-ului ca o funcţie de timp.

108
 Fig. 7.19: Acţiunea Q-switch-ului ca o funcţie de timp.

Câştigul mediului activ creşte continuu, în timp ce câştigul buclei şi puterea de ieşire rămân zero, până când Q-
switch-ul este deschis la timpul t2.
Q-switch-ul este folosit când este necesar un puls scurt cu o putere de vârf mare.
Plata pentru puterea devârf mare este scăderea energiei totale emisă de laser.
Metoda Q-switch este aplicabilă doar pentru laserele cu timp de viaţă lung al nivelului de energie laser superior.
Q-switch-ul este folosit în laserii cu corp solid.

Timpii de viaţă a nivelului de energie laser superior pentru laserele uzuale

Laser Lungimea de undă [μm] Timpul de viaţă [μsec]

CO2 10.6 ~ 4000
YAG: Nd 1.06 ~ 230
Rubin 0.6943 ~ 4000
He - Ne 0.6328 ~ 0.1
He - Cd+ 0.4880 ~ 0.01
He - Cd 0.3250 ~ 0.26
Tabelul arată că numai primele 3 lasere sunt potrivite pentru Q-switch, deoarece acestea au timpul de viaţă lung
al nivelului de energie laser superior. Ultimele 3 lasere au timpi de viaţă foarte scurţi pentru funcţionarea cu Q-
switch.

Exemplul 7.12: Puterea de varf a unui laser cu Q-switch

Laserul cu rubin funcţionând fără Q-switch creează puls laser de 0,5[msec] şi energia sa este de 5[J]. Acelaşi
laser funcţionând cu Q-switch creează un puls de 10[nsec] şi are energia de 1J. Aproximăm o formă triunghiulară
a pulsului, să calculăm puterea de vârf a pulsului în acest caz.
Soluţia la exemplul 7.12:
Puterea de vârf a pulsului fără Q-switch:
E 5J
P  4
 10 4 W  10 KW 
t1 / 2 5 10 s
Puterea de vârf a pulsului cu Q-switch:
E 1J
P   108W  100MW 
t1/ 2 10  10 9 s
Deci puterea de vârf creşte de 10000 de ori (!!!).

Expresia matematică pentru factorul Q

Pentru un laser cu o oglinda de reflexie totală 100% şi cuplorul de ieşire cu reflectivitate R, factorul Q
este dat de:
2 L
Q
  1  R 
unde: L = lungimea cavităţii (distanţa dintre oglinzi); λ = lungimea de undă.
Conform cu această ecuaţie, când reflectivitatea cuplorului de ieşire este mare (închis la 1), factorul Q este mare.
De obicei comutarea între Q mare şi Q mic este făcută după ce mediul activ este pompat la o excitare foarte mare

Metode diferite pentru Q-switch

Figura 7.20 descrie câteva metode pentru Q-switch.

109
 Fig. 7.20: Metode pentru Q-switch

 Rotirea oglinzii la capătul cavităţii optice - doar când oglinda este îndreptată către cealaltă oglindă este
efect laser. Pentru a creşte numărul de pulsuri pe secundă este rotit un cilindru special cu multe oglinzi. Astfel
pentru fiecare rotire a cilindrului, sunt emise multe pulsuri, cand fiecare oglindă de pe cilindru este îndreptată pe
rând spre cavitate.
 Transmiţătorul electro optic - modifică transmisia printr-un dispozitiv cuplat la tensiune electrică.
 Transmiţătorul acusto-optic - modifică transmisia printr-un dispozitiv de semnal acustic.
 Absorbant saturabil - Un absorbant devine transparent când atinge saturaţia. De obicei este o soluţie de
colorant care împiedică efectul laser prin absorbţie. Când radiaţia ajunge la un anumit nivel acest absorbant
ajunge la saturaţie şi după ce nu mai poate absorbi radiaţie devine transparent. La acel moment efectul laser
poate surveni şi toată energia strânsă în interiorul cavităţii este emisă într-un singur puls.

1. Q-switch-ul mecanic
Q-switch-ul mecanic blochează fasciculul în interiorul cavităţii de un obturator mecanic, sau deviază fasciculul
din cavitate prin rotirea oglinzii sau prismei (figura 7.20a).

Fig. 7.20a: Rotirea oglinzii Q-switch-ului.

Cerinţe pentru o funcţionare optimă a Q-switch-ului:

 Transmisie maximă (pierderi neglijabile) când Q-switch-ul este „deschis”.
 Transmisie minimă a radiaţiei prin Q-switch-ul în poziţia sa de „închis”.
 Comutare rapidă între poziţiile de „închis” şi „deschis”.
Există multe metode pentru crearea Q-switch-ului mecanic:
 Obturarea.
 Intorcerea elementului optic precum oglinda sau prisma.

a) Obturarea cu material opac

Cel mai simplu obturator este facut din material opac care nu transmite radiaţia electromagnetică prin el când
acesta este închis.

110
Când acest obturator este în afara fasciculului (starea „deschisă”), acesta nu perturbă transmisia fasciculului.
O metodă simplă pentru realizarea unui obturator rapid este rotirea unui disc cu un orificiu în afara centrului,
cum este schematizat în figura 7.21.

Fig. 7.21: Q-switch-ul mecanic cu orificiu într-un disc.

Discul cu orificiu este în interiorul cavităţi optice între mediul activ şi oglindă.
Rotind discul, când orificiul ajunge în linie cu axa optică a laserului este permis efectul laser.
Problema cu acest obturaror este viteza de comutare mică, dictată de mişcarea mecanică. De aemenea timpul de
comutare de la o stare la alta este de cel puţin 1[msec].
Timpul de comutare este timpul în care comutatorul este nici în poziţia „inchis”, nici în poziţia „deschis”.
Cand utilizăm rotirea discului tranziţia efectului laser începe când partea orificiului este în line cu mediul activ.

b) Intorcerea unui element optic (oglindă sau prismă) în interiorul cavităţii

Rotirea unei oglinzi de la capătul cavităţii optice, în jurul unei axe perpendiculare pe axa laserului, este descrisă
în figura 7.20a.

Fig. 7.20a: Rotirea oglinzii de la capătul cavităţii optice crează Q-switch-ul.

Fiecare rotaţie a oglinzii este o situaţie când oglinda este paralelă cu cealaltă oglindă. Aceasta crează avantaje şi
dezavantaje.
Avantajele Q-switch-ului mecanic:
1. Fără pierderi elementul de comutare.
2. Pierderi maxime (100%) când comutatorul este închis.
3. Funcţionarea electronică simplă.
4. Siguranţă mare.
Dezavantajele Q-switch-ului mecanic:
1 Rata de comutare mică, ce crează pulsuri lungi.
2 Rata şi lărgimea pulsului fixate.

7.4.3 Lasere cu regim de funcţionare mod blocat (Mode Locked)

Există aplicaţii care necesită pulsuri foarte scurte cu pterea de vârf maximă în fiecare puls:
1. În cercetările ştiinţifice ale proceselor ultra rapide – în fizică, chimie, biologie etc.
2. În comunicaţii optice - cu cât lăţimea pulsului devine mai scurtă, pot fi transmise un număr mai mare de
date pe secundă.
3. În calculatoarele optice - cu cât lăţimea pulsului devine mai scurtă, pot fi făcute un număr mai mare de
operaţii pe secundă.
Ca să obţii pulsuri mai scurte pentru aceste aplicaţii, este alcătuit modul blocat al modurilor laser.
Majoritatea laserelor funcţionează pe mai multe moduri longitudinale în acelaşi timp. Astfel fasciculul de ieşire
al laserului conţine mai multe frecvenţe după cum se vede în figura 7.22a.

111
 Fig. 7.22a: Puterea de ieşire a laserului fără mod locking ca funcţie de frecvenţă.

Toate modurile laserului operează fără o relaţie a fazei constante specifice între ele
Deoarece câmpul electric al fiecărui mod oscilează independent nu există punct în interiorul cavităţii unde toate
modurile sunt în fază.
Puterea de ieşire instantanee este proporţională cu pătratulcâmpului electric la fiecare moment, astfel fluctuaţiile
variază în timp cum se observă în figura 7.22b.

Fig. 7.22b: Puterea de ieşire a laserului fără mod locking ca funcţie de timp.

Blocarea modurilor longitudinale ale laserului

Blocarea modurilor optice longitudinale în interiorul cavităţii este realizată de blocarea fazei relative a tuturor
modurilor optice, de aceea la un anumit punct toate au aceeaşi fază.
La acest punct intre toate modurile laserului are loc o interferenţă constructivă şi rezultatul este un singur puls,
cu lăţime foarte mică şi putere de vârf mare, care se deplasează între oglinzile cavităţii.
Acest puls care se deplasează determină ca la ieşirea laserului să fie o înlănţuire ordonată de pulsuri.
Durata fiecărui puls este de la 1[psec] (10-12s) la 1 [nsec] (10-9s).
În figura 7.23 se poate vedea radiaţia de ieşire a unui laser cu mod blocat (Mode Locked).

Fig. 7.23: Radiaţia de ieşire a unui laser cu mod blocat (Mode Locked).

Comutator optic al modului blocat (Mode Lock Optical Switch)

Elementul ce blochează modurile laserului este un comutator optic în interiorul cavităţii.
Acest comutator este deschis pentru un timp foarte scurt egal cu lăţimea pulsului şi apoi închis pentru o perioadă
egală cu timpul de parcurgere a unei buclei de către puls înăuntrul cavităţii.
Poziţionarea comutatorului este aproape de una din oglinzi.
Comutatorul permite pulsului să meargă până la oglindă şi înapoi, şi apoi se închde pentru a reduce capacitatea
de construcţie a altor pulsuri.
Comutatorul se deschide din nou când acest puls particular ajunge din nou de la cealaltă oglindă.
Aceasta este o comutare sincronizată care acumulează toată energia într-un singur puls deplasându-se înainte şi
înapoi între oglinzile cavităţii. De fiecare dată acesta atinge cuplorul de ieşire, şi este emis un singur puls.
Modul închis este realizat de un modulator acusto-optic şi frecvenţa funcţionării lui este determinată de timpul
de deplasare a pulsului între oglinzi.

112
Intervalul de timp (T) dintre două pulsuri adiacente.
2n L
T
c
L = lungimea cavităţii;
c = viteza luminii;
n = indicele de refracţie al materialului mediului activ;
c/n = viteza luminii prin mediul activ.
În dipdele laser cu funcţionare în mod blocat, lăţimea pulsului poate fi de câteva picosecunde (10-12[s]), cu o
frecvenţă a pulsurilor de mii de GigaHertz (1011[Hz]).

7.4.4 Rezumatul pulsurilor laser periodice

În figura 7.24 sunt redate câteva pulsuri laser ca funcţie de timp.

Fig. 7.24: Pulsuri laser periodice ca funcţie de timp.

La fel ca pentru orice fenomen periodic, este posibil să determinăm:

Perioada (T) – intervalul de timp dintre două puncte echivalente ale pulsurilor adiacente.
Frecvenţa (f) – numărul de pulsuri în unitatea de timp (per secundă).
Atenţie:
Frecvenţa pulsurilor (f) nu are legătură cu frecvenţa undei (v) determinată de lungimea de undă (λ).
Relatia matematica dintre perioada şi frecvenţa pulsurilor este:
1
T .
f
Putem determina o relaţie matematică între durata pulsului t1/ 2  şi perioada dintre pulsuri (T).
Aceasta este partea relativă de timp în care pulsul este „on” raportat la timpul total.

Exemplul 7.13: Ciclul liber

O diodă laser emite 140.000 de pulsuri pe secundă. Durata fiecărui puls este de 20[nsec],
Calculati ciclul liber.
Soluţia la exemplul 7.13:
Calculăm perioada:
1 1
T   7,14  10 6 [sec].
f 1,4  105
Introducem aceasta în ciclul liber D.C. (Duty Cycle):
D.C. = Duty Cycle = t1 / 2 / T
D.C. = 20*10-9[sec]/7.14*10-6 [sec] =2.8*10-3

Puterea medie (Pav) (Average Power) a laserului pulsat

Deoarece puterea de ieşire a laserului pulsat nu este continuă, puterea medie (Pav) este definită ca puterea
laserului în undă continuă care ar putea transmite aceeaşi cantitate de energie pe secundă ca a laserului pulsat.
Energia medie pentru fiecare puls (Ep) este măsurată împărţind puterea medie (per secundă) la numărul de
pulsuri per secundă (f):
Ep = Pav/f.
O cale echivalentă pentru a determina energia per puls este de a înmulţi puterea medie cu perioada (T = 1/f):
Ep = Pav*T.
Puterea medie (Pav) descrie cantitatea de energie transmisă de fasciculul laser într-o secundă.
Calculul puterii medie este dat prin înmulţirea energiei unui singur puls (Ep) cu numărul de pulsuri per secundă:
Pav = Ep* f.

113
Exemplul 7.14: Energia pulsului
Laserul cu YAG:Nd cu Q-switch produce 2000 de pulsuri pe secundă. Puterea medie a laserului este 10[W].
Calculaţi energia medie a pulsului.
Soluţia la exemplul 7.14:
Energia unui singur puls este energia într-o secundă divizată de numărul de pulsuri pe secundă
Energia per secundă este puterea medie (Pav), şi numărul de pulsuri per secundă este f, deci:
Ep = Pav/f
Ep = 10 [W]/2000 = 5*10-3 [J] = 5 [mJ]

Calcularea ciclului liber (D.C.).

Combinând formula de la aproximarea pulsului triunghiular:
t1/ 2  E / Pmax
şi perioada pulsului:
T = Ep / Pav*.

În definiţia ciclului liber:

D.C. = Duty Cycle = t1 / 2 / T
EP
t1/ 2 P P
DC   max  av
T EP Pmax
Pav
Ep = energia pulsului,
Pmax = puterea peak-ului,
Pav = puterea medie a laserului,
= durata pulsului,
T = perioada,
f = numărul de pulsuri per secundă,
D.C. = ciclul liber (Duty Cycle).
Dacă durata pulsului, perioada, puterea medie sau energia pulsului sunt cunoscute, toate celelalte variavile pot fi
calculate.

7.5 Polarizarea radiaţiei electromagnetice

În paragraful 1.1 am explicat că radiaţia electromagnetică este o undă transversală.
Radiatia electromagnetică este descrisă de vectorul câmpului electric care oscilează în planul perpendicular pe
direcţia de propagare a radiaţiei. Astfel, direcţia de oscilaţie a vectorului câmpului electric este posilbilă în toate
direcţiile în planul perpendicular pe direcţia fasciculului.
Planul de polarizare al undei electromagnetice este definit ca planul creat de direcţia de oscilaţie a vectorului
câmpului electric şi direcţia de propagare a fasciculului.
Unda polarizată este unda ce defineşte direcţia de oscilaţie a vectorului câmpului electric.
Dovada experimentală că radiaţia electromagnetică este o undă transversală este dată de transimterea fasciculului
printr-un polarizor şi apoi prin alt polarizor (analizor) rotit la un unghi în raport cu primul polarizor.
Polarizorul permite transmisia prin el doar a luminii care este polarizată pe direcţia specifică polarizorului.
Este banal să vedem că doar unda transversală poate fi polarizată.
Polarizorul ideal transmite radiaţie 100% când planul de polarizare al fasciculului este paralel cu planul de
polarizare al polarizorului.
Polarizorul ideal transmite radiaţie 0% când planul de polarizare al fasciculului este perpendicular pe planul de
polarizare al polarizorului.
Practic nu există un polarizor ideal dar analiza este bazată pe un polarizor ideal
Majoritatea radiaţiei din natură nu este polarizată pentru că este emisă de atomi diferiţi independent unul faţă de
altul.
Direcţia polarizării radiaţiei de la fiecare atom este întâmplătoare, astfel statistic nu există o direcţie preferinţială.
Ca rezultat direcţia de oscilaţie a câmpului electric este distribuită la întâmplare în planul perpendicular pe
direcţia fasciculului.

Tipuri de polarizare

114
Polarizarea liniară – Când câmpul electric oscilează în planul perpendicular pe direcţia de propagare a undei.
De obicei, polarizarea este numai parţială, şi este definită ca:
Polarizare parţială – Raportul dintre radiaţia polarizată şi cea nepolarizată.
Polarizarea parţială pentru laserul polarizat este de obicei 1:500
Gradul de polarizare – Definit de intensitatea maximă transmisă (Imax) prin polarizor şi de intensitatea minimă
transmisă (Imin), prin relaţia:
I max  I min
P .
I max  I min
Polarizarea circulară: – când intensitatea vetorului câmpului electric este constantă dar direcţia sa de oscilaţie
este rotită cu o rata constantă. Nu există o preferinţă pentru direcţia specifică a oscilaţiei.
Privind la direcţia de rotire a vectorului câmpului electric spre directia în care fasciculul se propagă, dacă direcţia
este în sensul acelor de ceas este polarizarea circulară dreaptă. Daca direcţia este în sens invers se numeşte
polarizare circulară stângă.
Între aceste două poalrizări extreme: polarizare plană si polarizare circulară există multe stări intermediare de
polarizare eliptică.
Polarizarea eliptică – intensitatea vectorului câmpului electric nu este aceeaşi în direcţii diferite ale oscilaţiei.
Înfinal vectorul câmpului electric descrie o elipsă.

Metode pentru creearea undei polarizate.

Sunt multe metode de obţinerea de undă polarizată:
7.5.1 Polarizarea prin reflexie
7.5.2 Polarizarea prin refracţie
7.5.3 Polarizarea prin absorbţie selectivă
7.5.4 Polarizarea prin împrăştiere
7.5.5 Polarizarea prin dublă refracţie
7.5.6 Polarizarea cu lamă sfert de undă.

7.5.1 Polarizarea prin reflexie

Când o undă electromagnetică cade pe o suprafaţă de separare dintre două materiale dielectrice diferite, o parte a
undei este reflectată şi o parte este transmisă.
Fasciculul incident spre suprafaţă, fasciculul reflectat şi fasciculul transmis sunt în acelaşi plan, ce se numeşte
planul fasciculului.
La începutul sec 19 Malus a găsit că un fasciculul relfectat de o suprafaţa de sticlă este parţial polarizat (cum se
vede în figura 7.25).

Fig. 7.25: Reflexia şi refracţia la suprafaţa dintre două medii.

El a obţinut polarizarea maximă la unghiul de 570.

În figura 7.25 punctele pe direcţia de propagare sunt simbolurile polarizării perpendiculare pe planul imaginii, în
timp ce săgeţile sunt simbolurile polarizaţiei în planul imaginii.

Unghiul Brewster

115
În 1812 Brewster a găsit că polarizarea maximă este realizată când fasciculul transmis şi fasciculul reflectat fac
unghi de 900 ca în figura 7.36.

Fig. 7.26: Legea Brewster.

În general pentru fiecare material există un unghi specific numit unghi de polarizare, unde doar lumina polarizată
perpendicular pe planul fasciculului are o componentă reflectată.
Astfel, la unghiul de polarizare fasciculul reflectat este 100% liniar polarizat.
Componenta transmisă în alt mediu include toate componentele polarizate paralel pe planul fasciculului şi câteva
polarizate perpendicular pe planul fasciculului.
Astfel, fasciculul transmis este parţial polarizat.
Când fasciculul incident este la unghiul de polarizare, fasciculul reflectat este perpendicular pe fasciculul
transmis. Astfel, unghiul de refracţie este unghiul complement al unghiului de polarizare:
sin B = cos p.
Utilizând legea Snell:
n1*sin B = n2*sin p.
Utilizând relaţia matematică găsită de Brewster, rezultatul este:
n1*sin B = n2*cos B.
Astfel, legea Brewster pentru calcularea unghiului de polarizare este numită unghiul lui Brewster:
tan B = n2/n1

Explicaţia fizică pentru polarizarea prin reflexie

Explicaţia fizică pentru polarizarea prin reflexie este bazată pe interacţia dintre lumină şi materie.
Când fasciculul electromagnetic nepolarizat este incident pe materie, câmpul eletric al radiaţiei crează oscilaţii
ale atomilor din material şi emisia radiaţiei este rezultatul acestei oscilaţii.
Pe suprafaţa dintre aer şi materie doar câmpul electric paralel cu suprafaţa poate oscila.
Astfel, doar câmpul electric perpendicular pe planul fasciculului (fasciculele incident, reflectat şi refractat) poate
cauza atomilor să emită radiaţia lor în fasciculul reflectat.
Câmpul electric în directia planului fasciculului poate cauza atomilor să emită radiaţie doar în material
(fasciculul refractat).
Privind la figura 7.26, cu explicaţia legii Brewster, ne ajută în analiza acestor fenomene.

Aplicaţii ale polarizării prin reflexie:

1. Ochelarii de soare pentru şoferi
2. Oglinda de ieşire a laserului cu gaz
3. Fotografiere
4. Sisteme de oglinzi pentru dirijarea direcţiei unui fascicul laser.

Ochelari de soare pentru şoferi

Deoarece lumina reflectată de la suprafeţele orizontale este polarizată orizontal, este recomandat pentru şoferi să
poarte ochelari de soare cu folii polarizate (gen polaroid) pe direcţie verticală.
Polarizorul previne orbirea temporară cu lumina reflectată de la suprafeţele orizontale de pe drum.
Pe de altă parte ochelarii de soare polarizanţi reduc cu 50% intensitatea către ochi, astfel nu este recomandat de
folosit la condus noaptea.

116
Ferestrele de ieşire a laserului cu gaz
În laserele cu gaz este uzual să punem ferestrele de ieşire la unghi Brewstwer pe axa optică.
Fasciculul electromagnetic se deplasează între oglinzile laserului, este reflect de multe ori de aceste oglinzi.
Deoarece oglinzile sunt la unghiul Brewster toată radiaţia care este polarizată perpendicular pe planul
fasciculului este emisă în afara cavităţii laserului la momentul iniţial.
În tubul de gaz rămâne doar radiaţia polarizată în planul fasciculului.
Avantajul acestui aranjament este acela că fasciculul nu are pierderi de reflexie, deoarece doar fasciculul
polarizat transmis se deplasează între oglinzi.
Radiaţia de ieşire a acestor lasere este polarizată cum poate fi văzută în figura 7.27.

Fig. 7.27: Fereastra la unghi Brewster de la capătul laserului cu gaz.

Polarizarea în fotografiere
Folosind un polarizor în faţa lentilelor a unei camere reduce reflexia de la supafeţele strălucitoare spre film.
Este folosit când obiectul de fotografiat este în spatele unui geam (în ecranul monitorului), pentru eliminarea
reflexiei de pe suprafaţa sticlei.
Când facem fotografii în exterior, deoarece lumina de la cer este polarizată este posibil de luat efecte speciale de
la norii pe cer când folosim polarizor în faţa lentilelor de la cameră.

Sisteme de oglinzi pentru dirijarea direcţiei unui fascicul laser

Când folosim un sistem de oglinzi pentru redirecţionarea fasciculului laserului (ca în figura 7.28), rezultatul este
polarizarea parţială a fasciculului.

Fig. 7.28: Sistem pentru redirecţionarea unui fascicul laser.

Sunt câteva aplicaţii în optică unde acest efect trebuie luat în considerare.

7.5.2 Polarizarea prin refracţie

Am învatat în polarizarea prin reflexie că radiaţia transmisă este parţial polarizată.

117
Unda reflectată este polarizată paralel cu suprafaţa materialului, deci unda transmisă conţine puţină radiaţie
polarizată paralel cu suprafaţa.
Când mai multe straturi sunt aranjate ca în figura 7.29, majoritatea radiaţiei polarizate paralel cu suprafaţa este
reflectată şi unda transmisă este polarizată.

Fig. 7.29: Polarizarea prin transmisie printre mai multe suprafeţe.

Dacă fasciculul incident este la unghi Brewster (B), polarizarea fasciculului transmis este perpendiculară pe
suprafaţa de separare.
Aceasta este aceeaşi aplicaţie ca cea descrisă la ferestrele Brewster de la capetele laserului cu gaz, unde în
schimbul a mai multe suprafeţe, fasciculul este transmis din nou şi din nou prin cele două lame (ferestrele
Brewster).

7.5.3 Polarizarea prin absorbţie selectivă

Polarizare prin absorbţie selectivă este procesul folosit în polarizorul standard care se numeşte polaroid.
Materialul este făcut din cristale lungi aranjate în material plastic în timp ce păstrează o direcţie preferenţială.
Aceşti polarizori sunt folosiţi în laboratoare experimentale şi la ochelarii Polaroid.

Fig. 7.30: Transmisia radiaţiei printr-un polarizor.

7.5.4 Polarizarea prin împrăştiere

Lumina incidentă pe molecule le provoacă acestora să oscileze.
Direcţia de oscilare este conform cu direcţia oscilaţiei a vectorului câmpului electric al radiaţiei.
Aplicaţii:
Împrăştierea radiaţiei soarelui în atmosferă cauzează lumina ce vine deasupra unui observator să fie polarizată.
Privind la cerul albastru prin polarizor în timp ce schimbăm orientarea sa ne dă cerul întunecat la un unghi
anume al polarizorului. Acest efect este folosit când facem fotografii afară.
Împrăştierea Rayleigh este creată când lumina este incidentă pe particule mai mici decât lungimea de undă a
luminii.
Un efect special este realizat când există nori pe cer. Lumina reflectată de la nori nu este polarizată, deoarece
picăturile de apă din nor sunt mai mari decât lungimea de undă a luminii. Folosind un polarizor în fotografiere
vom arata nori albi pe cerul întunecat (datorită împrăştireii Rayleigh).

7.5.5 Polarizarea prin dublă refracţie

118
Unele cristale din natură au indici de refracţie diferiţi pe direcţii diferite, şi indicele de refracţie depinde de
direcţia de polarizare a luminii ce intră în cristal.
Un exemplu de astfel de cristale este Calcitul, care mai este de asemenea numit: spat de Islanda.
Deoarece indicele de refracţie determină viteza luminii in mediu (c/n), astfel indicii de refracţie diferiţi pentru
polarizări diferite crează diferenţa de fază între polarizări diferite. Astfel, materialul splitează lumina incidentă pe
el în două fascicule polarizate separat, la unghi drept (90o) unul de celălalt (polarizări ortogonale).
Cele două fascicule sunt numite:
1 fasciculul ordinar – un fascicul care trece prin material pe o direcţie determinată de legea lui Snell a
refracţiei.
2 fasciculul extraordinar – nu se supune legii lui Snell, si are o deviaţie într-o parte.
Practic, materialul are indici de refracţie diferiţi pentru fasciculul ordinar şi fasciculul extraordinar. Asemenea
material are birefringenţă (dublă refracţie).

Mecanismul birefringenţei
Viteza luminii în materialul birefringent depinde de direcţia de oscilaţie a vectorului câmpului electric în relaţia
de simetrie a axei cristalului (denumită axă optică).
Când vectorul câmpului electric este pe aceeaşi direcţie cu axa optică, lumina înaintează cu o anumită viteză.
Când vectorul câmpului electric este perpendicular pe axa optică viteza luminii în material este diferită.
Când lumina intră-n astfel de cristal vectorul câmpului electric este la un anumit unghi de axa optică. Este posibil
să separăm vectorul câmpului electric în două componente perpendiculare, care avansează prin material cu viteze
diferite.
Când lumina părăseşte cristalul, aceste două componente combină să creeze vectorul câmpului electric care
poate avea o direcţie diferită a polarizării faţă de vectorul câmpului electric original.
Concluzii:
Este posibil să folosim cristal birefringent pentru a schimba direcţia de polarizare a luminii.
Lumina polarizată liniar este modificată în lumină polarizată eliptic prin trecerea prin cristalul birefringent.
Sunt multe aplicaţii pentru cristalele birefringente, şi de obicei este folosită o lamă plan paralelă de grosime dată.
La intarea în lama birefringentă lumina este separată pe componentele polarizate.
Fiecare componentă se deplasează cu viteză diferită şi se unesc din nou când ies din lama birefringentă.
Grosimea specifică a lamei birefringente creează o rotire a direcţiei de polarizare cu un unghi specific.

Exemplu pentru schimbarea polarizării luminii

Când unfascicul liniar polarizat este incident pe un cristal izotrop, viteza luminii prin cristal este aceeaşi în orice
direcţie (indicele de refracţie este independent de direcţia de propagare a fasciculului).
Este posibil să separăm vectorul câmpului electric în două componente (ca în figura 7.31):
1. O componentă cu polarizare circulară dreapta ER.
2. Cealaltă componetă cu polarizare circulară stanga EL.

Fig. 7.31: Vectorul câmp electric într-un cristal izotrop.

Într-un cristal izotrop, cele două componente ale vectorului câmp electric se rotesc contrar cu aceeaşi frecvenţă,
şi la ieşirea din cristal au aceeaşi viteză ambele. Pentru ambele, suma lor dau vectorul E ce are o direcţie
constantă în spaţiu, şi amplitudinea este de forma unei armonice.

Cristal anizotrop cu birefringenţă

Într-un cristal anizotrop polarizarea circulară dreapta sau stânga se poartă diferit.
Presupunem fascicul regulat ce are polarizare circulară dreapta când intră în cristal, el trece prin cristal cu o
anumită viteză în timp ce fascicul neregulat avansează cu o viteză diferită. Frecvenţa circulară a celor două

119
componente este aceeaşi, dar timpul unei componente în interiorul cristalului este mai mic decât timpul celeilalte
componente.
În exemplu nostru, rezulatatul este că polarizarea circulară dreapta face un ciclu complet, în timp ce polarizarea
stangă nu face un ciclu complet. Astfel, vectorul rezultant al câmpului eletric va avea orientare diferită decât
originalul (figura 7.32).

Fig. 7.32: Vectorul câmp electric într-un cristal anizotrop.

Exemplu:
Grosimea lamei birefringente poate fi proiectată pentru a schimba lumina liniar polarizată cu 90o.
7.5.6 Lama sfert de undă
Când grosimea cristalului birefringent este aleasă corect, este posibil să cream o diferenţă de drum de λ/4 între
cele două componente polarizate. Astfel numindu-se lamă sfert de undă.
Aceasta creează o diferenţă de fază de π/2 dintre două polarizări după trecerea prin lamă.
Fasciculul liniar polarizat ce trece prin lama sfert de undă are polarizare circulară.
7.5.5 Legea MALUS (1809)
Când lumina polarizată de intensitatea I0 trece printrun polarizor cu planul de polarizare la un unghi  faţă de
polarizarea luminii, intensitatea transmisă prin polarizor este:
I = I0*cos2
Legea Malus este rezultatul al faptului că amplitudinile dintre fasciculul transmis şi fasciculul incident sunt
proporţionale cu cosinusul unghiului (cos), si intensitatea este pătratul amplitudinilor.

Exemplul 7.14: Legea MALUS

Calculaţi procentul luminii transmise prin polarizor cu următoarele unghiuri dintre planul de polarizare al
polarizorului si planul luminii polarizate: 45o, 30o, 60o.
Soluţia la exemplul 7.14:
Folosind legea Malus pentru fiecare unghi:
I = I0*cos2 = 0.75I0, 0.5I0, 0.25I0

Graficul legii Malus

Figura 7.33 descrie raportul I/I0 în funcţie de unghiul .

Fig. 7.33: Legea Malus, I/I0 ca o funcţie de unghiul .

Întrebare:
Care este intensitatea luminii nepolarizate după trecerea prin 3 polarizoare. Fiecare din polarizoare este plasat la
unghi diferit faţă de predecesorul polarizor?

120
Soluţie:
Unghiul dintre primul şi al doilea polarizor este , şi unghiul dintre al doilea şi al treilea este . Aplicând legea
Malus:
I = I0*cos2*cos2.

Exemplul 7.15:
Care este relaţia matematică pentru calculul intensităţii luminii înaintea adăugării celui de al 3-lea polarizor între
două polarizoare perpendiculare ?
Soluţia la exemplul 7.15:
Este cunoscut că înaintea adăugării celui de al 3-lea polarizor, intensitatea transmisă prin cele două polarizoare
perpendiculare este zero.
Al 3-lea polarizor crează un unghi faţă de polarizaţia primului polarizor, şi un unghi de:
 =90o - 
cu direcţia de polarizare a celui de al 2-lea polarizor.
Utilizând aceste unghiuri în formulă, rezultatul este:
I = I0*(cos*cos)2 = (I0/2)2*(2*sin*cos)2 = I0/4*sin22
Astfel, intensitatea transmisă este mai mare decât zero !

121
 Capitolul 8: Controlul proprietăţilor radiaţiei laser

Proprietăţile radiaţiei laser pot fi împărţite în două grupe:

1. Proprietăţi spaţiale – care descriu distribuţia spaţială a intensităţii şi fazei la un moment de timp
2. Spectrul lungimii de undă emisă de laser.
De asemenea, controlul proprietăţilor radiaţiei laser este împărţit în două subiecte:
8.1 Controlul proprietăţilor spaţiale ale fasciculului:
8.1.1 Controlul modurilor optice transversale ale fasciculului (în interiorul cavităţii optice).
8.1.2 Controlul fasciculului după ce este emis în afara cavităţii optice.
8.2 Controlul spectrului lungimii de undă emisă de laser:
8.2.1 Controlul spectrului lungimii de undă emisă de laser printr-o prismă în interiorul cavităţii optice.
8.2.2 Controlul spectrului lungimii de undă emisă de laser printr-o reţea la capătul cavităţii optice.
8.2.3 Alegerea modului optic longitudinal specific printr-un etalon.

8.1 Controlul proprietăţilor spaţiale ale fasciculului:

Planul de ieşire al laserului este definit ca plan de referinţă.
Direcţia de propagare a fasciculului este perpenticulară pe planul de referinţă. Distribuţia fasciculului în spaţiu
este descrisă în raport de acest plan de referinţă.
Proprietăţile spaţiale ale fasciculului laser sunt determinate de cavitatea optică şi în special de structura undei
staţionare creată în interior (descrisă în capitolul 4).
Este posibil să controlăm câteva dintre proprietăţile fasciculului prin adăugarea de elemente optice în interiorul
cavităţii.
Elementele optice adiţionale pot fi folosite în afara cavităţii optice, dar ele nu pot influenţa proprietăţile de bază
ale modurilor laser. Astfel, ele nu pot schimba limitele divergenţei fasciculului.

8.1.1 Controlul modurilor optice transversale ale fasciculului

Modelarea fasciculului este făcută în interiorul cavităţii optice.
În paragraful 4.3 au fost descrise modurile optice transversale.
În paragraful 4.4 a fost descrisă forma fasciculului laser în interiorul cavităţii.
Figura 8.1 descrie modurile transversale de bază pentru câteva cavităţi optice.

Fig 8.1: Moduri transversale de bază pentru câteva cavităţi optice.

122
Pentru fiecare cavitate optică, forma profilului fasciculului este marcată (haşurată), şi marginile (la e-2 a
intensităţii) a volumului ocupat de acel mod specific.
Într-un rezonator stabil, cu oglinzi circulare, marginile fasciculului, sau mărimea fasciculului la suprafaţa
oglinzilor este determinată de:
 Raza de curbură a oglinzilor.
 Distanţa dintre oglinzi
 Lungimea de undă a laserului
Câţiva rezonatori comuni ai laserului
Câţiva rezonatori optici (care au fost discutaţi în capitolul 4) sunt descrişi aici încă odată:
1. Cavitate optică plan-paralelă.
2. Oglinzi circulare cu rază mare de curbură.
3. Cavităţi optice cofocale.
4. Cavităţi optice circulare.
5. Cavităţi optice semi-circulare.
6. Cavităţi optice instabile.

1. Cavitatea optică plan-paralelă

Cavitatea optică plan- paralelă este alcatuită din două oglinzi plane perpenticulare pe axul optic al laserului (aşa
cum poate fi vazut în figura 8.1a)

Fig. 8.1a: Cavitatea optică plan- paralelă.

În astfel de cavitate fasciculul umple tot volumul cavităţii, astfel încât tot mediul activ este folosit pentru
procesul de creare a efectului laser.
Frontul de undă din interiorul cavităţii optice este plan, astfel nici un spot din interiorul cavităţii nu are o
densitate de putere prea mare care poate dăuna.
Astfel de cavităţi optice sunt folosite în laserii cu corp solid în impulsuri, deoarece întreaga bară laser este
folosită pentru crearea efectului laser şi nu cauzează distrugerea barei laser.
Fasciculul de ieşire din cavitatea optică plan- paralelă este un fasciculul plan cu divergenţa mică.
Dezavantajele cavităţii optice plan- paralele sunt descrise în paragraful 4.4.1 şi printre ele sunt:
1. Pierderi mari prin difracţie.
2. Stabilitate mică, deoarece astfel de cavităţi sunt sensibile la alinierea oglinzilor.

2. Oglinzi convexe cu rază mare de curbură

Această cavitate optică este alcatuită din două oglinzi concave, fiecare cu rază mare de curbură.
Oglinzile sunt aliniate una în faţa celeilalte, în timp ce distanţa dintre ele este mai mică decât raza de curbură a
ambelor oglinzi.
Curbura oglinzilor micşorează pierderile mari prin difracţie care există în cavitatea optică plană.
Fasciculul are o talie in interiorul cavităţii optice, şi doar în acest plan, frontul de undă este planar.
Pe suprafaţa oglinzilor, fronturile de undă sunt circulare, cu raza de curbură egală cu cea a fiecărei oglinzi.
Într-o cavitate simetrică, talia fasciculului este în centrul cavităţii, şi descreşte cu cât raportul dintre razele de
curbură a oglinzilor şi distanţa dintre ele scade.

3. Cavitatea optică cofocală

Cavitatea optică cofocală este un caz specific de cavitate convexă simetrică, cu raza de curbură egală cu distanţa
dintre oglinzi.

Fig. 8.1c: Cavitatea optică cofocală.

Într-o astfel de cavitate, talia fasciculului este în centrul cavităţii.

4. Cavitatea optică circulară

Cavitatea optică circulară este cazul extrem de oglinzi convexe simetrice, unde raza de curbură a oglinzilor este
egală cu jumătate din distanţa dintre ele.
În centrul unei astfel de cavităţi este punctul focal la care frontul de undă este plan.

123
Din cauza focalizării fasciculului în interiorul cavităţii optice, volumul mediului activ care participă în
producerea efectului laser este mic.
Laserul este mai eficient cu cât cantitatea de mediu activ care participa la procesul de creare a efectului laser este
mai mare.
Această cavitate optică este utilizată când este necesară o densitate de putere ridicată pentru excitarea mediului
activ.
Un exemplu bun de astfel de cavitate optică este în laserul cu colorat în continuu, pompat de alt laser. Într-un
astfel de laser, mediul activ (colorantul lichid) curge prin punctul unde există puterea maximă în interiorul
cavităţii optice.

5. Cavitate optică semi-circulară

Cavitatea optică semi-circulară este alcatuită din oglinzi plane la un capăt al cavităţii şi o oglindă circulară la
celălalt capăt.

Fig. 8.1.1e: Cavitatea optică semi-circulară

.
Astfel de cavitate optică, după cum se observă în numele său, este făcută din jumătate din cavitatea circulară şi
oglinda plană este în centrul cavităţii circulare originale.
Astfel, diametrul fasciculului este cel mai mic pe oglinda plană (la fel cum este în centrul cavităţii circulare) şi
cel mai mare pe suprafaţa oglinzii circulare.
Frontul de undă pe suprafaţa fiecărei oglinzi are forma oglinzii.
Modelul este folosit în laserii cu undă continuă.

6. Cavitatea optică instabilă

Toate cavităţile optice descrise până acum erau rezonatori stabili.
Într-un rezonator stabil, fasciculul se deplasează în interiorul cavităţii de foarte multe ori.
Un rezonator instabil este un model care permite fasciculului un număr mic de treceri prin cavitatea optică până
să o părăsească.
Un exemplu de astfel de rezonator este cavitatea optică convex concavă.
Astfel de cavitate optică este alcătuită dintr-o oglindă convexă mare şi o oglindă concavă mică, şi ele au un
centru comun de curbură (după cum se vede în figura 8.2).

Fig. 8.2: Cavitate optică convex-concavă.

Fasciculul iese din cavitatea optică pe lângă marginile oglinzii concave mici.
Forma fasciculului este aceaşi ca şi modul TEM00, dar cu o gaură în mijloc.
Acest rezonator este folosit în laseri cu CO2 în undă continuă de putere mare.

Desenul cuplorului de ieşire al unui laser

Într-o cavitate laser cu oglinda de ieşire care are raza de curbură dată, fasciculul de ieşire amis de către laser cu o
formă anume este dată de oglindă.
Astfel, raza de curbura a oglinzii de ieşire determină forma fasciculului emis.
Pentru a reduce divergenţa fasciculului în afara cavităţii optice, poate fi combinată o lentilă în cuplorul de ieşire.
Figura 8.3 descrie cuplorul de ieşire alcătuit din lentile focalizatoare cu depunere reflectătoare pe partea
interioară (cu faţa la cavitatea optică).

124
 Fig. 8.3: Cuplorul de ieşire alcătuit din lentile focalizatoare cu depunere reflectătoare.

Depunerea de pe suprafaţa interioară a lentilei serveste ca şi ultima oglindă a laserului şi doar partea emisa a
fasciculului trce prin lentilă, şi este şi focalizată de aceasta.

8.1.2 Controlul fasciculului după ce este emis afară din cavitatea optică
Divergenţa fasciculului laserului este de ordinul a 1 mili-radian.
Astfel ca la 1000 metrii diametrul razei este de 1 metru.
Pentru unele aplicaţii, divergenţa fasciculului trebuie redusă şi se foloseşte un element optic în exteriorul
cavităţii optice.
O regulă cunoscută în optică este aceea că produsul diametrului fasciculului (d) şi unghiului de divergenţă ()
este o constantă.
Astfel că atunci când divergenţa fasciculului trebuie redusă, diametrul fasciculului trebuie expandat.
Urmatoarele pagini descriu expandarea fasciculului.

Expandarea fasciculului
Am văzut în paragraful 7.2 ecuaţiile de bază ce descriu divergenţa fasciculului:
d 2  d1

L2  L1
1,27  

d
dL  L   d
d '  f 
Crescând diametrul fasciculului (d) se determină o descreştere a unghiului de divergenţă al fasciculului ().
Expandarea fasciculului se bazează pe dezvoltarea telescopului de către Kepler în secolul XVII (vezi figura 8.4).

Fig 8.4: Expandarea fasciculului bazată pe telescopul lui Kepler.

Prima lentilă convergentă are distanţa focală scurtă şi diametrul mic, în timp ce a doua lentilă convergentă are
distanţa focală lungă şi diametrul mare.
Distanta dintre lentile este exact suma distanţelor focale ale celor două lentile.
Fasciculului laser intră prin lentila cu distanţa focală scurtă şi este focalizată ca o imagine reală în punctul focal
al celeilalte lentile. Această imagine serveşte ca o sursă punctiformă pentru cealaltă lentilă.
La ieşirea din a doua lentilă, fasciculul are o rază mai mare şi o divergenţă mai mică.
Relaţiile matematice sunt descrise în paginile care urmează.

Relaţiile matematice ale expandprii fasciculului:

Relaţia dintre diametrul fasciculului şi divergenţa fasciculului este:

125
 f1 d1 1
 
f2 d2 2
f1 = distanţa focală [m] a lentilei de intrare – ocular.
f2 = distanţa focală [m] a lentilei de ieşire – obiectiv.
d1 = diametrul fasciculului de intrare [m].
d2 = diametrul fasciculului de ieşire [m].
1 = unghiul de divergenţă (rad) al fasciculului la intrarea în dispozitivul de expandare.
2 = unghiul de divergenţă (rad) al fasciculului la ieşirea din dispozitivul de expandare.
Din ecuaţie este clar că raportul dintre diametrele fasciculului este direct proporţional cu raportul distanţelor
focale ale lentilelor.

Exemplul 8.1: Expandarea fasciculului

Diametrul unui fasciculul emis de un laser He-Ne este de 1,2 [mm] şi divergenţa sa este de 1 [mrad].
Un expandor Kepler este alcătuit din două lentile cu distanţele focale de 1[cm] şi 6[cm].
Calculati:
1. Diametrul fasciculului la exteriorul expandorului;
2. Unghiul de divergenţă al fasciculului.

Soluţie la exemplul 8.1:

1. Diametrul fasciculului la ieşirea din expandor este:
d2 = d1*(f2/f1) = 1,2*10-3 [m]*6 [cm]/1 [cm] = 7,2*10-3 [m] = 7,2 [mm]
2. Unghiul de divergenţă la ieşirea din expandor este (2):
2 = 1*(f2/f1) = 1[mrad]*1/6 = 0,17 [mrad]
Expandorul fasciculului a cauzat o reducere de 6 ori a divergenţei fasciculului (raportul distanţelor focale ale
lentilelor).

Folosirea practică a reducerii divergenţei fasciculului

1. La o distanţă anume de laser, mărimea spotului fasciculului folosind expandorul fasciculului este mai
mică decât mărimea spotului fără expandor cu raportul distanţelor focale ale lentilelor
expandorului.
2. Aceaşi mărime a spotului fasciculului va fi la o distanţă mai mare decât fără expandor. Noua
distanţă este mai mare decât distanţa fără expandorul fasciculului cu raportul distanţelor focale ale
lentilelor expandorului.

Aplicaţii ale laserului cu expandor al fasciculului

1. În localizatorul cu laser – Când distanţa mare este măsurată, este necesar să se reducă divergenţa fasciculului,
astfel încât o cantitate suficientă de energie să fie reflectată de ţintă către detector.
2. În aplicaţii unde este necesară cea mai mică mărime a spotului. Mai întâi fasciculul este expandat şi apoi este
focalizat către locul dorit.
3. În aplicaţii care necesită transportul la o distanţă mare a fasciculului laser:
1. Arme laser.
2. Transportul energetic folosind fasciculul laser.
4. În aplicaţii unde fasciculul laser este transmis prin atmosferă sau printr-un mediu neomogen.

În medii neomogene, interacţia dintre fascicul şi mediu este nonlineară şi este proporţională cu puterea
fasciculului.
Prin expandarea fasciculului, se permite reducerea densităţii de putere (puterea pe unitatea de suprafaţă), astfel
permiţându-se interacţii mai slabe între fasciculul laser şi mediu.

Expandorul fasciculului pe baza telescopului lui Galileo

Este o problemă cu telescopul lui Kepler când puterea laserului creşte.
Am văzut că fasciculul este focalizat în interiorul cavităţii (între cele două lentile).
Astfel de putere mare poate provoca ionizarea locală a aerului, şi poate apărea o scânteie elecrică.
Este posibil să trecem peste această problemă prin crearea unui vid în telescop, dar o soluţie mai simplă constă în
folosirea unui expandor bazat pe telescopul lui Galileo, după cum este descris în figura 8.5.

126
 Fig. 8.5: Expandor de fascicul bazat pe telescopul lui Galileo.

În telescopul lui Galileo, prima lentilă este una divergentă, cu o distanţă focală scurtă şi cea de-a doua este una
convergentă. Cele două lentile sunt aranjate astfel încât punctele lor focale să fie în acelaşi loc.
După cum se poate vedea în figura 8.5, nu există focalizare a radiaţiei laser în interiorul telescopului.

Reducerea fasciculului bazat pe telescopul lui Galilleo

Când diametrul fasciculului trebuie să fie redus, poate fi utilizat un telescop invers. El este la fel ca telescopul lui
Galileo, dar fasciculul laser intră prin telescop din sensul lentilei convergente către cea divergentă, cum se poate
vedea în figura 8.6.

Fig. 8.6: Reducerea fasciculului utilizând un telescop Galileo.

Reducerea diametrului fasciculului este făcută când este necesară o creştere a densităţii de putere a fasciculului.

Filtrajul Spaţial
Telescopul lui Kepler în combinaţie cu un pinhole poate fi folosit pentru a filtra fasciculul de părţile nedorite.
Pinhole-ul este localizat pe axul optic, în punctul focar al celor două lentile. Razele care nu sunt exact paralele cu
axul optic al laserului, nu vor fi focalizate de către prima lentilă pe pinhole şi vor fi oprite de către marginele
acestuia.
În paragraful 4.3.3 a fost descris profilul intensităţii fasciculului al modului transversal de bază (gaussian).
În realitate, avem „zgomote” în astfel de profile ideale.
În următoarele pagini sunt descrise aceste „zgomote” şi modul de reducere a lor.

Zgmotul spaţial într-un profil gaussian al fasciculului

Exemple de fenomene care crează zgomot:
1. Reflexii de pe pereţii mediului activ (tubul de gas sau pereţii cristalului laserului)
2. Apertura prin care trece fasciculul laser, care cauzează difracţie (fanta de ieşire, lărgimea finită a
oglinzilor etc.)
3. Difracţia fasciculului laser pe obstacole mici cum ar fi: particule de praf, defecte în cristal etc.
Când fasciculul laser iluminează un ecran îndepărtat, se observă suprafeţe întunecate şi iluminate. Acestea sunt
cauzate de fenomenul de interferenţă dintre părţile diferite ale fasciculului care ajung la ecran pe drumuri
diferite.
Figura 8.7 arată un exemplu de fascicul gaussian ideal comparat cu fascicul gaussian „real”.

127
 Fig. 8.7: Un exemplu de fascicul gaussian ideal comparat cu fascicul gaussian „real”.

Toate aplicaţiile care sunt cu referire la interferenţă, precum holografia, necesită curăţirea fasciculelor de
„zgomote”.
Astfel diferenţa de drum dintre fasciculul principal şi „zgomot” este mică, numai în câmpul îndepărtat al
fasciculului se observă structura de interferenţă.
Razele „zgomot” vor fi eliminate din fasciculul principal.
În loc de a fi departe de laser, este posibil să se folosească o lentilă pentru a crea câmpul îndepărtat al
fasciculului în punctul focar al lentilei.

Mecanismul de funcţionare a filtrajului spaţial

Figura 8.8 explică principiul de funcţionare a unui filtru spaţial.

Fig. 8.8: Principiul funcţionării filtrajului spaţial.

Structura unui filtru spaţial este cea a unui telescop Kepler cu un pinhole în punctul focal al lentilelor.
Fasciculul laser este focalizat într-un spot mic de prima lentilă, şi apoi trece printr-un pinhole mic.
Dimensiunea pinhole-ului este de 2÷3 ori dimensiunea diametrului spotului din focare.
Astfel razele „zgomot” nu sunt paralele cu axul optic al fasciculului laser, acestea sunt focalizate în puncte ce nu
sunt pe axa optică.
Deci, razele „zgomot” nu sunt transmise prin pinhole.
A doua lentilă este utilizată pentru a crea din nou fasciculul paralel al laserului.
În general, filtrajul spaţial este un expandor de fascicul Kepler cu un pinhole în focar.

8.2 Controlul spectrului lungimilor de undă emise de laser

Cum s-a văzut în capitolul 2, mediul activ al laserului determină lungimea de undă (sau lungimile de undă) emise
de laser.
Figura 8.9 arată lungimile de undă emise de laserele uzuale, şi putem vedea cum sunt acestea împrăştiate pe
întreg spectrul.

128
 Fig. 8.9: Lungimile de undă emise de laserii uzuali.

În capitolul 5 a fost explicat că sub curba de câştig a laserului sunt un număr de moduri longitudinale, la distanţe
egale unul de celălalt.
Câteva materiale emit la anumite lungimi de undă sau domeniu spectral.
Anumite aplicaţii cum ar fi spectroscopia sau holografia necesită o singură lungime de undă, sau un singur mod
longitudinal (Când este necesară o lungime de coerenţă mare).
Metoda de obţinere a unuei singure lungimi de undă la ieşirea laserului este bazează pe anularea celorlalte
lungimi de undă care au avut suficient câştig pentru a crea efect laser.

Linii laser multiple

Există anumite tipuri de laser care au un mediu activ cu un număr de nivele de energie care prezintă inversie de
populaţie. Aceste lasere emit linii laser multiple.
Exemple de astfel de lasere:
1. Laserul cu Argon ionizat
Laserele cu gaz au un număr mare de nivele de energie, şi sunt posibile tranziţii multe între aceste
nivele de energie. Uzual sunt emise simultan cinci lungimi de undă la laserul cu argon ionizat, în
special sunt luate precauţii pentru a selecta o singură linie. Aceste 5 linii au intensităţi puternice, şi
acestea împiedică alte linii la efectul laser. Cînd liniile puternice sunt împiedicate la efectul laser,
este posibil să obţinem linii slabe la ieţirea laserului.

129
 2. Laserul cu CO2
3. Laserul cu colorant

Controlul lungimii de undă emise de către laser

Cea mai simpă metodă de control a lungimii de undă emise de către laser este de a controla pierderile din
cavitate pentru anumite lungimi de undă.
Prin pierderi mari ale lungimilor de undă nedorite, cu excepţia lungimii de undă dorite, se pot emite şi cele mai
slabe lungimi de undă.
Când este necesară o linie puternică, nu este necesară o metodă specială, va trebui investită cea mai multă
energie în această tranziţie, şi să nu avem suficientă energie în alte linii pentru compensarea pierderilor cavităţii.
Când lungimea de undă necesară nu este cea mai puternică se pot folosi mai multe metode, cum ar fi:
1. Elemente optice speciale în interiorul cavităţii optice.
2. Excitaţie selectivă a mediului activ.
3. Depunere specială selectivă a oglizilor din cavitate.

1. Elemente optice speciale în interiorul cavităţii optice.

Oglinzile de la capetele cavităţii optice sunt depuse cu o depunere specială ca are coeficienţi de reflexie diferiţi
pentru lungimi de undă diferite.
Un exemplu bun este laserul He-Ne, la care lungimea de undă dorită este în general în spectrul roşu: λ =
0,6328[μm].
Problema cu această lungime de undă este că sunt alte două lungimi de undă cu câştig ridicat, care sunt în
domeniul spectral infraroşu apropiat: λ=1,15[μm] şi λ=3,39[μm].
Pentru rezolvarea acestei probleme oglinzile sunt depuse cu straturi reflectătoare ridicate în roşu. Astfel,
lungimile de undă din infraroşu nu au suficient câştig pentru compensarea pierderilor cavităţii.
Într-un mod similar noi linii slabe vizibile sunt alese pentru laserul He-Ne în spectrul verde, portocaliu şi galben.

2. Excitaţie selectivă a mediului activ.

Într-un mediu activ cu tranziţii posibile multe între nivelele de energie, este posibil să se excite tranziţii specifice
prin utilizarea de excitaţii specifice.
Este posibil să excităm mediul activ utilizând o undă electromagnetică cu o anumită lungime de undă (utilizând
un alt laser).
Cum se explică în structura atomului, prin utilizarea unui foton de o anumită energie pentru excitare, numai
anumite nivele de energie sunt excitate, fără a influenţa populaţia altor nivele de energie.

3. Depunere specială selectivă a oglizilor din cavitate

Când diferenţa dintre lungimile de undă de emisie posibile nu este mare, cea mai bună metodă de alegere a unei
lungimi de undă specifice este introducerea unui element optic în interiorul cavităţii optice, pentru selectarea
lungimii de undă dorite.
Fenomenul optic utilizat la separarea lungimilor de undă adiacente este dispersia. Aceasta este dependentă cu
lungimea de undă a unor proprietăţi optice ale elementului.
Orice element optic ce are dispersie este potrivit pentru alegerea lungimii de undă dorite:
1. Prisma.
2. Reţeaua de difracţie.

8.2.1 Controlul lungimii de undă emise printr-o prismă în interiorul cavităţii optice.
O prismă în interiorul cavităţii optice crează o situaţie unde doar o anumită lungime de undă este aliniată astfel
încât să se mişte înainte şi înapoi între oglinzile cavităţii, în timp ce celelalte sunt deviate, după cum se vede în
figura 8.10.

130
 Fig. 8.10: Prisma ca un element pentru modificarea lungimii de undă.

Prisma este utilizată la selectarea lungimii de undă dorită pentru lungimile de undă disponibile din interiorul
laserului.
Dispersia prismei este rezultatul indicilor de refracţie diferiţi pentru anumite lungimi de undă.
În spectrul vizibil, indicele de refracţie al materialelor este mai mare pentru lungimi de undă scurte, astfel încât
lungimile de undă mai lungi sunt mai puţin deviate decât cele mai scurte.

Polarizarea şi prisme
Laserii cu ioni de gaz, cum ar fi Argon Ionizat şi Laserul cu Krypton, au ferestre Brewster la capetele tubului cu
gaz.
Radiaţia în interiorul cavităţii a unui laser cu gaz cu ferestre Brewster este polarizată. Astfel că este ideal să se
aşeze prisma la unghi Brewster, la acest unghi fasciculul polarizat nu suferă pierderi prin reflexie.

Prisma Littrow
O astfel de prismă are oglinda reflectătoare a laserului pe una din feţe.
Astfel de prismă este numită prismă Littrow, şi este descrisă în figura 8.11.

Fig. 8.11: Prisma Littrow ca selector a unei singure lungimi de undă într-un laser.

Unghiul prismei în acest caz este jumătate de unghi Brewster.

Într-o astfel de prismă, fasciculul laser este refractat doar de două ori într-o buclă, în loc de 4 ori cum ar fi într-o
construcţie obişnuită cu oglindă.
Limita prismei Litrow este că ea realizează la jumătate de deplasare precum o prismă normală.
Principala utilizare a prismei Litrow este că limitează funcţionarea laser pentru puţine lungimi de undă specifice.

8.2.2 Reţeaua de difracţie pentru controlul spectrului lungimilor de undă emise de laser
Folosind o reţea de difracţie în loc de o oglindă la unul din capetele cavităţii optice, se obţine reflexia razei
pentru anumite lungimi de undă, în funcţie de unghiul făcut de aceasta cu axa optică (figura 8.12a).

131
 Fig. 8.12a: Reţeaua de difracţie înlocuind o oglindă la capătul cavităţii optice.

Reţeaua de difracţie este folosită în laseri cu gaz molecular cum ar fi laserul cu CO2.
Fenomenul de difracţie permite o separare mai bună a lungimilor de undă decât la prismă care este bazată pe
dispersia indicelui de refracţie.
Problema reţelelor de difracţie este pierderea mare de energie pentru ordine de difracţie superioare. Astfel
reţeaua de difracţie poate fi utilizată numai în laserii cu câştig ridicat.
La fiecare ordin de difracţie există toate lungimile de undă ale spectrului, lungimea de undă dorită a laserului are
pierderi la toate ordinele de difracţie exceptând unul folosit pentru efectul laser.

Explicaţii despre cum se selectează o anumită lungime de undă folosind reţeaua:

Reţeaua de difracţie este alcătuită din crestături triunghiulare pe o suprafaţă plană. Reflexia de pe reţea se face în
câteva ordine de difracţie, astfel că energia este reflectată în anumite direcţii (figura 8.12a).

Fig. 8.12a: Reflexia pe o reţea de difracţie.

Fiecare ordin de difracţie conţine tot spectrul undei incidente.

În cadrul fiecărui ordin de difracţie, cu cât este mai mare lungimea de undă, cu atât este mai deviată.
Este posibil să se confecţioneze un anume tip de reţea care să dea un maxim energetic pentru o anume lungime
de undă în ordinul întâi de difracţie. O astfel de construcţie este explicată în paginile următoare.

Proiectarea specială a reţelei de difracţie

Este posibil să se proiecteze reţea de difracţie pentru o lungime de undă specifică, care să aibă maximul energetic
reflectat în primul ordin de difracţie.
Obturarea fenomenelor de reflexie pe o suprafaţă a reţelei (cum se poate observa în figura 8.12b), conform cu
reflexia slabă ca pentru oglindă.

132
 Fig. 8.12 b: Reflexia de la reţeaua de difracţie.

Relaţiile matematice ale fenomenului de reflexie pentru reţeaua de difracţie

 = unghiul dintre fasciculul incident şi normala la reţea.
 = unghiul dintre fasciculul reflectat şi normala la reţea.
 = unghiul de zgâriere a reţelei.
Ecuaţia ce descrie reflexia pentru o reţea de difracţie este:
m    d  sin   sin  
m = Ordinul de difracţie (număr întreg).
λ = lungimea de undă a fasciculului laser.
d = perioada reţelei.
Când fasciculul reflectat este în cealaltă parte de verticala la reţea, semnul „+” este schimbat în „-”, şi sunt
definite unghiurile noi dintre verticala la suprafaţa de zgâriere şi fascicule (ca în figura 8.12.c):

Fig. 8.12c: Obturarea la reflexie pentru reţea pentru altă parte a verticalei.
A= unghiul dintre fasciculul incident şi verticala la suprafaţa specifică zgârierii pe reţea:
   A
B= unghiul dintre fasciculul reflectat şi verticala la suprafaţa specifică zgârierii pe reţea:
   B
Datorită legii de reflexie unghiul A este egal cu unghiul B.
Astfel, cea mai mare energie este reflectată pe o direcţie preferenţială.
Acest fenomen are loc numai când ordinul de reflexie la suprafaţa zgâriată coincide cu direcţia ordinului unu al
reţelei de difracţie.

Reţeaua de difracţie prin reflexie pentru selecţia lungimii de undă specifică

Când o reţea de difracţie prin reflexie este utilizată la selecţia lungimii de undă specifică laserului, perioada
reţelei (d) este proiectată pentru o direcţie în primul ordin de difracţie (m=1) care va fi direcţia axei laserului.
Utilizând A=B=0, şi m=1, rezultatul este:   d  sin  .
Astfel reţeaua la capătul cavităţii laser determină pierderi de aproximativ 10% în cavitate. Deci, 90% din energia
incidentă pe reţea este reflectată înapoi în cavitate.

8.2.3 Alegerea unui mod longitudinal folosind un etalon

De obicei, există mai multe moduri longitudinale care pot apărea în unda emergentă a laserului.
Modul longitudinal din apropierea centrului curbei de câştig va fi amplificat mai mult decât celelalte.

133
Alegerea unui anume mod longitudinal se poate face folosind un element optic care produce pierderi mari pentru
celelalte moduri longitudinale în interiorul cavităţii optice.
Diferenţa frecvenţelor dintre două moduri longitudinale adiacente este determinată de lungimea cavităţii.
c
Aceasta este condiţia de creare a undelor staţionare în interiorul cavităţii:  MS  .
2n L
Când cavitatea este lungă, diferenţa de frecvenţă dintre două moduri longitudinale adiacente este mică. Astfel,
multe moduri longitudinale vor fi minore curbei de câştig.
Reducerea lungimea cavităţii optice va cauza o creştere a diferenţei de frecvenţă dintre modurile longitudinale
adiacente, astfel se reduce numărul de moduri de sub curba de câştig.
Prin controlul lungimii cavităţii optice se poate controla numărul de moduri longitudinale emise de laser.

Etalonul
Etalonul este o scurtă cavitate optică adiţională inserată în cavitatea optică a laserului.
El este compus din două suprafeţe în mod reciproc paralele.
Distanţa dintre cele două suprafeţe este aproape de mărimea curbei de câştig a laserului. Astfel că doar un mod
longitudinal este sub curba de câştig de fiecare dată, după cum se vede în figura 8.13.

Fig. 8.13: Selectarea unui singur mod longitudinal cu un etalon.

Acolo sunt două cavităţi optice în interiorul laserului cu etalon.

Modul longitudinal poate exista în structura dublă a cavităţii numai dacă îndeplineşte simultan condiţiile de undă
staţionară pentru ambele lungimi de cavitate.
Lăţimea liniei a modului longitudinal al etalonului este determinată de reflexia acestor suprafeţe. Coeficientul
de reflexie mare asigură îngustimea modului longitudinal al etalonului.

Tipuri de etaloane
Există câteva tipuri de etaloane ce pot fi văzute în figura 8.14:

Fig. 8.14: Tipuri de etaloane.

1. Etalon cu corp solid – compus dintr-un bloc rectangular solid de material transparent cu depuneri pe
cele două suprafeţe de ieşire. Este posibil să se acordeze lungimea de undă cu puţin prin poziţionarea
etalonului la un unghi mic faţă de axa optică.

134
 2. Etalonul cu strat de aer – compus din două plăci separate precis cu un distanţor ce determină grosimea
stratului de aer.
3. Etalon cu mai multe elemente – compus din câteva ferestre (în general 3) cu distanţoare specifice între
ele. Unele suprafeţe ale acestor ferestre sunt depuse cu straturi antireflexie, în timp ce altele sunt depuse
cu straturi cu reflectivitate parţială.

Etalonul cu pană
Etalonul cu pană este compus dintr-o pană de material transparent cu depunere specială, după cum se vede în
figura 8.15.

Fig. 8.15: Etalonul cu pană

Prin schimbarea poziţiei unui astfel de etalon, într-o direcţie perpenticulară pe axul optic, se observă o grosime
diferită de către radiaţia laser, astfel emiţându-se un mod longitudinal diferit.
Astfel de etalon permite reglajul continuu, deoarece pentru fiecare grosime pe axul optic, se obţine o condiţie
diferită pentru unda staţionară.

135
Capitolul 9. Aplicaţiile laser

136
 Capitolul 10: Holografia

În viaţa de zi cu zi vedem totul în 3D şi acceptăm acest lucru implicit.

Totuşi, când ne uităm la o hologramă care arată o imagine 3D a unui obiect, suntem impresionaţi.
Holografia ne permite să ne uităm la o scenă 3D, în care perspectiva şi paralaxa sunt păstrate ca şi în viaţa reală.
(Paralaxa este poziţia relativă a corpurilor în imagine, văzute din diferite unghiuri de vizualizare).
Mediul pe care imaginea 3D se înregistrează se numeşte “Hologramă”.
Numele Hologramă vine din limba greacă şi înseamnă “mesaj întreg (poză)”.
Uitându-ne la o hologramă din unghiuri diferite, vedem perspective diferite ale scenei.
Toate informaţiile din scena 3D sunt reţinute în hologramă.
Deoarece holograma se bazează pe interferometrie, aceasta va fi explicată mai întâi:

Ceea ce se înregistrează pe hologramă nu este imaginea (ca şi în filmul fotografic standard), ci figura de
interferenţă creată pe scenă de undele care pornesc din toate punctele corpurilor.

Figura de interferenţă este creată între 2 raze de lumină (unde) care ocupă acelaşi loc în spaţiu în acelaşi
moment de timp.

La sfârşitul capitolului 10 , sunt link-uri către site-uri web holografice, unde se pot vedea nişte poze frumoase ale
hologramelor şi unde se poate citi mai multă informaţie, în special despre produsele comerciale.

Interferenţa undelor

În capitolul 1 s-au explicat proprietăţile de bază ale undelor.

În secţiunea 1.2.3 proprietatea de coerenţă a radiaţiei laser a fost explicată pe scurt.

Acum, după explicarea proprietăţilor radiaţiei laser din diferite puncte de vedere, putem da o explicaţie mult mai
academică.

Studiind fizica optică, condiţiile de interferenţă constructivă şi destructivă dintre două raze, care au origine
comună, se poate explica:
 Interferenţa constructivă – Când diferenţa de drum dintre două fascicule este un multiplu
întreg al lungimii de undă. Rezultatul este o iluminare mai mare în aceste regiuni.
 Interferenţa distructivă – Când diferenţa de drum dintre două fascicule este un multiplu impar
al jumătăţii lungimii de undă. Rezultatul constă în benzi închise în aceste regiuni.

Acetse condiţii teoretice implică faptul că aceste unde se presupun a fi perfecte şi că îşi menţin forma pe o
distanţă infinită.
În realitate forma unei unde se împrăştie odată cu distanţa şi după o distanţă de multe lungimi de undă, condiţiile
pentru interferenţă nu mai sunt îndeplinite.
Problema este critică pentru undele de lumină, din cauza lungimii lor de undă foarte mică.

Un exemplu:
Lungimea de undă a laserului He-Ne este 0.6328 [μm] (632.8 [nm]).
După ce parcurge un metru de la sursa de lumină, unda parcurge mai mult de un milion de lungimi de undă!
Dacă există o deviaţie în frecvenţa laserului de 1 la un milion, deviaţia va cauza o diferenţă de drum de mai mult
de o lungime de undă şi va distruge posibilitatea de a avea interferenţă.

Experimentul de interferenţă al lui Young

Primul experiment cunoscut de interferenţă a luminii a fost făcut de Thomas Young în 1801.

Acest experiment este descris în figura 10-0.

137
 Figura 10-0:Experimentul de interferenţă al lui Young

Dispozitivul este compus dintr-un orificiu foarte mic (pinhole), pentru a crea o sursă punctiformă, şi încă 2
pinhole-uri.
Lumina emisă de la primul orificiu ajunge la celelalte două într-o diferenţă de timp specifică. Astfel razele care
pornesc de la cele două găuri , care dau figura de interferenţă pe ecran, au coerenţă spaţială.

O undă este complet coerentă în spaţiu şi timp dacă este posibil să-i determinăm faza în fiecare punct din spaţiu,
în orice moment de timp, utilizându-i faza dintr-un punct specific din spaţiu şi la un moment cunoscut de timp.

In practică nu există undă electromagnetică care sa fie complet coerentă în spaţiu şi timp din cauza zgomotului.

Interferometrul Michelson

În anii 20 ai secolului 20, Michelson a inventat Interferometrul care se se bazează pe interferenţa a două unde
care pornesc din aceaşi origine.
Michelson a primit premiul Nobel în 1907.
Astăzi, interferometrul este unul dintre cele mai precise instrumente de măsură folosite.

Interferometrul Michelson este un instrument care foloseşte interferenţa dintre două fascicule de radiaţie
electromagnetică, care sunt create dintr-o sursă comună.

În interferometrul Michelson, ca şi experimentul de interferenţă Young, un fascicul paralel de lumină este

împărţit de un “splitter” (divizor) în două fascicule, după cum se poate vedea în figura 10.1.

Figura 10.1: Interferometrul Michelson

 Cele două fascicule se propagă la un unghi de 90° una de cealaltă.

 Fiecare fascicul loveşte o oglindă şi se reflectă înapoi către “splitter” (divizor).
 De la “splitter” (divizor) cele două fascicule ajung la ecran pe un drum comun.

Pe ecran se observă o figură de interferenţă, dacă diferenţa de drum optic dintre două raze este mai mică decât
lungimea de coerenţă a laserului (explicată în paginile următoare).

138
10.1 Coerenţa luminii
În capitolul 1, s-au explicat pe scurt proprietăţile radiaţiei laser.

Coerenţa este una dintre proprietăţile speciale ale radiaţiei laser, comparată cu radiaţia altor surse
electromagnetice.
Există două tipuri separate de coerenţă:
1. Coerenţa temporală.
2. Coerenţa spaţială.
Aceste două tipuri de coerenţă descriu aspecte diferite ale luminii laserului şi sunt independente una de cealaltă.
Lumina este considerată lumină coerentă când ambele tipuri de coerenţă există simultan, ca în lumina laser.
În următoarele pagini, fiecare tip este explicat separat.
 Coerenţa temporală este legată de monocromaticitate
 Coerenţa spaţială este legată de direcţionalitate şi fronturi de undă monofazice.
Pentru o undă complet coerentă, definindu-i faza de-a lungul unei suprafeţe specifice la un moment de timp
anume, i se poate determina automat faza în toate punctele spaţiului în orice moment de timp.
O undă plană infinit monocromatică este complet coerentă în spaţiu şi timp.

Coerenţa temporală
Coerenţa temporală înseamnă că lumina are o singură lungime de undă (sau o singură frecvenţă), aceasta fiind o
proprietate a monocromaticităţii care a fost explicată în capitolul 1.
O undă are o coerenţă temporală completă când faza undei la un moment anume de timp (Δt), de-a lungul
frontului de undă, este egală cu faza undei după ce parcurge o distanţă L într-un timp L/c oricare ar fi L.
Înseamnă că în timpul (Δt), în timp ce unda parcurge o distanţă de c*(Δt), îşi păstrează forma ca şi unda
originală.
Coerenţa temporală provine de la monocromaticitatea fasciculului laser.
Cu cât este mai îngustă lărgimea de linie (Δν) a sursei de lumină, cu atât este mai bună coerenţa temporală.
Coerenţa temporală este o măsură a abilităţii radiaţiei de a interfera, ca şi rezultat al diferenţei de drum dintre
două fascicule.
Astfel, coerenţa temporală este importantă în interferometrie şi holografie.

Lungimea de coerenţă
Coerenţa temporală mare înseamnă că atunci când împărţim o undă în două părţi şi una parcurge o distanţă
diferită de cealaltă, când ele se recombină, produc interferenţa mutuală mare.
Lungimea de coerenţă (Lc) este diferenţa de drum maximă posibilă pentru o coerenţă temporală specifică, pentru
care încă se observă interferenţa.
Această coerenţă temporală specifică este legată de lărgimea de line specifică (Δν) prin formula: Lc = c/Δν
Δν= lărgimea liniei de frecvenţă a radiaţiei, în unităţi de Hertz [Hz]
c= viteza luminii în vid, în unităţi de [m/s]
Concluzii ale acestei formule:
Îngustânt lărgimea de linie a radiaţiei se creşte coerenţa luminii.
Din această cauză se recomandă folosirea unui laser monomod (longitudinal) în aplicaţii legate de interferenţă
(cum ar fi holografia)
Formularea matematică alternativă pentru lungimea coerenţei:
Folosind relaţia
 
Lungimea coerenţei devine:
 
Folosind relaţia matematică:
      
  
  
    
Sub altă formă:
  
Coerenţa temporală este legată de modurile longitudinale ale laserului (descrise în secţiunea 4.1 şi secţiunea 4.2).
Un singur mod lungitudinal are o lărgime a liniei mică şi deci o lungime a coerenţei foarte mare.

Exemplul 10.1
Lărgimea de linie a fluorescenţei laserului cu Ar+ este 10 [GHz]
Există multe moduri longitudinale în această curbă de fluorescenţă.

139
Lărgimea de linie a unui singur mod longitudinal din curba de fluorescenţă este de 10 [MHz].
Să se claculeze lungimea coerenţei a laserului cu Ar+ care operează la toate modurile longitudinale şi să se
compare cu lungimea coerenţei unui singur mod al laserului cu Ar+.

Soluţia pentru exemplul 10.1

Când toate modurile laser funcţionează, lungimea de coerenţă este:
Lc = c/( ) = 3*108 [m/s]/1010 [Hz] = 3*10-2 [m] = 3 [cm]
Când laserul operează într-un singur mod, lungimea de coerenţă este:
Lc = c/(  = 3*108 [m/s]/107 [Hz] = 30 [m]
Este posibil să reducem lărgimea liniei radiaţiei laser folosind un Etalon (descris in sectiunea 8.2.3), astfel
crescând lungimea de coerenţă a radiaţiei emise.

Definiţia lungimii de coerenţă

Diferenţa de drum maximă dintre doua fascicule laser în care ele pot interferea se numeşte: “Lungimea de
coerenţă (Lc)”.
Întârzierea de timp maximă care corespunde acestei diferenţe de drum Lc/c se numeşte “Timpul de coerenţă”:
tc = Lc/c
Atenţie!
Aceste definiţii se leagă de coerenţa temporală şi nu de cea spaţială.

Folosind interferometrul Michelson, este uşor de măsurat lungimea de coerenţă prin măsurarea maximului
diferenţei de drum dintre două raze, care încă dau o figură de interferenţă.
Există lasere cu gaz care au lungime de coerenţă de zeci de metri, în timp ce alţi laseri, în special dioda laser au
lungime de coerenţă de ordinul milimetrilor.

În holografie, care se bazează pe interferenţa dintre fasciculele de lumina (explicată mai tarziu), o lungime a
coerenţei lungă ne permite să facem holograme pentru corpuri mari care necesită o adâncime a câmpului mare.

Atât lumina reflectată de partea apropiată a corpului, cât şi cea reflectată de partea îndepărtată a corpului, va fi
coerentă cu fasciculul de referinţă.

Deşi există o diferenţă de drum mare între două fascicule, aceasta este mai mică decât lungimea de coerenţă.
Lărgimea liniei anumitor laseri
Laser m] Lărgimea naturală a liniei laser [Hz]
CO2 10.6 108
He-Ne 0.6328 1.5*109
Ar +
0.488 5*109
Sticlă:Nd 1.06 1.5*109
YAG: Nd 1.064 15*109
Rubin 0.6943 30*109
Aceste lărgimi de linie sunt ordine de mărime, când nu există precauţii speciale pentru a limita lărgimea liniei.
În general, laserii cu gaz sunt mai monocromatici decât laserii cu corp solid.
Următorul tabel arată o comparaţie între caracteristicile sursei liniare termice şi un laser cu un mod longitudinal
cu o lărgime de linie foarte îngustă.
Proprietate Definiţie Termic Laser
Lărgimea de bandă spectrală      >109 [Hz] 103 [Hz]
Timpul de coerenţă    <10-9 [sec] 10-3 [sec]
Lărgimea de coerenţă    <30 [cm] 300 [Km]

Coerenţa spaţială
O sursă laser are coerenţă spaţială când diferenţa de fază dintre două puncte în spaţiu este o constantă în timp.
Coerenţa spaţială a luminii înseamnă că lumina este emisă dintr-o sursă punctiformă (undă sferică pură), sau
poate fi focalizată într-un punct (undă plană pură=fascicul paralel).

Un exemplu:
Este posibil să obţinem o coerenţă spaţială mică dintr-o sursă necoerentă transmiţând lumina printr-un pinhole
(orificiu foarte mic) (sursă punctiformă).

140
Coerenţa spaţială este măsurată de un front de undă cu o fază constantă în spaţiu. Asta înseamnă că între
oricare două puncte în spaţiu, diferenţa de fază este constantă în timp. Coerenţa spaţială este ascunsă în
modurile transversale ale laserului (descrise în secţiunea 4.3).
Când un laser operează într-un singur mod de bază transversal (TEM00), atunci are o coerenţă spaţială maximă.
Importanţa coerenţei spaţiale
Coerenţa spaţială este cauza direcţionalităţii mari a fasciculului laser. Coerenţa spaţială este importantă în
aplicaţii unde toată puterea este folosită într-un singur loc (focalizare prin difracţie limitată).
Exemplu de coerenţă spaţială
Un exemplu de coerenţă spaţială de la o sursă non-laser, este lumina emisă de o sursă punctiformă:
 Fronturile de undă sunt sferice, fiecare cu faza constantă.
 Diferenţa de fază dintre două puncte în spaţiu este constantă în timp.

Dacă sursa de lumină nu este una punctiformă (ceea ce este o entitate matematică), este compusă dintr-un număr
mare de surse punctiforme, fiecare emiţând radiaţie independent de celelalte puncte. Astfel, faza relativă dintre
toate aceste surse nu este o constantă în timp.
10.2 Fotografie holografică
10.2.1 Senzaţie vizuală
10.2.2 Înregistrarea holografică
10.2.3 Explicarea fizică a holografiei; Zona Fresnel; Punctul Poison
10.2.4 Holografie practică
10.2.5 Comentarii despre holografie

Istoria fotografiei holografice

Fotografia holografică a fost inventată de Dennis Gabor de la Colegiul Imperial din Londra în 1948.
Datorită acestei invenţii el a primit premiul Nobel în 1971.
Prima sa lucrare despre “Microscopie prin reconstrucţia fronturilor de undă” explică posibilitatea reconstrucţiei
figurii originale prin interferenţa undelor.
Este interesant de precizat că holografia a fost inventată 12 ani mai înainte ca laserul să fie inventat.
Gabor a urmărit să mărească puterea de rezoluţie a microscopului electronic. Ideea sa a fost să stocheze o
imagine luată la o lungime de undă mică, cum ar fi fascicule de electroni sau raze x şi să o reconstruiască
folosind lungimi de undă mai mari cum ar fi lumina vizibilă.
El s-a gândit la posibilitatea de a atinge măriri mai mari ale imaginilor luate cu microscopul electronic.
Problema lui Dennis Gabor a fost că nu avea sursa de lumină potrivită experimentelor sale.
El a încercat să treacă lumina printr-un orificiu mic (pinhole), dar intensitatea luminii nu era suficientă.
Abia după invenţia laserului (în 1960) cercetătorii au reuşit să facă holograme de calitate bună şi cei mai
cunoscuţi dintre aceşti cercetători au fost Emmet N. Leith şi Juris Upatnieks de la universitatea din Michigan în
1961.
Descoperirea folosirii laserilor pentru holografie a fost independent făcută în Uniunea Sovietică de Yuri Densiuk.

Avantajele holografiei
În anumite sensuri, holograma arată mai multe informaţii decât se pot vedea dacă ne uităm la scena reală.
Asta se întâmplă deoarece holograma îngheaţă realitatea. Aceasta este independentă de timp.
Odata ce am înregistrat scena pe hologramă, se poate observa pentru o perioadă mare de timp, ceea ce este dificil
de făcut în realitate.
Se poate numi “Imagine super realistică”.
Un exemplu bun este microscopia holografică a bacteriei sau ale microorganismelor, unde holograma permite
cercetătorilor să studieze în detaliu fenomene tranzitorii.

10.2.1 Senzaţia vizuală:

Vederea este un proces care porneşte cu lumina care vine dinspre corp către ochi.
Senzaţia vizuală a unei imagini 3D se produce când intensităţile luminii din toate punctele corpului intră în ambii
ochi. Mecanismul de vedere cu 2 ochi ne dă direcţia de unde fiecare intensitate intră în ochi.
Procesul vizual este foarte complex deoarece implică creierul şi procesarea informaţiei la mai multe nivele.
Ne vom limita explicaţia la procesul fizic de interferenţă.
Păstrând toate informaţiile despre figura de interferenţă ne permit crearea de imagine 3D ale scenei originale.
Pentru a întelege ce este holografia, vom explica mai întâi fotografia standard, şi o vom compara cu holografia:
 Fotografie normală
 Fotografie stereoscopică
 Holografie

141
Fotografia obişnuită
Fotografia obişnuită “îngheaţă” o imagine 2D a lumii 3D. Astfel permiţând o vedere 2D a realităţii.
Filmul fotografic standard înregistrează intensitatea totală care cade în fiecare punct al filmului în timpul
expunerii.
Imaginea este o cartografie bidimensională a iradierii şi nu conţine mai multă informaţie (cum ar fi adâncimea
câmpului).
Datorită procesului de creare a imaginii, există o corespondenţă punct cu punct între obiectul fotografiat şi film.
În fotografia standard este folosită o lentilă (sau un orificiu mic (pinhole)) pentru a crea o imagine reală pe film.
După developare, este disponibilă o poză negativă a imaginii pe film.
Din acest negativ, se poate face o printare pozitivă a imaginii.
Granulele de argint sunt create pe film în funcţie de intensitatea luminii care cade pe fiecare suprafaţă a filmului.

Fotografia stereoscopică
Fotografia stereoscopică crează iluzia adâncimii prin capturarea a două imagini ale aceleaşi scene cu două lentile
care sunt poziţionate la o distanţă similară cu distanţa dintre ochi.
Vizualizând imaginea printr-un dispozitiv special, compus din lentila dreaptă şi stângă, fiecare ochi vede
imaginea care a fost filmată de lentilele corespunzatoare.
Iluzia de adâncime este pentru situări specifice ale capului. Nu este posibil să vedem imaginea din alte unghiuri.
Nu este posibil să vedem un corp care este ascuns de alt corp.
Doar combinarea faptului că ne uităm simultan la două fotografii crează iluzia optică a unei scene 3D în creierul
nostru.
Retina din ochiul uman este 2D. Fenomenul de paralaxă este translatat în creierul nostru ca şi percepţia
adâncimii.

10.2.2 Înregistrarea holografică

Înregistrarea holografică scrie pe hologramă toate informaţiile din scenă.
Aceste informaţii conţin:
 Distribuţia intensităţii care ajunge de la fiecare punct al scenei, către ecran, ca şi în fotografia obişnuită.
 Direcţia din care fiecare intensitate ajunge către film. Direcţia este înregistrată de faza fiecarei unde
când ajunge la film.
Pentru a înregistra toată informaţia, este necesară o referinţă în fiecare punct al filmului.
Reconstruirea imaginii se face într-o etapă separată, folosind condiţii de lumină specială. Imaginea este creată
într-un plan diferit de suprafaţa hologramei.
Imaginea holografică poate fi vizualizată doar în parametri speciali de vedere:
 Unghi de vedere limitat.
 Iluminare propice.
În holografie, fiecare punct al scenei este cartografiat pe toate punctele filmului, spre deosebire de cartografierea
punct cu punct din fotografia standard.
Lumina din fiecare punct al scenei loveşte fiecare punc al hologramei. Astfel, fiecare punct al hologramei
conţine toată informaţia scenei, văzută din acel punct specific.
Informaţia de adâncime este înregistrată pe hologramă prin diferenţa de fază a fronturilor de undă atunci când
lovesc filmul holografic.

Rezoluţia
Cu cât sunt mai fine cristalele de halogenuri de argint de pe filmul fotografic, cu atât este mai bună rezoluţia
hologramei (mai multe linii de interferenţă pe unitatea de distanţă ([inch] sau [mm])).
Rezoluţia filmelor fotografice este de până la 10000 linii pe mm !

Comparaţie între holografie şi fotografie

În fotografia obişnuită, un sistem de formare a imaginii (format dintr-un orificiu foarte mic (pinhole) în “Camera
obscură” sau de lentila în camera standard) cartografiază fiecare punct al scenei în câte un punct al filmului.
În fabricarea hologramei, nu sunt necesare lentile.
După cum am explicat mai înainte, holografia se bazează pe principii optice diferite decât fotografia normală.
Ambele procese sunt comparate aici deoarece ele înregistrează ambele imagini ale realităţii pe un material
fotosensibil.(film).
Majoritatea hologramelor sunt făcute pe filme şi plăci fotosensibile.
Procesul de dezvoltare al filmelor este acelaşi atât pentru holografie cât şi pentru fotografia standard.
Atât în fotografia holografică cât şi în cea standard:
 Corpul trebuie să fie iluminat- astfel încât să poată emite (reflecta) radiaţie electromagnetică.
 Placa fotografică este poziţionată astfel încât lumina de la scenă să o ilumineze.

142
Descriere schematică a înregistrării şi a reconstrucţiei hologramelor
Holografia este în principiu un proces în două etape:
1. Înregistrarea hologramei – ceea ce înseamnă scrierea informaţiei de la un obiect pe placa
fotografică.
2. Reconstrucţia imaginii de la hologramă – ceea ce crează imaginea 3D a obiectului din figura de
interferenţă înregistrată.
Urmatoarele pagini descriu fiecare pas , şi mai târziu se dă o explicaţie despre principiile fizice ale procesului
care ne permite vizualizarea unei imagini 3D.

1.Înregistrarea hologramei
Procesul de înregistrare a hologramei este descris în figura 10.2.

Figura 10.2: Montaj experimental pentru înregistrarea hologramei.

Un fascicul coerent de la un laser este divizat în două fascicule.

 Un fascicul este proiectat de către un set de oglinzi direct pe placa fotografică, şi serveşte ca şi fascicul
de referinţă.
 Al doilea fascicul este proiectat de către o oglindă sau un set de oglinzi pentru a ilumina corpurile
pentru a fi fotografiate. Radiaţia este reflectată de pe corpuri este împrăştiată în toate direcţiile şi unele
părţi iluminează placa fotografică. Acest fascicul este numit fascicul obiect.
Pe placa fotografică, se înregistrează o figură de interferenţă dintre aceste două fascicule, şi această figură de
interferenţă conţine toată informaţia corpurilor fotografiate.
Comentarii despre înregistrarea hologramelor:
 Cele doua fascicule: de referinţă şi obiect ajung pe placa fotografică pe drumuri diferite.
 Condiţia de interferenţă este ca diferenţa de drum dintre cele două raze să nu fie mai mare decât
lungimea de coerenţă a laserului folosit.
 Pe placa fotografică, imaginea nu poate fi vazută decât dacă placa este iluminată de un fascicul care
seamănă cu fasciculul de referinţă. Placa fotografică nu conţine decât figura de interferenţă.
 Există multe aranjamente în care placa fotografică şi fasciculele laser sunt organizate diferit, dar mereu
exista un fascicul de referinţă şi un fascicul obiect.
Dacă mărim unghiul dintre fasciculul de referinţă şi fasciculul obiect, odată ce ajung la film, se produc distanţe
mai mici intre franjele de interferenţă.
2.Reconstrucţia imaginii de la hologramă
După developare, filmul conţine figura de interferenţă care este indescifrabilă pentru ochiul uman.
Când fasciculul de referinţă iluminează filmul, din aceaşi direcţie ca şi fasciculul de referinţă original,
acesta interacţionează cu figura de interferenţă şi recrează fasciculul obiect.
Ca şi rezultat, este reconstruită o imagine 3D a corpurilor în locul original al corpurilor, relativ cu
filmul.
Când ochiul observatorului se mişcă relativ la film, se vede o imagine diferită a corpurilor, deoarece el
se uită la un set diferit de franje de interferenţă la un unghi diferit.
Fiecare punct al hologramei conţine informaţii despre scena întreagă văzută din puncte de vedere
specifice.
Reconstrucţia imaginii se face prin mai multe franje de interferenţă, fiecare la diferite unghiuri de
vizualizare ale scenei.

Schema înregistrării şi reconstrucţiei hologramei

Schema înregistrării şi reconstrucţiei hologramei a două corpuri sunt descrise în figurile 10.3a şi 10.3b.

143
 Figura 10.3a: Înregistrarea hologramei a două corpuri.

Figura 10.3b: Reconstrucţia imaginii a două corpuri.

Imaginea reală şi imaginea virtuală

Imaginea virtuală
Când imaginea este văzută în spatele filmului (hologramei)
Imaginea este creată de continuarea virtuală a razelor de lumină de cealaltă parte a filmului.
Imaginea virtuală este descrisă în figura 10r1.

Figura 10r1:Imaginea virtuală.

Imaginea reală
Când imaginea este văzută în faţa filmului fotografic (hologramei)
Imaginea este creată de reflecţia razelor de lumină pe aceaşi parte a filmului ca şi sursa de lumină.
Imaginea reală este descrisă în figura 10r2.

Figura 10r2:Imaginea reală.

144
10.2.3 Explicaţia fizică a holografiei
Explicaţia fizică a holografiei se bazează pe natura ondulatorie (de undă) a radiaţiei electromagnetice.
Nu este posibil să explicăm holografia folosind doar termeni din optica geometrică.

O explicaţie completă a procesului holografic necesită formularea matematică ce depăşeşte scopul nostru.

Următoarele explicaţii sunt unele descriptive necesare pentru a înţelege înregistrarea şi reconstrucţia unei
holograme foarte simple.

Următoarele pagini explică crearea hologramei folosind o undă plană şi una sferică de la o sursă punctiformă.

Înţelegerea zonelor Fresnel şi punctului Poison este suficientă pentru a înţelege bazele holografiei.

Superpoziţia undelor plane şi sferice de la o sursă punctiformă.

În figura 10.4, o undă sferică este emisă din punctul A, care este la o distanţă “a” de film. O undă plană cu aceaşi
lungime de undă vine din stânga şi cade pe film.

Cele două unde sunt sincronizate astfel încât în punctul A să aibă aceaşi fază ( Undele sunt coerente între ele).

Figura 10.4:Înregistrarea unei holograme pentru o sursă punctiformă.

Pentru simplitate, presupunem că filmul este situat astfel încât în punctul O există o interferentaţă constructivă.

Zonele Fresnel
Condiţia de la punctul Pm de pe film poate fi examinată în figura 10.4:

Interferenţa constructivă este creată în punctul Pm când diferenţa de drum dintre distanţa de la punctul A la Pm
(APm), comparată cu cea de la A la O (AO=a), este un multiplu întreg (m) al lungimii de undă (λ):
APm - AO = m λ
Similar cu fenomenul difracţiei printr-un orificiu mic (pinhole), sunt formate cercuri concentrice pe film.

Folosind teorema lui Pitagora:

a2+Rm2 = (a+m λ)2 = a2+2ma λ +m2 λ2
Rearanjând termenii:
Rm2 = λ (2ma+m2 λ)
Deoarece lungimea de undă (λ) este cu câteva ordine de mărime mai mică decât distanţa dintre sursă şi film (a),
al doilea termen din paranteză poate fi neglijat, şi drept rezultat:
Rm2 = 2m λ a
Din această formulă, relaţiile dintre pătratele razelor consecutive, sunt aceleaşi ca şi dintre întregi consecutivi.
Pe film sunt inele de lumină şi întunecate.
După developarea filmului pe ceva transparent, imaginea este o serie de cercuri transparente şi întunecate.
Această imagine se numeşte: Zonele Fresnel circulare

Explicaţia Zonelor Fresnel circulare

Pentru a înţelege cum informaţia este înregistrată pe hologramă, este necesară mai întâi o explicaţie a zonelor
Fresnel.

145
Zonele Fresnel circulare au fost construite pentru prima oară de Lordul Reyleigh în 1871.
Când un fascicul plan paralel loveşte o imagine a zonelor Fresnel circulare, este creată o imagine într-un focar,
similar imaginei create de lentilă.
Diferenţa dintre o lentilă şi zonele Fresnel circulare este faptul că mecanismul de creare a imaginii se bazează
pe refracţie la lentilă şi pe interferenţă la zonele Fresnel circulare.
Prepararea zonelor Fresnel circulare
 Zonele Fresnel pot fi făcute prin desenarea cercurilor concentrice pe o folie transparentă
 Diferenţa în lungimea razelor cercurilor consecutive devine mai mică cu cât raza devine mai mare.
 Razele consecutive sunt legate ca şi radicalii numerelor întregi pozitive: 1,2,3,4,5...
 Fiecare al doilea cerc este negru, astfel încât lumina poate trece prin oricare alt cerc.
Rezultatul final poate fi văzut în figura 10.5

Figura 10.5: Zonele Fresnel circulare

Folia transparentă poate fi fotografiată şi redusă ca proporţii pentru a ajunge la mărimea necesară a elementului
optic.
Lungimea focală a zonei Fresnel circulare este determinată de mărimea cercului interior şi de lungimea de
undă folosită.
Spre deosebire de lentilele normale, lungimea focală a zonelor Fresnel circulare este puternic dependentă de
lungimea de undă, astfel încât aceaşi figură Fresnel circulară nu poate fi folosită pentru diferite lungimi de undă
pentru a obţine aceaşi lungime focală.
Vom vedea că această problemă există în toate elementele optice difractive (DOE) care sunt elemente ale
opticii binare.

Fizica din spatele zonelor Fresnel circulare

Figura 10.6 arată cum zonele Fresnel circulare servesc drept hologramă.
Punctul focar al zonelor Fresnel circulare este la o distanţă “f” de prima zonă, “f+λ/2” de a doua zonă, “f+λ” de a
treia zonă, “f+3λ/2” de a patra zonă, etc.

Figura 10.6a:Fizica focalizării luminii cu zonele Fresnel circulare.

Dacă toate zonele sunt transparente, razele de la cercurile adiacente vor interacţiona distructiv în punctul focal,
deoarece acestea au o diferenţă λ/2 între ele.

146
Deoarece fiecare alt cerc este blocat, doar diferenţa de drum λ este creată, şi astfel numai interferenţa
constructivă este creată, între toate fasciculele de la cercurile transparente.

Figura 10.6b:Focalizarea luminii cu zonele Fresnel circulare.

Rezultatul este un punct de lumină în focar.

Punctul Poison
O demonstraţie foarte impresionantă a figurii de interferenţă in zonele Fresnel circulare este văzută când un
fascicul paralel de lumină loveşte o minge opacă în drumul către ecran (vezi figura 10.7).

Pe ecran există o pată iluminată în centrul umbrei produsă de minge.

Figura 10.7:Pata Poison iluminată din centrul umbrei produsă de mingea opacă.

Pata iluminată a fost observată pentru prima oară de Poison în 1818 şi îi poartă numele.

Pata iluminata este un rezultat al interferenţei constructive între toate razele de lumină provenite de la
punctele de pe perimetrul mingiei.

Crearea imaginii de zonele Fresnel circulare

Când folia transparentă cu zonele Fresnel circulare este iluminată de un fascicul paralel (undă plană), rezultatul
este o imagine reală a sursei punctiforme originale (vezi figura 10.8)

Figura 10.8: Crearea imaginilor reale şi imaginare de Zonele Fresnel circulare.

147
Distanţa de la imagine la Zonele Fresnel circulare este “a”.

O sursă punctiformă a fost folosită pentru a crea Zonele Fresnel circulare prin interferenţa cu unda plană (vezi
figura 10.4). Distanta “a” este egală cu distanţa originală dintre sursa punctiformă şi film.
În mod asemănător cu crearea undei convergente, este creată o undă divergentă.
Continuarea razelor de lumină în spate crează o imagine virtuală a sursei punctuale.

Holograme
Explicarea creării imaginilor în Zona Fresnel circulară a fost pentru o singură sursă punctiformă.

Fiecare corp real este compus dintr-un număr infinit de surse punctiforme, şi pentru fiecare dintre ele explicaţia
anterioară este valabilă.

Pe filmul fotografic toate aceste figuri de interferenţă sunt înregistrate pentru fiecare punct din scenă cu
fasciculul de referinţă.

Când holograma este iluminată cu fasciculul de referinţă original, toate aceste figuri de interferenţă crează
imaginea 3D a scenei.

Astfel toate informaţiile scenei originale sunt reconstruite.

Pe filmul hologramei, interferenţa conţine atât intensitatea cât şi faza fiecărei unde, astfel încât poate fi
reconstruită adâncimea scenei 3D.
 Informaţia despre fază a fasciculului obiect este scrisă în distanţele dintre figurile de interferenţă.
 Informaţia despre intensitate este scrisă în contrastul dintre figurile de interferenţă (Diferenţa dintre
intensitatea liniilor luminoase şi cele întunecate). Cu cât fasciculul obiect este mai puternic, cu atât este
mai mult contrast în figura de interferenţă.

Holograma este mediul care conţine toate informaţiile.

Această informaţie este stocată în fronturile de undă ale scenei iluminate.
Hologramele standard sunt constituite din particule fine albe si negre pe filmul fotografic, constituite din pulbere
de argint.
Din cauza particulelor fine, aceste filme au o rezoluţie mare şi astfel un contrast puternic.
Filmele color bune pot avea pana la 100 linii pe mm, în timp ce filmele holografice au 3000 de linii pe mm şi
mai mult.

10.2.4 Holografia practică

După cum am văzut, principiile holografiei sunt simple şi în principiu este uşor de înregistrat o hologramă.

Practic există câteva dificultăţi tehnice în a obţine stabilitatea întregului sistem la un nivel de părţi de lungime de
undă (mai mică decât jumătate de micron!) în timpul procesului de înregistrare.

Spre deosebire de fotografia standard, înregistrările holografice nu înregistrează imaginea folosind o lentilă.

Pe film nu există o imagine a scenei, ci doar figuri de interferenţă între fasciculul de referinţă şi toate fasciculele
reflectate de la scenă.

Odată ce înţelegem ce este o figură de interferenţă, ne este clar de ce fasciculul de referinţă trebuie să fie coerent
şi de ce ne trebuie un laser pentru a înregistra holograma.

Dacă lumina “standard” ar fi folosită, nu ar exista coerenţă între fasciculul de referinţă şi fasciculele reflectate de
la scenă.

Holograma este o înregistrare 2-D (şi câteodată 3D explicat mai târziu) a figurii de interferenţă dintre fasciculul
de referinţă şi toate fasciculele obiect. Informaţia se scrie prin înnegrirea filmului.

Deoarece un film poate înregistra doar energie (intensitate), avem nevoie de fasciculul de referinţă.

Figurile de interferenţă înregistrate pe hologramă sunt foarte delicate şi pot fi văzute doar cu ajutorul
microscopului.

148
Necesitatea stabilităţii
Necesitatea coerenţei de la fasciculul de lumină înseamnă că este o diferenţă de fază constantă între fasciculul de
referinţă şi partea fascicului obiect care vine de la un punct specific al corpului. Din această cauză avem nevoie
de o stabilitate aşa de mare.
Figura de interferenţă de pe film trebuie să se formeze fără mişcare în tot timpul de expunere. Asta înseamnă că
toate componentele optice, inclusiv obiectul fotografiat, trebuie să fie stabile până la un ordin de jumătate de
lungime de undă a laserului folosit pentru iluminarea scenei.
În practică, se folosesc mese speciale. Ele sunt foarte masive şi preferabil plutesc pe perne de aer, pentru a izola
sistemele optice de vibraţiile podelei.

Holografie în impulsuri
O abordare diferită este reducerea timpului de expunere.
Un laser în impulsuri cu o durată a pulsului de până la 10-7 - 10-9 secunde este folosit pentru a ilumina scena.

Proprietăţile hologramelor
Ochiul care se uită la hologramă vede o imagine 3D a scenei. Această imagine 3D este ceea ce se poate vedea
dacă ne uităm printr-o fereastră de aceaşi mărime şi formă ca şi filmul holografic.
Hologramele standard 3D nu sunt în culori naturale, ci monocromatice, de culoarea undei de reconstrucţie.
Când o hologramă este tăiată în bucăţi, şi o piesă este folosită pentru reconstrucţie, (sau doar când o parte a
hologramei este iluminată cu unda de reconstrucţie), se vede întreaga scenă (spre deosebire de filmul fotografic
obişnuit în care fiecare parte a figurii conţine informaţii despre o parte a scenei).
Diferenţa dintre vizualizarea întregii holograme sau doar a unei părţi a acesteia este aceea că scena va fi văzută
ca şi printr-o fereastră mai mică (mărimea piesei utilizate).
Sentimentul de vedere 3D printr-o hologramă nu este un efect psihologic, ca şi în poza stereoscopică, ci este real.
Scena poate fi fotografiată cu o cameră, şi se pot face măsurători asupra ei.
Concluzii:
Lumina care vine de la o hologramă către ochi este fizic similară cu lumina care vine de la scena originală către
ochi.
Adâncimea maximă a câmpului vizual care poate fi văzută într-o hologramă este o funcţie de lungimea de
coerenţă a laserului.
Luminozitatea maximă şi detaliile maxime care pot fi văzute pe hologramă sunt funcţii de puterea laserului.

10.2.5 Comentarii despre holografie

Este recomandată folosirea radiaţiei laser polarizate (vezi secţiunea 7.5) când înregistrăm holograme.
 Două fascicule interferă mai bine când au aceaşi polarizare (Un câmp electric orizontal nu poate anula
un câmp electric vertical).
 Măsurarea polarizării fasciculului de referinţă şi obiect în faţa filmului este făcută cu un polarizor şi un
power-metru (detector). Lumina este măsurată pentru direcţii diferite de polarizare.
Când scena înregistrată în hologramă conţine elemente optice (cum ar fi oglinzi sau lentile), toate proprietăţile
optice ale elementelor pot fi văzute în hologramă. Asta înseamnă că dacă un corp este poziţionat în spatele unei
lentile, se va vedea în hologramă mărit sau redus ca şi mărime, conform proprietăţilor lentilei şi distanţei dintre
lentilă si corp.
Este posibil să ne uităm la astfel de holograme prin lentile reale şi să creăm instrumente optice folosind elemente
optice care sunt holograme.
Sumar al comparaţiilor dintre holograma şi fotografia standard
 Într-o hologramă nu avem nevoie de elemente cum ar fi lentilele. Fiecare punct al scenei
reflectă lumina în fiecare punct al filmului.
 Într-o hologramă, este folosită lumină coerentă pentru a ilumina scena fotografiată.
 Într-o holograma o parte din fasciculul de iluminat este folosit ca şi fasciculul de referinţă care
iluminează filmul direct (fără reflexii de la scenă).
 Vizualizând hologramele avem o senzaţie 3D
Atât în fotografia holografică cât şi în fotografia standard:
 Corpul trebuie să fie iluminat – pentru a emite (reflecta) radiaţie electromagnetică.
 Placa fotografică este poziţionată astfel încât lumina de la scenă să o ilumineze.

10.3 Tipuri de holograme

Există mai multe moduri de a clasifica hologramele:
 După geometria folosită pentru vizualizarea hologramei – Holograme prin transmisie sau Holograme
prin reflexie.

149
  După lărgimea filmului în funcţie de distanţa dintre liniile de interferenţă – Holograme groase sau
Holograme subţiri
 Tipuri de holograme – Holograme de fază sau Holograme de amplitudine.
Holograme prin transmisie
 Când reconstruim o hologramă, lumina de reconstrucţie vine dintr-o parte a hologramei şi observatorul
este în cealaltă parte. Lumina de reconstrucţie trece (este transmisă) prin hologramă.

Observatorul vede figuri imaginare create de aceaşi parte ca şi lumina de reconstructie.

În timpul reconstrucţiei imaginii, lumina trece prin hologramă, ceea ce explică numele de hologramă
prin transmisie.
 Când înregistrăm holograma, atât fasciculul de referinţă cat si fasciculul obiect vin din aceaşi parte a
filmului.
Leith şi Upatnieks au inventat fasciculul de referinţă îndepărtat de axă pentru a fi folosit în înregistrarea
hologramei cu laser.
Îndepărtat de axă înseamnă că spre deosebire de înregistrarea în linie, fasciculul de referinţă şi fasciculul obiect
nu se apropie de film din aceaşi direcţie.
Un divisor de fasciculul (splitter) este folosit pentru a separa fasciculul original al laserului în două fascicule
mutual coerente.
Când se reconstruieşte imaginea, observatorul nu trebuie să se uite în fasciculul de reconstrucţie, ca şi în
holografia în linie.
Holograma în linie
Înregistrarea unei holograme în linie se face cu o sursă de lumină.
Un exemplu este în prima hologramă a lui Gabor, când a folosit lampă cu Mercur filtrată.
Fasciculul de referinţă şi fasciculul obiect ajung din aceaşi direcţie la film.
Acelaşi fasciculul acţionează atât ca fasciculul obiect cât şi ca fasciculul de referinţă.
Obiectul este transparent.
Părţi ale acestui fasciculul unic sunt influenţate de corpul transparent, în timp ce celelalte părţi trec fără
nici o schimbare.
Reconstrucţia unei holograme în linie necesită ca observatorul să se uite direct în fasciculul de reconstrucţie, ce
cauzează probleme de siguranţă când sunt folosiţi laserii pentru reconstrucţie.
Holograme prin reflecţie – Holograma Lippman
Când se reconstruieşte holograma, lumina de reconstrucţie vine din aceaşi parte a hologramei de unde
este şi observatorul.
Această hologramă poate fi reconstruită folosindu-se lumina albă (sursă punctiformă) şi imaginea este văzută cu
o culoare diferită pentru diferite unghiuri de vizualizare (vezi hologramele cu lumină albă).
Holograma subţire = Holograma Plană
Holograma cu grosimea filmului mai mică decât distanţa dintre figuri de interferenţă adiacente.
Holograma subţire poate fi văzută doar ca şi hologramă prin transmisie.
Atâta timp cât unghiul dintre fasciculul de referinţă şi fasciculul obiect este mai mic decât 90°, holograma se
numeşte Hologramă plană.
Holograma subţire are dispersie:
 Când este iluminată cu lumină albă – este văzut un amestec de culori din spectru.
 Când este iluminată cu o lampă cu mercur – se văd câteva imagini separate, fiecare de culoare diferită
de la lampa cu mercur.
Holograma groasă – Holograma în volum
Când unghiul dintre fasciculul de referinţă şi fasciculul obiect este mai mare de 90°, spaţiul dintre figurile de
interferenţă adiacente este destul de mic pentru a se considera procesul de înregistrare ca luând parte în volumul
filmului.
Această definiţie a hologramei volumice este referitor la starea de înregistrare (unghiul dintre fascicule) şi nu cu
filmul însuşi.
Pe acelaşi film, sunt create atât holograme plane cât şi volumice.
Reflexia sau holograme groase pot fi vizualizate cu lumina albă de la o sursă punctiformă.
Pentru explicaţii avansate vezi explicaţia hologramei cu lumină albă.
Un mod de a împărţi hologramele este în funcţie de starea de developare a filmului.
Există două categorii:
1.Holograme de amplitudine = Holograme de absorbţie – Cu proces de developare simplu: developare şi fixare.
Hologramele de amplitudine sunt create în material, care îşi schimbă coeficientul de absorbţie ca şi
rezultat al expunerii.
Informaţia este scrisă ca schimbare în transmisia luminii.

150
Când astfel de holograme sunt iluminate de fasciculul de referinţă pentru reconstrucţie, o parte din fascicul care
nu este absorbit, crează imaginea.
În reconstrucţia hologramei de absorbţie, fasciculul de referinţă este difractat de figura de interferenţă scrisă în
emulsia expusă de pe film.
2.Holograma de fază
Holograma de fază necesită developarea cu un pas în plus de înălbire.
Înălbirea înseamnă introducerea filmului într-o soluţie după developare şi fixare, ce transformă argintul
metalic într-o sare solubilă. Această sare de argint este transparentă, şi indicele de refracţie este mai
mare decât gelatina din jurul ei. Exemple sunt: AgCl, AgBr şi AgI.
Diferenţa de refracţie în puncte diferite ale hologramei cauzează diferenţa de fază a fascicului de reconstrucţie,
astfel creându-se scena originală.
Diferenţe de grosime a substanţei transparente cauzează diferenţă de refracţie.
Reconstruind o hologramă de fază, fasciculul de referinţă este modulat după fază prin grosimea mediului de
înregistrare.
Holograma de fază absoarbe mai puţin din fasciculul de reconstrucţie decât holograma prin absorbţie. Astfel se
crează o imagine mai luminoasă.
Totuşi, holograma de fază necesită un proces în plus de developare, câteodată reducându-se rezoluţia şi astfel se
crează zgomot adiţional în imagine.
Holograme speciale
Holograme acustice
Holograma care a fost înregistrată folosind unde sonore.
În general, intensitatea sunetului este ceea ce se înregistrează pe suprafaţa hologramei.
Un exemplu:
Unde sonore ce lovesc suprafaţa unui lichid care are film slab reflectător.
Lumina laser este folosită pentru a scana suprafaţa filmului şi pentru a înregistra forma suprafeţei.
Această informaţie este folosită pentru a reconstrui undele sonore originale.
Când în loc de unde sonore, se folosesc ultrasunete, se pot înregistra imagini 3D ale corpurilor.
Holograma cu microunde
Un experiment de înregistrare a imaginilor 3D ale unei scene fotografiate din aer folosind microunde.
Holograme Generate de Calculator (CGH)
Aceasta este o hologramă sintetică creată de calculator, folosind ecuaţii matematice.
O hologramă generată de calculator este o hologramă creată prin calcularea figurii de difracţie, care ar fi apărut
matematic între surse definite.
Vedem cum se face calculul pentru Zonele Fresnel circulare, pentru unde plane şi sferice.
Aceleaşi principii pot fi folosite pentru a calcula interferenţa dintre surse complexe.
Holograma calculată poate fi făcută prin fotolitografie.
Holograme Generate de Calculator (CGH) foarte simple pot fi obţinute prin folosirea imprimantei laser după
cum se poate citi în articolele următoare:
 1. A.E. Macgregor: “Computer Generated Holograms from dot matrix and laser printers”, Am. J.
Phys. 60 (9), pp. 839-846, Sept 1992.
 1. H. Dittmann, W.B. Schneider: “Simulated Holograms”, The Phys. Teacher 30, pp. 244-248, 1992.
 1. A.D. Stein, Z. Wang, J.S. Leih Jr.,: “Computer Generated Holograms: A simplified ray tracing
approach”, Computers in Phys. 6 (4), pp. 389-392, 1992.
Hologramele generate de calculator sunt folosite pentru a crea HOE = Elemente optice holografice.
Holograme Cilindrice
Când filmul pe care este înregistrată holograma este modelat ca şi un cilindru care înconjoară corpul, toate
părţile corpului sunt înregistrate simultan pe film.
În timpul reconstrucţiei, este posibil să ne uităm la corp din toate direcţiile prin rotirea relativă a ochiului în jurul
hologramei.
Holograme în Culori
Holograma în culori este folosită pentru înregistrarea imaginei 3D în culori naturale.
Similar cu crearea fotografiilor color, trebuie folosit un amestec de culori elementare.
Holograma este făcută din 3 holograme fiecare din laseri de culori diferite. Toate cele 3 holograme sunt pe
acelaşi film.
Când se folosesc trei fascicule laser colorate pentru reconstrucţie, fiecare fascicul laser reconstruieşte imaginea
culorii sale, şi combinaţia acelor 3 holograme crează o imagine 3D colorată.
Un exemplu de 3 laseri folosiţi în acest proces:
 He -Ne laser pentru lumina roşie (633 [nm]).
 Ar+ laser pentru lumina verde (514 [nm]).
 He - Cd laser pentru lumina albastră (442 [nm]).

151
Holograma în lumină albă
Aceasta este cea mai comună hologramă, care poate fi văzută cu lumina obişnuită.
Nu este nevoie de niciun laser pentru reconstrucţie.
Dacă ne uităm sub iluminare standard la o hologramă prin transmisie, observăm un amestec de culori în loc de
imagine. Asta deoarece fiecare lungime de undă produce o interferenţă cu holograma şi crează o poză diferită
într-un loc apropiat. Astfel, o “pată” de imagini nu este vizibilă ca o poză a scenei.
Holograma cu lumină albă poate fi făcută folosind două tehnici:
 Holograma volumică.
 Holograma curcubeu – Holograma Benton.
Holograma volumică
Lărgimea filmului este groasă în comparaţie cu mărimea figurilor de interferenţă.
Figura de interferenţă este înregistrată prin grosimea filmului.
Straturile diferite ale filmului crează reţele, şi doar radiaţia care îndeplineşte condiţia Bragg poate fi văzută.
Un fenomen similar este folosit în măsurătoarea structurii cristalelor folosind raze x.
Când unghiul de observaţie se schimbă, distanţa relativă dintre figurile de interferenţă se schimbă şi se schimbă
şi lungimea de undă care îndeplineşte condiţia Bragg.
Astfel, la unghiuri de observaţie diferite, imaginea se va vedea având culori diferite (culori care nu au nimic în
comun cu culorile reale ale scenei).
Holograme prin reflexie
În hologramele groase, deoarece există încă o dimensiune care influenţează fasciculul de referinţă de
reconstrucţie, este posibil să vizualizăm imaginea folosind fasciculul reflectat (ca şi cum am vedea o imagine pe
un perete).
Pentru aceasta, raza de referinţă din timpul înregistrării trebuie să vină din partea opusă a razei obiect.
Observatorul este de aceaşi parte ca şi sursa , care poate fi lumina albă, după cum se vede în figura 10.9.

Figura 10.9a: Holograma prin reflexie, înregistrată cu laser.

Figura 10.9b:Holograma prin reflexie, reconstrucţie în lumină albă.

Holograma curcubeu – Holograma Benton

A doua metodă de creare a hologramei cu lumina albă foloseşte interferenţa în 2D dar se bazează pe două etape
de înregistrare.
Aceasta este metoda folosită pentru a se crea hologramele de pe cărţile de credit, magazine şi alte produse
comerciale pentru a împiedica falsificarea.
Aceste holograme se văd în culori care depind de unghiul de vedere.
Bazale fizice ale acestei metode sunt reducerea cantităţii de informaţie de pe hologramă. Este eliminată paralaxa
verticală. Deoarece oamenii au doi ochi dispuşi orizontal, suntem cu mult mai puţin sensibili la paralaxa
verticală.
Metoda de îregistrare a fost dezvoltată în 1960 de Steve Benton de la compania Polaroid.
Schimbând unghiul de vedere în planul vertical, se vede holograma în toate culorile spectrului (Curcubeu), de
unde vine şi numele de holograma curcubeu.

152
Paşii de înregistrare a hologramei curcubeu:
1. Înregistrarea obişnuită a hologramei de transmisie folosind fascicul paralel de o calitate foarte bună
(Holograma 1 în figura 10.10).

Figura 10.10a: Înregistrarea H1 a “hologramei Curcubeu”.

Prima hologramă serveşte ca şi hologramă principală (H-1) pentru replicare. Imaginea acestei holograme este
folosită ca şi obiect pentru a doua hologramă (H-2).
Iluminarea hologramei H-1 se face folosind o radiaţie laser ce trece printr-o fantă orizontală mică (1-2 [mm])
plasată pe holograma originală (Această metodă înlătură paralaxa verticală).

2. Se foloseşte fasciculul de referinţă pentru iluminarea hologramei (H-1) din partea opusă a
fasciculului de referinţă original. Acesta crează o imagine reală a H-1 în aer (nu pe ecran), de aceaşi
mărime ca şi corpul original (vezi figura 10.10b).

Figura 10.10b: Înregistrarea H2 a “Hologramei Curcubeu”.

Fasciculul de la holograma principală serveşte ca şi fascicul obiect pentru a doua hologramă şi interacţionează cu
noul fascicul de referinţă. A doua hologramă (H-2) este o înregistrare a imaginii reale a H-1, fără paralaxa
verticală, pe un fotorezist (material sensibil la lumină).

3. După înregistrarea hologramei (H-2), fotorezistul este electroplacat cu metal (Ni) pe o adâncime de
0.5÷1.25 [mm].
4. După separarea stratului de metal (Ni) de fotorezist, plăcuţa principală de metal ce conţine
imaginea în oglindă a celei de-a doua hologramă (H-2), este folosită într-un proces de presare la
cald pentru a transfera informaţia pe foi de plastic. Placuţa de metal este folosită ca şi o ştampilă cu
vopsea.
Foliile de plastic sunt acoperite în vid cu aluminiu, ce conţin imaginea în oglindă a placuţei de Ni, deci
informaţia originală a celei de a doua hologramă (H-2).
Această tehnică de producţie se numeşte holografie ştanţată.

Reconstrucţia imaginii în holograma curcubeu

Imaginea este văzută când ochiul este poziţionat astfel încât să poată vedea prin fanta orizontală.
Când holograma este iluminată cu lumină albă, este văzută o coloană de poze, fiecare cu o culoare diferită
conform ordinelor culorilor din spectrul vizibil (ROGVAIV).
Hologramele curcubeu crează poze clare deoarece sunt folosite în reconstrucţie toate lungimile de undă.
Întreaga idee de înregistrare holografică a unei holograme permite fotografilor (artiştilor) să:
 Schimbe locul imaginii finale a H-2

153
  Poziţionarea a două obiecte în acelaşi spaţiu (un lucru imposibil în realitate...).
 Focalizeze imaginea lui H-1 pe H-2, pentru a obţine luminozitate maximă.
 Creeze noi holograme (puţin diferite de H-2 din H-1, fără a fi nevoie de scena originală (obiecte).

Holografie video – Holograme care descriu mişcare

O variaţie a hologramelor curcubeu este transformarea multor imagini 2D ale unui corp într-o hologramă 3D.
Holograma multiplexată
Holograma multiplexaată este o stocare holografică a unei informaţii fotografice.
Rezultatul este o imagine cinematică 3D care apare că pluteşte în aer.
Înregistrarea hologramei multiplexată:
 Mai întâi se fac o serie de fotografii pe film ale unui obiect din toate cele 3 dimensiuni (vezi figura
10.11a). Cel puţin 3 cadre (fotografii) pentru unghiuri de rotaţie de 1°.

Figura 10.11a:Înregistrarea filmului.

 Apoi filmul după developare este iluminat cu un laser pe un ecran semitransparent.

Figura 10.11b:Iluminarea filmului cu un laser.

 Câte o fantă hologrfică este făcută pentru fiecare cadru al filmului. Lumina din partea cealaltă a
ecranului este proiectată printr-o lentilă cilindrică pe un film fotografic, împreună cu fasciculul laser de
referinţă. O deschidere (aprox. 1[mm] grosime) din faţa plăcii fotografice limitează expunerea pentru o
fantă a filmului.

Figura 10.11c: Privirea hologramei în mişcare.

 Imagininile de pe cadre sunt înregistrate holografic una după alta când fanta se mişca dea lungul
filmului fotografic. Rezultatul este un film holografic cu sute de holograme verticale subţiri pe el.
 Holograma este înălbită (vezi holograma de fază), astfel încât dungile dispar.

Vizualizarea hologramei sub lumina albă care străluceşte din interiorul cilindrului filmului, ne dă o senzaţie de
mişcare 3D a imaginii din interiorul cilindrului.
Fiecare mişcare relativă a ochiului şi a filmului provoacă vizualizarea unei holograme diferite.
Aceste imagini nu au paralaxă verticală, dar senzaţia de adâncime este clară.

154
Integram= Holograma Integrală
O tehnică ce combină câteva tehnici grafice pentru a arăta descrierea mişcării unei holograme. Acest sistem
combină mai multe poze făcute cu fotografia normală. Produsul final se numeşte “Integram”.
Dacă ne uităm printr-o tobă transparentă cilindrică, pot fi văzute în mişcare imagini 3D.
Cel mai mare sistem despre care am auzit este pământul şi atmosfera sa. Imaginile au fost făcute de sateliţii
meteorologici şi se pot vedea procesele de formare a norilor în 3D.

Holografia în Ştiinţifico Fantastic

În filmele SF, sunt de mult timp la îndemână holograme care descriu o mişcare.
Exemplul clasic este când robotul R2D2 redă mesajul prinţesei Lea într-un film 3D.
Un exemplu extrem este Holopuntea în Star Trek, unde computerul crează obiecte fizice ca fiind reale.

10.4 Aplicaţii ale holografiei

Numărul aplicaţiilor holografiei creşte rapid.
În următoarele pagini cele mai cunoscute aplicaţii sunt descrise pe scurt.
Cu timpul sper să măresc explicaţiile.
Lista aplicaţiilor include:
 Microscopie
 Stocarea informaţiilor
 Procesarea optică a informaţiilor
 Tehnici de măsurători exacte – Interferometrie Holografică.
 Ecrane
 Elemente optice holografice
 Ecrane în faţa ochilor
 Identificare anti-fraudă
 Arta
 Codarea informaţiilor – Securitate.

Microscopie holografică
În microscopia obişnuită este posibil să focalizăm microscopul la diferite adâncimi, câte o adâncime de fiecare
dată.
Pentru fiecare adâncime focalizată, ochiul poate vedea doar o fracţiune mică a câmpului de vedere, ce conţine
planul de focalizare.
În microscopia holografică tot câmpul de vedere este înregistrat odată cu adâncimea informaţiei.
Este posibil să folosim un laser în impulsuri pentru iluminare şi să înregistrăm procese rapide în timpul formării
lor.
Mai tarziu fiecare hologramă poate fi studiată în detaliu, din moment ce ea “îngheaţă” timpul.

Stocarea informaţiei
Holografia permite stocarea unei cantităţi mari de informaţie într-un volum mic.
Calcule teoretice arată că într-un cristal de mărimea unghiei umane este posibil să stocăm întreaga enciclopedie
Britanică.
Practic, pozele sunt stocate în memorii holografice.
Motivul este acela că stocarea unei poze în memorie necesită descompunerea pozei în pixeli (elemente ale pozei)
care sunt puncte mici din care este compusă imaginea.
Memoria holografică stochează întreaga imagine într-o unitate.
Problema practică cu memoria holografică este legată de transferarea informaţiei către computer.
În teorie, la fiecare unghi, poate fi stocată o imagine diferită, deoarece este o figură diferită de interferenţă.
Astfel mii de imagini pot fi stocate într-un cristal 3D.
Procesarea optică de informaţii
Procesarea optică a informaţiei este folosită pentru compararea imaginilor similare cu doar câteva detalii diferite.
Folosind elemente optice ca şi filtre, este posibil să semnalizăm diferenţele minore dintre imagini.
Ideea fizică este că elementele optice produc transformări ale undei.

Drept exemplu:
O lentilă porduce o transformare Fourier în punctul focar al lentilei.
Hologramele pot fi folosite ca şi “filtre optice” care transmit doar fasciculul care îndeplineşte anumite condiţii.
Holograma poate fi folosită ca un filtru fără a fi nevoie de a transforma mai întâi imaginea într-un cod binar în
calculator.
În computerele optice futuriste, ambele calcule ale procesării imaginii şi stocării informaţiei pot fi holografice.

155
Aplicarea holografiei în tehnici de măsuratori fine
Interferometrie
Există tehnici în care imaginea holografică poate da mai multe informaţii decât pot fi extrase din corpul real.
Interferometrie holografică = Holometrie
Interferometria holografică cu dublă expunere este o comparaţie între corpul standard şi acel corp după
schimbare.
Această tehnică permite găsirea unor schimbări foarte mici ale aceluiaşi corp sub condiţii diferite.
Mai întâi este înregistrată o hologramă a corpului, apoi o hologramă secundară a aceluiaşi corp sub condiţii
diferite, este înregistrată pe acelaşi film holografic. Sunt extrase imediat diferenţe minore ce rezultă din
schimbările condiţiilor.
După developarea hologramei, prin privirea hologramei, este observată interferenţa dintre două imagini ale
corpului. Orice distorsiune a corpului ca rezultat al presiunii, temperaturii, vibraţiilor, etc. este observată prin
dubla expunere a holografiei.
Această metodă este folosită în controlul calităţii la controlul barelor de combustibil ale reactorului nuclear sau a
cauciucurilor de presiune scăzută.
O metodă similară este înregistrarea hologramei corpului, şi se foloseşte pentru a vizualiza (in timp real) un corp
în condiţii de variaţii scăzute.
Diferenţa dintre holografia obişnuită şi interferometria holografică este că:
 În holografia obişnuită, fasciculul de referinţă si fasciculul obiect trebuie să fie prezente simultan.
 În interferometria holografică fasciculul de referinţă este o hologramă înregistrată într-un moment
anterior sau sub condiţii diferite.
Din moment ce corpul crează fasciculul de referinţă, orice obiect complex poate fi examinat.
Această metodă este parte a unei familii de analiză nedistructivă (NDT non-destructive testing), deoarece corpul
examinat nu este influenţat de procesul de măsurătoare.
Principala aplicare a acestei metode este pentru testarea schimbărilor în forma corpului ca şi rezultat al
schimbării parametrilor externi.

Aplicaţii ale hologramei în monitoare

Posibilitatea de a vedea o imagine 3D dezvoltă multe posibilităţi în monitoare speciale:
În muzee, unde exponate rare sau scumpe trebuie ţinute sub condiţii speciale, în locul expunerii obiectului, poate
fi expusă o hologramă.
 Această hologramă arată toată informaţia care poate fi văzută de la obiect.
 Poate fi duplicată în mai multe locuri.
Un exemplu sunt obiectele arheologice care necesită inexpunerea la lumină şi umiditate.
O hologramă permite mărimea diferită a unui obiect care este expus:
Obiecte foarte mici pot fi înregistrate holografic şi apoi expuse ca imagini 3D mari pentru examinare detaliată.
Obiecte foarte mari pot fi expuse ca şi o replică miniaturală exactă a originalului (cu toată informaţia!)

HOE=Elemente optice holografice

Deoarece matematica holografiei este cunoscută (figuri de interferenţă), este posibil să calculăm (cu ajutorul
calculatorului) figura de interferenţă pe placa fotografică.
Astfel, figura calculată poate fi făcută fără a face interferenţa .
Prepararea hologramei elementelor optice cu ajutorul calculatorului se numeşte optica binară.
Elementele optice holografice (HOE) se bazează pe interferenţă şi difracţie, şi câmpul este uneori numit optică
difractivă.
HOE sunt folosite în loc de elemente optice standard cum ar fi lentilele.
Folosind optica binară, este posibil să creăm HOE complexe care nu sunt posibile în optica standard (!).
Cea mai simplă cale este de a desena figuri de interferenţă la o scară mărită şi apoi să le reducem la mărimea
HOE.
Este posibil să creăm HOE folosind interferenţa dintre raze optice de pe bancul optic stabil izolat.
HOE este un element optic de greutate mică, care este mai ieftin decât elementele optice standard.
Problema cu HOE este ca au proprietăţi optice foarte sensibile la lungimea de undă.

Aplicaţia hologramei in monitoarele din faţa ochilor

Ideea acestor monitoare (HUD) este să punem informaţia în faţa ochilor fără a perturba câmpul de vedere.
Această aplicaţie nu poate fi făcută fără elemente holografice.
Ideea este de a pune monitoare la o maşină sau la un avion pe geamul de sticlă din faţa şoferului sau pilotului.
În acest fel ei pot vedea toate informaţiile necesare în timp ce se uită înainte, fără a fi nevoie să-şi întoarcă
privirea în altă parte.
HUD crează informaţia în câmpul de vedere frontal, supraimpus vederii normale.

156
Aplicaţii ale hologramelor în identificarea fraudei
Deoarece înregistrarea hologramelor necesită echipament special şi condiţii speciale, hologramele pot fi utilizate
împotriva falsificării documentelor importante.
Hologramele sunt folosite pe cărţi de credit, documente de identificare, documente secrete, marfa valoroasă şi
chiar pe bancnote.
Aceste holograme sunt de obicei holograme curcubeu, care pot fi văzute la lumină albă.
După confecţionarea hologramei master, multiplicarea hologramelor în mai multe copii este foarte ieftină.
Astfel, aceasta ajută prevenirea fraudei, şi nu se mai fac alte cheltuieli.

Aplicaţii ale hologramei în artă

Hologramele sunt foarte atractive vizual.
Crearea hologramei permite adăugarea multor efecte imaginilor.
Există multe muzee care expun holograme create de artişti şi multe sunt vândute.
Această artă se dezvoltă rapid cu cât preţul laserului scade.
Deoarece sunt dezvoltate noi diode laser ieftine, şi îmbunătăţirea proprietăţilor acestora, a început utilizarea
acestora în crearea de holograme.
În trecut lungimea de coerenţă a diodelor laser era foarte mică, dar în 1997 mulţi cercetători au raportat utilizarea
acestora pentru holografie.
Materiale noi ieftine pentru înregistrare holografică, dezvoltate în Rusia, sunt intrate recent pe piaţă.

Aplicarea holografiei în codarea informaţiei

Când privim o hologramă prin transmisie nu vedem informaţia relevantă.
Prin definirea procesului holografic, informaţia este codată de interferenţa cu fasciculul de referinţă. Doar un
fasciculul similar de referinţă poate fi folosit pentru a decoda informatia.
Când este folosit un fasciculul de referinţă complex, doar folosirea unui astfel de fasciculul va arata informaţia
originală.
Crearea unui fasciculul de referinţă complex este uşor prin trecerea laserului printr-un mediu ce distorsionează.
Fiecare parte a fasciculului este transformata diferit şi fasciculul după acest mediu este distorsionat.

10.5 Mediul pentru înregistrarea hologramelor

Înregistrarea hologramelor necesită medii speciale, care pot stoca informaţia enormă din figura de interferenţă.
Acest mediu special trebuie să-şi schimbe proprietăţile când întâlneşte lumina.
Parametrii fizici ai materialului de înregistrare a hologramei care se modifică ca şi rezultat la expunerea luminii
sunt:
 Absorbţia.
 Indicele de refracţie
 Grosimea (relieful suprafeţei) – faza.
Cele mai cunoscute materiale pentru înregistrarea hologramelor sunt:
 Emulsii fotografice de halogenuri de argint.
 Gelatina dicromatică.
 Fotorezistori
 Fotopolimeri
 Materiale termo-plastice
 Stocare electronică (ESPI)

Rezoluţia filmelor holografice

Filmul holografic trebuie să fie sensibil la laserul folosit.
Rezoluţia filmului holografic trebuie să fie de cel puţin 500 linii pe mm.
Filmele folosite în fotografia standard au o rezoluţie de 50-100 linii pe mm.
De obicei rezoluţia filmelor holografice este între 2000 – 10000 linii pe mm.
Astfel de filme cu rezoluţie înaltă au sensibilitate mică: Mult mai mică de 1 ASA comparat cu sute de ASA (100-
400) în filmul standard.

Emulsie de halogenuri de argint

Emulsiile de halogenuri de argint sunt cele mai cunoscute medii pentru înregistrarea hologramelor.
Aceste materiale fotografice sunt cele mai sensibile materiale de înregistrare holografică.
Emulsia de halogenuri de argint este sensibilă pe întreg spectrul vizibil şi cel infraroşu apropiat (NIR)-lungimea
de undă a laserului cu YAG:Nd de 1,064 μm.
Expunerea la lumină generează imaginea latentă.

157
Developarea emulsiei generează figuri vizibile prin strângerea granulelor de argint în jurul atomilor de argint
expusi.
Rezultatul este o hologramă de amplitudine.
Înălbirea converteşte argintul metalic într-o sare dielectrică de argint, astfel creându-se holograma de fază.
Aceasta emulsie poate fi depusă fie pe sticlă fie film (celuloid).
Placa de sticlă este mult mai stabilă şi mai uşor de folosit dar este mai scumpă.
Rezolutia ei este de 3000 linii pe mm şi emulsia este sensibilă la lumina vizibilă
Dezavantajele acestui film fotografic:
 Necesitarea developării filmului într-o încapere întunecată cu ajutorul chimicalelor.
 Cristalele de argint cauzează împrăştiere.

Gelatina dicromatică (DCG)

Compoziţia acestui film este Dicromat de Amoniac sau Potasiu.
Este sensibil la UV şi lumina albastră-verde ( = 250÷500 [nm]).
Aditivarea cu albastru de metil la DCG o face sensibilă la lungimi de undă roşii ale laserului He-Ne ( = 632,8
[nm])..
Expunerea la lumină crează legături încrucişate între lanţurile gelatinei şi face materialul insolubil.
Gelatina neexpusă este dizolvată prin spălare în apă caldă.
Este creată o figură de relief.

Avantajele gelatinei dicromatice (DCG) faţă de halogenurile de Ag:

 Înregstrare mai eficientă
 Împrăstiere mai mică.
 Mai transparentă
 Eficienţa difracţiei pe (DGO) este foarte mare.

Dezavantajele gelatinei dicromatice (DCG):

 Cr2O7 are sensibilitate mai mică la lumină.
 Gelatina dicromatică necesită un timp mai lung de expunere şi deci un sistem optic foarte stabil.
 După procesare emulsia trebuie izolată de umezeală şi se izolează în sticlă. Aceasta face ca hologramele
cu DCG să fie groase şi fragile.

Fotorezistorii holografici ca material de înregistrare

Fotorezistorii sunt materiale organice care sunt sensibile la UV.
Fotorezistorul lichid este aplicat pe un substrat prin acoperire centrifugală (se pune o picătură de lichid pe un
disc ce se învârte) sau prin pulverizare.
 Crearea legăturilor foto încrucişate
 Formarea de acizi organici
 Fotopolimerizarea.
Există două tipuri de fotorezistori:
 Pozitivi – În care părţile expuse sunt înlăturate prin developare.
 Negativi - În care părţile inexpuse sunt înlaturate prin developare.
Este creată o suprafaţă cu o figură în relief.
Fotopolimerii ca material de înregistrare
Expunerea la lumină crează polimerizarea monomerului.
Materialul nou are un indice de refractie diferit.

Materiale termoplastice
Pentru a elimina nevoia ca filmul să fie developat, s-au creat materiale termoplastice.
Structura filmului este un sistem cu trei straturi pe un suport:
 Strat conductiv
 Strat fotoconductiv.
 Strat termoplastic.
Stratul extern termoplastic este încărcat cu o densitate de sarcină uniformă prin descarcare electrică de tip
corona.
Expunerea la lumină descarcă acele regiuni iluminate (la fel ca la imprimanta laser).
Reîncărcarea stratului exterior şi încălzirea crează deformări sub forţele electrostatice.
Răcirea rapidă la temperatura camerei îngheaţă aceste deformaţii, astfel creându-se o suprafaţă cu formă în relief.
Încălzirea materialului şterge schema îngheţată pe el.

158
Nu sunt necesare chimicale pentru developare.
În aceste materiale figura de interferenţă este creată ca o schimbare în plastic.
Aceste materiale pot fi şterse şi rescrise prin încăţzirea plasticului.
Acest material poate fi utilizat de câteva sute de ori pentru înregistrarea hologramelor.

ESPI (Electronic Speckle Pattern Interferometry)=Interferometrie electronică specială a figurilor de

interferenţă
Acesta este cel mai avansat sistem de înregistrare.
În această metodă este utilizată o videocameră pentru înregistrarea informaţiei.
Informaţia este trecută digital în calculator.
În câteva părţi de secundă se înregistrează informaţii şi se trec în calculator.
Deoarece informaţia este stocată digital în calculator, se poate refolosi de multe ori.

Holographic Web sites

http://home.t-online.de/home/wappelt/
http://www.holomex.com.mx
http://www.mcm.com.au
http://www.virtimage.com
http://www.holoinfo.com - Ross books on holography, such as:
"The Holography Handbook - Making Holograms the Easy Way" by Unterseher, Hansen, Schlesinger.

159