IOAN SUCIU

LER
- roman istoric -

Editura Sfântul Ierarh Nicolae

2014
Foto copertă: OANA RALUCA GHIOCEL

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

SUCIU, IOAN
Ler : roman istoric / Ioan Suciu. - Brăila : Editura
Sfântul Ierarh Nicolae, 2014
ISBN 978-606-671-876-9

821.135.1-31
Închinare

Toată lumina poveştilor mele

Curge din ceruri şi pulberi de stele,
Tainic se-nşiră cuvânt din cuvânt
Şi înfloresc zori albi pe pământ,
Picură lin cu colinda din cer
Ploaie de lacrimi în Ţara lui Ler.

Taina lucrării cernută de sus

Arde-n cuvântul rostit de Iisus,
Visele-ascunse-n cuvintele scrise
Scaldă luceferi în râuri aprinse,
Sfântă rugare spre ceruri albastre,
Zori de lumină şi pajişti de astre,
Chip de fecioară ieşind din icoană,
Veşnic mireasă, cu cerul coroană.
Sfintei Maria,
cu dragoste.
 LER

A fost odată ca niciodată.

A fost odată o primăvară nouă, verde şi crudă ca un
prunc nou-născut. În aerul proaspăt pluteau miresme de ierburi
tinere şi parfum de flori de măr. Era o lume tânără şi nestricată,
ancorată în copilăria Pământului.
La ceasul povestirilor mele, pierdut într-o tainică
reverie, duhul istoriei mă poartă pe uliţele timpului, trezind din
somn îngerul amintirii. Este momentul de vrajă când, bătând
din aripi la porţile de vis, povestea lui Ler, dantelată din
pulbere de stele, începe să se toarcă din caierul nemuririi.
Astăzi, duhul sfinţeniei întrupat în carte, mărturiseşte pentru
timpurile de altădată. Mărturiseşte pentru istoria copiilor
cerului. Mărturiseşte pentru istoria Marelui Ler.
Astăzi pot spune, chiar dacă o aveţi în faţa ochilor,
cartea lui Ler nu s-a curs atât de uşor. Deşi de ani întregi
pătrunsesem în lumea tainică a vechilor istorii, deşi o
gândisem, îi descifrasem pulsul şi lucrasem la ea, cartea,
aproape terminată, se oprise într-un punct din care nu mai
puteam merge înainte.
Cu cine să mă sfătuiesc?
Alături de mine era doar bunul Dumnezeu. Aşa că spre
El mi-am îndreptat toată nădejdea mea.
În acel timp, cei care îşi puneau întrebări despre
misterul lui Leru-i Doamne, erau doar o mână de oameni. După
ce, cu sute de ani în urmă, taina i se pierduse, istoricii, filozofii
şi cercetătorii vremurilor mai noi se războiseră în zadar cu
dezlegarea nodului. Cei care găseau răspunsuri interesante şi
demne de crezare, erau şi mai puţini. Doar poporul, el,

-3-
Ioan Suciu

nemuritorul şi credinciosul popor, păstrător fidel al tradiţiilor

milenare, îşi cânta cu pioşenie mai departe, colindele cu Leru-i
Ler, vorbind însă o limbă necunoscută cărturarilor şi mai-
marilor vremii. Deşi poporul îşi urma legea-i nescrisă iar
colindătorii îl cântau nestricător pe Leru-i Doamne, explicaţiile
învăţaţilor erau care mai de care mai aiurite. Absurdităţile
mergeau până acolo, încât originea cuvântului Ler se căuta
chiar şi în cuvinte de origine străină! Grăitoare şi de neînţeles
sunt ipotezele infantile conform cărora cuvântul Ler ar proveni
din „aliluia” sau ar însemna „cuptor”, după semnificaţia
ardelenescului lèr!
Aceasta era starea generală în momentul începerii
povestirilor noastre. Şi era îngrijorătoare. Ler era doar o
alunecare în mit şi legendă, o amintire plânsă şi cântată doar pe
altarele Crăciunului!
În curând, aveam să mă conving că povestea lui Ler
ascundea cel mai mare mister al românilor. Drumul înspre
dezvăluirea tainei avea să se înscrie ca o poveste. Era povestea
unui popor care, în vremuri de restrişte, şi-a ascuns cel mai
scump tezaur, dar nu în hrube ori în tainiţe ferecate, ci undeva
unde nimeni nu s-ar fi gândit să-l caute: într-un cântec! Mai
mult, în cuvintele măiestrite ale unei colinde.
După sute şi mii de ani de istorie zbuciumată, colinda
lui Leru-i Ler, devenită coroana tradiţiei folclorului românesc,
s-a dovedit a fi cea mai aleasă moştenire şi cea mai scumpă
comoară. Numai că tainicul tezaur, trăindu-şi nemurirea
generaţie după generaţie, trebuia să aştepte venirea unui timp
anume pentru a fi redescoperit şi din nou sfinţit, despecetluit şi
redat, în adevărata lui strălucire, adevăraţilor proprietari.
Nu peste mult timp aveam să aflu că ceasul luminării
acestui mister bătea în chiar zilele generaţiei noastre! Mai întâi
am priceput că Ler este un nume. Dar, numele cui? Era încă o
întrebare fără răspuns. Drumul înspre dezvăluirea enigmei
rămânea, pe mai departe, necunoscut.
Cunoscător al comorilor de tradiţie populară primite cu
limbă-de-moarte de la mama-bătrână, printre ele şi cele
vorbitoare despre Ler, credeam, încă din copilărie, în valorile şi

-4-
 LER

în sfinţenia moştenirii populare. Nu am uitat cum colindam de

mic, cu straiţa în spate şi cu cizmele rupte, purtat prin tot satul
de puritatea colindelor şi de miresmele Crăciunului. Era o
sărbătoare tainică în care mă pierdeam cu totul, recepţionată cu
toată curăţenia şi nevinovăţia sufletului de copil. Cu un
asemenea bagaj am purces mai departe, învăţând, an de an,
ceva nou din vechile mistere.
Timpul, nesfârşit şi neiertător cu viaţa, m-a trecut de
partea cealaltă a dealului. Pe nesimţite am ajuns la cincizeci de
ani. Ciudat, deşi trăisem mereu cu Ler în inimă, doar atunci
aveam să descopăr adevărata lumină radiată de acest nume.
Mai mult, aveam să cunosc cum se luminează fiinţa întreagă la
cântul şi plânsul colindelor, cum vibrează sufletul şi cum se
încălzeşte inima la auzul lor! Am înţeles cum melodiile şi
cuvintele lor generează noi şi nemaipomenite armonii omului
cântător. Era de parcă trăiam o altă dimensiune, adâncit cu totul
în vraja tainică a sărbătorii Crăciunului. Zi de zi simţeam cum
în mine creşteau, precum ramurile unui copac, sentimente şi
energii nebănuite. Zi şi noapte, preocupat de taina lui Leru-i
Ler, am înţeles că, păstrându-şi sfinţenia ancestrală, colindele
erau nu numai o vie, nemuritoare şi tainică moştenire, ci şi
rugăciuni alese, momente de înălţare spirituală, de alinare şi de
legănare a sufletului. Mergând mai departe, aveam să descopăr,
cu bucurie şi cu surprindere, că, până şi eu, mă găseam pe un
drum al luminării ale cărei revelaţii întreceau orice închipuire.
Mărturisesc, cercetarea mea, deşi a unui amator, se realiza
folosind, în primul rând, instrumentul credinţei şi al iubirii faţă
de Dumnezeu, alături de respectul şi încrederea în moştenirea
tradiţională, mereu cu inima curată şi cu sufletul înălţat spre
cer. Odată pornit pe această cale, aveam să înţeleg că taina
necuprinsă a lui Leru-i Ler se lasă desluşită doar minţilor
luminate de Învierea Mântuitorului, într-un spaţiu privilegiat de
trăire şi de revelare a dragostei Sale magice. Simţeam cum din
sfera lui Ler se revărsau razele unui soare nou, aducător de o
altă conştiinţă şi de o nouă şi viguroasă concepţie despre
existenţa lumii omului, radiind din credinţe şi din tradiţii

-5-
Ioan Suciu

milenare, reînviate la ceas şi la timp nou, străluminat de

minunile săvârşite în ultimii ani de Domnul pe pământ. Viaţa
de căutător al adevărului tainic a fost nu numai o experienţă şi
activitate de cercetare, ci şi o şcoală nouă. Căci învăţam,
învăţam mereu, ziua şi noaptea, înaripat de o nouă văpaie,
receptiv la descoperirile şi minunile nemaivăzute dăruite
acestor vremuri. Mereu pe drumul căutărilor, am priceput că
evenimentele uluitoare ale ultimilor ani se întâmplau în timpuri
cu totul noi pentru omenirea întreagă, într-un spaţiu temporal
pe care îl pot defini cu adevărat ca fiind zorii-de-ziuă ai
răsăritului celui de sus.
Drumul cercetării mele nu a fost nici scurt şi nici uşor.
Numai că, la drum cu Marele Dumnezeu, toate tainele întâlnite
pe parcurs s-au clarificat, deschizându-se precum o corolă de
lumini. Elementul hotărâtor al dezvăluirii misterului a venit ca
o răsplată din cer, după încercarea de a retrăi virtual ultima zi
împreună cu Iisus şi după îndrăzneala de a urca, pentru câteva
momente, împreună cu El, pe Crucea Golgotei... Exerciţiul
meu spiritual a fost urmat, pe dată, de un adevărat miracol:
mintea mea, zburătoare pe aripile timpului, a fost străfulgerată
de cuvintele Domnului, pe care nu numai că le auzeam, dar le
şi înţelegeam! Mai mult, în chiar acel moment, am primit
lumina şi cheia misterului căutat de sute de ani. Era ca o flacără
nouă ce cobora cunoştinţa adevărului ceresc, despecetluind
taina milenarului refren: Ler e Dumnezeu! Convorbirile cu
Domnul, purtate de-a lungul a peste zece ani, mi-au confirmat
lumina revelaţiei dăruite. Pe deplin încredinţat că învăţătura
primită corespundea marelui adevăr al istoriei parcurse de Ler
pe Pământ, am purces la scrierea cărţii de faţă, de mână cu
sfătuitorul meu ceresc, Sfânta Maria.
Deşi credinţa nu mă părăsise şi izvorul revelaţiilor mele era
nesecat, la un moment-dat am început să mă poticnesc. Era pe
când am întâlnit informaţiile inovatoare - şi atât de
surprinzătoare! - ale unei alte cărţi de revelaţie. Este vorba
despre „Evanghelia Tainică” adresată poporului român.
Conştient de responsabilitatea unor dezvăluiri fără de

-6-
 LER

precedent, cartea amintită lansează idei îndrăzneţe despre

originea şi semnificaţia misteriosului refren Leru-i Ler, despre
începuturile omenirii şi al religiilor, despre familia lui Iisus,
despre vechiul şi noul război dintre cer şi infern şi despre
minunile zilelor de astăzi, realizând un arc peste timp între
zilele începutului de istorie şi cele ale contemporaneităţii.
Complet răvăşit după citirea cărţii, mi-am pus mii şi mii de
întrebări, mie şi lui Dumnezeu, neştiind încotro să o iau. Într-
un tîrziu, m-am hotărât.
Cu capul roindu-mi de gânduri nerostite şi cu povestea
lui Ler în desagă, peregrinam şi căutam mereu răspunsuri la
întrebări nerostite.
Starea mea nu scăpă ghidului meu spiritual care mă
sfătui să întreprind o călătorie în străinătate, pentru a-l întâlni şi
a-i vorbi personal autorului acestei noi evanghelii. Am
mulţumit pentru sfat şi, într-o încercare de a-mi limpezi minţile
înfierbântate şi de a-mi alina durerile neştiinţei, l-am urmat
întocmai.
Mai întâi, am scris autorului aflat în Germania, cu
rugămintea de a-mi acorda o întrevedere. Mai apoi, fără să mai
aştept răspunsul, m-am aşezat la volanul maşinii şi, cu
manuscrisul în geantă, am trecut graniţa de vest.
Drumul spre Germania a trecut prin capitala Ungariei,
prin Bratislava şi prin Praga. Trebuie să spun că aceste drumuri
îmi erau bine cunoscute. Le bătusem de zeci de ori, încolo şi
încoace, încă din vremea când conduceam o Dacie.
Ajuns la capătul călătoriei mele, m-am oprit într-una
dintre localităţile înşirate în câmpia de pe malul drept al Elbei.
Acolo, la una din casele din mijlocul satului, am apăsat soneria
porţii de lemn învechite ce străjuia grădina din faţa casei. Mi-a
deschis un bărbat de statură medie, cu faţa încă tânără dar cu
părul alb, însoţit de un motan negru.
-Guten Tag! Sunteţi domnul Ionu?
-Da, eu sunt, mi-a răspuns omul din faţa mea.
-Mă bucur, domnule. Se pare că am noroc. Daţi-mi voie
să mă prezint: sunt profesorul Ardu din România.

-7-
Ioan Suciu

-Bună ziua şi bine aţi venit! Am primit scrisoarea

dumneavoastră. Intraţi vă rog! spuse gazda deschizându-mi
binevoitor poarta.
Am intrat într-o curticică mică, aflată în faţa a două
case, pavată pe jumătate cu piatră dreptunghiulară. Pe dreapta
ei, în mijlocul unui câmp de trifoi verde, se ridica o fântână
largă din role de ciment, cu acoperiş de ţiglă, cu o cofă de lemn
legată cu un lanţ, precum în satele româneşti. La colţ, lângă un
vişin pitic, creştea un brad mare, ornamental, înalt de peste
patru metri. De cealaltă parte a curţii, despărţită şi aceasta de
un gard din leaţuri de brad ce se întindeau pe tot lungul casei,
se scălda în lumină o mândreţe de grădină, în mijloc cu doi
merişori explodând de splendorile florilor albe. Mai aproape de
casă, pe după câţiva bolovani de piatră, se întindea un strat de
căpşuni cu fructe roşii şi cărnoase.
-Stimate domn, aţi putea să-mi acordaţi câteva minute?
l-am întrebat.
-Cu multă plăcere, domnule Ardu. Poftiţi înăuntru!
Am urcat scările de ciment pe sub o arcadă de sticlă şi am
intrat în casă.
În holul de la intrare, domul Ionu a deschis o uşă pe
stânga şi mi-a făcut semn să intru.
Am intrat într-o sufragerie luminoasă cu o măsuţă mică
şi cu trei fotolii verzi de jur-împrejur. Un perete întreg era
ocupat de o bibliotecă maro cu uşile de sticlă. Lângă peretele
interior era aşezată o pianină veche cu clapele îngălbenite, din
lemn de nuc. Pe stativul ei era aşezată o partitură muzicală pe
coperta căreia se putea citi: Hector Berlioz - La damnation de
Faust.
Pereţii camerei, îmbrăcaţi într-un tapet deschis la
culoare, împodobit cu linii drepte şi cu sfere cafenii, erau
acoperiţi cu fotografii alb-negru, luate din tinerețea gazdei,
înrămate în lemn de culoare neagră. Într-un colţ era un
televizor cu ecranul mare de aproape un metru. În celălalt colţ,
dintr-un ghiveci măricel cu pământ, creştea o plantă

-8-
 LER

căţărătoare, cu frunzele mari şi late de un verde închis, înaltă

până la tavan.
-Luaţi loc vă rog. Pot să vă servesc cu o cafea sau cu
un ceai? m-a întrebat gazda.
-Da, cu plăcere. O cafea mi-ar face bine. Vin tocmai
din ţară. Până în Germania nu am făcut nici o pauză mai de
doamne-ajută.
Gazda ieşi din cameră. Peste câteva minute intră din
nou aducând pe un platou un vas burtos de sticlă plin cu cafea
aburindă, plăcut mirositoare, două ceşcuţe de porţelan, zahăr,
lapte, linguriţe şi o farfurioară cu fursecuri.
-Serviţi-vă, vă rog, domnule Ardu! mă invită gazda,
turnând cafeaua în ceşcuţe.
-Cu plăcere, vă mulţumesc pentru ospitalitate.
Am sorbit împreună câteva înghiţituri din licoarea
neagră şi parfumată. Era pentru prima oară în acest drum când,
în sfârşit, puteam să fac o pauză adevărată şi să respir uşurat
după concentrarea de la volan.
-Domnule Ionu, am continuat eu, dumneavoastră nu mă
cunoaşteţi, eu însă, vă cunosc. Nu de mult, v-am citit
„Evanghelia Tainică”. Trebuie să recunosc, la început am fost
şocat de noutatea şi de îndrăzneala afirmaţiilor cărţii. Doar
mai apoi, după ce eu însumi am trăit experienţele cu totul
deosebite ale convorbirilor mele cu Dumnezeu, am putut crede
în ideile dumneavoastră, atât de surprinzătoare. Desigur, m-a
interesat în mare măsurănoua dumneavoastră concepţie despre
naşterea omului pe Pământ, ideile privitoare la taina lui Leru-i
Ler, în egală măsură cu dezvăluirile despre familia
Mântuitorului şi întemeierea Împărăţiei Cerurilor pe Pământ.
-Vă mulţumesc, domnule Ardu, cartea mea prezintă, de
altfel, nu ideile mele. Ea este revelaţia Cuvântului lui
Dumnezeu. Nimic din ceea ce este scris nu-mi aparţine.
-Da, în acest moment pot să vă înţeleg şi să mă afiliez
ideilor evangheliei dumneavoastră. La început însă, am fost
destul de circumspect.

-9-
Ioan Suciu

-Vă iert, domnule Ardu. Beţi-vă liniştit cafeaua, serviţi-

vă şi cu prăjiturele, mai apoi o să vorbim mai multe. Aş avea
însă o rugăminte. Aţi putea să-mi povestiţi despre viaţa
dumneavoastră? Aş dori să vă cunosc şi eu, mai bine. Deci,
unde v-aţi născut şi cine sunteţi dumneavostră, domnule Ardu?
-Iată, domnule profesor, aici, alături de povestea lui
Ler, am îndrăznit să scriu şi povestea mea, i-am răspuns,
desfăcându-mi geanta şi scoţând dinăuntru manuscrisul ce îmi
dăduse atâtea dureri de cap. Daţi-mi voie să vă citez o strofă ce
defineşte strădaniile mele:

Toate cântecele mele

Înfloresc din zori de stele,
Izvorăsc dintr-un cuvânt
Şi coboară pe pământ,
Povestesc de Leru-i Ler
Şi zboară din cer în cer.

-Minunat, domnule Ardu. După cum vedeţi, sunt singur

acasă. Familia mea este plecată în ţară. Puteţi citi în linişte
întreg manuscrisul dumneavoastră. Mai apoi, vom găsi timp să
povestim despre cele citite. Puteţi începe.

- 10 -
 LER

II

Nu ştiu ce soartă mă aşteaptă şi nici prin ce minune

cartea mea va ajunge la destinaţie. Ştiu doar că, scriind
cuvintele tainice pogorâte prin miracol mai presus decât
înţelegerea omenească, nu mi-am făcut decât datoria, nu faţă de
mine, ci faţă de Marele Dumnezeu, primindu-le ca pe adevărate
odoare şi nestemate sfinte, vorbitoare poporului trăitor în
întuneric, astăzi, în timpurile Celei de a Doua Veniri a
Mântuitorului pe Pământ. Coborând pe treptele timpului, mă
închin cu sfiiciune nu numai în faţa Lui şi a Învierii Sale, ci şi
în faţa poporului român, cel care m-a născut, m-a crescut şi mi-
a înfrumuseţat viaţa cu darurile negrăite ale moştenirii sale. În
suflet cu amintirile neşterse ale copilăriei şi cu ochii înceţoşaţi
de lacrimi, îmi aplec genunchii şi în faţa străbunilor mei, astăzi
pământ de flori în ţintirimul cu pruni bătrâni de pe panta
dealului, acolo unde, pe vremuri, dăinuia, mică şi curată, o
bisericuţă veche de lemn. Îmi aduc aminte, pe sub clopotniţa ce
se clătina scârţâind la fiecare sunet al clopotului, mi-am făcut
pentru prima oară semnul sfintei cruci în faţa icoanelor vechi şi
afumate de lumânările sutelor de ani de rugăciune şi de nădejde
a neamurilor mele. Cu toţii alcătuiam o mare şi trainică familie,
trăitoare dintru începuturi întru credinţa cea adevărată a lui
Iisus Hristos.
Când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa
străbunilor, unde trăiam împreună cu mama-bătrână şi cu
moşu’, cu mămuca şi cu tătucu, laolaltă cu blânda noastră
mamă şi cu aprigul nostru tată, lacrimile îmi curg şiroaie, pe
când amintirea mi se luminează tot mai mult iar timpul mă
poartă din nou pe uliţele sale, descoperindu-mi un sat coborât

- 11 -
Ioan Suciu

parcă din primăvara raiului ceresc, sat care, din păcate, şi-a
pierdut numele în vremurile tulburi ale reorganizării teritoriale
săvârşite de guvernanţii comunismului.

Oh! Doamne! Mereu hoinar pe căile vieţii, amintirile

mi-au fost singurul tovarăş de călătorie şi singura bogăţie
dobândită. Bun prieten la drum, ele mă mai poartă adeseori în
visare, hoinar pe drumurile copilăriei, asemeni lui Ion Creangă
din Humuleştii Moldovei.
„Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la
locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul
hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau
mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care
mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe
care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca,
şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc,
parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!” scria Ion Creangă în
minunatele sale Amintiri din copilărie.
În copilăria şi în tinereţile mele petrecute prin largul
ţării, nu am întâlnit cuvinte mai dulci, mai frumoase şi mai
sfinte la adresa casei părinteşti, decât cele ale Amintirilor din
copilărie! Căci ele poartă, în cuvinte meşteşugite, dorul şi
aleanul unui popor întreg, durând amintirea cea mai sfântă a
tinereţii, în momentul înstrăinării neamului pe drumurile
străinătăţilor.
Tot aşa aş dori să pot scrie şi eu, căci tot aşa mă
îndeamnă şi îmi tresaltă şi mie inima, când mă gândesc la casa
părintească, la grădina cea mare cu pomi, la pomniţerul cel
bătrân şi înalt din gardul cu vecina, la căsuţa cea mică de
pământ, la casa cu şorocaturi maronii şi la curtea plină de
troscoţel, la şura de lemn şi la poiata cea veche, lipită de
mămuca cu lut, la mama bătrână şi suferindă, aşteptând să se
ducă la cer, şi la tata, săracul, care, bolnav încă din ultima
iarnă, de-abia se mai mişcă astăzi, imobilizat într-un pat de
suferinţă...

- 12 -
 LER

Gândindu-mă la amarul lui tata, realizam că, deşi eram

sănătos, în felul meu, şi eu eram imobilizat într-un cerc închis,
prizonier sărac şi pierdut al unei lumi străine sufletului meu.
Plecat de peste douăzeci de ani în străinătate, sunt şi astăzi
străin, într-o ţară străină. Doar gândul mă mai poartă, zi şi
noapte, înspre plaiurile României, spre munţii ei întunecoşi şi
spre pădurile verzi, spre dealurile domoale şi spre văile
mâncate de ape. Dar, mai cu seamă, dorul mă poartă înspre
satele pustiite şi sărăcite ale Transilvaniei. Căci aceasta mi-a
fost şi doar ea mi-a rămas casă. Casa părintească. De ea mi-e
întotdeauna dor şi la ea ţinteşte durerea inimii mele, de atâta
amar de vreme! Numai că, din păcate, deocamdată nu ne putem
întoarce de tot acasă şi călătorim în ţară doar o dată, cel mult de
două ori, pe an.

...Acum, când aştern pe hârtie cuvintele mele, constat că

au trecut mai bine de nouă ani, din acea vară a anului 2003,
când, plecând din nou în vacanţă, vedeam ţara doar cu ochii
dorului. Trecând graniţa, aveam impresia că până şi lumina
soarelui era alta, mai curată şi mai prietenoasă, iar ochii nu se
mai opreau din lăcrimare.
Începând cu această călătorie, viaţa mi-a ţesut un fir
nou. Acesta avea să-mi aducă experienţe şi cunoştinţe nevisate,
luate din cupa de aur a minunilor, chiar dacă unele au săpat răni
adânci în inima şi în sufletul meu.
Începând din acel timp, prin misterul revelaţiei şi prin
împărtăşirea tainică din Cuvântul lui Dumnezeu, aveam să
alunec în adâncurile trecutului celui mai îndepărtat al istoriei,
ajungând să văd, poate, ceea ce ochi de om nu mai văzuse şi
minte umană rar cunoscuse.
În această nouă dimensiune aveam să întâlnesc lucruri
mari şi minunate şi, trecând prin ele, aveam să primesc lumina.
Lumina lui Dumnezeu.

Anul 2003 a fost momentul meu de cumpănă. Atunci,

după ce cu trei ani mai înainte îmi pierdusem centrul de

- 13 -
Ioan Suciu

echilibru pe partea stângă, mi l-am recâştigat doar după trei ani,

când am trăit, în mod cu totul surprinzător, o mare şi
nemaipomenită minune.
A fost începutul unor experienţe ciudate, în care s-au
amestecat întâmplări reale cu evenimente fantastice şi
experienţe palpabile cu cele de revelaţie şi de clarviziune,
alăturând lumea ochilor deschişi celei a miracolului visării...
Aşa că, dragul meu cititor, să nu te miri dacă în această
carte vei citi şi lucruri mai ciudate sau cu totul ieşite din
comun. Este însă de datoria mea să le prezint aşa cum au fost,
cum s-au întâmplat şi cum le-am înţeles eu, spre priceperea şi
informarea corectă a omului căutător de adevăr. Iar care este
acest adevăr, rămâne să aflăm împreună, parcurgând povestirea
de faţă.
Este un drum pe care mă bucur că-l putem petrece
împreună.
Este drumul căutării sfinţeniei şi a luminii răsăritului
celui de sus.

Mai înainte de-a intra în cuprinsul povestirii mele,

trebuie să mai spun şi câteva cuvinte despre mine şi despre
preocupările mele din acel timp.
Interesat de o mişcare nouă de cercetare a istoriei
trecutului, eveniment de-o deosebită amploare în lumea
ştiinţifică din ţară de după Revoluţie, am început şi eu, de unul
singur, un fel de cercetare empirică a tainelor vechilor semne şi
inscripţii existente pe teritoriul ţării noastre.
Inevitabil, drumul meu a ajuns la primul scris cunoscut
în lume şi la contactul meu cu vechile semne şi înscripţii ale
spaţiului carpatic, ale celui german şi nord-european, spaţii
mult mai bine cercetate şi cunoscute lumii istoricilor şi
iniţiaţilor.
Deşi de profesie istoric, contactul meu cu înscripţiile
vechi şi tainice ale literelor încrustate in lemnul, în piatra sau în
metalul culturii Vinca, încă de prin anii 5500 î.Hr., m-a
emoţionat până la lacrimi.

- 14 -
 LER

Noile teorii, în special cartea doctorului Napoleon

Săvescu „Noi nu suntem urmaşii Romei”, vorbeau o limbă
nouă, cu adânci rezonanţe şi în inima mea. Mai ales că, după ce
luasem contact cu limba italiană şi cu cea germană, bănuiala că
Mama tuturor limbilor ar putea fi limba română, se cuibărise
adânc în inima mea.
Un glas ascuns ce prins să vorbească limba celor mai
noi cercetări de istorie şi de arheologie a spaţiului carpato-
pontico-dunărean, îmi spunea că am dreptate. În acelaşi timp,
simţeam o bucurie negrăită, gândindu-mă la minunile
descoperite şi, mai ales, la starea acestui timp de efervescenţă
şi de muncă luminatoare, de refacere şi de reînviere a
adevărului istoriei lumii omeneşti.
În contactul cu noile idei, m-am minunat şi eu împreună
cu atâta lume din ţară şi din străinătate, cu cei care, iată,
datorită românilor, schimbau cronologia istoriei omenirii. Cu
atât mai mult, cu cât savanţii lumii vorbeau deja, de câţiva ani
încoace, despre o civilizaţie care a dat, prima în istorie,
semnele scrisului. Este vorba despre descoperirile făcute în
mirificul spaţiu al ţării noastre şi în vecinătatea apropiată a
graniţelor sale.
Am remarcat că, în ultimii ani, cu recunoaşterea sau cu
nerecunoaşterea savanţilor şi a academicienilor români, istoria
lumii s-a schimbat definitiv. Cercetătorii trecutului vorbesc tot
mai des despre vechea civilizaţie traco-geto-dacă şi, în mod
inevitabil, şi despre civilizaţia Vinca şi despre tainica limbă a
acelei civilizaţii.
Scrisul Vinca, pornind din spaţiul carpato-dunărean, era
asemănător runelor germane şi nord europene, pe care le-a
influenţat în mare măsură. Cele circa 200 de semne cunoscute
ale scrisului Vinca erau utilizate, probabil, pentru silabe şi
consoane. Dar, la un moment dat, urmele acelei culturi
încetează să mai apară în descoperirile arheologice, pierind aşa,
de-odată, ca înghiţite de timp, în condiţii încă neelucidate.
Mă întreb, oare nu au fost cu adevărat „înghiţite” de
către însuşi Hăul Pământului?...

- 15 -
Ioan Suciu

Scufundarea culturii Vinca, spun învăţaţii, s-ar fi

petrecut pe la 3500-4500 î.Hr.

Acum, când cunosc mai multe amănunte despre acele

vremuri, mă gândesc că, fără îndoială, dispariţia acestei mari
culturi a avut loc în legătură cu prăbuşirea Atlantidei,
eveniment petrecut în urma războiului dintre îngeri. Probabil în
aceeaşi perioadă s-a format şi cea mai adâncă mare interioară a
planetei, Marea Neagră, nu fără să lase urme grăitoare în
amintirile cele mai vechi ale lumii.
Din acele timpuri, pierdute în întunericul istoriei, ne
sunt cunoscute semnele de pe pietrele şi din peşterile
Carpaților, mai ales cele din Munţii Buzăului, descoperirile de
la Turdaş, tăbliţele de la Tărtăria, de pe malul Mureşului, şi
surprinzătoarele săpături de lângă Hunedoara şi Orăştie. Nu
departe de aceeaşi zonă, ne vorbesc obiectele cu semne vechi
de peste 8000 de ani, dezgropate la Miercurea Sibiului. Alte
descoperiri, cum ar putea fi cele de la Sarmisegetuza, sub care
se odihnesc ruinele unui oraş de dimensiunile Bucureştiului, se
aşteaptă să fie întreprinse în viitor.
Inscripţiilor de la Tărtăria li s-a închinat, în ultimii ani,
la chiar marginea localităţii, un ansamblu sculptural cuprinzând
copiile vechilor plăcuţe, dovedite a fi cu mult mai vechi decât
scrisul sumerian. Aceste descoperiri se înregistrează,
deocamdată, ca fiind primul scris cunoscut în istoria
umanităţii! Desigur, cercetările timpurilor viitoare, efectuate
tot în perimetrul carpato-dunărean, vor mai împinge prima
scriere a omenirii cu alte mii de ani înapoi!
Plăcuţele de la Tărtăria, precum şi cele din Miercurea
Sibiului, nu au fost până în acest moment traduse, sunt însă o
mărturie vie a unui scris vechi, venind fără de îndoială din
timpurile Ţării Raiului, amintire minunată de pe când
Dumnezeu umbla pe pământ, cu multe mii de ani în urmă.
Interesant mi se pare faptul că însăşi istoria cea veche
ne vorbeşte din chiar tainicul spaţiu central al Transilvaniei, din
Munţii Apuseni, din Turdaş, din Tărtăria, din Orăştie şi din

- 16 -
 LER

Miercurea Sibiului, zone aflate în imediata apropiere a

centrului sacru al dacilor, Sarmisegetuza!
În acei ani ai începuturilor mele, în minte îmi
înmugurise, aşa, ca din senin, ideea că, în acelaşi spaţiu,
undeva prin centrul Transilvaniei, trebuiau să fi fost chiar şi
primele începuturi ale omului pe Pământ, adevăratul leagăn al
civilizaţiei!
Mă mai gândeam - şi mă minunam! - că vechile legende
vorbesc despre aceste plaiuri ca fiind pământul care a avut,
cândva, în curgerea istoriei, numele de Rominia, Ţara Raiului!
Mă gândeam şi că românii de azi păşesc pe locurile de
veche sfinţenie călcate odinioară de paşii lui Ler - Împărat şi ai
Doamnei sale. Căci, tot aici, trebuia să fi existat şi tainica
Grădină a Maicii Domnului!

Dintre semnele vechii culturi, voi menţiona doar o mare

varietate de cruci, unele de dimensiuni considerabile, vizibile
chiar de la mare depărtare pe trupul munţilor, dintre care multe
le-am văzut chiar eu, prin preumblările făcute prin Munţii
Carpaţi. Ele sunt relicve ale unei înalte, deşi foarte vechi forme
de cultură şi de creştinism adevărat, practicat cu multe mii de
ani mai înainte de Naşterea şi Învierea lui Iisus Hristos.
Unii istorici sunt de părere că semnele şi operele de artă
veche, dovadă a unei culturi avansate, aflate pe teritoriul
României de astăzi şi în vecinătate, încă cu opt mii de ani î.Hr.,
arată o dimensiune spirituală deosebită a oamenilor care trăiau
în acea vreme, înfrăţiţi cu munţii şi cu pădurile, cu izvoarele şi
cu mulţimea râurilor curgătoare aflate în drumul lor neostoit
înspre Dunăre şi Mare.
Aici, pe aceste meleaguri, trăiau şi acei oameni, despre
care legendele spun că se înfrăţeau nu numai cu natura
generoasă, ci cu însăşi tainica divinitate a poporului, cu Ler -
Doamne, Împăratul Lumii, Cel care trăise alături de ei pe
Pământ împreună cu îngerii cerului, în ţara binecuvântată a
Raiului.

- 17 -
Ioan Suciu

Interesant de notat este că un istoric american consideră

sanctuarele europene din vremurile mileniului trei î.Hr., pline
de un rafinament arhitectonic, pe care templele greceşti îl vor
atinge doar peste o mie de ani!
Este şi firesc, strămoşii tracilor s-au născut în vechime
pe aceste plaiuri, în vreme ce grecii au migrat mult mai târziu
în sud-estul Europei!

Asemenea culturi ale începuturilor omenirii au fost,

de bună seamă, rafinate şi magice culturi religioase, culturi
în care tradiţiile şi spiritualitatea de origine divină a primilor
oameni mai stăruie încă în amintirea şi în taina tradiţiilor
populare. Desigur, putem vorbi aici şi despre existenţa
comorilor, atât de vii şi de bogate, încriptate în povestea
milenară cu Leru-i Ler şi cu Hai linu-i Leru-i Doamne.

...Într-o asemenea lume a căutătorilor de taine, cădeam

şi eu, ca din cer, deşi aveam o pregătire istorică de şcoală, de
facultate şi de doctorat. Însă, viaţa cea vie, scoasă la lumină şi
dezvăluită lumii, se dovedea, şi de această dată, mai bine-
vorbitoare şi mai înţeleaptă decât învăţăturile scolastice!
Scriu aceste lucruri cu credinţa că interesul cititorului
este să afle cam ce preocupări aveam şi ce gânduri îmi umblau
prin cap în acel timp.
Este bine să se ştie că scrierea de faţă provine, aproape
în exclusivitate, din revelaţii cereşti, dăruite cu generozitate sub
forma unor povestiri adevărate.
Unele istorii au fost scuturate de colbul trecutului, pe
când, pentru multe întâmplări şi experienţe prin care am trecut
personal, pot depune însumi mărturie. Desigur, pot înţelege,
unele dintre cele prezentate vi se vor părea de neînţeles, perdele
fantastice ori chiar invenţii ale unei minţi bolnave. Nici în acest
caz nu mă voi supăra şi-l voi ruga pe bunul Dumnezeu să vă
binecuvânteze şi să vă dăruiască lumina Sa.
Daţi-mi voie să afirm cu îndrăzneală că această carte vă
prezintă un roman viu, cu un conţinut care, pentru mine, este cu

- 18 -
 LER

totul adevărat şi întocmai cu datele primite pe multele şi

variatele căi de comunicare cu Marea Înţelepciune. De aceea,
cred că pot scrie, cartea pe care o citiţi este istorie, adevăr şi
viaţă adevărată, aşa cum am înţeles-o, cum am văzut-o şi cum
am cunoscut-o eu în acel ceas, fără a face mari schimbări şi
comentarii şi lăsând latitudinii lectorului întreaga capacitate de
analiză netulburată.

În acei ani, încă sălbatici şi pelegrini ai vieţii mele, mă

găseam cu o încărcătură afectivă deosebit de sensibilă, cu un
dor nestricat de casă şi de ţara întreagă, pe care o părăsisem şi
de unde plecasem în lumea largă.
Perioada de timp despre care vă vorbesc, şi ale cărei
revelaţii sunt însuşi izvorul viu al acestor istorii, s-a petrecut pe
o durată de mai mulţi ani, începând cu un neuitat sfârşit de vară
al anului 2003...

Începutul povestirii mele se depăna pe când mă

reîntorceam acasă într-o scurtă vacanţă pentru mângâierea
sufletului tulburat şi sărăcit pe drumurile străinătăţii.
De mai mulţi ani locuiam în Germania, la
Braunschweig. Acolo, în Niedersachsen, am avut o vreme o
catedră universitară. Cum timpurile se schimbaseră, ajunsesem
şomer. Aşa că, în ultimii ani ne permiteam să călătorim acasă,
de regulă, doar odată, de cel mult de două ori pe an, pentru câte
două-trei săptămâni.
Aşa a fost şi în acel an.
După două zile de călătorie fără de popas, timp în care
parcă reînviam cu fiecare ceas ce trecea, m-am regăsit, în
sfârşit, în Transilvania. Casa veche, crăpată şi amărâtă, mai era
încă acolo, într-o mare de verdeaţă. Acolo era sufletul meu şi
sufletul strămoşilor mei.
Mi-am reîntâlnit părinţii mai slăbiţi şi mai îmbătrâniţi
ca altădată, dar tare bucuroşi de revederea noastră. Şi eu mă
bucuram peste poate, căci doar dorul şi amarul mi-au uscat

- 19 -
Ioan Suciu

lacrimile de atâţia ani, pe când umblam ca un străin buimac pe

drumurile Europei.
Acum însă, găsindu-mă din nou în ţară, casa era din nou
casă şi masa, masă.
Cât despre ţară, o găseam mereu mai frumoasă, în ciuda
atâtor dureri pe care le suferea poporul ei. Mă durea nespus de
tare sufletul că satele erau mereu mai căzute, mai urgisite şi
mereu mai sărace. Şi, mă mai durea şi gândul că milioane de
români luaseră, ca şi mine, drumul pribegiei!
Gândindu-mă la românii din străinătate, realizam că
acolo, departe, pe drumurile lumii, în ultimii ani s-a format un
nou popor, poporul umblător al Pământului, din care, noi,
românii, eram cei mai mulţi şi mai împrăştiaţi pe drumurile
lumii, precum altădată evreii.
Dar, ce să facem ? Asta era istoria cea adevărată,
realitatea acestui timp al peregrinărilor noastre prin pustiul
Pământului.
Vitregiţi prin toate ţările, noi, românii, ca cei mai
amărâţi şi mai năpăstuiţi pribegi din lume, purtăm cu noi
pretutindeni ţara noastră şi pecetea dorului de casă. Totuşi, cu
tot amarul integrării în străinătate, am reuşit să dăruim
civilizaţiilor lumii ceva din omenia românească, din bogăţia
sufletelor noastre, din hărnicia, din priceperea, din cultura şi
din învăţătura de acasă, păstrându-ne nestricate obiceiurile şi
credinţa străbună şi vărsându-ne focul şi suferinţele în limba
română.
Astfel, ştiut sau neştiut, pribegii români ai acestor ani
dăruiesc lumii moderne o flacără nouă, aceea a sufletului
nemuritor al inimilor lor, o bogăţie nemaiîntâlnită şi, desigur,
de nepreţuit, a tradiţiei şi culturii multimilenare a urmaşilor
unui vechi şi sfânt popor al începuturilor!

- 20 -
 LER

III

Ajunşi în acest punct, vă rog, dragi cititori, pregătiţi-vă

să ascultaţi ce ne povesteşte mai departe albumul amintirilor.

A fost odată ca niciodată. A fost odată o vară. Vara de

altădată, nemuritoare ca şi cântecul ei:

Vară, vară, vară, vară,

De iubire şi de pară,
Vis de floare sărutată,
Dragoste de altădată!

Vară, vară, vară vară,

Cânt de-o viaţă şi de-o seară,
Sâni săltând sub colb de lună,
Dor de dragoste nebună.

Vară, vară, vară, vară,

Dragoste de-odinioară,
Buze umede de rouă,
Dragoste de floare nouă.

Vară, vară, vară, vară,

Amintiri de floare rară,
Visul serilor albastre,
Rugul dăruirii noastre.

- 21 -
Ioan Suciu

După cum amintirile se scriu cu litere de aur în hrisovul

neuitării, tot aşa, şi clipele acelor zile mi s-au scris în albumul
vieţii, ecourile întâmplărilor trăite altă dată trezind o melodie
tulburătoare în inima mea, mereu căutătoare de noi trăiri, de
noi iubiri şi de noi experienţe. Această încântare era vie şi
deosebit de armonioasă, după cum vie şi armonioasă era şi
amintirea, fără ca trecerea vremii să îi fi furat din încărcătura
simfonică. Să o retrăim împreună modelând un arc peste ani,
într-o încercare de a reînvia fantomele trecutului din umbrele
vremii.
Să păşim, aşadar, încet-încet, pe poarta de poveste...

Vara aceea, încă fierbinte în ultimele ei zile, mai ales că

o petreceam acasă, imi lumina viaţa cu o frântură de tinereţe
ce-mi reedita iubirile mele şi întâmplările anilor de altădată.
Spre sfârşitul vacanţei, singur şi cu sufletul pustiit, nu
ştiam că, în curând, o nouă poveste va coborî cu o ninsoare de
fericire cernută din cer, pe măsură ce vara îşi domolea
căldurile.
Atunci, ca să-mi facă o plăcere, fratele meu, Idru, m-a
invitat să particip la un congres internaţional organizat la Deva,
pe teme de dacologie, de istorie şi de fenomene paranormale
ale spaţiului carpato-dunărean.
Am primit invitaţia cu plăcere, mai ales că, acolo, urma
să cunosc o personalitate aparte, pe profesorul şi poetul
bucureştean Dragu, unul dintre participanţii la întâlnire şi, mai
ales, aveam să o cunosc pe fiica profesorului, pe neuitata şi atât
de frumoasa Carina.
Din primele momente, Carina semănă între noi o emoţie
caldă şi învăluitoare şi descătuşă în mine o iubire fulgerătoare,
scurtcircuitându-mi întreaga existenţă. Ea deveni o parte a
sufletului meu şi noua mea bătaie de inimă. Cunoştinţa şi
prietenia cu ea avea să se transforme, încă din prima noastră zi,
într-o mare vâlvătaie şi o neuitată romanţă de dragoste.
Povestea noii mele legături avea să-mi aducă însemnele
fericirii pentru următorii trei ani şi pe cele ale durerii pentru

- 22 -
 LER

toată viaţa. „Plaisir d’amour n’est dure qu’un moment, chagrin

d’amour dure toute la vie...“

Carina era o mândreţe de fată.

Cu trupul subţire şi cu formele frumos arcuite, cu
picioare lungi de balerină şi cu mişcări frumos arcuite de
felină, Carina inspira o poezie ispititoare, în vreme ce merele
sânilor îi tresăltau jucăuşi pe sub bluza fină de mătasă. Apariţie
răpitoare, cu trupul tras ca prin inel, cu părul ca o coamă
nărăvaşă, cu ochii albaştri scânteietori şi cu chipul suav de
icoană, era întruchiparea frumuseţii ireale, imaginea perfectă a
iubirii romantice, închipuire ameţitoare, vis al nopţilor de
veghere şi de căutare a penelului măiestru al oricărui pictor.
Să nu vă fie cu mirare dacă toate zilele şi nopţile mele,
până şi lucrările congresului, începură să fie însufleţite doar de
ochii şi de surâsul Carinei.

Într-o seară târzie, pornind din centrul minunii urbane

de la baza pintenului de piatră prelungit adânc cu muntele în
câmpie, intram într-o nouă şi minunată poveste. Despre aceasta
vorbesc astăzi amintirile mele. Şi, chiar dacă în acea noapte
eram mai multe persoane împreună, povestea mea vorbeşte
doar despre două. Era de parcă numai noi doi existam şi toate
celelalte treceau pe lângă noi, din momentul în care Carina m-a
luat de mână! Eram doar amândoi, ademeniţi de albastrul
imaculat al cerului, mereu porniţi aiurea prin noaptea cernită de
lumină, lumină din lumină în noaptea povestirii noastre.
Pe când noi doi ne pierdeam privindu-ne unul pe altul în
adâncul ochilor, undeva departe, parcă într-o dimensiune
paralelă, deşi în aceeaşi maşină, alături de noi, călătorea şi
profesorul împreună cu fratele meu.
Odată cu plecarea maşinii, începu marea aventură a
necunoscutului şi a iubirii. În acele momente, nimic nu mi se
părea anormal şi nimic nu îmi părea imposibil.

- 23 -
Ioan Suciu

Împinsă parcă de o putere nevăzută, maşina, scăldată în

raze de lună, alerga tot mai sus pe culmile montane, săltând
peste bolovani şi pâraie şi ţintind înălţimi necunoscute din
muntele sfânt.
Mergând fără de semne indicatoare, ne-am rătăcit în
curând pierzându-ne definitiv în taină sub cerul înflorit ca o
explozie de stele.
Atingând la un moment dat o culme înaltă, nu ne-a
rămas altceva mai bun de făcut decât să o coborâm din nou şi
să ne bucurăm, fiecare în felul nostru, de bucăţica de frumuseţe
pe care ne-o dăruia dimensiunea albastră a nopţii.
Dintre toţi, vă rog să mă credeţi, eu eram cel mai fericit.
Mereu de mână cu Carina, puteam să mă bucur de
scânteierile ochilor ei albaştri, de senzualitatea atingerilor
părului răsfirat sub razele lunii, de delicateţea şi de dulceaţa din
voce şi, mai ales, de focul buzelor ei şi de căldura radiată de
trupul ei tânăr, strălucitor în noapte ca o statuie de jar.
Şi-aşa, pierduţi între cer şi pământ, fără să mai avem
conştiinţa celor reale, am petrecut orele serii şi târziul nopţii
într-o poiană montană, îmbrăţişaţi în iubire. Acolo, pe când
mângâierile vorbeau în loc de şoapte, undeva, suspendaţi între
cer şi pământ, ne legăna fericirea dragostei noastre. Nu eram
două trupuri, eram numai unul, alintat de argint şi sclipiri de
lumină, una cu pulberea de stele a nopţii de vară, într-o ruptură
de spaţiu şi timp din ţara de vis a raiului pământesc.
Mult mai târziu, încă ameţiţi şi îmbătaţi de fericirea cea
nouă, ne-am ridicat din culcuşul de ierburi uscate, clătinându-
ne printre umbrele răzleţe, îmbogăţind cu încă două tainele
nevăzute.
Sus, pe creastă, ne-am alăturat din nou grupului.
Alături de noi, între cer şi pământ, parcă izvorând din
adâncuri şi din omătul de stele, se mişcau fantomele trecutului
şi sfinţii din vechime, într-un cerc cu îngerii lui Dumnezeu.

- 24 -
 LER

Un timp am mai urcat încă o culme, mai apoi am

coborât iarăşi, iarăşi am urcat, iarăşi am coborât, mereu
degeaba, fără să găsim drumul înspre sanctuarul strămoşilor.
Ne mişcam noi, se mişca şi noaptea cu noi. Se mişca
luna şi se mişcau stelele, ca într-un cerc al veşnicei treceri peste
spaţii şi timp.
Se mişca timpul, se mişca lumea.
Generaţiile se mişcă şi ele, unele vin, altele trec, cele
mai noi vin în urma lor, toate urcă şi coboară cărările ştiute sau
numai ghicite ale timpului şi spaţiilor infinite.
Acolo, într-o frântură de spaţiu ne găseam şi noi patru,
furnici mişcătoare în lumea de vis şi legendă a spaţiilor sfinte şi
imaculate.

Privind statuia de argint viu a Carinei, mă întrebam cum

s-or fi petrecut poveştile de dragoste cu mii de ani în urmă,
aici, pe platformele munţilor. Căci, ca şi astăzi, păzitorii vieţii
din vechime, vitejii apărători de altădată, hoinarii fără de
astâmpăr şi îndrăgostiţii fără de leac trebuiau să fi colindat în
taina nopţilor pe culmile munţilor, amestecaţi cu albastrul
cerului şi cu iarba înstelată, cu piatra şi cu brazii înălţimilor.
Aşa eram şi noi, cei adunaţi împreună de această
noapte, căutători ai tainelor neştiute, pierduţi în răsuflarea
adâncă şi curată a cerului şi pământului, a pietrelor, ierburilor
şi brazilor, într-un spaţiu sacru ce poartă şi astăzi urmele unui
trecut de sfântă amintire.

Era o noapte de vis şi de albastru de cer.

Era parcă un munte căzut drept în sus înspre Carul Mare
şi aşezat cu vârful în mijlocul cerului, printre scăpărările
puzderiilor de stele.
Era cerul şi era Pământul.
Era Muntele Sfânt, răsuflând din toate pietrele, ierburile
şi copacii pădurilor.
Era sfinţenia lui Dumnezeu alipită acestei grădini
binecuvântate, de-o frumuseţe fără de seamăn.

- 25 -
Ioan Suciu

Era o noapte de vrajă şi de vis, ca o punte spre Ţara

Raiului, înspre ţara lui Burebista şi a lui Decebal.
Era o arcuire de timp înspre Raiul lui Dumnezeu.
Era realitate, istorie şi veşnicie sub cerul albastru
nesfârşit, fulgerat de sclipiri de stele şi aplecat peste umbrele
nopţii.
Era Istoria însăşi, la ea acasă. Şi eram noi, suflete
rătăcitoare prin timp, printre stelele cerului şi valurile
pământului, printre umbrele şi licuricii nopţii, înotând prin
lumină şi întuneric cu inimile pline de atâtea întrebări fără de
răspuns.
Eram rătăciţii acestei lumi, căutători de mici şi de mari
adevăruri şi de nimicuri ale lumii.
Eram noi doi, eu şi cu ea, şi mai era şi Ea, Iubirea cea
mare, umplându-ne inima şi picurându-ne în suflet vinul
fericirii, râzând răsfăţaţi mână în mână.
Era ceasul de taină al poeziei, alăturat aceluia al
rugăciunii şi închinării.

De undeva din faţă, urcaţi pe o creastă de munte

pietroasă, fratele meu şi profesorul începură să ne strige şi să
ne facă semne. Le-am răspuns pe dată. Carina alergă ca o
nălucă înspre ei.
Mai înainte de a mă alipi din nou grupului, rămas mai în
urmă printre umbrele albastre, m-am trântit la pământ cu faţa în
sus. Am împreunat mâinile a rugăciune şi, încet de tot, am
început să murmur Înaltului:

„Fă, Doamne, lumea-ntreagă din lumină,

Un răsărit ce nu se mai termină,
Fă lumile din taină şi visare,
Un univers născut din lăcrimare,
Lumina o petrece în cuvânt
S-aprindă-n fericire cerul sfânt.

Coboară, Doamne, lunecând pe-o rază

- 26 -
 LER

Şi cerurile tale luminează,

Sloboade-n slava soarelui de sus
Un răsărit de stele fără-apus,
Deschide larg luminile din cer
Să cearnă cu iubire, Doamne Ler!”

O nouă chemare mă trezi din visare. De data asta,

ajunsă şi ea pe culme, Carina îmi făcea semne disperate cu un
voal alb de mătase fluturat în vântul nopţii sub cerul de jar,
incendiind parcă şi mai mult stelele spuzite ca un pom de
sărbătoare.

Aşa era noaptea şi aşa eram noi la cel ceas de taină,

mişcându-ne peste istorie şi timp, peste prezent şi trecut, umbre
destrămate de umbrele lunii, de stelele şi de albastrul misterios,
rupţi de orice legătură cu viaţa cotidiană, departe de lumina
zilei şi de rumoarea trăirii în marile oraşe.
Aşa era noaptea şi aşa eram noi, patru fantasme
mişcătoare la o oră târzie, păşind parcă printre stelele cerului,
într-o adevărată călătorie iniţiatică, paralelă sfinţilor
Sarmisegetuzei.

Târziu, doar foarte târziu, obosiţi de multă umblare pe

sub luminătorii câmpurilor stelare, fără să găsim ce-am căutat,
dar plini de lumini şi de stele, ne-am retras cu toţii în maşina
fratelui meu, la adăpost de lună şi de albastru, încercând să mai
aţipim câteva momente mai înainte să coboare Ziorel-de-Ziuă.

Ne-am trezit din moleşeală dis-de-dimineaţă.

Acum, de cealaltă parte a nopţii, coborând muntele prin
lumina cotidiană, eram uimiţi de râpile adevărate şi de
înălţimile surprinzătoare atinse de cu seară în neştiinţa
urcuşului.

Peste culmile muntoase se arătau razele sângerii ale

soarelui. Noi, tăcuţi şi cu păreri de rău, ne despărţeam din

- 27 -
Ioan Suciu

vraja trăită, încercând să ne integrăm din nou în freamătul

lumii.
Ciudat, acolo jos, totul părea altfel ca înainte. Şi noi
păream a fi alţi oameni. Undeva, prin înaltul munţilor, se
pierduse taina, visarea, farmecul şi parfumul nopţii de vară.
Intrase în amintire.
Astăzi, când închid ochii zâmbind farmecului pierdut,
îmi mai revine încă în memorie cerul acelei nopţi, spuzit cu
stele mari şi mişcătoare. Îmi amintesc şi de săgeţile razelor
soarelui dimineţii, cernându-şi lumina generoasă peste
începutul noii zile şi peste amintirea celei trecute.
În viaţa ţării începea o nouă zi.
În viaţa mea se aprinsese şi strălucea un nou soare...

După cafeluţa de dimineaţă cu caimac şi cu miere de

stup, am participat cu toţii la o nouă zi de conferinţe.
Acolo, în clădirea Teatrului, adunaţi de prin toată ţara şi
din Moldova de dincolo de Prut, grupuri de cercetători, de
jurnalişti, de istorici şi de oameni de ştiinţă prezentau
auditoriului teme majore ale timpului şi spaţiului de esenţă
mioritică. În discuţie apăreau, mai cu seamă, teme legate de
vechea civilizaţie a daco-românilor, în legătură cu existenţa
unui trecut falsificat, scris de-a-ndoaselea de către stăpânitorii
vremelnici ai vremii, trecut ascuns şi îngropat o mie de ani de
către ungurii şi rău-voitorii catolici ai Vaticanului, sub vălul
ignoranţei, al minciunii şi al tăcerii.
Ascultând prelegerile congresului, aveam impresia că
istoria renăştea din vremurile şi ruinele Sarmisegetusei şi
începea să vorbească din nou, trezită la viaţă.
Relatările conferenţiarilor prezentau alte şi alte
informaţii, dintre care, unele mai deosebite, au aprins de-a
dreptul minţile ascultătorilor.
Cu gândul la marile mişcări ale timpului, nu mă puteam
opri să nu regret că, printre participanţii la eveniment nu se
găsea nimeni de la Academia Română. Se pare că
academicienii noştri erau, ca şi în vremurile mai vechi, aceiaşi

- 28 -
 LER

şoareci de bibliotecă de şcoală veche, înmărmuriți de doctrina

comunistă în vechi cunoştinţe şi metode de cercetare, cu totul
refractari la noile descoperiri făcute în lumea ştiinţifică
mondială. Personalităţile mai mari ale ţării erau neştiutoare şi
nesimţitoare la noile teorii despre trecutul vechilor popoare
traco-geto-dacice. De altfel, noile rezultate ale cercetărilor
arheologice nu veneau în întregime doar de la personalităţi
româneşti, ci şi de la savanţi străini şi de la grupuri
multidisciplinare ale unor universităţi de peste hotare.
Cum pe lista prelegerilor figura şi studiul meu „Religia
traco-dacilor”, la timpul cuvenit am urcat şi eu la tribuna
congresului.
Am fost surprins de aderenţa la public a „Evangheliei
tainice”, carte revoluţionară apărută recent la Cluj-Napoca, ale
cărei idei tocmai le prezentasem, pentru prima, oară publicului
ştiinţific. Precum şi cartea binecunoscută a doctorului
Napoleon Săvescu, şi această lucrare lansa afirmaţia că noi nu
suntem urmaşii Romei. Mai mult, „Evanghelia tainică” afirma
că limba română era izvorul şi Mama tuturor limbilor
Pământului! Acest moment, precum şi acela al dezvăluirii
marelui eveniment al Împărăţiei Cerurilor coborâte deja pe
Pământ, a fost salutat de audienţă mai întâi cu o tăcere adâncă.
Surpriza a venit doar după câteva secunde când s-au auzit
aplauzele auditorilor.
De un deosebit interes s-au bucurat şi celelalte idei
lansate de Evanghelia tainică, în special aceea că începuturile
omenirii sunt identice cu însăşi începuturile credinţei lui
Dumnezeu şi că aceste izvoare trebuiesc căutate cu peste
paisprezece mii de ani în urmă, în acelaşi spaţiu mirific
carpato-pontico-dunărean.

Am părăsit lucrările zilei cu bucuria că mi-am făcut

datoria faţă de credinţa şi Dumnezeul neamului. M-am bucurat
şi că vocea mea a putut fi ascultată de un public cu adevărat
elevat. Rămâneam totuşi cu regrete profunde din cauza
oficialităţilor României care, la acea oră, mai dormeau încă

- 29 -
Ioan Suciu

somnul neştiinţei, al conservatorismului şi al necunoaşterii, în

timp ce, în străinătate, descoperirile arheologice din perimetrul
ţării noastre schimbaseră deja cronologia istoriei şi culturii
umanităţii.
Gândindu-mă la proasta informare a românilor
privitoare la bogăţia descoperirilor de la Turdaş, Tărtăria,
Orăştie, Hunedoara, precum şi a celor din Bulgaria vecină, din
Serbia şi din Turcia, nu puteam să nu remarc aceeaşi lipsă de
informaţie din partea academicienilor ţării.
În timp ce lumea străinătăţii privea cu uimire rezultatele
nemaipomenite ale cercetărilor realizate în vechea vatră a
Daciei, Academia Română tăcea în inactivitate şi prostire, cu
gândul încă la tătucul Traian!
Adormirea oamenilor de ştiinţă îmi aducea în minte
vechea zicală: „De-ar avea românul mintea de pe urmă...”
Constatam cu amar că trăiam încă vremurile când încă străinii
ne făceau istoria, noile idei şi rezultatele cercetărilor fiind
preluate în ţară doar cu multă întârziere şi numai dacă
proveneau de la ei! Din păcate, aşa a fost mereu, doar ceea ce
era venit de peste graniţă era acceptat ca valoare, respectat,
dezbătut şi promovat în lumea ştiinţifică românească! Păcat,
mare păcat! Şi e mare păcat de tot ce se întâmplă în ţară după
moartea lui Ceauşescu! România a devenit ţara nimănui, pradă
uşoară a hoţilor, a escrocilor şi aventurierilor din ţară şi din
străinătate!

Amărât de realitatea cotidiană, după terminarea

lucrărilor congresului m-am retras împreună cu fratele meu, cu
profesorul Dragu şi cu Carina la familia care ne găzduia cu
generozitate. Gazda, o femeie frumoasă, tânără şi harnică la
vorbă şi faptă, ne-a poftit la masă ca într-o familie adevărată.
Remarcând bucuria şi atenţia cu care amândouă gazdele ne
onorau, am mai uitat de gândurile amare de dinainte. O oală cu
sărmăluţe frumos mirositoare a fost salutată de toţi comesenii
ca fiind o binevenită şi prea-îndestulătoare răsplată pentru
minţile înfierbântate şi burţile flămânde. Mai apoi, după o

- 30 -
 LER

scurtă pauză, o cafeluţă neagră ca viaţa şi o farfurie de prăjituri

a încheiat minunat sejurul nostru într-o casă de mare, frumoasă
şi distinsă ospitalitate, cu oameni simpli şi binevoitori ca-n
poveştile din vechime, cu inima şi cu sufletul înălţat prin iubire
şi credinţă la cele mai nobile valori ale tradiţiei neamului.
După masa de amiază, mulţumind gazdelor pentru
privilegiul avut de-a fi fost oaspeţii lor, într-o companie atât de
caldă şi plină de omenie, ne-am pregătit de drum.
-Vă mulţumim pentru ospitalitate şi găzduire. Totul a
fost minunat. Rămâneţi cu bine! Binecuvântarea bunului
Dumnezeu să rămână în casa dumneavoastră! le-am spus
gazdelor noastre la despărţire.
-Mergeţi cu Domnul! ne-au răspuns amândoi într-un
glas.

- 31 -
Ioan Suciu

IV

În anii trecuţi, începusem un studiu aparte, de căutare a

unor semne, desene şi inscripţii vechi, existente în cultura
europeană. Ca să ajung şi la studiul celor aflate în Munţii
Carpaţi, am cercetat o mulţime de fotografii găsite prin albume
şi pe paginile internetului. Îndeosebi m-au fascinat peşterile din
România şi, dintre acestea, în mod deosebit, Peştera
Ialomicioarei.
Cât despre semnele pe care le căutam, ele existau în
realitate. În peşteri şi pe pietrele dinafara lor, se găseau semne
ciudate, scobite în trupul munţilor în timpuri uitate de
memorie, de către oameni care au gândit pentru mii de ani mai
târziu. Vorbesc despre prima scriere a civilizaţiei omeneşti,
adevăratul şi tainicul alfabet al Carpaţilor.

În legătură cu o explicaţie aparte a existenţei atâtor

semne prin Munţii Carpaţi, îmi vine în minte povestirea unui
savant maghiar. Acesta, cu eterna neştiinţă şi aroganţă a
vechilor stăpânitori, istoriseşte despre nişte negustori străini
care veneau din Orient. Aceştia aveau de gând să treacă prin
Carpaţi înspre vestul Europei. În rucsacurile pline ar fi avut,
printre alte lucruri, şi cărţi scrise cu... rune. După „savanta”
părere a omului de ştiinţă maghiar, o parte dintre aceste semne
au căzut jos pe potecile munţilor... Aşa, explică omul de ştiinţă
maghiar, şi numai aşa, s-au putut naşte runele româneşti!
Acum, când scriu aceste rânduri, nu mă pot opri să nu
râd, gândindu-mă cum cădeau runele din desagii străinilor şi se

- 32 -
 LER

răspândeau cu miile, agăţându-se când de-o piatră, când de alta,

până când au umplut văile şi peşterile Carpaţilor!
Cu atât mai comică mi se părea explicaţia maghiarului,
cu cât, astăzi, elita adevărată a oamenilor de ştiinţă a putut
descifra o mare taină a istoriei omenirii. Conform acestor
cercetători, primul scris din cultura umanităţii ar fi apărut chiar
în regiunile Carpaţilor şi în cele scăldate de apele Dunării!
Ceva mai târziu aveam să aflu că aceasta era şi mărturia
Cuvântului lui Dumnezeu.
Conform mărturiilor lumii contemporane, nu numai că
aici s-a format prima cultură umană, ci, tot aici, au apărut şi
primii oameni ai Pământului! Aceştia, locuind într-o ţară
apărată în mod fizic de natura generoasă, alcătuiau acel popor
din vechime, ai cărui urmaşi mai trăiesc şi astăzi pe aceleaşi
meleaguri. Desigur, vorbim despre poporul român care, de la
începutul lumii omeneşti, învingând toate vitregiile, a rămas
statornic pe aceleaşi plaiuri ale Carpaţilor, pe lângă curgerea
Dunării şi în vecinătatea Mării Negre.
Cât depre primul scris, acesta, ca şi primii oameni, era
de natură divină, fiind folosit de iniţiaţii şi gânditorii
timpurilor străvechi în acţiunile deosebite ale comunităţii, în
cercetarea mersului stelelor şi a nemuririi oamenilor, în
alcătuirea liturghiilor sacre, în raporturile interumane, în
medicină şi în comunicarea dintre om şi ceruri.
Astăzi, la mai mulţi ani trecuţi de la evenimentele acelui
timp, cercetările şi descoperirile arheologice din spaţiul de
binecuvântare al Carpaţilor certifică, o dată în plus, că tot aici
trebuie căutată taina creaţiei omului şi leagănul civilizaţiei
sale.

În următoarele pagini vă invit să întreprindeţi împreună

cu mine şi cu Carina, o călătorie tainică în inima munţilor, într-
o lume magică dar reală, plină de vrajă şi de mistere.

Această călătorie a însemnat începutul unui nou drum în

viaţă, drum greu de găsit, de atâtea ori. În ceea ce mă priveşte,

- 33 -
Ioan Suciu

odată ajuns pe el, nu l-am mai părăsit niciodată. Sunt sigur,

capătul lui va fi doar punctul terminus al vieţii mele.
Călătoria la care vă invit să luaţi parte a fost începutul
unei poveşti de iluminare, pe parcursul căreia aveam să realizez
Marea Întâlnire cu Dumnezeu.

- 34 -
 LER

Încă de pe când mă aflam în Germania, căutând într-un

album românesc de limbă franceză - printre puţinele pe care le
aveam aduse din ţară - am dat de urmele unor fotografii mai
vechi ale Tezaurului României, „Cloşca cu puii de aur”. Cum
căutam semne peste tot, am căutat şi pe fotografiile de tezaur.
Nu mă puteam gândi ca o operă de asemenea proporţii nu aibă
măcar un semn de identificare.
La ora aceea încă nu ştiam că, într-adevăr, colanul din
Tezaur avea pe el încrustat un text în rune! Această noutate
aveam să o aflu abia peste o lună de la ultima mea vacanţă din
anul 2003, când, revenit în ţară pentru a doua oară în acel an,
aveam să ajung, de data asta, după cum şi singuri aţi putea
ghici, tocmai la... Bucureştiul Carinei.

Povestea acestui drum se toarce pe un nou fus al

istoriei. Căci însăşi istoria este aceea care scrie astăzi un capitol
al vieţii mele.
Aceste noi pagini încerc să vi le redau dumneavoastră,
în mod cât mai amănunţit. Doresc să vă pot povesti cât mai
multe întâmplări, aşa cum au fost, chiar dacă uneori îmi este
greu să disting şi să redau esenţialul dintre evenimentele
cotidiene.
Scriind aceste cuvinte mă străduiesc să selectez
adevărul din bogăţia faptelor reale şi din minunăţiile
revelaţiilor divine. Mărturisesc, nu mi-a fost uşor să aleg
văzutul din nevăzut, să separ credinţa de necredinţă şi, mai

- 35 -
Ioan Suciu

ales, să înţeleg arta de a vorbi a Cuvântului lui Dumnezeu, prin

intermediul revelaţiei divine.
După cum v-am povestit, doar la o lună după călătoria
făcută împreună cu Carina în noaptea înălţimilor
Sarmisegetuzei, reveneam încă odată în ţară. De data aceasta,
drumul meu s-a prelungit până la Bucureşti.
Îmi amintesc, era mijlocul lui septembrie, un început
neuitat de toamnă cu mere coapte şi cu copii mergând din nou
la şcoală, cu căldările naturii încă pline de soare şi de
multicolorul auriu al pădurilor, al viilor, al dealurilor şi
câmpiilor.
Era un timp când inima mea, agitată şi neliniştită
mereu, căuta încă noul, experimentul, sâmburele tainelor şi
nesfârşirea iubirii.
Era timpul când sufletul căuta ..., căuta încă ceva, dar ce
căuta, nu ştia nici el prea bine. Ştia doar că era doar în căutare.
Şi, această stare, era o certitudine plină de emoţie.
Desigur, imaginaţia dumneavoastră are dreptate: la
Bucureşti am căutat-o, în primul rând, pe Carina. Şi, pot să
recunosc, am avut şi mare noroc găsindu-o. Am reîntâlnit-o
după programul de serviciu, în Piaţa Romană. După-amiaza şi
orele serii le-am petrecut ca doi porumbei în micuţul ei
apartament din spatele Universităţii.
Dimineaţa zilei următoare am condus-o pe Carina la
şcoala din Militari unde era profesoară de limba română.
Mereu cu ochii la ceas, mă întrebam ce să fac până la
terminarea cursurilor Carinei. Tot întrebându-mă de soarta
zilei, am ajuns în apropierea Muzeului de Istorie a
Municipiului Bucureşti. Pe nesimţite am intrat înăuntru. Cum
peste tot căutam răspunsuri la întrebări ce îmi ardeau capul şi al
căror răspunsuri nu le găseam nicăieri, am căutat şi acolo. Aşa
am găsit câteva obiecte cu inscripţii pe ele. Le-am fotografiat.
Nu eram, totuşi, prea mulţumit. Nu acesta era drumul...
Am trecut dincolo, la Muzeul Naţional de Istorie.
Acolo, am găsit restul ce mai rămăsese din Tezaurul României,
după perioadele de restrişte prin care a trecut, după anii de

- 36 -
 LER

captivitate rusească, ani în care „fraţii” noştri l-au distrus

bucăţică cu bucăţică, maltratându-l şi scoţându-i toate pietrele
scumpe de pe faţa tăbliţelor.
Starea jalnică a tezaurului ce-şi pierduse podoaba
granatelor şi a perlelor, m-a dezamăgit profund. Totuşi,
simţeam, încă odată, că nici asta nu era ceea ce căutam.
Trebuia să fie vorba despre altceva, ce însă, încă nu puteam
înţelege.
După-amiază, după terminarea programului şcolar, am
reîntâlnit-o din nou pe Carina şi, în curând, aşa, pe neaşteptate,
am găsit răspunsul la întrebările mele.
Mergând pe o stradă laterală de lângă Universitate,
mână în mână cu prietena mea, am bătut la uşa unui anticariat
închis. Am fost surprinşi când ni s-a deschis. La întrebarea
amabilă a vânzătoarei, i-am răspuns că nu ştim bine ce căutăm.
Iată însă că, zâmbindu-ne amabilă, vânzătoarea ne-a oferit o
carte voluminoasă, pe care eu nu o ştiam decât din auzite. Era
„Tezaurul României”, minunea lui Odobescu.
„Asta era!” eram gata să strig.
„Am găsit-o! Iată ce căutam.” m-am gândit cu bucuria
descoperitorului de comori.
Iar noi, noi doi, eram copleşiţi. Cu atât mai mult, cu cât,
acum, în sfârşit, ştiam: „Asta” căutam. Acesta era marele
necunoscut! Căci ceea ce găsisem, căutam de luni şi de ani de
zile!
Fără să semene cu cel de la muzeu, în carte am întâlnit
un complet alt tezaur. Şi acesta era minunat. Ne apărea pulsând
de viaţă adevărată. Obiectele întruchipate erau pictate cu o
deosebită măiestrie. În cartea lui Odobescu, arta pictorului
realizează o reproducere apropiată unei fotografii reale, ce
păstra integră, vie şi nevătămată viaţa adevărată şi frumuseţea
de neînchipuit a originalelor.
Uimit fără de seamă, am făcut copii colorate după toate
planşele cărţii, mărindu-le atât de mult cât permiteau mijloacele
tehnice.

- 37 -
Ioan Suciu

Răsfoind cartea, descopeream uimiţi o frumuseţe după

alta. Planşele, fantastic de viu colorate, păreau a purta suflete
sub pictura în care erau îmbrăcate.
Aici, în cartea lui Odobescu, realizată la nivelul anului
1880, granatele şi perlele mai sunt încă la locul lor, îmbrăcând
în roşu aprins trupul de aur curat al podoabelor.
Ce erau şi de unde veneau? Era taină şi neştiinţă.
Seara am dus odoarele profesorului Dragu spre
expertiză şi citire. Împreună cu el, am stat în faţa cărţii ore în
şir, alături de o sticlă de vin şi de fotografiile comorii, până
mult după miezul nopţii. Profesorul le-a interpretat ca fiind
vorbitoare despre Cea de-a Doua Venire a Mântuitorului pe
Pământ!

- 38 -
 LER

VI

A doua zi, după-amiaza, am părăsit Bucureştiul

împreună cu amica mea, Carina, plecând într-o escapadă în
munţi, cu adresă precisă: Peştera Ialomicioarei.
Ţin minte ziua: era pe 19 septembrie.
Seara ne-a ajuns undeva pe drum. Noaptea am
petrecut-o la o pensiune de la intrarea în Sinaia, undeva la o
cruce de drumuri, lângă o benzinărie.
A doua zi, dis-de-dimineaţă, ne-am bucurat de micul
dejun cu pateuri, cu chifle proaspete, cu ceai şi cafea. Mai apoi,
cu Carina drept ghid, maşina ne-a îndreptat tot mai sus în
împărăţia munţilor, pe un drum de piatră îngust şi şerpuitor,
săpat în trupul Bucegilor.
Abia acum am realizat că nu eram deloc înzestraţi
pentru explorarea unei peşteri. Nu aveam nici haine adecvate şi
nici cel mai mic instrument de cercetare. Mai rău, marele necaz
era că nu aveam nici măcar o lumânare sau o lanternă! Am avut
însă, mare noroc: venind în jos dinspre înălţimile montane, am
întâlnit un ofiţer tânăr de la vânătorii de munte. Acesta avea în
rucsacul său ceea ce nouă ne era atât de necesar. Fără să se lase
prea mult rugat, ne-a dăruit cu generozitate lanterna lui.
Privindu-l cu admiraţie, mă gândeam: Doamne, ce oameni de
omenie mai naşte ţara noastră!
Eram mândri şi fericiţi de noua noastră achiziţie. Şi,
ceea ce nu era rău, acum eram mai îndrăzneţi: ştiam că puteam
pătrunde cu mai mult curaj în întunericul muntelui!
Deocamdată însă, drumul urca şerpuind mai departe, pe
culmile montane. După o cotitură, ne-am oprit iar eu am smuls
de pe marginea din dreapta a drumului un braţ de brăzişori de-o

- 39 -
Ioan Suciu

palmă, cu tot cu rădăcină, pentru grădina unui prieten din

Germania.
La un moment dat, m-am distanţat şi mai mult de
maşina condusă acum de Carina, rămânând singur pe drumeag.
Emoţionat şi copleşit de imensitatea şi frumuseţea fără
de seamăn a creaţiei divine prezente cu generozitate şi în acele
locuri, apăsat din greu de sărăcia şi de amarul românilor, m-am
trântit cu faţa în jos pe o piatră mare şi rotundă ce stătea pe
marginea dreaptă a drumului. Astfel culcat, am cuprins piatra
în braţe, precum aş fi cuprins ţara întreagă şi, hohotind de
plâns, am început să mă rog cu înfrigurare, strigându-l cu glas
tare pe Dumnezeu şi chemându-l să coboare pe pământ, la noi,
în România!
Ceea ce a urmat a rămas de neuitat.
Aşa, deodată, m-am simţit ca străfulgerat.
O minune s-a întâmplat în chiar acel moment: simţeam
foarte clar că nu mai eram singur, cineva, cineva nevăzut dar cu
siguranţă prezent, era cu mine! Şi acest sentiment părea tare
adevărat.
În curând aveam să mă conving că Dumnezeu mi-a
ascultat rugămintea şi că, El însuşi, era acea prezenţă nouă,
alături de mine, pe pământul României!
Ceea ce s-a întâmplat atunci mi-a zdruncinat din temelii
trupul, inima şi sufletul, transformându-mă profund şi făcând
din mine un om nou, cu un nou început de viaţă.
A fost, fără de îndoială, o mare cutremurare a vieţii
mele! În acel moment nu ştiam că, în foarte scurt timp, chiar
mai înainte ca ziua aceea să se sfârşească, voi fi zguduit de un
cutremur şi mai mare.
Evenimentele viitoare aveau să mă ducă aproape de
pierderea minţilor, undeva aproape de limita existenţei mele ca
fiinţă pământească. Acum însă, trăiam doar începutul unor
fenomene de tot noi. Acestea aveau să-mi dea, în foarte curând,
convingerea că, orişiunde m-aş fi dus şi orişice aş fi făcut,
trupul meu era plin - şi, în primul rând, inima şi sufletul îmi
erau pline - de prezenţa minunată a Duhului lui Dumnezeu.

- 40 -
 LER

Eram stăpânit de o credinţă mare şi de un duh

atotputernic ce mă călăuzea zi şi noapte pe drumurile din ţară şi
din străinătate.
Din acea zi, pot spune cu inima curată, am început să
merg pe drumul vieţii împreună cu Dumnezeu. În acel ceas,
însă, eram copleşit de noutatea evenimentului şi de bucuria
Marii Întâlniri.
Ridicându-mă de pe piatră, mă găseam încă într-o
negrăită stare de exaltare. Aceasta nu mă va mai părăsi, din
acel moment, niciodată, timp de luni şi de ani de zile.
Aşa eram atunci şi aşa, cu capul în nori, am continuat
drumul mai departe, mergând încă mulţi kilometri pe jos, cu
mult în urma maşinii.
Urcând de unul singur muntele, căutam posibilitatea de
meditaţie, de rugăciune şi de închinare.
Cu aceste gânduri noi, am îngenuncheat de mai multe
ori pe marginea drumului, mergând mai departe în coate şi-n
genunchi şi rugându-mă fără de încetare pentru iertarea
păcatelor mele, ca în faţa unui paroh dintr-un lăcaş de aleasă
sfinţenie. Iar lăcaşul exita. El era alcătuit de trupurile semeţe
ale munţilor ce se înălţau spre înalturi purtând ca podoabă
culorile toamnei şi aşteptându-ne sub un cer senin ca o
binecuvântare. Erau munţii întregi, ca o adevărată catedrală. Şi
era Dumnezeu cu mine. Căci, aşa cum v-am spus, în inima mea
se cuibărise sfinţenia cea mare a prezenţei palpabile a Marelui
Creator. Căci, pe măsură ce urcam pe drumul de munte,
senzaţia de-a avea alături de mine o mare sfinţenie se întărea şi
mai mult.
Din loc în loc, urcând înspre cer, drumul de piatră era
însemnat cu bucăţele de cristale incolore de cuarţ de toate
mărimile.
Am început să le adun şi, alături, pe marginea drumului,
închipuiam semnul crucii din pietricele, ca o ofrandă adusă
Mântuitorului.

- 41 -
Ioan Suciu

Ajuns undeva pe la o răspântie cu o veche cruce de

lemn, am îngenuncheat din nou, continuându-mi drumul în
coate şi genunchi...

În amiaza zilei am atins înălţimile stâncoase din

vecinătatea Peşterii Ialomicioara.
Munţii pe care-i vedeam acum pentru prima oară erau
încărcaţi de culorile toamnei, de o frumuseţe picturală cum nu
am mai întâlnit niciodată în întreaga mea viaţă, nici în România
şi nici în străinătate. Erau ca rupţi din Rai, o alcătuire cu suflet
înălţându-se maiestuoasă în faţa ochilor noştri uimiţi, spre
desfătarea tuturor simţurilor atinse de aripa dumnezeirii.
Faţa muntelui înalt şi masiv din stânga peşterii era, pe la
jumătatea lui, împodobită cu un brâu de culoare aurie. Acesta,
mângâiat acum de razele blânde ale soarelui, strălucea în
nuanţe de foc, cu jocuri de culoare ireală.
Copleşit de poarta de rai pe care o trecusem şi de
minunăţiile ce ni se deschideau ochilor îmbătaţi de cerul
albastru şi de auriul peisajului montan, mi s-a întărit gândul:
aceasta-i cu adevărat Grădina Maicii Domnului, Iisus Hristos
este viu lângă mine, pământul ţării îl recunoaşte şi s-a îmbrăcat
în straiele sale cele mai frumoase, să îşi primească şi să-şi
sărbătorească Domnul şi Creatorul, Făcătorul Lumilor
văzutelor şi nevăzutelor.
Ajuns în acest punct al călătoriei, după ce am mai făcut
încă două sute de paşi pe o potecă umbroasă şi umedă, am
ajuns, în sfârşit, la ţintă: în faţă ne aştepta, ca o gură imensă şi
neagră, însăşi peştera!
Aproape de intrare, tăcută şi întrebătoare, sprijinită de o
margine de stâncă, mă aştepta Carina.
De cealaltă parte a văii, maşina noastră era parcată pe o
margine mai înălţată a drumului.

Nu pot trece mai departe fără să notez o altă minune a

acelei excursii, imaginea căreia care m-a însoţit, ca-ntr-un vis,
ani de zile pe drumurile lumii.

- 42 -
 LER

Nu departe de intrarea în peşteră, am întâlnit câteva

grămăjoare de pietre de râu. Privindu-le mai cu atenţie, ochilor
mei miraţi aveau să li se descopere o altă minunăţie: toate
pietrele de râu mi se înfăţişau purtând pe ele iniţialele numelui
lui Iisus Hristos, semnele IH, IC, IS! Eram mut de surpriză, de
sfinţenie şi de admiraţie.
Astăzi, când răscolesc memoria acelei zile, mă mai
întreb cum de a fost aşa ceva posibil. Recunosc, fără de
intervenția tainică a Domnului, nu poate exista nici o altă
explicaţie! Căci, şi atunci, şi mai târziu, luând pietrele în mână
şi studiindu-le cu atenţie, aveam să găsesc mereu aceleaşi
semne, scrijelate de către cineva sau modelate în duritatea lor
de către şuvoaiele de ape şi de alunecarea timpului, cu o
deosebită artă miniaturală.
Începând din acel moment, pentru o lungă perioadă de
timp, tot asemenea minuni aveam să întâlnesc în lungul şi latul
drumurilor mele, unde o mulţime de pietre de râu purtau
încrustate semnele numelui lui Iisus. Şi aceasta, pe toată durata
cât le-am căutat şi cercetat.
Această stare de emoţie adâncă, aproape de transă, avea
să ţină pe parcursul a ani de zile, căci ceea ce am „văzut” la
intrarea în peşteră, găseam pe sute şi mii de pietre pe care le
luam în mână şi le mângâiam cu dragoste, cu delicateţe, cu
respect şi curiozitate. Realizând că sute dintre ele erau, sau
doar păreau doar însemnate, fenomen în faţa căruia nu-mi
puteam crede ochilor. Desigur, primul gând a fost că sunt doar
vedenii. Un timp m-am întrebat dacă nu înnebunisem de-a
dreptul. Ajunsesem să caut pietre însemnate în orice moviliţă,
până şi în cele de pe lângă casele noi ale oamenilor. Le luam în
mână ca pe nişte odoare, le cercetam şi le zgâriam semnele cu
degetele: foarte des, adânc săpat în piatră, revenea mereu
semnul crucii şi iniţialele sfinte IH, IC şi IS, semne care, oricât
le-aş fi învârtit în mână şi oricât aş fi încercat să găsesc o altă
interpretare, gândul mă ducea doar la Numele lui Iisus Hristos
şi la semnele Revenirii Sale pe Pământ!

- 43 -
Ioan Suciu

Un timp am început să colecţionez astfel de pietre cu

semne. La un moment dat, aveam maşina plină de saci pe care
îi purtam cu mine din Germania în România şi înapoi!
Mă gândeam că a venit timpul biblic ca pietrele să
vorbească. Şi, se pare, acesta era adevărul. Căci, după cum
aveam să mă conving în curând, acel timp într-adevăr sosise!

Ajuns în acest moment al povestirii mele, dacă te miră

şi eşti curios, cititorule drag, repetă experienţa mea: du-te pe
malul râului, ia în mână câteva pietricele şi cercetează-le cu
atenţie. Sunt convins, vei avea în faţa ochilor aceeaşi minune:
multe dintre ele îţi vor descoperi semne şi litere care vor fi
asemenea celor pe care le-am văzut şi eu. Merită să încerci. Iar
dacă reuşeşti, nu te speria prea tare. Nu este semnul nebuniei.
Este doar minunea timpului acestuia şi a naturii minunate a
Mântuitorului, vremea sosită când şi pietrele vorbesc despre
tainele Dumnezeirii.
Da, acesta era Timpul. Şi, la fel, este şi cel care curge
astăzi!

- 44 -
 LER

VII

Să revenim la Peştera Ialomicioarei.

Nu departe de gura peşterii, am trecut cu Carina peste
un podeţ. Deodată, ca la o chemare venită din înalturi, am
ridicat ochii spre cer. Acolo, sus, pe un cer curat ca o lacrimă,
mi se arăta încă o minune: soarele şi luna străluceau pereche,
într-o poziţie foarte apropiată, cum nu mai văzusem niciodată!
Totul era minunat.
Pe deasupra noastră se rotea o pasăre albă, străvezie.
O pasăre de nor pe cerul albastru, imaculat? Nu putea fi
altceva decât arătarea Duhului Sfânt! mă gândeam.
Aveam oare dreptate?
Nu ştiu, ştiu doar că aceasta am văzut şi acesta era
tabloul acelei zile de nedescris.
Zâmbind noului gând, i-am spus Carinei să ridice ochii
în sus. I-a ridicat, pasărea a dispărut. Păcat, m-am gândit.
Zbura atât de frumos!

...La intrarea în peşteră străjuia o bisericuţă veche,

deschisă, din păcate goală. Era o apariţie stranie, fără nici un
suflet de creştin, de preot sau de călugăr. Doar la gura grotei o
măicuţă tânără reţinea taxa de intrare.
M-am bucurat: înăuntru, în bisericuţă, mă puteam ruga
în linişte. Făcându-mi semnul crucii, am păşit înspre altar şi, în
faţa icoanelor tăcute, m-am culcat cu faţa în jos, atingând
podeaua cu fruntea. Astfel, m-am rugat lui Dumnezeu, aşa cum
ştiam, mulţumindu-i pentru minunile pe care mi le descoperea.

- 45 -
Ioan Suciu

Ieşind din bisericuţă, m-am aflat, în sfârşit, în mult

dorita Peşteră Ialomicioara.

Păşind înăuntru, pe sub bolta înaltă, nu departe de noi

am remarcat prezenţa unui grup de pelerini vorbăreţi.
Era întuneric, lumina foarte slabă a câtorva beculeţe de-
abia reuşea să acopere cu razele ei poteca ce ducea înspre Altar
sau, mai la dreapta, cernându-se discret peste treptele şubrezite
ce duceau înspre un lac subteran.
Aveam senzaţia stranie că mă aflam într-un loc
cunoscut mai de demult.
Un nou gând coborî în inima mea: alături de mine păşea
Dumnezeu iar aici era vechiul său lăcaş de rugăciune!
Mergând mai în adânc, întâlnirăm în stânga şi în dreapta
noastră o mulţime de cristale şi de pietricele ce întruchipau
formaţiuni de-a dreptul fascinante.
Înşirate de-a lungul potecilor înguste, mai multe grote
ne întâmpinau strălucindu-şi în lumina difuză cristalele
licărinde. Printre acestea era şi temuta Grotă a lui Hades...

În curând, liniştea întunecată fu întreruptă de o

întâmplare cu totul nemaipomenită. Pe când mă aflam undeva
în centrul peşterii, o voce puternică mă trezi din reverie:
-Este printre dumneavoastră domnul Ardu din
Germania?
-Da, este am răspuns după o mică pauză, surprins de
întrebare.
Din grupul de oameni s-au desprins două umbre, una
mai mare şi lunguiaţă şi una mai scurtă, nesigură în mişcare.
-Eu sunt Nicolae Simion din Braşov. Ne-am întâlnit în
Germania, îmi spuse un domn tânăr însoţit de o fetiţă.
Aşa era. Cu circa cinci-şase ani mai înainte, în drum
spre un oraş din vest, unde avea o invitaţie la Universitate,
Nicolae mă vizitase pentru două zile. Pe atunci mai aveam
contractul de muncă în Germania. Îmi amintesc, o noapte am
dormit împreună pe jos, în biroul meu de lucru. În străinătate,

- 46 -
 LER

Nicolae nu venise cu desaga goală. Geanta lui era plină de

diapozitive luate din spaţiul românesc. Cu acea ocazie,
oaspetele ne-a oferit, mie şi studenţilor mei, o culegere de
fotografii şi diapozitive rare, luate din munţii şi peşterile
României, piese unicate, prezentate şi premiate în chiar acel
drum, la Expoziţia internaţională de la Praga.
Acum, la atâta vreme distanţă în spaţiu şi timp, iată,
tocmai aici, în Peştera Ialomicioarei, mă întâlneam, ca într-o
taină, din nou cu el. Era probabil, ca urmare a unei discuţii pe
care Nicolae o avusese recent cu fratele meu, de care-l lega o
veche prietenie, încă din timpul studiilor.
Ne-am salutat cu cordialitate, am cunoscut-o şi pe fiica
sa, o domnişoară de vreo nouă-zece ani, am făcut câţiva paşi
împreună în direcţia lacului, apoi ne-am strâns mâna şi ne-am
despărţit printre umbrele mişcătoare din peşteră.
Am plecat mai departe împreună cu Carina, intrând în
inima spongioasă a grotelor. Mai întâi, am întâlnit aşa-numitul
„Altar”, alcătuire de culoare aurie, pe care o cunoscusem încă
din fotografiile găsite pe internet.
Semne, litere sau rune pe pietrele Carpaţilor am găsit
încă de pe când mă aflam în Germania. Ceea ce descopeream
acum însă, era de nedescris. Peştera întreagă era un organism
viu ce alcătuia o relaţie cu Dumnezeirea însăşi, reprezentată
aici prin minuni vorbitoare, chiar şi pentru mine, un profan în
tainele vechilor semne!
La un moment dat, Carina mă luă de mână şi îmi şopti
s-o urmez mai departe, pe undeva printr-un cotlon din spatele
Altarului.
Cum eram la prima mea întâlnire cu întunericul unei
peşteri, începusem să mă sperii de-a binelea. Realizam că ne
depărtam tot mai mult de intrare, intrând mereu mai adânc în
măruntaiele pământului.
Curând am ajuns la un râu subteran peste care se-ntindea trupul
unui copac, drept punte peste o învolburare spumegândă de
ape. La lumina palidă a lanternei, am trecut, cu înfrigurare şi cu
frică mare, peste punte. Mai apoi, am ajuns la două galerii

- 47 -
Ioan Suciu

subterane. Carina a ales-o pe cea din dreapta. Era o galerie

scurtă, doar de doi-trei metri lungime. Am trecut şi prin aceasta
şi ne-am găsit undeva mai sus, într-o grotă foarte înaltă.
Deodată, lumina lanternei întâlni o imagine
spectaculară. Surprins de imagine, inima bătea mai-mai să-mi
spargă pieptul.
Nu-mi puteam crede ochilor: acolo, în stânga mea,
întins în sus şi lat ca un zid măreţ, se înălţa un altar adevărat,
precum într-o biserică ortodoxă. Un perete înalt cât o casă îşi
arăta frumuseţile fără de seamăn. Pe el, suprapus perfect, trona
imaginea corpului principal al Tezaurului României, în culorile
sale vii, ornamentat cu granate ca focul, aidoma ca-n cartea lui
Odobescu! Nu lipseau nici „puii”, perlele albe, atârnând sub
greutatea lor şi sclipind în lumina lanternei. Nu mă mai
săturam să privesc o aşa minunăţie.
Fotografiam „Altarul cel nou” cu senzaţia că mă aflam
într-un vis. Acesta, numai culoare de jos şi până sus, părea să
fie imaginea aidoma a originalului Cloştii cu puii de aur, cu
toate podoabele la locul lor, inclusiv cu granatele sângerii şi, pe
deasupra, prinsă pe latura de sus, cu Pajura!
Fascinat de imagine, fotografiam fără de încetare
minunea ce mi se arăta ochilor, fără să ştiu că prietena mea
Carina vedea un cu totul alt tablou!
Pe când eram complet ameţit de spectacolul desfăşurat
în faţa ochilor mei, miraţi peste poate, se făcu, deodată, scurt,
întuneric. Pe peretele peşterii apăru un ecran ca de film, cu
imagini mişcătoare. În josul ecranului scânteia o bandă
albastră. În curând, pe ea începură să se adune, însufleţite,
şirul unor litere de foc. Acestea alcătuiau cuvinte iar cuvintele
propoziţii. O voce, ca venită din cer, îmi spuse clar, undeva, în
adâncul creierului meu, tulburat, agitat şi foarte speriat:
„Citeşte, priveşte şi ţine minte!”
Am rămas pironit cu ochii pe perete.
Rotindu-se în întuneric, pe ecran apărură roiuri de stele.
Dintre ele s-a desprins un colţ pe care l-am recunoscut ca
fiind... sistemul solar al Pământului. Tablourile următoare au

- 48 -
 LER

adus, mereu mai aproape şi mai clar, imaginile oceanelor şi

munţilor planetei albastre. Mai apoi apăru dâra argintie a unei
curgeri de ape ce se vărsa într-un lac nesfârşit, în mijloc cu o
insulă înfloritoare. Pe stânga fâşiei albastre se întindea o
câmpie întinsă, din care urcau înălţimile unor şiruri arcuite de
munţi împăduriţi, cu creştetele crestate.
Am înţeles că se derulau ţinuturile Carpaţilor şi ale
vechii curgeri a Dunării. De pe banda de lumină am putut
culege versurile următoare:

“Totul e vis şi-i născut din lumină,

În universul ce nu se termină,
Zorii-de ziuă de timp se agaţă,
Ceruri şi stele strecoară viaţă,
Roiuri de îngeri urzesc din iubire
Imnuri albastre şi vieţii rodire.”

Deodată, filmul se tulbură. Lumina dispăru pentru o

secundă. La revenirea imaginilor, peste Carpaţi curgeau râuri
de sânge. Tablourile următoare prezentară un mare război,
purtat între îngerii Raiului şi monştrii satanici. Pe când păru că
s-a aşezat din nou pacea, Pământul fu izbit de un asteroid
imens, în flăcări. Pământul se cutremură. Apele mărilor şi
oceanelor se năpustiră până spre vârful munţilor! O insulă
imensă se prăbuşi în adâncuri. Am citit desluşit:

“Pacea se surpă, focuri se-aprind,

Vânt şi furtună de ape se prind,
Iadul se naşte, Monstrul surâde,
Prin aer urlă fantomele hâde,
Ceru-i de sânge, veacul răsună,
Viaţa şi Moartea partea-şi adună.”

Filmul continuă cu alte imagini de groază. Pe când

Moartea cutreiera răcnind peste întreg Universul, Iisus fu
răstignit pe Golgota. Peste Pământ a început să plouă cu sânge.

- 49 -
Ioan Suciu

Cuvintele de foc ce însoţeau imaginile erau de-a dreptul

dureroase:

„Tot se scufundă şi-n groapă se duce,

Rău-şi întinde aripa pe cruce,
Cete de îngeri se-avântă-n genuni,
Glasuri din ceruri cutremură lumi,
Cer şi infern se macină-n luptă,
Îngeri şi demoni în moarte se-nfruntă.”

Boala şi moartea se-ntind atotstăpânitoare peste faţa

Pământului. Echilibrul planetei este stricat: vânturi pustiitoare
lovesc din toate direcţiile, seceta întinde pustiuri nesfârşite,
mişcările tectonice se înteţesc, inundaţii catastrofale lovesc
nimicitor aşezările umane, acoperindeu-le sub năvala apelor,
erupţii vulcanice aruncă din străfunduri coloane nesfârşite de
lavă topită şi de bolovani de piatră, pe când fumul negru
ascunde vederea soarelui, focul războaielor şi al exploziilor
atomice aprinde planeta întreagă, aruncând-o în haos şi moarte.
Imagini de groază prevestesc distrugerea finală. Un glas se
aude din cer. Porţile luminilor se deschid. Cerul iese la război.
Nenumărate, navele îngerilor pornesc în roiuri stelare şi
potopesc puterile infernale. Satan este prins. Textul luminos
comentează:

“Totul se clatină din rădăcină,

Stele se sting şi pământuri suspină,
Timpul îşi ţese făptura-i de vis,
Ceruri înalte înoată-n abis,
Stoluri de îngeri, în care de foc,
Spulberă iaduri aprinse din loc.”

Iadul dispare. Deşi rănit şi răvăşit, Pământul este salvat

de la pieire. Războiul dintre cer şi infern se termină. Luptele
pentru salvarea omenirii continuă în dimensiunea vieţii terestre.

- 50 -
 LER

Însoţit de îngerii cerului, de Sfânta Maria şi de Marele

Dumnezeu, Iisus Hristos coboară Mântuirea pe Pământ:

“Cuib de noroc şi-ntuneric albastru,

Peste infern se roteşte un astru;
Leagăn de raiuri în creştet cu vântul,
Cu ochi de soare zboară Pământul.
Tainic se cern din izvorul cel sfânt
Ploi de lumini izvorând din Cuvânt,
Aripi de înger coboară din cer
Scut Învierii şi Ţării lui Ler.”

M-a cuprins ameţeala. Era prea mult. Cutremurat de

imagini şi biciuit de flacăra cuvintelor subtitrate, am plecat
capul.
Filmul s-a întrerupt.
Din ochii înmărmuraţi începură să-mi picure lacrimi
calde. Le-am şters cu dosul palmei, m-am întors şi i-am cerut
Carinei, care mă privea năucită, să plecăm.

- 51 -
Ioan Suciu

VIII

La înapoiere, după ce am trecut din nou prin tunel şi,

mai apoi, am încălecat din nou copacul umed şi alunecos de
peste râul subteran, cu aceeaşi mare frică şi cu o disperată
strângere de inimă, m-am aflat din nou în faţa Micului Altar,
accesibil tuturor vizitatorilor.
În lumina difuză ne-am abătut să vizităm şi alte hrube
ale peşterii. Pretutindeni am putut să văd cristale nenumărate,
licurind în noapte. Fără să-mi fi spus cineva ceva, am început
să-mi umplu buzunarele, culegându-le din mai multe locuri.
Minune mare: unde mă aplecam şi băgam mâna în nisip, acolo
şi găseam pe dată o grămadă de cristale, ascunse ca de cineva
care le pusese special pentru mine! Culegeam mereu cu gândul
să iau dovezi, dovezi că totul nu era vis şi nici halucinaţie.
Voiam să arăt lumii - şi să-mi arăt şi mie! - câte ceva material
din minunile acelei zile. Mai apoi, mă gândeam, cristalele pot
fi valoroase şi aş fi putut să le împart lumii sărace de afară, în
Numele lui Iisus Hristos care ne călăuzea.
Mergeam încolo şi încoace prin peşteră, ca într-o beţie a
simţurilor, mereu furat de ceea ce trăiam, îmi doream ca ceea
ce vedeam să nu înceteze niciodată!
Doar într-un târziu, după ce am inspectat mai multe
hrube, printre ele şi pe aceea a lui Hades, cu cristalele
strălucind şi clipind ca stelele pe fundalul unui cer întunecat,
ne-am întors cu spatele spre întuneric, pregătindu-ne să
părăsim peştera.
Dar nu, cu aceasta, minunile acelei zile încă nu se
terminaseră.

- 52 -
 LER

Mai înainte de-a păşi spre ieşire, ne-am abătut spre

stânga, pe la Grota Maicii Domnului. Abia intraţi în grotă,
ochilor mei uimiţi li se înfăţişară o nouă minunăţie: sus, pe
peretele din stânga al peşterii, apăru, aşa, dintr-o dată, tabloul
clar şi minunat colorat al unei femei de-o frumuseţe fără de
seamăn. Era asemănătoare unei picturi de vis pe care o
văzusem cândva pe coperta unui album al operetei „Roza din
Stambul”.
Uluit de atâta frumuseţe şi parcă ruşinat de nimicnicia
mea în faţa sfinţeniei ce se înfăţişa minţii mele încălzite, am
plecam ruşinat ochii în jos, închizându-i.
În acel moment, femeia din tablou începu să-mi
vorbească:
-Dragul Meu, gândul tău are dreptate: sunt Eu, într-
adevăr. Sunt Sfânta Maria, Maica Domnului. Trebuie să ştii
că, de azi înainte, nu vei mai fi niciodată singur. De altfel, de
curând, asupra ta s-a coborât şi taina Sfântului Duh. Vei putea
vedea şi vei cunoaşte lucruri mari şi minunate. Dar, până
atunci, te aşteaptă o luptă grea, pe viaţă şi pe moarte. Fii cu
mare grijă în această noapte! Ai mare încredere în Dumnezeu
şi vei câştiga! Când te vei găsi la greu, cheamă-l pe Iisus în
ajutor! Iar El te va ajuta. Nu uita, oricât de grea va fi clipa,
alături de tine va fi şi El, Fiul lui Dumnezeu, Cel care nu te va
părăsi niciodată. Trebuie numai ca şi tu să-l porţi cu drag în
inima ta. Vorbeşte cu El, iar El îţi va răspunde întotdeauna. Fii
atent la cuvintele şi la vocea Sa! Ia aminte, Dumnezeu este
mereu cu tine. În curând şi eu te voi putea însoţi. Acum du-te în
drumul tău! Fii binecuvântat!
În momentul următor, cu urechile vâjâindu-mi şi cu
ochii încă închişi, am făcut stânga-mprejur şi, fără să o mai
aştept pe Carina, m-am îndepărtat de viziune ieşind ca un glonţ
din întunericul hrubei.

Afară, lumina zilei mi-a săgetat ochii adânciţi ca într-o

transă. Cu un ochi rămas încă în întunericul pe care-l părăsisem
şi cu un altul în lumina binefăcătoare a zilei, mă gândeam: „A

- 53 -
Ioan Suciu

sosit ceasul minunilor. Dumnezeu este într-adevăr pe

Pământ!”

Bine ameţit de cap, speriat şi emoţionat peste măsură,

mi se perindau în memorie cele petrecute înăuntru, mai ales
imaginile cele vii, „văzute” în „visul” călătoriei mele
subpământene.
Acum, că aveam buzunarele pline de cristale, aveam şi
dovada palpabilă că minunile mai există şi că există, mai ales,
acest sanctuar al Dumnezeirii, lăcaş de o sfinţenie
nemaiîntâlnită. Mă mai gândeam şi că întreaga peşteră era o
alcătuire vie, cu neputinţă de înţeles pentru mintea unui om...

Astăzi, când amintirile mă poartă din nou la

întâmplările şi tainele acelei zile şi, când viziunea din hruba
Sfintei Maria mă urmăreşte pretutindeni, mă ruşinez de sfiala
mea şi de faptul că nu am privit-o mai cu luare-aminte, mai de
aproape şi mai cu de-amănuntul, memorând fiecare detaliu al
chipului de lumină ce se arătase ochilor sufletului meu. Regret
mai ales acum, când ştiu cu siguranţă că tabloul din peşteră a
fost însăşi icoana Sfintei Maria. Pot scrie, călătoria din peşteră
a fost o întâlnire de gradul zero cu Dumnezeu!

După aceste experienţe de la graniţa dintre normal şi

paranormal, mă întreb şi vă întreb şi pe dumneavoastră, oare ce
să vă mai povestesc despre Ialomicioara? Despre ea nu se poate
doar să povesteşti. Ea trebuie văzută şi închinată întocmai ca o
icoană, în rugăciunile noastre, căci Ialomicioara este un
organism viu, o peşteră însufleţită. În ea totul vorbeşte în
curată sfinţenie, descoperindu-l şi mărindu-l pe Creator, aflat şi
El acolo, într-o mare statuie de piatră, zisă statuia Marelui
Preot.

Dragii mei cititori, scurta şi strania poveste a Peşterii

Ialomicioara se termină aici. Mai înainte însă, doresc să mai
adaug că, peste ani, într-o convorbire cu bunul Dumnezeu,

- 54 -
 LER

aveam să aflu că statuia din peşteră, veche de mii de ani, este

într-adevăr statuia Creatorului, dăltuită de El însuşi, cu
propriile Sale mâini!
Dacă veţi întreprinde o călătorie pe urmele mele, veţi
înţelege şi dumneavoastră ceea ce mulţi au înţeles:
Ialomicioara a fost, şi mai este încă, sanctuarul Marelui
Împărat. Veţi înţelege şi de ce peştera trăieşte ca un organism
viu, învăluită într-o mare şi necuprinsă taină şi, împreună cu
natura întreagă, îl proslăveşte pe Domnul Veşniciilor. Iar
Domnul se manifestă fizic, dând semne, viziuni şi revelaţii,
uneori prin chiar elemente ale naturii, atinsă de aripile
îngerilor.
Închei povestea mea cu invitaţia de-a o vizita cu toţii şi
de-a cunoaşte cu ochii proprii minunea care poartă, de mii de
ani, numele de Peştera Ialomicioarei. Mai apoi, după ce veţi
intra în tainele ei şi-i veţi simţi efectele miraculoase, vă invit să
depuneţi mărturie pentru minunăţia acestui lăcaş, sfânt precum
sfânt este şi creatorul său, sfânt precum sfinte sunt atâtea şi
atâtea alte minuni, generate de geniul suprem al aceluiaşi
Dumnezeu, în inima vie a marelui necunoscut, Pământul.

Acum, la atâţia ani distanţă de la acel drum, când

retrăiesc tulburătoarea experienţă a Ialomicioarei, parcă îmi
saltă din nou inima în piept, înflăcărată de aceeaşi neostoită
emoţie.
Mă gândesc doar cu regret că timpul trece ştergând
urmele. Mă mai gândesc şi că este păcat, mare păcat că nu voi
mai vedea niciodată o imagine dintre cele atât de multe
fotografiate acolo. Scriu asta, pentru că, pe emoţionantul drum
de întoarcere peste râul subteran, mereu cu frica în sân, pe
undeva, pe parcurs, am pierdut aparatul de fotografiat. Poate
aşa a trebuit ca să îl pierd. Au mai rămas, probabil, doar pozele
făcute de Carina cu aparatul ei, imagini pe care nu le-am văzut
însă, niciodată. Dar, tot cu mare regret, trebuie să vă
mărturisesc, nici pe Carina nu aveam să o mai văd decât o
scurtă vreme, de doar douăzeci şi patru de ceasuri...

- 55 -
Ioan Suciu

Şi-acum, dragii mei, îndepărtându-ne de împrejurimile

poveştii mele, să continuăm relatarea cu alte şi alte întâmplări
memorabile.
Mai înainte de-a ne despărţi de tot de atmosfera creată
de minunile Peşterii Ialomicioara, pot spune cu sufletul
deschis, ziua aceea nu o voi uita niciodată. Ea mi-a schimbat
profund sufletul şi inima. Ea mi-a schimbat viitorul.
Plecam copleşit, emoţionat şi … răvăşit. Adânc răvăşit.
Plecam zdruncinat şi cu capul roindu-mi ca un stup de
albine.
Venisem un om şi plecam un altul.
Venisem dintr-o lume şi intrasem într-o alta.
Părăseam un timp şi intram în altul.
Intrasem cu o iubire de mână şi ieşisem cu o alta!

În scurt timp, am înţeles că în peşteră îmi pierdusem

tinereţea. Mai mult, îmi pierdusem avântul şi dragostea ce doar
de curând îmi învăpăiase inima.
După întâlnirea cu Sfânta Maria, mă aprinsesem ca o
floare învăpăiată. Era un foc în care ardeam ca o floare.
Întâlnisem o nouă iubire. Întâlnisem iubirea de Dumnezeu!

O poartă mi s-a deschis în cale.

Era poarta fericirii.

Prin lumina albastră am păşit de mână cu Dumnezeu.

- 56 -
 LER

IX

Pe drumul de întoarcere de la peşteră am făcut mai

multe popasuri. La un moment dat, ajunşi după o şerpuire
coborâtoare la un cot mai mare al drumului, am oprit lângă
vatra plină de cenuşă stinsă a unui foc. Am adunat lemne de
primprejur, le-am clădit pe vatră şi le-am aprins. Flăcările au
început să se înlănţuie, ridicându-se mişcătoare şi jucăuşe spre
cerul înroşit de coborârea soarelui spre orizonturi.
Acolo, lângă focul încins, aşezaţi pe marginea
drumeagul de ţară, părea că se împlinea o taină, un ritual vechi,
îndelung aşteptat de spiritul timpului. Adânc gânditor lângă
vatra ce se încingea tot mai tare, mi-aş fi dorit să pot aprinde
mii de focuri, întocmai ca strămoşii pe vremuri, spre a duce
lumii vestea cea mare a Revenirii Mântuitorului.
Vreme cam de o jumătate de ceas am rămas tăcut lângă
Carina, păzind focul, încă sub imperiul celor trăite în peşteră.
Mai apoi, am rugat-o pe ea să conducă maşina pe drumul ce
ducea la vale. Voiam să mai bat oleacă pe jos colbul drumului,
meditând la cele multe întâmplate în această zi de septembrie.
În timp ce coboram apropiindu-ne tot mai mult de
drumul mare, peste culmile munţilor seara nu s-a lăsat
aşteptată. M-am oprit un pic alăturea de drum, în ascunzişul
umbrelor alungite. O voce interioară m-a îndemnat să-mi vărs
focul inimii prin cântec.
Urcat pe o mică moviliţă de pământ, am început să cânt
de unul singur de răsunau munţii: „Doamne, Ler Domnului
Doamne” şi „Ler, Doamne Ler”, dând un concert straniu în

- 57 -
Ioan Suciu

noaptea tânără a licuricilor şi făcând să răsune văile, pădurile şi

culmile munţilor.
Tot într-un cântec, mi-am continuat drumul mai
departe, împrăştiind în urma picioarelor mele un nor de praf.
La un moment dat, am constatat că nu mai eram singur. La
vocea mea s-a apropiat de noi un ciopor de vaci. Acestea mi-au
însoţind mai departe concertul, mugind un timp împreună cu
cântecul meu pe partea dreaptă a drumului şi coborând mai
apoi alături de mine pe drumeagul de ţară.
Era ceasul când ciurda se întorcea în sat.
Coborâte din înălţimi, blândele cornute se adunau
grămadă pe drumul îngust, împresurându-mă pe toate părţile.
La intrarea într-un sat, eram ca un păstor din vremuri străvechi
ce cobora drumul prăfos al muntelui, un om pierdut în mijlocul
turmei de animale, imagine demnă de pensula fină a lui
Grigorescu. Iar eu mă simţeam minunat: zâmbeam şi vorbeam
vacilor din stânga şi din dreapta mea, ţinându-le pe câte una şi
alta de coarnele ascuţite şi încovoiate în sus.

Întâmplarea de mai sus îmi aminteşte de o altă zi de

pomină, petrecută cu vre-un an mai înainte în Germania.
Acolo, prietenul meu, Herr Peter, proprietarul câtorva sute de
vaci, mi-a povestit că el vorbeşte adeseori cu ele.
„Dacă dumneavoastră puteţi să vă întreţineţi cu vacile,
înseamnă că şi eu pot avea comunicare cu ele, în felul meu,
prin cântec”, i-am spus. Şi-am început ceea ce pentru mulţi
putea înseamna o mare nebunie: m-am aşezat jos, lângă vacile
care păşteau paşnic pe o pajişte verde, şi-am început, mai întâi
încet, apoi tot mai tare, să cânt din toată inima colinzi, cântece
şi doine de acasă, mai ales doine. Ce s-a întâmplat mai apoi, a
fost ca la teatru! Căci era un veritabil concert, nu numai un
hazliu experiment în care eu eram actorul principal. Cele peste
două sute de vaci negre şi fără de coarne ale lui Herr Peter erau
spectatori adevăraţi.
Încercarea mea părea un mod inedit de-a studia
comportamentul animalelor la cântecul omului. Ceea ce am

- 58 -
 LER

reuşit însă, a întrecut orice speranţă. Vacile, de rasă

englezească, după spusele proprietarului, erau foarte sensibile
la auzul melodiilor şi au reacţionat pe măsură, făcând
cunoştinţă cu melosul cântecului românesc.
Minunată întâmplare!
Şi acum, când retrăiesc întâmplarea, sunt copleşit de
rezultatul experimentului meu. Căci vacile ascultau cu mare
atenţie interpretările mele. Mai mult, câteva au venit încet-încet
lângă mine. Mai apoi, ciurda întreagă m-a înconjurat pe toate
părţile, închizându-mă într-un cerc ciudat şi apropiindu-se de
mine până la a mă atinge! Un timp au ascultat liniştite,
interesate şi sensibile, mai apoi, urmând tonalitatea tristă a unei
doine, s-au întristat şi au început să mugească de parcă le-ar fi
durut sufletul. Dacă le-aş fi căutat ochii, sunt sigur, i-aş fi găsit
plini cu lacrimi!
Surprins şi fără de cuvinte în faţa unui asemenea
spectacol, Herr Peter stătea deoparte, înafara cercului, înlemnit
şi neputând să-şi creadă ochilor.

...Noaptea începea să se lase tot mai deasă pe pantele

muntelui, neagră şi tăcută.
În faţă, cu maşina trasă pe dreapta drumului, mă aştepta
Carina, cocoţată pe capotă.
Fără să mai scoatem un cuvânt, ne-am continuat drumul
de întoarcere urmând acelaşi traseu pe care am şi urcat,
singurul de altfel ce cobora de la peşteră.

Ajunşi la şoseaua naţională Bucureşti-Braşov, am dat

de-o benzinărie. Am parcat şi am cinat acolo. După masă, am
poftit-o pe Carina în maşină, am pornit motorul şi, printre
umbrele nopţii cu lună, am început o nouă călătorie, de data
asta înspre nordul ţării, pe sub stelele Transilvaniei.
Ajunşi în munţi, am tras maşina pe dreapta, pe culmea
mai înaltă unui deal.
O lună mare se vedea în spatele nostru, la marginea de
sud a cerului. Urmărind cercul ei ce se desena tot mai sus

- 59 -
Ioan Suciu

deasupra orizontului, pe luciul cerului am observat două lumini

mişcându-se ca două stele mergătoare. Nu erau avioane şi,
totuşi, erau două maşini zburătoare. După mişcarea lor cu
încetinitorul, m-am gândit că erau OZN-uri.
Un corp luminos era chiar deasupra noastră. Aveam
impresia că acesta zbura urmând în paralel drumul maşinii
noastre. Un alt corp era în spatele nostru, de cealaltă parte a
cerului, la marginea opusă a orizontului.
Lumina de deasupra noastră zbura mereu împreună cu
noi, parcă ocrotindu-ne. La un moment dat, din corpul luminos
de deasupra noastră au explodat mii de scântei, ca o ploaie de
stele. M-am speriat şi am rugat-o pe Carina să treacă la volanul
maşinii.
Eu, cuprins de o frică inexplicabilă, tremuram ca varga
şi mă rugam cu voce tare, strângând în mâna stângă o mică
cruce de lemn şi făcându-mi cu dreapta semnul crucii. Aveam
impresia că acolo, sus, se dă o luptă şi că această luptă are
legătură cu sufletul meu. Mai apoi, ca un trăznet, m-a lovit
ideea că, acolo, în nava de sus, putea fi însuşi Iisus Hristos,
aflat într-o teribilă înfruntare cu Satan. Mai simţeam şi că
această confruntare avea ceva de a face cu mine şi cu sufletul
meu.
Speriat de moarte, tremuram fără încetare din tot trupul,
în timp ce mă rugam mai departe.
Am realizat că şi în mine se ducea o luptă aprigă.
Mă rugam tot mai greu, parcă cineva îmi oprea mereu
rugăciunea. Mereu reluam rugăciunile de la început, mereu
uitam cuvintele. Parcă cineva mi le cenzura într-una. Stăruiam
însă neobosit în rugăciune, luptându-mă cu încrâncenare cu
duşmanul nevăzut ce-mi întrerupea ruga şi făcând eforturi
disperate să-mi amintesc cuvintele. Nu mă opream şi nu
încetam să zic în continuare, aşa cum puteam, rugăciunile pe
care le cunoşteam din copilărie: Tatăl nostru, Născătoarea,
Împărate Ceresc şi Crezul. Numai că nu era uşor. Mă
împiedicam adesea de câte un cuvânt, uitam mereu textul şi o
luam iarăşi de la capăt...

- 60 -
 LER

Starea ce caracteriza aceste momente era frica. Îmi era

tare frică. Mă gândeam că nu fusesem timp îndelungat la
biserică şi că, dacă va fi să mor în acest drum, îmi voi pierde
sufletul!
Trebuie să ştiţi, trăind aproape o jumătate de viaţă
printre străini, mereu departe de casă şi de cei dragi, viaţa nu
mai era viaţă. Lipsa unei biserici româneşti prin apropiere, ne
făcea existenţa şi mai apăsătoare.
Acum, la ceasul cel greu, pierdut ca o furnică sub
stelele cerului – doar ele luminătoare în marea mea noapte -
simţeam ca niciodată nevoia de ajutor, de rugăciune, de
spovedanie, de apropiere şi de contact cu Dumnezeu.
Eram apăsat de mulţimea şi de greutatea păcatelor mele,
nemărturisite şi neiertate de atâta vreme. Îmi era mare teamă
că-mi voi pierde viaţa şi că sufletul meu va intra în stăpânirea
infernală... Totuşi, aşa slab şi păcătos cum eram, nu mă lăsam
şi nu încetam să mă lupt cu Nevăzutul. Eram ferm convins, cel
ce mă urmărea cu atâta duşmănie era însuşi Răul cel Mare!
Inima mea îi vorbea Domnului în timp ce lacrimile îmi
șiroiau sărate pe obraz. Îl strigam pe Iisus şi, cu puterile tot mai
împuţinate şi cu vocea tremurândă, mă rugam pentru victoria
Lui în marea luptă ce se purta deasupra noastră.
Nu mai ştiu cât de lungă a fost această zbatere, se pare
că a durat câteva ore din noapte, ştiu doar că tensiunea era atât
de mare, încât simţeam că-mi vor plesni tâmplele de
concentrare.
Era ca o cutremurare a inimii, a sufletului şi a trupului
întreg!
Era un fior al groazei şi al disperării, al spaimei şi al
nălucirilor, o goană şi o fugă de urmărirea şi apăsarea Răului!
Era o călătorie şi o rugăciune intensă, cu crucea în
mână, cu fruntea fierbinte şi cu ochii dilataţi de-o spaimă
negrăită ce-mi stăpânea toate puterile, săraca inimă ce se zbătea
ca o pasăre bolnavă şi bietul meu suflet ce îl chema pe
Dumnezeu!

- 61 -
Ioan Suciu

Deodată, pe când Carina mă privea speriată şi îngrozită,

totul s-a liniştit, iar eu am strigat din toate puterile, sau
altcineva a strigat în mine: „Cristos a Înviat!”
Am înţeles că lupta se terminase şi că Iisus Hristos a
învins.
Am înţeles că şi eu eram salvat.
Am înţeles că El, Fiul lui Dumnezeu, îmi salvase
sufletul de urmărirea lui Satan şi a demonilor săi. Ştiam că
lupta a fost mare dar fusese câştigată de El, Cel ce trăia acum,
mai puternic ca niciodată, în inima şi în sufletul meu: Iisus
Hristos.

Cu El, cu Iisus, am continuat să vorbesc mai departe,

mulţumindu-i pentru ajutorul dat şi rugându-l pentru iertarea
păcatelor mele. Lui i le-am mărturisit pe cele mai grele, căindu-
mă şi plângând cu lacrimi grele. Se pare că mi-a primit
mărturisirea, căci m-am mai liniştit oleacă.
Odată cu mărturisirea făcută lui Iisus, tensiunea a scăzut
mult, dar nu mă puteam bucura de o biruinţă totală: tremuram
încă din toate măruntaiele!
„Doamne, scapă-mă din pericolul acestui ceas. Îţi
promit că viaţa pe care o voi duce mai departe, Ţie ţi-o voi
închina. Numai Ţie. Până acum am slujit lumii, am cântat
lumii oamenilor. De acum încolo îţi voi sluji numai Ţie!”
„Bine, dragul meu, aşa să fie!” îmi răspunse o voce
distinctă, pe care o auzeam pentru prima oară. Un simţ interior
îmi spunea că era însăşi vocea lui Iisus Hristos! Conversaţia nu
a durat mai mult, dar mi-a întărit trupul, credinţa, inima şi
sufletul.

Acum, când rememorez acele ceasuri, realizez că

numai cu mare greutate am supravieţuit acelei nopţi şi, mai
ales, atacurilor celui Rău. Iar dacă am reuşit asta, a fost numai
şi numai cu puterea şi cu ajutorul lui Dumnezeu.

- 62 -
 LER

Acel drum pe sub stelele Transilvaniei a însemnat

nespus de mult pentru mine. A fost un nou început. Au fost
primii paşi într-o nouă viaţă, de mână cu Dumnezeu. Trăiam un
eveniment nemaiîntâlnit, căci călcam pe un teren pe care nu
mai eram singur. Hohotind în lacrimi, realizam că era prima zi
şi prima mea noapte trăită cu adevărat cu Dumnezeu.

...De la acea zguduire, s-au petrecut atâţia ani! Ani grei,

ani de căutare, ani de zbateri şi de întrebări, ani în care, zi de zi
şi noapte de noapte trăiam, visam şi călătoream prin lume, clipă
de clipă, de mână, în suflet şi în inimă cu Dumnezeu. Căci cu
El păşeam şi cu El conduceam maşina, cu El dormeam, cu El
visam, cu El mâncam şi, tot cu El, eram şi într-o neîntreruptă
convorbire, de-a lungul tuturor zilelor şi nopţilor mele.
Era o tovărăşie în care Dumnezeu mă însoţea
umplându-mi viaţa, iar eu îl purtam cu mine în tot locul, astfel
de parcă şi El făcea parte integrantă din mine, din trupul, din
inima şi din sufletul meu.

Astăzi, la ceasuri târzii de nesomn, amintirea îmi

readuce din nou aproape acea noapte. Dar, astăzi ca şi atunci,
când mă gândesc la noaptea aceea, parcă îmi sare şi acum
inima din loc de emoţie şi, cu toată trecerea timpului, îmi mai
răsună încă în urechi vocea Mântuitorului:
„Peste doi kilometri o să ajungi la o cruce. Opreşte
maşina, du-te la ea şi te roagă!”
Era o voce care îmi vorbea clar şi desluşit.
Era o voce pe care începusem să o recunosc.
Era El, Iisus Hristos!
Deosebit de bucuros, i-am urmat sfatul. Peste doi
kilometri am ajuns, într-adevăr, la o cruce veche de lemn,
aşezată pe partea dreaptă a şoselei. Ocrotitorul şi sfătuitorul
meu din noapte avea perfectă dreptate. Cunoştea bine drumul!
Crucea era exact la locul prevestit!
Am oprit maşina, am coborât, am trecut şanţul plin de
urzici şi de ierburi înalte de pe marginea drumului, m-am

- 63 -
Ioan Suciu

apropiat de lemnul vechi şi m-am aruncat la picioarele trupului

răstignit al Mântuitorului. I-am mulţumit pentru că m-a salvat
din mâinile Necuratului. M-am rugat cu lacrimi fierbinţi pentru
iertarea păcatelor mele şi pentru salvarea sufletului meu
amărât.
După rugăciune m-am mai liniştit un pic, numai că,
întors la maşină, m-am găsit mai departe emoţionat,
înspăimântat, frământat şi fugărit. Mi-era frică şi de farurile
maşinilor, de camioanele mari cu remorcă, de semnalele şi de
luminile lor. Până şi de stopurile străzilor îmi era teamă.
Făceam eforturi de-a auzi vocea lui Iisus care-mi vorbea
neîncetat. Numai că, în capul meu auzeam nu o voce, ci două!
Erau două voci contrare: una mă îndemna să conduc mai
repede, să depăşesc mereu şi să ocolesc afară din şosea, pe
drumuri laterale. O altă voce mă îndemna la linişte, la pacea
rugăciunii şi la continuarea drumului liniştit, mai departe. O
voce îmi promitea ca răsplată o încoronare în munţi, o alta mă
chema la calmul şi la sfinţenia rugăciunii, cerându-mi să mă
rog mai departe şi să strâng în mână crucea de lemn.

Maşina alerga mereu pe sub stelele Transilvaniei,

trecând fantomatic prin satele şi oraşele cufundate în umbrele
nopţii. Eram slăbit şi foarte speriat. Îmi era teamă să nu fiu prea
slab şi, urmărit în continuare de Necuratul, să nu-mi pierd
puterea de-a mă ruga lui Dumnezeu. Aşa că mă rugam fără
pauză, încercând să nu mai aud vocea Răului şi căutând să
identific vocea caldă a lui Iisus. Doream din toată inima să-l
ascult doar pe El, să-i urmez sfatul şi să aleg drumul cel bun.
Şoseaua era destul de aglomerată, mai ales de camioane
mari de mărfuri, venind ori plecând spre străinătate, în şiruri
lungi şi grăbite, înşirate la nesfârşit pe drumurile nopţii.
Cum frica parcă mă paralizase din nou, mă temeam de
vre-un accident.
Am oprit într-o comună mai mare şi am căutat o cabină
telefonică. Am telefonat soţiei mele în Germania, rugându-o să
mă ierte pentru mulţimea păcatelor mele şi pentru greul pe care

- 64 -
 LER

i l-am adus în viaţă. Totodată am chemat-o să mă întărească şi

ea în rugăciune. Spunându-i că sunt la greu, am rugat-o să-l
sune şi pe preotul nostru din Braunschweig, cu rugămintea să
se roage şi el pentru mine.
Nu m-am putut stăpâni şi l-am sunat şi pe fratele meu
Idru, chemându-l în ajutor. Deşi era miezul nopţii, a consimţit
să vină în întâmpinarea mea. Ne-am dat întâlnire peste trei ore,
în centrul satului. Mai apoi, ca eliberat de o povară, m-am
aşezat pe o piatră de kilometraj de la marginea drumului şi m-
am pus pe aşteptare, rugându-mă mai departe, în tăcere.

Peste vreo trei ore m-a găsit fratele meu, îngrijorat şi

speriat peste măsură. Eram încă tot acolo, aşezat pe piatra rece,
cu toate bateriile descărcate şi adâncit în rugăciune.
Bucuros şi întărit de venirea noului ajutor, am lăsat-o pe
Carina singură la volanul maşinii mele iar eu am trecut în aceea
a fratelui meu. Mai apoi, povestindu-i lui câte ceva despre
necazurile mele, l-am rugat să se roage împreună cu mine, ceea
ce el a făcut cu dragă inimă. Uniţi amândoi într-o rugăciune
comună şi tremurând acum împreună, ne-am continuat drumul
până la Alba Iulia. Acolo am ajuns în jurul orei opt dimineaţa.
Ne-am oprit în centrul vechi al oraşului, căutând o
biserică unde să mă pot spovedi şi cumineca. Am avut noroc.
Era deschisă catedrala ortodoxă din Cetate.

Cu inima deschisă lui Dumnezeu, am intrat în biserică

şi am căutat un preot care să mă asculte şi căruia să-i
mărturisesc greul sufletului. Nu a fost greu să îl găsesc. În faţa
icoanelor ruginite de timp şi de fumul lumânărilor, m-am
spovedit şi apoi m-am cuminecat cu trupul sfânt şi cu sfânt
sângele Mântuitorului.
Din biserică am plecat mai apoi înspre gară. Acolo am
aruncat din maşină tot ce adunasem în voiajul nostru. Cu mâini
tremurânde, am scos afară pietrele şi cristalele adunate de pe
drum şi din Peştera Ialomicioarei. Am aruncat jos până şi
nevinovaţii brăduţi, scoşi din pământ cu tot cu rădăcină. Mai

- 65 -
Ioan Suciu

mult, m-am despărţit şi de fotocopiile făcute după cartea lui

Odobescu. Pentru a nu se pierde, am lăsat cartea sub poarta
unei biserici de lemn din Alba-Iulia, gândindu-mă că, vreodată,
dacă voi avea noroc să trăiesc mai departe, poate o voi avea din
nou în mâinile mele.
Fratele meu era şi el foarte speriat. Tremura ca varga.
Totuşi, venirea lui m-a ajutat mult, mi-a adus încredere în
suflet şi speranţă în inimă. În doi, lupta cu Răul era mai
puternică.
La gară m-am despărţit de Carina, adânc tulburată de
întâmplările drumului şi de tot comportamentul meu. Era, de
bună-seamă, convinsă că înnebunisem de tot. Aşa că,
nedormită şi zăpăcită de întâmplările nopţii, tristă şi întoarsă pe
dos, ne-a părăsit, urcându-se în primul tren ce ducea la
Bucureşti.
Rămaşi singuri, de data asta mult mai liniştiţi ca înainte,
noi doi am călătorit mai departe spre Cluj, fiecare în maşina lui
şi, mai apoi, pe drumul de ţară, înspre casa părinţilor.

Acasă, rupt de oboseală, am dormit neîntrerupt aproape

trei zile.
În prima noapte, pe la ora trei, a intrat în cameră la mine
tata. „E ora trei!” a spus el tare. La glasul lui am sărit din
somn, aşa adormit cum eram, şi am strigat din toate puterile:
„Cristos a Înviat!” Mai apoi m-am culcat la loc şi am dormit
pe dată mai departe.
Când m-am trezit din somn, aveam să constat că trăiam
cu adevărat zi cenuşie de toamnă. Cerul era acoperit de nori.
Era linişte mare. Totul părea încremenit. Nu se mişca nimic.
Nu foşnea nici o frunză. Era ca un farmec. Până şi păsările nu
mai zburau. Era de parcă totul îngheţase în nemişcare.
Ziua următoare, la fel.
După-amiază am mers în grădină şi m-am culcat câteva
clipe pe stratul verde de bărbănoc, locul meu drag din vremea
copilăriei.

- 66 -
 LER

Am ridicat ochii spre cer şi-am început să mă rog să se-

ntâmple o minune:
„Doamne, sloboade vântul şi mişcă norii cerului.”
m-am rugat eu. Am privit undeva spre înalt, închipuindu-mi că
norii se vor mişca. Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar norii au
început, cu adevărat, să se mişte! Mai apoi s-au desprins unii
de alţii, luminându-se într-un punct tot mai tare. De acolo,
ieşind din mijlocul cercului lucitor, au apărut în curând primele
raze de soare! Încet-încet, cerul întreg a început să se cureţe de
norii spulberaţi parcă de vântul sfântului soare.
Aşa, ca la o comandă, totul începuse din nou să se
mişte.
Pământul parcă învia la soare.
Grădinile se trezeau la viaţă.
Vântul a început din nou să bată.
Crengile pomilor au prins să se mişte.
Prin grădini începură să se audă ciripituri vesele iar
păsările prinseră din nou să zboare.

Uimit de cele ce trăiam, vedeam şi simţeam, după un

timp de minunare am coborât din grădină. Jos , mă aştepta,
îngrijorată, mama. Am rugat-o să se roage împreună cu mine.
Aşa că, am mers în camera mare din mijlocul casei, am
îngenuncheat alături şi ne-am rugat împreună la icoane:
Mântuieşte-mă, Doamne, după mare Mila Ta şi după
mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea...

După rugăciune, mama mi-a prăjit pe plita sobei două

bucăţi mari de pâine şi le-a frecat cu usturoi. Le-am mâncat
dintr-o suflare. Mi s-au părut dumnezeieşti de bune.

Mai târziu, a venit acasă şi Onu, fratele nostru mai

mare.
Ne-am culcat toţi fraţii într-un pat şi i-am rugat pe
amândoi să se roage împreună cu mine. M-au ascultat şi, aşa,

- 67 -
Ioan Suciu

întinşi în pat, ne-am rugat împreună. Rugăciunea noastră parcă

m-a trezit din somn.
Prindeam iarăşi noi puteri de viaţă.
Eram, totuşi, încă foarte instabil.
O nelinişte mare m-a cuprins din nou, atunci când am
aflat că în sat multe fântâni erau fără de apă. Aveam
convingerea că eu sunt vinovat pentru toate, vinovat până şi de
seceta care cuprinsese în acel an satul şi ţara!

A doua zi, cu gândul să căutăm un loc de odihnă şi de

reculegere mai deosebit, Idru mi-a propus să mergem la
mănăstirea din Parva. Acolo aş fi putut rămâne câteva zile şi
peste noapte, bucurându-mă de viaţa de mănăstire împărţită
între slujbă, rugăciune şi muncă.
Am luat cu mine câteva cărţi de istorie a religiei şi o
biblie, după care am plecat pe valea ce duce înspre Parva.
Acolo, pe scările din sus ale grădinii, l-am întâlnit pe stareţul
mănăstirii, un călugăr de treabă şi foarte amabil. Pe el l-am
rugat să mă ajute să-mi mărturisesc greul inimii. Din păcate
stareţul ne-a refuzat, spunându-ne că nu poate spovedi mireni.
Ne-a îndreptat însă spre biserica din Rebra.
Am întors maşina şi ne-am îndreptat spre Rebra. Acolo,
părintele preot era în faţa bisericii. „Vă aşteptam!”, ne spuse el.
L-am rugat să mă spovedească şi să mă cuminece. A acceptat
cu bucurie.
Am intrat în biserică.
A urmat sfânta spovedanie şi cuminecarea. După ce i-
am povestit întâmplările ultimelor zile, preotul a fost de părere
că asemenea întâmplări trebuiesc făcute cunoscute şi lumii, dar
nu pe la noi, ci pe mai departe, prin largul lumii.
M-am liniştit cu totul abia după taina împărtăşaniei.
Acum, cu sufletul împăcat şi cu inima mai uşoară, parcă
puteam merge mai departe. Ne-am reîntors la Parva, la
mănăstire.
Era pe la amiază.

- 68 -
 LER

Stareţul mănăstirii ne-a poftit la masă. Fratele meu a

ales o farfurie cu ratotă proaspăt prăjită. Eu am ales un blid cu
supă de fasole.
După masă, am mulţumit gazdelor pentru ospitalitate.
Idru s-a reîntors la Bistriţa, lăsându-mă în grija
mănăstirii, singur cu călugării, cu cărţile şi cu gândurile mele.

Rămas la mănăstire, i-am rugat pe slujitorii ei să-mi dea

şi mie ceva de lucru. Am primit o muncă uşoară: urma să mătur
treptele de sus şi până jos, începând de la chiliile călugărilor,
lucru pe care l-am făcut cu convingere.
Numai că, încet-încet şi pe neştiute, în sufletul meu a
început din nou să se înfiripe frica, o frică inexplicabilă de-a
nu-l întâlni din nou pe Cel Rău.
Îmi era frică şi de călugării mănăstirii. Aşa că, în
curând, am hotărât să părăsesc mănăstirea.
Mi-am luat haina pe umăr şi cărţile sub braţ şi, fără să
spun o vorbă nimănui, am ieşit la drumul mare, îndreptân-
du-mă pe jos pe drumul ce ducea înspre Bistriţa.

Îmi amintesc, era o zi frumoasă de toamnă, plină de

soare şi de cer senin. În spatele caselor, prin grădini, pomii erau
încărcaţi de fructe coapte. Viile erau grele de struguri. În meri
sclipeau poame roşii ca granatul. Pe mese, în curte şi în faţa
porţilor, sătenii aşezaseră grămăjoare de mere şi de struguri,
bag seamă pentru pelerinii înfometaţi.
Cu gândul să caut un telefon, am intrat într-o curte unde
văzusem o femeie cu trei copii. Era chiar soţia primarului. Am
întrebat-o dacă are telefon şi dacă îmi permite să sun scurt la
Bistriţa. Am avut noroc. Binevoitoare, mi-a dat voie să
telefonez. Şi de data asta am avut noroc: fratele meu era acasă.
L-am rugat să vină după mine şi să mă ia înapoi cu maşina. Am
ieşit din ograda ospitalieră şi am mai mers câţiva paşi prin sat,
până la o intersecţie. Acolo, lângă o cruce veche cu trupul lui
Iisus ruginit, m-am aşezat pe o bancă de lemn şi l-am aşteptat
pe fratele meu.

- 69 -
Ioan Suciu

După vre-un ceas, Idru a sosit cu maşina, m-a luat cu el

şi-am plecat din nou la casa lui de la Bistriţa.
Ajuns în oraş, în locuinţa fratelui meu, aveam să constat
că pe fusele picioarelor mele, scrise cu o inexplicabilă culoare
albastră, apăruseră iniţialele IH. Nu ştiam dacă era un semn
bun sau rău, totuşi, frica avea să-mi reapară din nou: deşi mi-
am spălat şi frecat bine picioarele cu săpun, iniţialele nu
dispăreau nicidecum de pe fluierele picioarelor mele.
Speriat din nou, am telefonat lui Onu, fratele mai mare,
cu rugămintea să vină şi el la Bistriţa, să mă ajute. Nu a fost
greu să-l conving. Şi-a dat seama că sunt într-o situaţie
imposibilă şi, seara târziu, a sosit şi el cu trenul.
Toţi trei am stat treji, rugându-ne împreună noaptea
întreagă. A fost o rugăciune binevenită, cu puteri întreite, cu un
efect imediat şi cu totul binefăcător.

A doua zi mă simţeam mult mai bine, aşa că am plecat

din nou la casa părinţilor.
De-abia ajuns în curtea părintească, câinele nostru cel
ciobănesc mi-a dat şi el prilejul unei întâmplări deosebite. Cum
m-a văzut, a început să mă latre şi să mă tragă cu colţii de-o
mână. Nu ştiam ce vrea iar el mă ţinea strâns de mâneca hainei.
Trăgându-se mereu îndărăt, m-a tras cu el sub o căpiţă de fân.
Nu înţelegeam nimic din mişcarea asta, dar, curios, m-am lăsat
dus cu el. Sub căpiţă, câinele mi-a tras mâna pe cele două
lemne încrucişate de la baza căpiţei.
„Un câine să ducă un om înspre cruce” veţi zice. Pare
aiurea, dar aşa s-a întâmplat. O fi vrut altceva să-mi spună, oi fi
fost eu nebun, se poate, dar eu m-am trezit sub căpiţa de fân, cu
mâna pe-o cruce!
Desigur, la o aşa întâmplare, mi-am pierdut firea de tot.
Iată că şi dobitoacele pot învăţa, dacă e voia lui Dumnezeu!
Mai târziu, citind în Vechiul Testament, am întâlnit
câteva cuvinte interesante, spuse de Iov în cuvântările sale:

- 70 -
 LER

„Ci-ntreabă-le pe vite, şi ele îţi vor spune,

şi păsările zării, şi ele-or povesti;
vorbeşte cu pământul şi el te lămureşte...”

...Peste câteva zile m-am urcat din nou în maşină şi, de

data asta complet vindecat de spaimă şi fierbinţeală, cu inima
stâmpărată şi cu sufletul alinat, m-am reîntors în Germania.

- 71 -
Ioan Suciu

Ca şi mai înainte, oraşul Deva m-a reprimit încă odată

prietenos, cu noul său centru alcătuit doar din blocuri, parcă
pentru a contrazice istoria rămasă deschisă ca o poartă spre cer
şi vorbitoare lumii moderne de la înălţimea ruinelor cetăţii din
vârful muntelui.
Dar nici oraşul şi nici cetatea Devei nu mă atrăgeau şi
nu erau ţinta vizitei mele.

De mai mulţi ani încoace, cucerit de izvoarele istorice,

de săpăturile din munţi, de bogăţia legendelor şi a poveştilor
venite din timpuri imemoriale, dar, mai ales convins de
credinţa vechiului nostru popor, îmi doream cu ardoare să ating
cu propriile picioare muntele, sanctuarul şi vestigiile dacice.
Era o dorinţă vie pe care, din cauza rătăcirii din
călătoria trecută, încă nu mi-am putut-o îndeplini. Astăzi, cu
gândul să pornesc la drum pe ziuă, eram curios unde voi ajunge
doritor să întâlnesc acele vestigii vechi, vorbitoare din adâncul
istoriei pentru timpurile prezentului.
Ajuns în centrul Devei am tras maşina pe dreapta şi m-
am apropiat de un afiş mare, lipit pe zidul de cărămidă al unei
case. Mi-a venit să zâmbesc: era o invitaţie la... Sarmisegetuza!

Sarmisegetuza! Muntele Sfânt al dacilor! Acesta era, cu

adevărat, gândul tainic şi forţa ce m-a adus, de data asta, la
Deva.
Sarmisegetuza! Acesta era gândul ce avea să mă poarte
în acea zi de neuitat, din nou înspre înălţimile munţilor.

- 72 -
 LER

Noroc că pe ziuă puteam urma semnele indicatoarelor

turistice. Aşa că, ademenit de tainele Muntelui Sacru şi împins
ca de un resort mai puternic decât voinţa mea, am părăsit Deva
şi am pornit-o cu maşina spre înălţimile montane, vizitate doar
la lumina stelelor în călătoria trecută.
Între timp, experienţele anilor trecuţi mă schimbaseră
profund. Devenisem un om nou de când, pe drumurile mele, îl
întâlnisem pe Dumnezeu.
Eram, de data asta, nu numai un călător şi gânditor
singuratic, ci şi un creştin adevărat, mereu de mână cu
Dumnezeu, un căutător şi un cercetător tainic al zilelor de
altădată.

Să păşim aşadar sfios pe porţile munţilor, intrând în

lumea cu miros de răşină şi frunză de pădure, pe urmele de
viaţă ale popoarelor traco-geto-dacilor.

Să binecuvântăm străbunii şi să retrăim aventura

întâlnirii cu un mare necunoscut: Trecutul.

- 73 -
Ioan Suciu

XI

Nu departe de oraş, se termină şoseaua modernă şi

începu un drum de piatră. Indicatoarele vorbeau doar despre 18
kilometri până la sanctuarul dacic, ţinta tuturor turiştilor rătăciţi
pe aceste meleaguri în căutarea urmelor trecutului. Aşa că,
haidem şi noi mai departe, tot mai sus pe cărăruie şi, pe
drumurile înguste de munte, până-n vârf de plai!
Chemat parcă de puterea nevăzută a înălţimilor, mă
grăbeam alergând cu maşina tot mai repede printre munţii
împăduriţi.
În curând am intrat pe un drum şerpuitor, croit între
baza muntelui şi latura stângă a unui pârâu ce curgea în calea
noastră rostogolindu-se la vale. Ne însoţeau, mergând pe partea
dreaptă, în paralel cu noi, un şir de stâlpi de curent electric din
lemn, printre care se distingeau, mai răsăriţi, doar câţiva cu
scheletul de fier, postaţi la trecătorile peste poduri şi drumuri,
ori chiar în mijlocul văii.
O pereche de tineri cu rucsacu-n spate, mă sfătuiesc să
o ţin tot pe dreapta la toate crucile drumului şi, doar spre capăt,
după câteva case grupate pe partea stângă, să o iau şi eu spre
stânga. Le urmez sfatul, conducând cu atenţie pe panglica
îngustă, nemodernizată, cu gropi şi cu bălţi pline cu apă, semn
că nu demult, pe aici a căzut o ploaie.
Spre deosebire de noaptea trecută, când totul era haotic,
acum vedeam drumul bine, vedeam gropile, călătoream în
realitatea vizibilă, vedeam semnalizatoarele şi, mai ales, nu mai
erau ochii cei albaştri şi pierzători ai Carinei, strălucind de
chemări tainice şi jucăuşe...

- 74 -
 LER

Următorii kilometri i-am parcurs conducând tot mai

încet, în viteza întâia şi a doua. Aşa se face că timpul fugea mai
departe iar ţinta rămânea încă neatinsă.
Urmând cursul pârâului de munte, maşina abia se târa
şontâc-şontâc pe drumul ce se pierdea tot mai adânc în inima
munţilor, mereu mai sus printre stâncile şi verdele pădurilor.
Mă gândeam, de bună-seamă, drumul este o relicvă a
vechii căi de acces în munte, poteca pe care urcau zeii,
armatele şi cetele popoarelor de altădată, loc încă neatins de
modernizările civilizaţiei. Şi, poate, era de bun-augur faptul că
luciul asfaltului nu se întindea încă prin acele meleaguri,
păstrate şi conservate astfel şi mai bine, sub acoperişul
pământului şi, întocmai ca şi în vechime, nebătute decât de
câţiva turişti solitari, de perechile de îndrăgostiţi şi de aceleaşi
turme care, precum cu mii şi mii de ani, la fel şi astăzi, coboară
şi suie mereu înălţimile, bătând cărările şi culmile în toate
direcţiile.
Muntele, ascuns încă în ceţuri, îşi ocrotea mai departe
vechile taine, scrijelite de o lege bătrână, uitată astăzi în taina
pământului şi aruncată peste piscurile înalte, semeţite din
vremurile începuturilor.
Conducând mai departe înspre cerul Sarmisegetuzei,
ţinta mea de sfinţenie, am trecut cu maşina pe lângă un pod de
lemn, mai apoi am ajuns la o intersecţie. În mijlocul ei, ne-a
întâmpinat icoana lui Iisus Hristos, aşezată pe o cruce de lemn,
lângă picioarele unui stâlp de curent construit din metal. Aici,
conform indicatorului, trebuia să o iau înspre dreapta, peste un
pod de piatră, fără braţe laterale, aruncat ca o punte peste cursul
pârâului. Desigur, în primăvară şi după ploile intense, cursul
apei poate creşte devenind ameninţător. Acum curgea liniştit la
vale, săltându-şi valurile creţe printre pietrele şi bolovanii
rostogoliţi acolo de viiturile trecute ale apelor.
În cale, pe stânga, mă întâmpinară două case mari,
stinghere şi ciudate în sălbăticia locurilor. Trebuiau să fi fost
casele de care vorbiseră turiştii.

- 75 -
Ioan Suciu

La doar câţiva zeci de metri mai departe, drumul se

rupea din nou în două. De aici, indicatorul turistic mă trimitea
pe drumeagul din stânga. Aşa că, hai să mergem mai departe,
mereu la deal, mereu în urcare spre culmile ceţoase.
Noul suiş era şi mai îngust decât cel de până acuma, cu
şi mai mulţi bolovani şi mereu cu gropile pline cu apă. În
curând aveam să trec peste un nou podeţ, de partea cealaltă a
firului apei astăzi atât de firav curgătoare.
Urcând panta în faţă, nu departe am ajuns la un refugiu,
un fel de parcare pe partea stângă a drumeagului. Mă gândeam
că eram foarte aproape de ţintă. Aşa că parchez, opresc
motorul, cobor, încui şi mă uit cu admiraţie la poteca tainică ce
urcă şi mai sus, pierzându-se printre crengile aplecate ale
copacilor, un drumeag pe care, doar cu mare atenţie şi cu mare
greu s-ar putea strecura o maşină.
Cu gândul la comoditatea mersului în maşină şi la
poteca îngustă, rămăsei câteva momente îngândurat, gata-gata
să cedez ispitei.
Dar, nu! Furat de fiorul înălţimilor şi de aerul curat al
pădurii de brazi, am luat-o vitejeşte la pas mai departe.
De mult n-am mai gustat o aşa linişte, nici o aşa
chemare a munţilor, nici o aşa sălbăticie, nici un aşa parfum şi
nici un aşa freamăt al frunzelor!
Eram, în sfârşit, sus, aproape de țintă, gata de o mare
întâlnire. Mai aveam doar un pas. După aceea, aveam să fac
parte şi eu din istorie... Iar pasul de intrare în lumea trecutului,
l-am făcut cu tot curajul.
„Doamne, primeşte-mă şi pe mine în Împărăţia Ta!”
m-am rugat, pierzându-mă cu totul în verdele tainic al pădurii.

În curând, după ce am trecut de zidul cetăţii, emoţionat

încă în faţa necunoscutului, aveam să constat că mă găseam
într-o altă lume.

Eram într-o pădure de brazi nepreumblată decât arareori

de picior de om. Poteca pe care călcam îmi aducea înaintea

- 76 -
 LER

ochilor uimiţi, un platou larg, aşezat pe partea dreaptă şi străjuit

pe două părţi de înălţimile tăiate abrupt în stânca muntelui, cu
neputinţă de urcat pe acea parte.
În faţă, începea să se întindă un şes ca-n palmă, sprijinit
parcă pe înălţimile brazilor şi pe cele ale muntelui de piatră,
adâncindu-se împreună în albastrul de necuprins al cerului.
Coborând ochii spre pământ, m-au surprind lespezile de
piatră antică, pavajul rămas moştenire din timpurile uitate de
lume.
Păşeam cu emoţie şi mă minunam de priveliştea rară şi
sfântă.
Păşeam printre umbrele şi sufletele strămoşilor. Mă
gândeam, iarba de alături creştea, poate, din chiar sângele lor...
Fără nici o avertizare, intrasem în trecut şi în istorie.
Păşeam peste timp şi istorie la capătul unui şir de paisprezece
mii cinci sute de ani de viaţă adormită sub iarba de sub tălpile
mele...
Prin ceaţa viziunilor reînviau vremurile începuturilor
omenirii pe pământ, viaţa străveche a marelui şi nemuritorului
popor al traco-geto-dacilor.

Era înaintea apusului de soare şi ochii mei începură să

vadă lumina lină a timpurilor mângâiate de aripa dumnezeirii.
Printre imaginile mişcătoare ale trecutului, păşeam cu sfiiciune
să nu stric taina ce le cuprindea.

În faţă, răsărit ca prin minune, se distingeau contururile

Sanctuarului...
Ceţile se ridicară de peste pădurile ochilor mei.
Dar, Doamne Sfânt, ce era asta?!

Pe platoul din faţă, mă aştepta minunea-minunilor.

Era realitate, era doar o iluzie, era halucinaţie, era un
vis...
Oare ce vedea sufletul ochilor mei?

- 77 -
Ioan Suciu

XII

La vreo treizeci de metri depărtare, drept în faţa mea,

albastră şi rotundă ca în filmele de anticipaţie, strălucea o
adevărată, uriaşă şi nemaipomenită... farfurie zburătoare!
Surprins până peste fire, nu mai ştiam unde mă aflu.
Începusem să tremur. Visam ori prindeam posturi străine? Mă
ciupeam de mână şi mă plesneam cu amândouă palmele peste
faţă. În zadar, imaginea era acolo, mereu în faţa ochilor, ca o
apariţie dintr-o altă lume! Şi, ca totul să fie şi mai ciudat, o uşă
se deschise în corpul navei şi, pe-o scară dublă ce glisă vreo
doi-trei metri spre pământ, începu să coboare o figură ce
părea... un om! Şi-aşa şi era, era un om adevărat, înalt de
aproape doi metri, cu plete negre şi cu barba mare, cu frunte
lată, cu faţa albă şi cu ochii senini.
Îmbrăcat în alb de sus şi până jos, străinul purta un
laibăr alb cu cruciuliţe negre pe margini, îmbrăcat peste o
cămaşă cu mâneci lungi, ascunsă în pantalonii croiţi după
modelul bluginşilor. În picioare avea pantofi eleganţi, tot albi,
legaţi cu şireturi.
Acesta, după ce coborî scara, se îndreptă încet înspre
mine, se opri în faţa mea şi-mi vorbi prietenos:
-Bine-ai venit în Muntele Sfânt! Te aşteptam. Ştiam că
vei veni. În vremuri îndepărtate, Tatăl Meu a fost împăratul
acestei ţări. Eu sunt... Fiul Său, spuse necunoscutul, apropiin-
du-se de mine şi întinzând spre mine amândouă mâinile, cu
palmele deschise.

- 78 -
 LER

Privindu-i palmele, am rămas ca fulgerat: amândouă

mâinile lui prezentau în mijlocul palmelor câte o mare
cicatrice!...
„Iisus Hristos!” îmi trăzni prin cap.
-Da, Iisus Hristos, repetă străinul, citindu-mi gândurile.
Mă bucur că m-ai recunoscut. Altfel, trebuia să mă descalţ
să-ţi arăt şi picioarele.
Tremuram din toate mădularele. Lacrimi calde începură
să-mi şiroiască pe obraz, în timp ce inima îmi bătea să-mi
spargă pieptul.
Aproape fără de suflare, am căzut în genunchi în faţa
Mântuitorului. De-abia am izbutit să leg câteva cuvinte:
-Doamne!... Fiul lui... Dumnezeu, te rog... să mă ierţi!
-Scumpul Meu, ridică-te! spuse el simplu şi cu o căldură
tare omenească, luându-mă în braţe şi ridicându-mă din nou pe
picioarele-mi nesigure.
-Doamne, îngăduie să te întreb, eşti de multă vreme pe
Pământ?
-Da, dragul Meu, suntem aici din anul 1994.
-Deci, ceea ce scrie „Evanghelia Tainică” este
adevărat!? A coborât Împărăţia Cerurilor, într-adevăr, pe
Pământ?
-Afirmaţiile „Evangheliei tainice” sunt adevărate.
Împărăţia Cerurilor a fost de curând instaurată pe Pământ sub
numele de „Sfânta România Mare”. Mai mult, a fost decretată
Unirea Bisericilor creştine sub umbrela ortodoxiei româneşti
iar limba română a fost aleasă ca limbă a noii împărăţii.
-Înseamnă că, în curând, va fi din nou fericire pe
Pământ? îndrăznii să întreb. Putem noi, cei trăitori în România
de astăzi, în atâta necaz şi suferinţă şi, mai ales, în atâtea
păcate, să ne aşteptăm fericirea?
-Fericirea? Fericirea este copil al Raiului ceresc. Noi
am adus-o din nou pe Pământ. Nu uita, dragul Meu,
moştenirea pe care v-am lăsat-o acum două mii de ani, a fost
însăşi învăţătura fericirii. Ea v-a învăţat cum să căutaţi şi cum

- 79 -
Ioan Suciu

să găsiţi calea mântuirii. Scripturile Mele sunt acea chemare

spre fericirile cereşti.
Spre aducere-aminte, o să repet ideile principale ale
predicii Mele din munte. Cuvintele Mele au fost - şi sunt şi
astăzi - testament, lege şi învăţătură lăsată oamenilor în scopul
desăvârşirii frumuseţii morale şi cunoaşterea drumului iubirii.
Nu uita. Iubirea, dragul Meu, aceasta a fost cea mai
frumoasă poruncă a Tatălui Dumnezeu. Ea este poarta
fericirii. Te rog să asculţi comentariul următor şi, fără să
schimbi esenţa mesajului, să-l împărtăşeşti lumii creştine.

- 80 -
 LER

XIII

Fericiţi sunt cei săraci cu duhul, că a acelora este

Împărăţia Cerurilor.
Ce am voit să spun aici?
Voi, cei ascultători de cuvântul şi de sfatul cel bun, cei
smeriţi întru bunătatea inimii voastre şi în credinţa
strămoşească, cei simpli şi curaţi, lipsiţi de trufie şi de
nemăsurată iubire de sine, cei care răbdaţi greutăţile vieţii cu
faţa îndreptată spre cer, voi, adevăraţii copii ai luminii şi ai
părinţilor dumnezeieşti, cei care aţi primit credinţa prin însuşi
harul Sfântului Duh, voi, care v-aţi rupt de deşertăciunea
lumească a dorinţelor de îmbogăţire şi v-aţi micit cu bună
seamă printre semenii voştri, voi, dragii Mei, v-aţi suit de pe
acum pe treptele scării spre cer.
Voi, cei care v-aţi lăsat învăţaţi numai de către
Cuvântul cel Bun al lui Dumnezeu, nu v-aţi semeţit şi nu aţi
căutat mândria vieţii terestre, smeriţi aţi trăit, smeriţi veţi intra
şi întru cele sfinte şi veşnice.
Fiţi bineveniţi! A voastră este fericirea Împărăţiei
Cerurilor coborâtă astăzi pe Pământ.

Fericiţi sunt cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

Voi, cei cu ochii plini de lacrimi pentru viaţa dusă şi
pentru păcatele voastre, veniţi la mine şi vă voi şterge lacrima!
Voi, cei întristaţi pentru suferinţele celorlalţi, apropiaţi-
vă de Poarta Fericirii!

- 81 -
Ioan Suciu

Voi, cei mâhniţi pentru suferinţele Celui ridicat pe

crucea Golgotei, veniţi să-l cunoaşteţi pe acesta, căci astăzi, el
este Împăratul Cerurilor şi al Pământurilor toate!
Voi, cei care vă întristaţi pentru greşelile şi păcatele
semenilor voştri, veniţi la masa cea mare a Împărăţiei!
Voi, cei care lăcrimaţi la gândul bucuriei Raiului, aţi şi
văzut cerul deschizându-vi-se vouă.
Astăzi, vă chem cu toată dragostea mea: Veniţi la Mine!
Veniţi să trăiţi fericirea Raiului pe Pământ!
Voi, cei care vă frângeţi inimile la durerea cea
nesfârşită a Sfintei Maria, primiţi în dar Crucea Domnului!
Voi, cei care vă rugaţi lui Dumnezeu cu lacrima curată
a inimilor voastre, veniţi să gustaţi bucuria vieţii celei
adevărate în Împărăţia Cerurilor, cea dăruită vouă chiar
astăzi!

Fericiţi sunt cei blânzi, că aceia vor moşteni

Pământul.
Voi, cei blânzi şi răbdători, cei cu cuvântul şi cu inima
blajină, voi, cei liniştiţi şi fără de mânie, aplecaţi înspre
suferinţele celorlalţi şi înspre suferinţa Mântuitorului, veniţi să
culegeţi roadele Împărăţiei Cerurilor care vi se deschide astăzi
pe Pământ!
Fiţi blânzi cu cei care pot reduce umbrele şi
neînţelegerile, certurile dintre oameni şi popoare, războaiele şi
distrugerile planetei, şi chemaţi-i pe toţi aceştia spre
Dumnezeu, cu cuminţenia şi cu iubirea voastră!
Fiţi blânzi şi cuminţi ca copiii şi veţi moşteni Împărăţia
Cerurilor care astăzi vi se arată vouă!
„Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu
inima şi veţi găsi odihna sufletelor voastre” spune Evanghelia
Sfântă prin cuvântul lui Matei. Aceasta v-o spun şi eu vouă.

Fericiţi sunt cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate,

că aceia se vor sătura.

- 82 -
 LER

Fericiţi sunt cei care trăiesc în sfinţenie, adevărată

credinţă şi viaţă cuvioasă, că acestora le este dată lumina
cerurilor!
Voi, cei care lăcrimaţi în credinţă creştină, cu gândul
la Maica Domnului şi la Învierea cea Sfântă, veniţi la Mine să
vă deschid porţile Raiului!
Fericiţi sunteţi aceia care, de dragul Meu, v-aţi lăsat
sălaşurile şi ocupaţiile voastre, urmându-mă pe Mine!
Veniţi să vă dau răsplata şi o muncă pe măsura
dragostei voastre, în cerurile mele!
Voi, cei amărâţi, umiliţi şi călcaţi de legile împărăţiilor
Pământului, nu vă necăjiţi, nu mai plângeţi şi nu vă întristaţi,
ci veniţi să primiţi Dreptatea Judecătorului Cel Mare!
Voi, cei însetaţi şi înfometaţi după dreptatea lui
Dumnezeu, ascultaţi Noua Lege a Împărăţiei Cerurilor,
„Sfânta România Mare”, aşezată chiar acum pe Pământ!
Iată, noua împărăţie vă este deschisă şi vă aşteaptă să-i
întăriţi rândurile!

Fericiţi sunt cei milostivi, că aceia se vor milui.

Milostenia, izvorâtă din dragostea şi apropierea faţă de
semenii noştri, începe cu participarea inimilor şi a sufletelor
voastre la Drumul Patimilor.
Fiţi alături de Mine în ceasul cel greu şi, acolo, pe
drumul durerilor, păşiţi cu gândul alături de Mine!
Durerea, milostenia şi suferinţa pe care o simţiţi pe
când Eu urc pe Crucea Golgotei, vă aşează alături de Fiul lui
Dumnezeu. Mergând alături de Mine, din suferinţa Mea va
izvorî mântuirea voastră.
Fiţi întotdeauna, de-a lungul întregii voastre vieţi,
alături de Mine! Astfel veţi înţelege milostenia şi dragostea
adevărată. Din ea izvorăşte spiritul de ajutorare a aproapelui
nostru căzut în necaz şi în sărăcie, în foamete, în boală şi în
neputinţă. Ori chiar căzut în durerile morţii.
Iată, astăzi se vorbeşte despre 10 milioane de oameni
loviţi de urmările secetei doar într-o singură ţară din Africa!

- 83 -
Ioan Suciu

Fără mila voastră cea de dragoste plină, aceşti oameni se pot

prăpădi. Iar asta, într-o vreme în care Pământul este plin de
ape curgătoare, iar civilizaţiile moderne aruncă în containere
mii de tone de alimente încă nedesfăcute şi încă ambalate!
În timp ce câteva mii de oameni se bucură de
binefacerile vacanţelor la mare şi la munte, în chiar ţările de
vacanţă, populaţiile lor suferă de foame şi de sete, de lipsa
medicamentelor, a spitalelor şi a şcolilor, de lipsa unui simplu
acoperiş deasupra capului!

Fericiţi sunt cei care ajută lumea săracă şi suferindă a

Pământului, căci aceştia vor umple Raiul cel ceresc!
Hrănirea celor flămânzi din pricina sărăciei şi a bolilor
şi din pricina neputinţei de-a-şi găsi locuri de muncă, este o
problemă care a lovit în ultimii ani nu numai ţările sărace, ci
şi pe cele bogate. Acestei stări i se adaugă instabilitatea
regimurilor politice şi financiare şi prezenţa distrugătoare a
războaielor de tot felul. Lupta pentru metale rare şi materii
prime necesare industriilor ţărilor dezvoltate, duce la alte şi
alte forme de sărăcire a populaţiilor băştinaşe, cărora li se iau
bunurile pământului şi ale adâncurilor sale cu, sau, mai
degrabă, fără de voia şi ştiinţa popoarelor lor.
Fericiţi vor fi aceia care, la locurile lor de muncă şi în
funcţiile de stat şi politice, vor apăra popoarele sărmane de
sărăcire, de acapararea nedreaptă a bogăţiilor lor, de
defrişarea pădurilor, de murdărirea şi otrăvirea apelor şi de
golirea minelor, de înrobirea populaţiilor ţărilor sărace şi de
purtarea lor în războaie nesfârşite!
Astăzi, a fi însetat şi a muri de sete pe Pământul atât de
plin de ape, de izvoare, de râuri, de fluvii, de lacuri şi de mări
cu apă dulce, ar părea de necrezut. Şi, totuşi, acesta este
durerosul adevăr: pe planeta cea albastră milioane de oameni
mor de sete!
Lucraţi, dragii Mei, acolo unde vă aflaţi, să putem duce
însetaţilor apa cea vie! Iar voi, cei care veţi face acest lucru,
veţi primi moştenirea Pământului şi a Raiului lui Dumnezeu.

- 84 -
 LER

Îmbrăcarea celor goi şi în zdrenţe este o altă faptă

dragă lui Dumnezeu, căci cel sărac şi preasărac rămâne la
mila celor mulţi şi avuţi. Voi sunteţi cei avuţi, voi, cei care
aveţi o muncă şi din munca voastră vă puteţi îndestula familiile
voastre. Deschideţi ochii şi nu uitaţi: şi săracii Pământului
sunt familia voastră, după cum şi voi sunteţi Familia lui
Dumnezeu!
Nu uitaţi, mulţi dintre sărmani se ascund în amarul şi în
sărăcia lor, ruşinându-se de viaţa pe care sunt siliţi să o ducă
şi aşteptându-şi sfârşitul prematur. Căutaţi-i şi pe aceştia şi
ajutaţi-i să supravieţuiască, căci şi ei fraţii şi surorile voastre
se numesc!
Un cuvânt aparte îl am pentru cercetarea celor bolnavi
şi în suferinţă. Nu lăsaţi pe aproapele vostru singur în necaz,
în suferinţă şi în boală! Şi nu lăsaţi oamenii să închidă ochii în
întuneric şi singurătate!
În timp ce ţările bogate şi-au aranjat asigurările
medicale şi sociale, săracii lumii trăiesc de pe o zi pe alta, fără
de ajutor medical şi fără de nici un sprijin la foame, suferinţă,
boală şi bătrâneţe. Şi aceştia sunt fraţii şi surorile voastre, o
parte din fiinţa sfântă a Tatălui ceresc. Gândiţi-vă la ei.
Căutaţi-i chiar astăzi, la ceasul lor cel greu, căci ceasul
Judecăţii tuturora acuma bate!
Nu uitaţi, şi voi puteţi cădea în boală, în bătrâneţe şi în
neputinţă! Gândindu-vă la ceilalţi, pe voi vă ajutaţi! Iar acolo
unde veţi merge voi, va fi şi bunul Dumnezeu! Şi, căutându-i pe
cei nevoiaşi, nu uitaţi să le duceţi binecuvântarea voastră şi
binecuvântarea cerurilor celor sfinte.
Nu uitaţi nici de sănătatea voastră, dar nu uitaţi nici de
aceea a celor amărâţi! Căci sănătatea trupului înseamnă şi
sănătatea sufletului şi, amândouă, de la Dumnezeu vă vin!

- 85 -
Ioan Suciu

Îngrijindu-vă de sănătatea voastră dar nu uitaţi nici de

sănătatea Pământului care vă ţine! Căci voi sunteţi trupul cel
sfânt lăsat spre îngrijirea planetei voastre. Căci voi sunteţi
adevăraţii moştenitori ai Pământului, de veţi merita o
asemenea comoară. Străduiţi-vă să o câştigaţi!

Ajungând în acest loc, nu pot să nu amintesc milioanele

de oameni care trăiesc fără de credinţa şi de cunoaşterea lui
Dumnezeu, mulţi dintre ei fiind victime neştiutoare ale
demonilor şi duhurilor Răului cel Mare. Duceţi-le lumină celor
orbiţi în întunericul neştiinţei, căci numai lumina credinţei
celei adevărate va putea străluci şi în sufletele lor!
Fiţi milostivi cu toţi cei care au nevoie de ajutorul
vostru!
Fie-vă milă şi de acei care, trăind în credinţele iluzorii
ale timpului acestuia, îşi închipuie că sunt pe calea cea bună.
Luminaţi drumul acestora! Căutaţi-i pe aceştia şi spuneţile lor:
NUMAI UNA ESTE CALEA CEA BUNĂ ŞI NUMAI UNUL
ESTE ADEVĂRUL CE DUCE SPRE VIAŢA VEŞNICĂ:
CREDINŢA ÎNVIERII ŞI IUBIREA DE DUMNEZEU.
Aşa că, dragilor, păziţi-vă drumul!

Dragii Mei, la faptele milosteniei trupeşti se adaugă,

după cum şi sfintele cărţi vă spun, şi primirea străinului în
casa voastră, găzduirea călătorilor, a pelerinilor şi a
bolnavilor în locuinţele voastre.
Nu uitaţi, primindu-i pe străini, pe Mine mă primiţi,
culcându-i pe cei de mas, pe Mine mă culcaţi. Iar bucuria lor
va fi bucuria mea, acum şi pururea, în ceruri şi pe Pământ.
Iar acum, vă voi vorbi despre datoria faţă de morţii
voştri.
Nu uitaţi, toţi morţii lumii sunt morţii voştri, căci cu
toţii v-aţi născut fraţi şi surori pe Pământ.
Fraţilor, nu vă uitaţi morţii! După ce i-aţi înmormântat
după legea creştină, păstraţi-i vii în memoria voastră şi rugaţi-
vă pentru ei! Ei nu sunt morţi de tot. O parte a lor, sufletul,

- 86 -
 LER

rămâne nemuritor. Iar sufletul are nevoie de rugăciunile şi de

ajutorul vostru. Făcând aceasta, vă faceţi datoria precum şi
copiii voştri, la rândul lor, o vor face-o pentru voi.
Fiţi binecuvântaţi şi binecuvântată fie amintirea şi
rugăciunea făcută morţilor voştri!

A sosit timpul să vă vorbesc şi despre milostenia

sufletească, despre faptele cele bune care vă pot aduce şi pe
voi pe drumul fericirii.
Mai întâi, este lucrarea de întoarcere sau de
reîntoarcere la dreapta credinţă a celor rătăciţi pe căile
Răului.
Două sunt drumurile pe care omul le poate alege, dar
numai unul este cel care duce la Dumnezeu.
Alegeţi drumul cel bun şi ajutaţi-i şi pe alţii să-l aleagă!
Rugaţi-vă pentru cei mulţi şi rătăciţi să poată găsi drumul
de lumină al sfinţeniei cereşti, scara mântuitoare care urcă şi
deschide Împărăţia Cerurilor. Această scară o puteţi urca prin
taina rugăciunii. Ea vă arată Calea, Adevărul şi Viaţa promisă
de Mântuitorul Lumii. Păşind pe acest drum, însoţiţi-i pe cei
nevoiaşi în rugăciune şi în alegerea căii ce duce spre
Mântuire!

Iubiţii Mei, care sunt cele trebuincioase omului în

mersul lui spre Mântuire?
Vorbim despre învăţarea celor nepricepuţi a lucrurilor
sfinţeniei vieţii omeneşti.
Vorbim despre păstrarea, cinstirea, preţuirea şi
transmiterea generaţiilor viitoare a comorilor omeniei şi a
învăţămintelor tradiţiei creştine, vechi de peste paisprezece
milenii.
Vorbim despre luminarea omului şi despre întărirea
credinţei acestuia. Vorbim despre sfinţirea prezentă şi viitoare
a Numelui lui Dumnezeu.
Vorbim despre memoria neamului şi a tezaurului de
tradiţie şi credinţă rămas de la întemeierea lumii omului.
Vorbim despre Legea Omeniei!

- 87 -
Ioan Suciu

Mai vorbim şi despre sfatul bun dat celor ce au nevoie

de el. Iar de un sfat bun au nevoie toţi oamenii, aşezămintele şi
guvernele lumii.
Nu uitaţi de cuvintele Scripturilor Sfinte, ale Vechiului
şi ale Noului Testament. Cercetaţi şi Evanghelia Tainică,
Legea şi Cuvântul lui Dumnezeu pentru timpurile de astăzi.
Mai vorbim şi despre rugăciunile înălţate lui Dumnezeu
pentru aproapele vostru, pentru fraţii şi surorile voastre de
pretutindenea.

Rugăciunea, dragii Mei, ca scară de lumină spre cer,

este mare în puterea ei, dar este şi mai mare atunci când se
face împreună cu biserica, cu familia şi cu comunitatea
întreagă.
Ne rugăm pentru noi, dar ne rugăm şi pentru toţi
semenii noştri.
Ne rugăm pentru sănătatea şi viaţa noastră, dar şi
pentru sănătatea şi viaţa planetei.
Ne rugăm pentru întărirea Împărăţiei lui Dumnezeu
peste tot Pământul.
Ne rugăm pentru izbânda lui Dumnezeu în lupta
împotriva Demonului Infernului şi a duhurilor Răului cel
Mare, pentru ruperea legăturilor şi surparea rădăcinilor sale
răspândite în lumea întreagă.
Şi, pentru că trăim Zilele de pe Urmă, ne rugăm pentru
oprirea lucrării demonice a Apocalipsei lui Satan.
Ne rugăm pentru ca puterea Cuvântului lui Dumnezeu
să crească şi să devină sabie biruitoare, prin adăogirea forţei
tainice a gândurilor şi a rugăciunilor comune ale tuturor
oamenilor.
Ne rugăm pentru ca fluidului iubirii divine să i se
adaoge cel uman şi terestru, spre izgonirea Răului din lume.
Ne rugăm pentru triumful lui Dumnezeu şi a Împărăţiei
Sale, Sfânta România Mare, Împărăţia Cerurilor şi
Pământurilor.

- 88 -
 LER

Dragii Mei, daţi-mi voie să vă chem să răspândim

împreună, peste tot Pământul, Cuvântul lui Dumnezeu despre
Împărăţia Cerurilor aşezată pe Pământ.
Răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu în lume este, în
primul rând, misiunea şi datoria sfântă a poporului român.
Vă chem dar, popor al Numelui lui Dumnezeu ca,
acolo unde sunteţi şi unde v-au dus valurile vieţii, să răspândiţi
şi să luminaţi Adevărul Învierii şi al Cuvântului lui Dumnezeu.
Fiţi sfinţi şi sfinţiţi locul, poporul şi ţara unde trăiţi!

Rugăciunile oamenilor, dragii Mei, sunt multe, căci şi

necazurile sunt multe. De aceea, ne mai rugăm pentru oprirea,
ştergerea şi uitarea urii, pentru mângâierea celor întristaţi,
pentru nerăzbunarea răului făcut de alţii şi pentru răsplătirea
răului cu binele.
Ce bucurie mai mare putem să aflăm, decât atunci când
iertăm răul făcut nouă de către cineva?
Ce bucurie mai mare putem cunoaşte, decât atunci
când răsplătim o faptă rea cu una bună şi când însăşi
răzbunarea o acceptăm cu inima bună, fără dorinţa şi silinţa la
o nouă răzbunare?
Ce răsplată mai mare putem avea, decât ca, prin
puterea credinţei noastre în Crucea Învierii, să putem opri
lucrările Răului şi să reuşim să-l doborâm pe acesta, împreună
cu toate facerile duhurilor şi ale lucrărilor lor infernale?
Cât desepre iertarea greşelilor făcute de semenii voştri
faţă de voi, această facere de bine vine din necontenita iertare
a păcatelor voastre, prin mila şi jertfa Fiului lui Dumnezeu.
Ţine-ţi minte, vouă, celor milostivi şi atât de mult
iertători, vă dau iubirea Mea întreagă. Cu ea şi cu aceea a
Maicii Domnului, veţi săvârşi minuni pe Pământ!

Am vorbit mai mult despre faptele de milostenie

trupească şi sufletească, căci milostenia, îndurarea şi iertarea

- 89 -
Ioan Suciu

fiecăruia, duc spre iertarea păcatelor voatre şi este drumul

spre Mântuire.

Să mergem dar mai departe pe drumul fericirilor.

Fericiţi sunt cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe

Dumnezeu.
A sosit timpul să vorbim despre inimă - motorul şi,
alături de creier, - centrul de comandă şi de emisiune
energetică a puterilor celor tainice ale omului. Inima este
sălaşul bucuriilor şi al tristeţilor. Inima este icoana miraculoasă
a Dumnezeirii.
Din inimă ies gânduri şi porniri bune, izvoare calde ale
amintirilor şi valuri energetice ce radiază tainc şi zboară spre
cerul viitorului.
Din inimă ies fluvii de iubire curată ce se înalţă până la
Dumnezeul cerurilor toate.
Din inimă ies bucurii şi minuni şi fapte de neuitat.
Vai de cel cu inima rea, căci din inima lui vor ieşi
monştri, după cum spune şi apostolul Matei: „Din inimă ies:
gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii
mincinoase, hule”.
Da, se poate şi aşa întâmpla, dar numai atunci, când
această inimă este stăpânită de puterile infernului... căci,
dintr-o inimă curată iese şi străluceşte ca un soare iubirea cea
adevărată, atât de preţuită de Dumnezeu. Pe aceasta să o
binecuvântaţi!

Fericiţi sunt făcătorii de pace, că aceia fiii lui

Dumnezeu se vor chema.
În mai multe părţi ale Pământului, oameni şi animale,
natura însăşi şi lucrările omului sunt date focului, armelor
chimice şi biologice, exploziilor proiectilelor, tunurilor şi
tancurilor, bombelor şi rachetelor. Civilizaţii întregi sunt
distruse, lăsând în urmă pustiiri fără de seamăn.

- 90 -
 LER

Trăim într-o lume stricată de lucrări infernale şi

aruncată în flăcările războiului care nu iartă nimic, nimic nu i
se poate ascunde şi de el nimic nu se mai poate salva.
Pământul întreg este un butoi de pulbere, aşteptând pe
nebunul care să-l aprindă. Iar de astfel de nebuni, fiinţe puse
sub puterile Necuratului, este plină lumea!
Lucrările celui Rău sunt atât de rele, de diabolice, încât
există pericolul potenţial ca Pământul să fie aruncat în aer de
mai multe mii de ori!
Mereu se găsesc conducători de stat cumpăraţi de
Satan, gata cu uşurinţă şi fără mustrări de conştiinţă, să
deschidă, undeva în lume, mereu un alt front, chiar dacă îi
poate urma o conflagraţie mondială de proporţii catastrofale,
ce poate arunca Pământul de pe orbită, transformându-l într-o
masă fumegândă.
Dragii Mei, iubiţi liniştea şi pacea lumii! Astfel, îl iubiţi
pe Dumnezeu şi Pacea Lui o preţuiţi!

Fraţilor, aş dori să vă întreb: cine sunt, oare, făcătorii

de pace?
Făcători de pace puteţi fi voi toţi, copii dragi ai lui
Dumnezeu, dar şi bisericile creştine, acelea care săvârşesc
jertfa cea nesângeroasă, oferind iertarea păcatelor şi chemând
Pacea lui Dumnezeu prin însuşi Trupul şi Sângele Meu.
Făcători de pace sunteţi atunci când acoperiţi ţevile
tunurilor şi tancurilor cu florile câmpului.
Făcători de pace veţi când veţi cânta, împreună cu
toate popoarele lumii, cântecele păcii şi ale iubirii universale,
celebrând pe tot globul sărbătoarea sfântă a Învierii!
Adunaţi-vă dar împreună în pacea şi în iubirea divină
şi deschideţi porţile Împărăţiei Cerurilor şi Pământurilor, care
coboară Pacea lui Dumnezeu şi o întinde peste Pământ!
Pacea lui Dumnezeu este întemeiată pe Credinţă,
Adevăr, Dreptate şi Iubire. Pe aceasta binecuvântaţi-o şi ea să
vă binecuvânteze pe voi pe toţi!

- 91 -
Ioan Suciu

„Pace vă las vouă, pacea mea o dau vouă” am spus

acum două mii de ani. Recitiţi-l pe apostolul Ioan.
„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ
pace, între oameni bunăvoire” v-am spus şi prin evanghelistul
Luca.
Slavă lui Dumnezeu şi copiilor săi de pe Pământ! vă
spun eu astăzi.

Făcători de pace sunt şi aceia care propovăduiesc nu

numai pacea, dar şi frăţia între popoare.
Frăţia vine din dragostea şi respectul faţă de aproapele
vostru şi izvorăşte din iubirea faţă de Tatăl ceresc şi din
rădăcinile ereditare ale oamenilor, în calitate de copii
adevăraţi ai lui Dumnezeu.
Făcătorii de pace sunteţi voi, cei care, din dragostea
faţă de Dumnezeu, reuşiţi să generaţi un raport de iubire şi de
armonie între voinţa sufletului şi viaţa trupului şi, astfel,
aduceţi mulţumire, înţelegere, iubire, armonie şi pace între
oameni şi între ţările lumii.
Făcători de pace sunt toţi cei ce se înfrăţesc în
rugăciune şi în închinare în Numele Meu, al Sfintei Maria, al
Duhului Sfânt şi al lui Ler Dumnezeu.
Făcători de pace sunt toţi aceia care folosesc Cuvântul
lui Dumnezeu spre alungarea Răului din lume şi construiesc
Pacea Lumii.
Făcători de pace sunt toţi aceia care, prin gânduri de
iubire şi cu inima bună, înfrăţesc popoarele şi sting vrajba
dintre guverne şi ţări şi, prin diplomaţia iubirii, înlătură
neînţelegerile şi certurile dintre oameni şi îi impacă pe aceştia,
făcându-i din vrăjmaşi, prieteni pe viaţă.
Făcători de pace sunt toţi aceia care, prin faptele lor de
iubire, lucrează împotriva lui Satan, conlucrând la păstrarea
păcii şi la oprirea războaielor peste tot Pământul.
Porunca Păcii se găseşte şi la Sfântul Pavel: „Căutaţi
pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe
Domnul.” Iar Eu vă spun vouă: şi Sfântul Pavel are dreptate.

- 92 -
 LER

Pacea Mea şi Pacea lui Ler Dumnezeu să lumineze

Împărăţia Cerurilor şi Pământurilor!
Dragii Mei, prin Pacea Mea Mă dau Eu vouă!
Prin Pacea Mea vă fac locuitori ai paradisului ceresc.
În pace să mergem mai departe prin cuvântul
fericirilor.

Fericiţi sunt cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este

Împărăţia Cerurilor.
Începând cu primul martir al creştinătăţii, cu însuşi
Fiul lui Dumnezeu, Cel care pentru Dreptatea Tatălui ceresc a
fost crucificat, martiriul continuă cu Sfântul Ştefan, cu
ucenicii, cu apostolii şi cu toţi sfinţii creştini. Întreaga istorie
este plină de mărturii ale celor prigoniţi, schingiuiţi ori
omorâţi pentru Dreptatea lui Dumnezeu şi a Credinţei Sale.
Cine ar putea astăzi să depună mai multă mărturie
pentru cei prigoniţi pentru Dreptatea lui Dumnezeu, dacă nu
însăşi martirii săi, cei puţini, rămaşi în viaţă, ori cei mulţi,
trecuţi în eternitate? Aceştia sunt Sfinţii lui Dumnezeu. Aceştia
sunt floarea cerului, bucuria Tatălui nostru. Aceştia trebuie
căutaţi de-a lungul celor două mii de ani trecuţi de la Învierea
Fiului lui Dumnezeu. Aceştia trebuie căutaţi şi acolo unde
lucrarea războaielor şi a comunismului secolului al XX-lea a
vărsat râuri de sânge, acoperind cu un văl de întuneric lumina
credinţei creştine. Ura contra creştinătăţii trebuie căutată şi în
lucrările infernale săvârşite în zilele de astăzi, în chiar ţări
moderne unde creştinismul este surghiunit mai departe şi
pedepsit până şi cu moartea!
Istoria prigoanei împotriva creştinilor este istoria urii
lucrată de Satan în lumea omului. Este ura semănată prin mii
şi mii de credinţe, care de care mai străine Adevărului lui
Dumnezeu!
Cât despre cei prigoniţi pentru dreptate şi cei care şi-
au dat viaţa pe altarul creştinismului, vă pot spune cu
certitudine, aceştia au văzut şi vor vedea şi în veşnicie
Împărăţia Cerurilor!

- 93 -
Ioan Suciu

Fericiţi veţi fi când, din pricina Mea, vă vor ocărî şi vă vor

prigoni pe voi şi, minţindu-vă, vor zice tot cuvântul rău
împotriva voastră.
Prin aceste cuvinte, se aminteşte de cei care din pricina
Cuvântului lui Dumnezeu au fost, sunt sau vor fi prigoniţi.
Căci au fost şi mai sunt încă în lume ţări şi popoare
unde Cuvântul lui Dumnezeu este prigonit, iar purtătorii lui
înjosiţi, schingiuiţi, defăimaţi, aruncaţi în temniţe sau chiar
omorâţi.
Astăzi, în anii Revenirii lui Dumnezeu pe Pământ, mai
există încă credinţe care predică omorârea creştinilor. Dar şi
astăzi, ca şi ieri, următorii lui Iisus Hristos îşi cuceresc cununa
muceniciei, ducând Cuvântul lui Dumnezeu în lumea întreagă,
în speranţa Arătării Lui mai grabnice pe Pământ. Cu atât mai
mult astăzi, când Domnul a coborât din nou spre sfinţirea
omenirii sale şi spre binecuvântarea instaurării Împărăţiei
Cerurilor pe Pământ.

Dragii Mei, voi toţi, cei care vă regăsiţi în cuvintele

Mele, precum şi cei care nu vă regăsiţi, veniţi la Mine, căci la
Mine este Apa Vieţii! Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata
voastră multă este în ceruri! spune Evanghelia Mea de acum
2000 de ani. Iar Eu o întăresc în această zi. Amin.

-Doamne, fie-Ţi Numele binecuvântat! am îndrăznit din

nou. Te rog să mă ierţi, poporul nostru trăieşte în mare necaz
şi în adâncă suferinţă. Milioane de oameni au părăsit ţara. Au
rămas acasă copiii sărmani, flămânzi şi bolnavi, împreună cu
bătrânii neputincioşi şi suferinzi, mai aproape de mormânt
decât de verdele vieţii.
-Da, dragul Meu, este adevărat. Asemenea vremuri,
România nu a mai trăit până acuma. Exodul românilor este în
căutare de pâine şi de o viaţă mai bună pentru familiile lor.
Numai că exodul înseamnă şi prăbuşirea ţării în paragină,
părăsirea ei de către cei mai buni, mai bine pregătiţi şi mai

- 94 -
 LER

întreprinzători cetăţeni ai ei, un act fără de precedent în

istorie, nici măcar în vremurile marilor calamităţi. Nu uitaţi,
omenirea a putut supravieţui pe aceste plaiuri peste 14000 de
ani, păscându-şi turmele pe aceiaşi munţi, arând cu plugul
aceleaşi ogoare şi adunând mereu aceleaşi roade ale
pământului şi ale muncii mâinilor lor. În acest timp, omenirea
nu a beneficiat nici de tractoare, nici de combine, nici de
semănătoare, a avut în ajutor doar toporul, cuţitul, roata,
secera, coasa, ciocanul, fusul, războiul de ţesut, tocila, râşniţa,
plugul, jugul, carul, morile de apă şi de vânt, boii, vacile,
măgarii, câinii şi caii. Şi, mai ales, ajutorul braţelor sale
harnice şi pricepute.
Cât despre zilele de astăzi, daţi-mi voie să vă întreb:
unde sunt păstorii ţării, unde sunt ciurdarii şi plugarii, unde
sunt meşteşugarii, unde sunt rotarii şi olarii, unde sunt
tâmplarii şi zidarii de altădată?
Este adevărat, obiceiurile se schimbă, oamenii sunt şi ei
mişcători şi căutători de lucruri noi. Chiar şi istoria scrie o
pagină nouă. Un lucru este clar: populaţia şi-a părăsit
locaşele de baştină, izvorul de milenii şi sursa hrănitoare a
vieţii lor!
Trăind în pribegia străinătăţii, după lucrarea duhurilor
Răului, poporul nostru este în pericol să-şi piardă şi ceea ce nu
şi-a pierdut până acum, niciodată: credinţa şi Dumnezeul!
Acum, în sate sărăcite de suflete, rămaşi singuri pe
ogrăzile în paragină, cei rămaşi acasă îşi lasă pământurile
nelucrate, retrăgându-se neputincioşi în sărăcie, în durere şi în
deznădejde. Totuşi, chiar dacă viaţa le este atât de grea, mă
bucur că măcar ei au rămas statornici locului, păzindu-şi
legea, credinţa şi casele, şi aşa prăbuşite peste necazurile lor.
Odată cu ei, cu aceşti ultimi apărători ai legii din bătrâni, se
prăpădesc milenii de istorie şi de trudă făcută în numele
viitorului şi, odată cu inima lor obosită şi îmbătrânită, moare
credinţa cea adevărată, ocrotită mereu în vatra satului, legea
cea veche şi tradiţiile vii ale ţării, căzută şi ea în ţărână, peste
tăcerea mormintelor străbune.

- 95 -
Ioan Suciu

Acestora, celor amărâţi şi fără de sprijin, celor cărora

li se jefuieşte până şi ziua de mâine, le-a rămas doar speranţa
în viaţa de dincolo de moarte, rugăciunea şi ajutorul de sus.
Acestora, celor mai amărâţi copii ai Tatălui ceresc, în
chiar necazul şi în suferinţa ceasului acestuia, le dăruiesc
inima Mea şi Cuvântul Meu de iubire.
Acestora, celor mai necăjiţi şi mai fără de speranţă
copii ai ţării Mele, pentru viaţa de chin trăită în această lume
trecătoare şi pentru credinţa lor nestrămutată, rămasă curată
până la mormânt, Eu, Fiul lui Dumnezeu, le deschid astăzi
cerurile şi le dăruiesc Mântuirea!

- 96 -
 LER

XIV

-Dragul Meu, ia te rog loc pe piatra aceasta, aici lângă

Mine, continuă Iisus. Pentru cartea ta, mai am a-ţi spune
câteva cuvinte.
În aceste vremuri, viaţa omenească este scurtă. Boala şi
suferinţa o fac şi mai grea şi şi mai scurtă. Îţi spun însă şi te
rog să mă crezi, mai lungă şi cu totul nesfârşită este viaţa de
dincolo de moarte! Dar, acolo, de cealaltă parte a vieţii
pământeşti, poţi trăi viaţa cea adevărată. Această viaţă să o
căutaţi, cu gândul la ea să trăiţi şi pe ea să o aşteptaţi! Şi, îţi
mai spun ţie, iar tu spune-o mai departe, oamenilor: viaţa
pământească este scurtă, doar cât un vis de copil. Viaţa de
dincolo este veşnicia! Nesfârşită este lumina vieţii veşnice, dar
nesfârşită este şi suferinţa infernului! Nu uitaţi asta.
Şi, nu uitaţi, în faţa omului se deschid cele două
drumuri: unul este lumina, celălalt este infernul!
Lumina este Ler Dumnezeu.
Infernul înseamnă duhul răului, suferinţă şi robie
satanică.

Mii de ani, începând de la naşterea omului pe Pământ

şi până la apariţia Răului cel Mare, omenirea a trăit bucuria
unei vieţi cu sănătate lungă şi binecuvântată de minunile
fericirii. Bolile şi suferinţele cauzate de ele nu apăruseră încă.
Era bine la început şi acesta a fost şi planul cel bun al
Tatălui Dumnezeu: să creeze pe Pământ o comunitate de
oameni provenind direct din sfinţenia cerească, născuţi
frumoşi şi sănătoşi şi bine aşezaţi în viaţa terestră de pe

- 97 -
Ioan Suciu

pământul fericirilor. Căci pe Pământ urmau să vieţuiască

copiii lui Dumnezeu, în pace şi în frumuseţe, în dreptate şi în
frăţietate, până la capătul timpurilor.
Acesta a fost planul iniţial.
Doamne, Doamne, nu a fost să se împlinească!
Planul iniţial a cunoscut o mare schimbare, ca o nouă
Facere, după fulgerătoarea apariţie a Răului cel Mare.
Arătarea lui Satan a fost momentul apariţiei pe Pământ
a păcatului, a stricăciunii şi a suferinţei omeneşti. Necazurile
şi bolile de tot felul ale oamenilor, ale plantelor şi animalelor
au început să se înlănţuie într-o continuă şi mereu crescândă
mişcare, până acuma niciodată întreruptă cu toate eforturile
cunoaşterii şi cercetării ştiinţifice şi cu toată străduinţa
doctorilor.
Aşa s-a ajuns până la crize şi molime de nedescris.
Aşa s-a ajuns la suferinţele fără de leac ale civilizaţiilor
de astăzi, într-o lume aflată mereu în conflict cu lucrările
satanice.
Mare ajutor a primit viaţa de la medicină, aflată şi ea
în competiţie cu Răul. Căci, ce sunt medicii, dacă nu slujitori
ai lui Dumnezeu în lupta contra puterilor infernale?
Existenţa medicilor este ajutorul dat lumii aflate în
suferinţă, iar munca lor se desfăşoară sub binecuvântările şi
cu ajutorul cel mare, venit de sus. De sus vin şi realizările de
ultimă oră din ştiinţă, aparatura modernă, telefonul,
televizorul, computerul, internetul, transplanturile şi
tratamentele cu succes ale atâtor suferinţe şi ale atâtor boli.

Rău este că necazurilor venite de-a lungul timpului din

boală şi din viaţă greşită, li se adaugă cele pricinuite de
molime cu extindere terestră, de calamităţi naturale
catastrofale şi de urmările infernale ale Apocalipsei, mereu
mai aprige şi tot mai frecvent întâlnite în viaţa cotidiană a
omului modern. Acestor necazuri li se adaugă păcatul
omenesc, atât de greu şi pretutindeni multiplicat în timpurile
moderne, mereu crescând şi mereu generator de mare şi de

- 98 -
 LER

negrăită suferinţă, izvorând din depărtarea faţă de Dumnezeu,

din lipsa cu totul a credinţei, în imposibilitatea generală a
comunicării cu divinitatea.
Ce poate fi mai groaznic decât vieţile petrecute departe
de lumina cerească şi de legile sale, departe de dragostea lui
Dumnezeu cea ajutătoare, iertătoare, vindecătoare şi
mântuitoare?
Ce poate fi mai periculos şi mai urât în evoluţia lumii,
decât căderea omului în păcatul sodomiei, boală ce a atins
până şi preoţimea şi mai-marii bisericilor?!
Ce poate fi mai dăunător societăţii omeneşti decât
permisiunea întemeierii de familii între persoane suferind de
sodomie?!
Ce poate fi mai nefiresc decât încredinţarea copiilor
nevinovaţi spre creştere şi educaţie familiilor sodomite, în
spiritul perpetuării acestei maladii?!
Luaţi aminte! Această calamitate a scufundat Sodoma
şi Gomora şi a dus la prăbuşirea Atlantidei şi la potopul cel
mare, distrugătorul unei întregi civilizaţii omeneşti!
O caracteristică a acestui timp este aceea că existenţa
sodomiei, extinsă şi legiferată pe plan mondial, este una dintre
cauzele nearătării de astăzi a lui Dumnezeu, deşi, în sfera
Pământului, El este coborât de mai mulţi ani!
În această situaţie tristă, lasă-mă să plâng pentru
păcatele voastre şi să strig spre cerurile înalte:
-Ce poate fi mai rău decât lipsa lui Dumnezeu, decât
lipsa luminii divine şi decât viaţa căzută în moarte infernală?
Căci sodomia este moarte infernală!
Astăzi, de aici de pe Pământ, vă zic vouă:
-Ascultaţi de cuvintele Mele, nu vă îndepărtaţi de Mine,
păstraţi-mă în inima şi în sufletele voastre şi trăiţi-vă viaţa în
spiritul celei date vouă la naşterea voastră ca oameni! Şi nu
altfel!

Cât despre viaţa de astăzi a poporului nostru, deşi se petrece

zi de zi în mari suferinţe şi în nevoi, trăiţi-o şi pe aceasta cu

- 99 -
Ioan Suciu

Dumnezeu, în aşteptarea şi în perspectiva Mântuirii! Sărăcia

nu este un păcat. Ea poate fi vecină cu sfinţenia şi poate duce
pe drumul cel bun.
În toată viaţa voastră, vă sfătuiesc să trăiţi omeneşte, şi
să ţintiţi finalul, nemurirea. Căci, îmbrăcat în haina sfinţeniei,
chiar dacă trupul se chinuie, sufletul vostru rămâne curat,
nevinovat, sănătos şi integru în lumina Dumnezeirii. Şi, mai
ales, rămâne pregătit mereu pentru drumul cel mare.
Crezând astfel, nu numai că vă veţi pregăti de viaţa cea
adevărată, dar vă veţi putea vindeca şi suferinţele voastre.
Trăind astfel, toate bolile, toate necazurile şi durerile
voastre vor înceta, oricât de mari vor fi ele!
Trăind astfel, suferinţa va dispărea cu ajutorul şi din
convingerea că marele doctor al trupurilor şi sufletelor voastre
este bunul Dumnezeu. Iar în faţa Lui, boala, durerea şi
suferinţa va fi doar o închipuire şi o halucinaţie.
Crezând astfel, vă veţi reface cu adevărat sănătatea
şubrezită de păcat, suferinţele vor dispărea, iar în locul lor se
va aşeza sfinţenia, lumina şi bunătatea Marelui Ler.
Trăind o viaţă cu Dumnezeu vă veţi redobândi
sănătatea trupească şi sufletească pierdută. Vă veţi recâştiga
puterile care v-au părăsit trupurile şi veţi putea păşi pe drumul
de vis ce duce spre Mântuire.

Ţineţi minte cuvintele Mele! Ele sunt bune şi vă arată

Calea de urmat, Iubirea, Adevărul şi Viaţa!
De aceea, astăzi vă spun şi vă repet mereu:
Trăiţi-vă viaţa în sfinţenie!
Trăind în sfinţenie vă veţi depăşi durerea, boala şi
suferinţa.
Trăind în sfinţenie vă veţi vindeca trupul şi sufletul
vostru.
Trăind în sfinţenie vă veţi cuceri din nou viaţa cea
curată şi adevărată.
Trăind în sfinţenie vă veţi câştiga lumina cea
adevărată.

- 100 -
 LER

Trăind în sfinţenie veţi învinge întunericul şi Moartea.

Trăind în sfinţenie îl veţi cunoaşte pe Dumnezeu.
Trăind în sfinţenie veţi atinge Mântuirea.

Aş dori ca toţi oamenii să cunoască Mântuirea şi

întreaga dragoste pe care Eu o nutresc pentru ei, căci Eu îi
iubesc pe toţi, pe cei sănătoşi, ca şi pe cei bolnavi şi suferinzi
şi, în diferite moduri, dragostea Mea spre voi toţi se revarsă,
iar ajutorul cel mare de la Mine înspre voi curge. Rămâne să
învăţaţi să cunoaşteţi izvoarele care înspre voi curg, împreună
cu Cuvântul de dragoste al lui Dumnezeu.
Vreţi să fiţi sănătoşi? Credeţi în Mine! Şi încercaţi să
fiţi, în toată viaţa voastră, întocmai ca Mine. Dar, mai ales,
învăţaţi să iubiţi şi voi întocmai ca Mine.
Astăzi, prin cuvintele Mele, vă îndemn să credeţi în
viaţa Mea şi în taina Crucii Mele, în Învierea şi în
Reîntoarcerea Mea pe Pământ! Dar, vă îndemn nu numai să
credeţi, ci şi să Mă căutaţi şi să veniţi la Mine. Iar atunci când
Mă veţi găsi cu adevărat, suferinţele vă vor înceta, vor
dispărea adevăratele cauze ale bolilor voastre, scara spre cer
vi se va părea o binecuvântare şi Raiul îşi va deschide pentru
voi porţile sale!

Un cuvânt mai am a vă mai spune în legătură cu

credinţa voastră.
De la moşii şi strămoşii voştri aţi moştenit o credinţă.
Pe aceasta o celebraţi, în fiecare duminică şi sărbătoare şi o
cântaţi mereu, de Sfântul Crăciun, odată cu colindele cu Leru-i
Doamne. Aceasta este credinţa cea adevărată. Pe aceasta să o
păstraţi, căci ea este credinţa cea bună. Părăsirea ei ar
însemna părăsirea Tatălui vostru Dumnezeu şi căderea în
păcat.
Ca să vă întăriţi în credinţa voastră, vă aduc aminte de
moartea lui Constantin Brâncoveanu şi a fiilor săi. Ei au fost
omorâţi pe Pământ, dar trăiesc veşnicia între sfinţii din cer!

- 101 -
Ioan Suciu

Dragii Mei, ţineţi minte şi meditaţi la cuvintele Mele,

căci ele vin din sânul Dumnezeirii!
Cât despre voi, cei care citiţi aceste cuvinte, vă chem
întru bucuria Mea cea nouă. Iar pe aceia care sunteţi la mare
încercare, trăind în supărări, în suferinţe şi în nevoi, căzuţi,
încovoiaţi şi amărâţi într-o ţară amărâtă şi robită
întunericului, vă chem să păşiţi din nou împreună cu Mine,
spre Ţara Mea cea Nouă, spre lumina şi bucuria care curge
din iubirea lui Ler Doamne! Pe voi, pe toţi, vă binecuvântez în
Împărăţia Cerurilor, unde vă chem să vă întăriţi în iubirea lui
Dumnezeu, căci numai El este Salvatorul, Vindecătorul şi
Mântuitorul tuturora! Lui să vă rugaţi şi Lui să vă închinaţi
toate clipele vieţilor noastre!

Acum, pe aceia care se vor lăsa pătrunşi de cuvintele

Mele, le spun:
Bucuraţi-vă! Bucuraţi-vă, căci astăzi ştiţi mai multe
decât ceea ce aţi auzit vorbindu-se despre Mine, pentru că Eu
însumi sunt Cel care vă vorbeşte.
În faţa ochilor voştri aveţi scrisoarea Mea de dragoste.
Prin ea vă aduc dragostea Mea şi puntea de trecere spre
Mântuire.
Trebuie doar să credeţi în Învierea Fiului lui
Dumnezeu!
Trebuie doar să credeţi în Dumnezeu!
Trebuie doar să credeţi în Sfânta Mea Mamă!
Trebuie doar să credeţi că Eu, Iisus, sunt din nou pe
Pământ şi că trăiesc în chiar apropierea voastră!
Iar dacă mă iubiţi pe Mine, pe Cel care a coborât din
nou pe Pământ, ajutaţi-mă să mă pot apropia de sufletele
voastre, ajutaţi-mă să vă pot aduce şi arăta vouă întreaga Mea
iubire! Ajutaţi-mă să vă pot uni din nou în dragostea Tatălui
nostru, Dumnezeul cerurilor.
Ţineţi minte, ascultând de sfaturile Mele, de Dumnezeu
ascultaţi şi la El ajungeţi, căci Eu sunt Fiul Său!

- 102 -
 LER

Ascultând de sfaturile Mele, veţi păşi pe drumul care,

dacă veţi merge cu credinţă, vă va duce spre Mântuire! Iar
drumul Mântuirii sunt Eu. Acesta este drumul, acesta este
singurul drum adevărat. Sfinţenia lui vă va lumina şi vă va
apropia de lumina din ceruri!
Eu vă aştept să vă binecuvânteze dragostea Mea.
Chemaţi-mă şi vorbiţi cu Mine!
Chemaţi-mă şi veniţi la Mine!
Chemaţi-mă şi voi veni la voi!
Strigaţi-mă din adâncul inimilor voastre! Şi iubiţi-mă,
precum şi Eu vă iubesc pe voi!
Iar Eu vă voi răspunde fiecăruia după inima şi după
iubirea sa.
Iată, astăzi, în momentul citirii ori ascultării acestor
cuvinte, egal pe ce cale vă vor veni, acestea vor purta în ele
binecuvântarea şi iubirea Mea neîngrădită.
Cuvintele Mele vă cheamă spre scara de lumină ce
duce la cer:
Veniţi la Mine şi trăiţi cu Mine!
La Mine veţi găsi Apa Vieţii. Veniţi să o gustaţi!

Dragii Mei, copii ai lui Ler Dumnezeu!

Voi nu sunteţi singuri pe lume. Iată, Eu, Mântuitorul
vostru, am fost, sunt şi voi rămâne, în toate zilele vieţii voatre,
mereu împreună cu voi.
Cine mă are pe Mine, va rămâne veşnic în lumină şi va
intra cu Mine pe poarta deschisă a Raiului.

- 103 -
Ioan Suciu

XV

La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu

şi Dumnezeu era Cuvântul!
Acesta este un prim şi un mare adevăr. Dar, Cuvântul
lui Dumnezeu a fost, şi mai este şi astăzi, cea mai puternică
armă a Dumnezeirii. Aici însă, vreau să vă vorbesc despre o cu
totul altă armă. Este vorba despre arma lui Dumnezeu cea
tainică. Vorbind despre ea, vorbim despre iubire şi despre
energia ei cea sfântă alăturată Cuvântului lui Dumnezeu.
Căci şi aceste cuvinte sunt adevărate. Tot ceea ce există
în Univers s-a născut şi există prin forma tainică a iubirii şi a
energiei sacre a Cuvântului lui Dumnezeu.
Din dragostea lui Dumnezeu a fost creată Lumea.
Din dragostea Lui s-a născut Pământul.
Din aceeaşi dragoste s-au născut şi oamenii
Pământului.
Sensul naşterii şi al existenţei omenirii pe Pământ este
găsirea şi realizarea fericirii, aici şi în viaţa de dincolo.
Fericirea este viaţa alături de Dumnezeu.
Fericirea este adevărata viaţă în Dumnezeu.
Iar fericirea cea adevărată este atingerea Mântuirii.

Aş dori ca oamenii să ştie că dragostea primordială a

lui Dumnezeu, exprimată prin Cuvântul Său, a fost şi va
rămâne mereu o sursă sacră de energie. Aceasta curgea,
cândva, nu numai dinspre Dumnezeu înspre om, ci şi dinspre
om înspre Dumnezeu. Deschideţi, aşadar, larg porţile inimilor

- 104 -
 LER

şi sufletelor voastre, să curgă fluvii de iubire înspre cerurile

sfinte! Iar Domnul vă va binecuvânta.
Astfel, îmbrăcaţi în dragoste părintească, veţi cunoaşte,
încă de pe acum, adevărata fericire, pe care Înaltul o revarsă
mereu asupra pământului întreg şi în inimile tuturor copiilor
cerului.

Dragii Mei, prin apariţia lui Satan, comunicarea vie

dintre Om şi Dumnezeu a fost întreruptă. Cu aceasta a fost
întreruptă şi energia sacră necesară vieţii pe Pământ. Rupt de
legătura cea sfântă, omul a rămas singur, fără de ajutor, fără
de iubire, fără de credinţă, fără de ţintă şi fără de putere.
Astfel, el nu mai era în stare să se opună marilor atacuri, atât
de duşmănoase, ale lui Satan.
Astfel, omul pierdut de Dumnezeu a rămas singur.
Singur! Aşa a fost omul pe lume, căci el însuşi s-a
condamnat pe sine să rămână singur, prin îndepărtarea lui de
Dumnezeu. Ce este mai rău, este că, odată plecat de la
Dumnezeu, omul nu mai poate, nu mai este lăsat şi nu mai ştie
să se întoarcă la El.
Tot aşa a rămas şi în zilele noastre, deşi, de acolo, din
depărtare, Dumnezeu îi vorbeşte mereu şi mereu îi face semne
şi îi trimite în ajutor dragostea sa. Păcat, omul nu mai poate
înţelege - şi nici nu face efortul să înţeleagă ! - că nu
Dumnezeu s-a îndepărtat de el, ci el s-a îndepărtat de
Dumnezeu. Astfel, omul căzut este surd, orb şi nesimţitor! Mai
rău, rămâne jos, în murdăria infernală, neştiutor şi fără de
suflet, muncit în mocirla păcatului, înrobit cu totul lucrărilor
infernale ale lumii satanice!
Singur, fără de Dumnezeu şi fără de ajutorul său, omul
nu mai ştie - şi nu mai poate să ştie ! - cum să se ridice din
cădere. Izvorând din satanism, în om apar transformări
infernale în însăşi structura sa primordială, modificându-i-se
alcătuirea originală atât de mult, încât omul devine tot mai
puţin om şi tot mai mult demon! Ca urmare, viaţa lui nu mai
este normală, nici inima şi nici creierul său nu mai prezintă

- 105 -
Ioan Suciu

funcţiunile lor normale şi naturale. Totul rămâne doar un rest

din ceea ce a fost odată. Vorbim despre o stare avansată de
demonizare, când nici măcar suferinţele, deşi incredibile,
necazurile şi bolile de tot felul, nu mai pot fi receptate de
senzorii naturali ai corpului omenesc. În această fază, nu mai
vorbim despre Om, ci doar despre Neom!
Fenomenul incipient al destrucției normalităţii umane
poate fi evidenţiat, adesea, în viaţa de familie, în momentul
apariţiei păcatului, al greşelilor, al neînţelegerilor şi certurilor
de tot felul dintre soţi. Imixtiunea Răului în viaţa de familie
măreşte ruptura de abia începută, semănând ura între
parteneri şi ducându-o mai departe, uneori, până la crimă. Pe
planul mai mare al familiei pământeşti, se poate ajunge la
neînţelegeri masive, de multe ori generatoare de conflicte
armate. Apar războaiele şi, semănând roadele urii, peste tot
stăpâneşte doar duhul morţii. Stăpâneşte Satan!

Fraţilor! Cunoaşteţi cu toţii, în ultimii ani s-au înmulţit

tot mai mult bolile, epidemiile, inundaţiile, vremea rea,
cutremurele, accidentele, focul, crimele, hoţiile şi catastrofele
de tot felul, în timp de duhurile morţii aleargă peste tot
împrăştiind vrajbă şi înghiţind suflete şi inimi nevinovate,
răpite din fiinţa cea vie a Dumnezeirii.

Începând de la Potop încoace, omenirea nu a mai

cunoscut Pacea! Şi nu o cunoaşte nici astăzi ! Căci trupul
Pământului este mutilat.
Planeta întreagă se regăseşte în suferinţă, într-o criză
teribilă din care nimeni nu mai ştie să iasă. Şi, este de înţeles:
din orice greu se poate ieşi numai cu ajutorul lui Dumnezeu.
Dar, ajutorul Lui nu mai este căutat! În locul lui, în fruntea
ţărilor se ridică anarhia, hoţia, violenţa, corupţia şi
desfrânarea. Noii stăpânitori poartă însemnul sodomiei şi al
păcatului, pe când, popoarele lor, fără de credinţă, acceptă
această stricare a trupului lui Dumnezeu. Căci ce sunt

- 106 -
 LER

oamenii, copiii cerului, dacă nu însuşi trup din trupul sfânt al

Tatălui Dumnezeu?

Fraţilor! Dacă toate popoarele suferă crunt din cauza

Răului, poporul român suferă şi mai greu. Rădăcinile Răului
au crescut şi au dat vlăstari în întreaga ţară.
După ce milioane de fii şi de fiice şi-au părăsit ţara,
casele, bătrânii şi copiii, luând drumul străinătăţii, acum li se
mai ia şi ajutorul care le putea veni de la doctori. Aceştia,
împreună cu asistentele medicale, părăsesc ţara cu zecile de
mii, lăsând în urmă un popor amărât, fără de viitor, zbătându-
se bătrân, bolnav, singur şi neajutorat, pentru o zi mai mult de
viaţă şi pentru o bucată de pâine.
Da, în România au crescut florile Răului şi otrăvesc
fiinţa poporului, căci aici, lucrările infernale au fost mai
puternice decât oriunde.
Şi de ce? De ce, acest calvar?
De ce a căzut peste capul românilor tot iadul? Iată
cauzele.
Aici, în România, a fost vatra veche a omenirii. Aici a
fost patria Raiului pământesc.
Aici a fost Grădina Maicii Domnului.
România a fost, şi mai este şi astăzi, Casa Sfinţilor.
În spaţiile văzute şi nevăzute ale Carpaţilor s-au adunat
toate puterile infernului, pentru că, de aici se începe
întemeierea Împărăţiei Cerurilor pe Pământ! Dar, mai ales,
pentru că această ţară este Casa lui Dumnezeu.
Motivele de mai sus au făcut ca, tocmai aici, să se dea
cele mai puternice lupte cu Răul cel Mare. Aici, de mai mulţi
ani, s-a adunat grămadă infernul întreg şi-şi cască gura să
înghită Rămăşiţa poporului lui Dumnezeu, ceea ce a mai
rămas din sufletul neamului. Dar, trebuie să ştiţi, nici
Dumnezeu nu doarme, căci, tot aici, în spaţiile văzute şi
nevăzute ale Carpaţilor, s-au adunat şi luptă fără de ostenire şi
oştirile cerului.

- 107 -
Ioan Suciu

Dragii Mei, astăzi puteţi şi voi afla ceea ce cunoaşte

doar cerul.
Aici, în România, pe pământul mustind de sângele
sfinţilor, s-au dat şi luptele hotărâtoare între cer şi infern.
Aici, în acest loc de sfântă amintire, aduc ştire
poporului nostru că, într-o confruntare de neînchipuit de mare,
puterile iadului au fost bătute iar Satan este din nou încătuşat!
Pământul a fost eliberat de sub puterea mistuitoare a
Demonului. Rămâne ca în viitor să-l curăţăm de urgiile
aruncate asupra lui, timp de mii de ani, de către puterile
satanice, semănând din nou în trupul său florile iubirii!
Rămâne pe umerii românilor, în primul rând, povara
ducerii luptei celei încă neterminate împotriva Răului rămas
încuibat în inima şi în sufletele omenirii întregi, fenomen atât
de distructiv şi la nivelul trupului sfânt al planetei.

Dacă în trecutul omenirii omul trăia o viaţă lungă de

sute de ani, astăzi abia de mai atinge vârsta de 70 de ani! Şi
aceasta, în condiţiile confortului modern! El, omul, creaţia lui
Dumnezeu, el a fost primul ţintă a atacurilor infernale.
Dar, nu numai oamenii au fost victimele atacurilor
demonice, Pământul însuşi, şi însăşi existenţa lui ca planetă, a
intrat în marele plan diabolic de distrugere! De aceea, astăzi,
astrul omului suferă modificări irecuperabile! Rămâne să-l
ocrotim de mână cu Dumnezeu.

Pe de altă parte, izvorând din lucrările infernale,

energiile negative s-au înmulţit şi ele mereu în lumea atât de
nesigură, de schimbătoare şi de mişcătoare a omului şi a
planetei sale.
Acum, după ce foarte de curând s-au clătinat temeliile
universului, se pune întrebarea dacă mai este ceva de salvat,
dacă mai este ceva de recuperat!
Iar Eu, Iisus Hristos, vă zic vouă: sămânţa vieţii adusă
de Dumnezeu pe Pământ, aceasta trebuie recuperată, salvată
şi înnoită!

- 108 -
 LER

Dar cum oare, cum s-ar putea regenera Pământul?

Iată că Pământul - şi viaţa lui - se poate reînnoi, în chip
minunat, prin refacerea energiei ancestrale existentă cândva
ca un fluid viu între cer şi Pământ, între om şi Dumnezeu!
Refacerea acestei energii sacre se poate realiza prin
uniunea dragostei terestre cu cea divină, prin îngemănarea
cerului cu ţărâna, prin amplificarea puterilor cereşti cu cele
ale cuvântului şi iubirii omeneşti, mai ales prin puterea sfântă
a rugăciunii comune. Căci rugăciunea comună este tăria
Cuvântului lui Dumnezeu, generatorul cel mai mare de energie
sacră comună.
Iată cum, dragostea adevărată, izvor de nesfârşită
sfinţenie şi de energii înmiite, devine ea însăşi, alături de
puterea rugăciunii, izvor de neegalată energie divină. Aceasta,
amplificată de Lumina Cuvântului de Sus, se transformă în
arma cea tainică împotriva lui Satan, a infernului şi a
Apocalipsei sale.
Aşadar, soluţia marilor probleme ale prezentului şi
viitorului se regăseşte în reconectarea Om-Dumnezeu, prin
refacerea energiei sacre terestre şi prin lucrarea de lumină a
Duhului Sfânt, desfăşurată la nivel universal.
Să ne adunăm dar împreună în lupta împotriva
stăpânirii Răului, să ne luminăm şi să ne iubim unul pe altul şi,
tot împreună, să iubim Pământul, să-l ocrotim şi să-l aducem
în taina rugăciunii!

Ca o îmbărbătare nouă, de încheiere, rostită tot de pe acest

petec drag de pământ, vă dau o veste mare, pe care nici măcar
nu aţi îndrăznit să o visaţi.
Dumnezeu, Marele şi Bunul Dumnezeu, a coborât din
nou pe Pământ şi, în chiar aceste zile, păşeşte pe pământul
sfânt al României!
Bucuraţi-vă, căutaţi-L şi vă duceţi la El!

- 109 -
Ioan Suciu

XVI

-Doamne, cred că toţi cei care vor cunoaşte cuvintele

tale, vor înţelege frumuseţea şi adevărul lor şi, mai ales, vor
înţelege dragostea ta cea mare pentru oameni. Despre o mai
frumoasă iubire decât aceea care de la tine vine, nici nu se
poate povesti!
-Vino cu Mine! spuse Iisus. Să mergem înăuntru. Mai
apoi, luându-mă ocrotitor de mână, se întoarse înspre navă şi
păşi încet înapoi înspre scara de urcare. Îl urmai tremurând în
continuare de emoţia copleşitoare a momentului.
-Linişteşte-te, îmi spuse Iisus, urcând scara rulantă de
mână cu mine înspre intrarea în aeronavă. În curând te vei
găsi în faţa Tatălui Dumnezeu. Păstrează-ţi puterile pentru
Marea Întâlnire!

Intrarăm în navă. Un culoar circular se întindea în

stânga şi în dreapta noastră. Iisus o luă înspre dreapta şi-mi
făcu semn să-l urmez. După ce făcurăm câţiva paşi, Iisus se
opri şi îmi zise:
-Am ajuns. Acum respiră adânc şi aşteaptă! Apoi
deschise o uşă în peretele din stânga, intră înăuntru şi închise
uşa la loc.
Simţii că mă pierd.
Peste câteva clipe uşa se deschise. Iisus mă luă din nou
de mână şi mă trecu pragul într-o cameră mare, plină cu peste
douăzeci de fiinţe îmbrăcate în lumină. Deşi emoţionat peste
măsură, am putut remarca, toate persoanele dinăuntru erau

- 110 -
 LER

aşezate pe scaune, iar acestea alcătuiau un cerc mare, întins pe

întreaga sală.
În mijlocul odăii ieşeau în evidenţă două figuri de artă
ce păreau vii, de peste doi metri înălţime. Una era o cruce
sclipitoare din lemn, pe care am recunoscut-o ca fiind Crucea
lui Iisus. Cealaltă figură era tot o cruce, cu capetele îndoite spre
dreapta, sub formă de svastică. Părea să fie alcătuită dintr-un
material albastru, cu ape mişcătoare. În spatele scaunelor, de
jur-împrejurul sălii, se mişcau alte persoane, aşezate în faţa
unor ecrane uriaşe.
Privind chipul lui Iisus, am observat că şi el era acum
într-un glob de lumină, precum toţi cei de faţă.
-Doamne, l-am adus pe Ardu, spuse Iisus, înclinându-se
în faţa unui bărbat înalt, cu chipul foarte tânăr, aşezat în
scaunul din fruntea încăperii.
-Îţi mulţumesc, dragul meu, îi răspunse lui Iisus tânărul
domn.
-Să facem prezentările, spuse Iisus. Măria-Ta, acesta
este Ardu. Ardu, te prezint Marelui Ler Dumnezeu.
Emoţionat peste poate, cu inima mică şi speriată ca o
vrăbiuţă, am îngenuncheat în faţa Marelui Ler, plecându-mi
capul până la pământ.
Tânărul domn se ridică înfăşurat într-un glob lumină,
frumos şi înalt de peste doi metri, şi grăi:
-Fii binevenit în mijlocul nostru, fiul Meu! Eu sunt Cel
căruia ţi-ai înălţat rugăciunile tale. Sunt Ler, Împăratul
Cerurilor. Îţi mulţumesc pentru credinţa ta. Vreau să ştii că
fiecare cuvânt al rugăciunilor tale l-am ascultat. Astăzi trăieşti
ziua confirmării credinţei pe care mi-o porţi. Cândva, eram
Împăratul Ţării Raiului. De acum 5500 de ani, de când am
părăsit Pământul, nici un om muritor nu mi-a mai văzut faţa.
Doar îngerii şi sfinţii cerului. Tu eşti primul dintre oameni
care mă întâlneşte. Cred că te poţi considera fericit. Şi Eu sunt
fericit, dragul meu, sunt fericit că aici, pe pământul iubirii
Mele, mai este încă credinţă adevărată. Fii binecuvântat,

- 111 -
Ioan Suciu

dragul meu şi binecuvântată fie ţara aceasta sfântă, împreună

cu toţi oamenii ei!
-Acum, dă-mi voie să te prezint Sfintei Maria, spuse
Domnul.
La aceste cuvinte, o tânără de o negrăită frumuseţe,
aşezată în dreapta Domnului, în braţe cu un copil mic şi cu alţi
doi ce se ţineau de rochia ei, înclină uşor capul şi îmi vorbi cu
un zâmbet cuceritor:
-Mă bucur să ne întâlnim, dragul Meu! Iată, aceştia
sunt copiii noştri.
Fâstâcit, nu ştiam ce să fac şi ce să spun. Aşa că am
tăcut, rămânând în continuare cu capul plecat.
-Aici, dragul Meu, îl ai în faţă pe Ghio, Sfântul Duh, îl
prezentă Domnul pe un înger tânăr din stânga sa.
-Fii binecuvântat, dragul meu! răspunse Sfântul.
-Doamne, îngăduie-mi să-l prezint pe Ardu Sfintei Tale
Familii, vorbi din nou Iisus.
-Bine, dragul Meu, fă prezentările, răspunse Ler.
-Ardu, te rog ridică-te! mai spuse Iisus, ajutându-mă să
mă ridic din închinare. Vreau să-l cunoşti pe Lucifer, Marele
Înger al Luminii, continuă Iisus. Nu, nu te speria, spuse
Domnul zâmbind. Lucifer nu este acelaşi cu Satan...
-Fii binevenit, dragul meu! răspunse Lucifer, salutându-
mă cordial cu mâna dreaptă.
-Această doamnă încântătoare este Maria, sfânta Mea
soţie, spuse Iisus. Ea este împreună cu Mine încă din vremurile
vechi ale Ţării Raiului, continuă Iisus. Scripturile Noului
Testament nu amintesc despre aceasta dar, şi acum 2000 de
ani, eu eram căsătorit cu ea.
-Dragă Ardu, mă bucur să te cunosc, rosti soţia
Mântuitorului.
Iisus continuă prezentările:
-Sfântul Mihai.
-Sfântul Gavril.
-Sfântul George.
-Sfântul Rafael.

- 112 -
 LER

-Sfântul Uriel.
-Sfântul Barbiel.
Urmară alţi îngeri, al căror nume nu mi-l mai amintesc
cu exactitate. Cu toţii înclinară din cap, salutându-mă cu un
zâmbet prietenos.
-Acum, te rog să fii atent la acest aparat, continuă Iisus,
arătându-mi un ecran ca cel de televiziune, mare cât un perete
de casă. Trebuie să ştii că te găseşti în faţa unui cronovizor.
Acest aparat poate arăta, verbal şi în imagini, trecutul,
prezentul şi viitorul. Să facem un mic test. Pune-i o întrebare.
Şi Iisus apăsă pe un buton roşu.
Mă sfiam să pun întrebări, deşi aveam atâtea. Ce aş
putea să-mi permit acuma? Mă gândeam să întreb de când
trăiesc oamenii pe Pământ... Nu-mi terminasem bine gândul,
când cronovizorul clipi de trei ori şi vorbi:
-Răspunsul este: Omul s-a născut pe Pământ în anul
12447 î.Hr.
Uluit de cele auzite, m-am gândit: „deci, Evanghelia
tainică are dreptate...”
Aparatul clipi din ochi şi vorbi din nou:
-Da, Evanghelia Tainică are dreptate. Mare minunăţie!
Nu terminasem bine gândul de gândit, că mă şi aştepta
răspunsul!
-Deci, acest aparat ştie tot şi poate răspunde la toate
întrebările? îl întrebai uluit pe Iisus.
În locul Lui, aparatul clipi din nou de trei ori:
-Da, cronovizorul lui Ler poate răspunde la toate
întrebările.
Iisus manevră din nou aparatul. Acesta tăcu.

-Dragul Meu, aş dori să trimit o scrisoare oamenilor,

spuse în continuare Mântuitorul. Iată, citeşte manuscrisul
acesta, îmi zise Iisus, întinzându-mi o coală albă, scrisă de
mână cu cerneală albastră. Deasupra, în loc de titlu, scria:
Scrisoare de dragoste.

- 113 -
Ioan Suciu

XVII

Dragii Mei, copiii Mei dragi, voi nu Mă cunoaşteţi. Iar

cei ce Mă cunoaşteţi, Mă ştiţi doar din Sfânta Scriptură. Iată,
sunt aici, alături de voi şi, pentru că vă puneţi atâtea întrebări,
vreau să aflaţi de la Mine întreg adevărul.
Să începem cu Noul Testament. Aflaţi, dragilor,
Cuvântul Sfintei Scripturi este adevărat. Eu sunt inspiratorul
acelor cuvinte şi, tot Eu, sunt acela care a însufleţit aceste
pagini. Eu sunt Domnul Învierii, Fiul lui Dumnezeu. Şi,
această scrisoare am scris-o Eu însumi, cu mâna Mea.

Copiii Mei, Eu şi cu Tatăl Meu, Ler Dumnezeu, suntem

împreună din eternitate, dintru începuturile veşniciei.
Împreună am modelat universul întreg şi, tot împreună, am
suflat în el duhul de viaţă dătător.
Când a venit rândul Pământului, am pus în el toată
dragostea noastră. L-am împodobit cu toate darurile şi cu
toate frumuseţile, ca pe un pom de sărbătoare.
Aici, a spus Domnul, vom face Grădina Raiului!
Şi Rai am făcut din Pământ!
Mai apoi, pe când totul era pregătit, am coborât pe
Pământ. În acele zile planeta a cunoscut cea mai mare
sărbătoare: Naşterea Omului, eveniment petrecut în marea
binecuvântare a lui Ler Dumnezeu şi a Sfintei Maria.
Atunci Pământul i-a cunoscut pe oameni.
Atunci am văzut toată frumuseţea copiilor lui
Dumnezeu şi am locuit cu ei pe Pământ. Dar, de cunoscut,
însă, i-am cunoscut cu mult mai înainte de a se naşte. I-am

- 114 -
 LER

cunoscut încă din vremea când erau doar un vis în visul

Domnului.
Încet-încet, oamenii s-au înmulţit, Pământul devenind
leagănul unei omeniri întregi. Dar, chiar şi atunci, vă
cunoşteam pe toţi, de pe când încă nu eraţi modelaţi în
pântecul mamelor voastre.
V-am cunoscut, vă ştiu şi vă iubesc pe toţi aşa cum doar
Tatăl şi Mama voastră vă pot iubi.
V-am cunoscut, pentru că voi, oamenii, sunteţi Copiii
lui Dumnezeu iar El este Tatăl vostru. Şi, aşa cum ştiu totul
despre ceea ce se mişcă pe Pământ, ştiu totul şi despre voi.
Vă cunosc fiecare gând, fiecare mişcare a corpului şi
fiecare bătaie a inimii voastre.
Vă cunosc până şi visele voastre cele mai ascunse.
Vă cunosc şi vă iubesc, aşa cum v-am iubit şi acum
2000 de ani, când voi, oamenii, m-aţi cunoscut ca om pe
Pământ.
Da, copiii Mei, v-am iubit şi vă iubesc atât de mult,
încât, pentru ca voi să puteţi avea viaţa veşnică, am suportat
chinurile morţii, dar nu a morţii omeneşti, ci a morţii
infernale! Însă nu doar moartea a fost confirmarea dragostei
Mele. Odată cu minunea Învierii, pe lângă dovada existenţei
lui Dumnezeu aţi primit-o şi pe aceea că Eu, Iisus, sunt însuşi
Fiul Său!
Acum, la 2000 de ani de la Învierea Mea, m-am întors
din nou pe Pământ, după cum am promis şi strămoşilor voştri.
Poate vă întrebaţi ce mă aduce astăzi aici?
Dragostea. Dragostea faţă de voi. Aceeaşi dragoste, pe
care am avut-o pentru voi de la începutul lumii voastre, m-a
adus astăzi din nou pe Pământ.
Acum, doresc ca dragostea mea să înflorească în
inimile voastre, precum a înflorit şi în inima mea. Căci
dragostea mea este fără de moarte. Iar cei care primesc
dragostea mea, sunt mai tari decât moartea.
De aceea, inima mea adresează o chemare inimilor
voastre:

- 115 -
Ioan Suciu

Veniţi la Mine!
Cine vine la Mine, la Tatăl Meu şi la Mama Mea vine.
Eu sunt Cheia tuturor lucrurilor.
Eu sunt Cheia Împărăţiei Cerurilor.
Eu sunt Iubirea, sunt Lumina şi vă sunt Mântuirea.
Lăsaţi-Mă dar să vă alint la pieptul Meu.
Veniţi pe drumul Meu, cunoaşteţi Adevărul Meu şi trăiţi
viaţa pe care Eu v-am dăruit-o!
Şi, aşa cum Eu vă iubesc, iubiţi-l şi voi pe Tatăl Meu,
pe mama Mea şi iubiţi-mă şi pe Mine, căci prin Mine veţi
cunoaşte iubirea nemuritoare şi nemărginirea veşniciei!
Cât despre dovada dragostei Mele, pe aceasta o găsiţi
în însăşi taina Revenirii Mele pe Pământul zilelor din urmă.
Am venit ca aici şi acum să trăiesc alături de voi viaţa
voastră.
Am venit ca voi să trăiţi pe Pământ viaţa mea.
Am venit să vă ridic din întunericul stăpânirii Răului.
Am venit să vă trezesc sfinţenia din voi.
Am venit să vă vindec de bolile şi de suferinţele voastre.
Am venit să vă dau ajutorul Sfintei Cruci şi al Învierii.
Am venit să vă deschid viaţa cerurilor.
Lăsaţi-Mă dar să vă adorm în haine curate şi să vă
trezesc în sfinţenie. Căci Sfinţenia este haina în care vreau să
vă îmbrac.
Lăsaţi-Mă să vă închid ochii la ivirea zorilor şi la
apusul soarelui.
Lăsaţi-Mă să vă iau cu mine odată cu sărutul morţii.
Lăsaţi-Mă să vă deschid ochii întru fericirea cerească
şi viaţa veşnică.
Lăsaţi-Mă să vă dăruiesc Mântuirea!
Lăsaţi-Mă să vă dăruiesc Nemurirea!
Lăsaţi-Mă să vă fiu Frate şi Tată adevărat!
Lăsaţi-Mă să vă fiu Ocrotitorul, Salvatorul şi
Dumnezeul vostru!

Io Iisus, Fiul lui Dumnezeu.

- 116 -
 LER

XVIII

Vom vorbi acum despre o mare durere a Tatălui Meu.

Spre vindecarea ei am coborât noi pe Pământ. Cum este
vremea despecetluirii tainelor, şi această taină trebuie să o
cunoaşteţi. Astăzi v-o descopăr vouă spre ştiinţă şi luare-
aminte:
Planeta Pământ este în mare pericol! Dacă oamenii nu
vor asculta de sfaturile Mele şi o vor necinsti mai departe
făcând lucrările demonilor şi ale duhului Răului, în curând,
Pământul va cunoaşte zbaterile sfârşitului!
Mai mult, trebuie să mai ştiţi că trăiţi zilele Judecăţii de
pe Urmă! Ce este această judecată cred că aţi aflat cu toţii. Cei
care nu ştiţi, grăbiţi-vă să aflaţi!
Judecata de pe Urmă este judecarea cerurilor şi a
pământurilor, este judecata dăinuirii omului pe Pământ, este
judecata vieţii şi a morţii.
Judecata a început şi se va termina în curând. Unii
dintre voi vor trăi acel timp.
Reţineţi sfârşitul Judecăţii: anul 2038! Acel timp nu este
prea departe.
Număraţi zilele. Număraţi anii.
Până atunci, vă mai rămâne de aşteptat doar o frântură
de timp. Osteniţi-vă să o folosiţi cu înţelepciune şi ţineţi minte:
O viaţă vi s-a dat, o cale aveţi şi o singură şi nemaipomenită
Mântuire. Iar Mântuirea poartă Numele Meu.
M-aţi aşteptat vreme îndelungată. Credeţi-Mă, si Eu am
aşteptat cu nerăbdare în acest timp. Iată, astăzi sunt din nou pe

- 117 -
Ioan Suciu

Pământ şi vă pot vorbi iarăşi, precum am făcut în urmă cu 2000

de ani:
Poporul care trăia în întuneric a văzut lumină mare.
Cunoaşteţi aceste cuvinte din cartea sfântă. Dar, ceea ce nu
cunoaşteţi, este că voi, românii, sunteţi acest popor şi că vouă
vă este dată lumina cea din ceruri cernută!
Astăzi, vă pot spune, aşteptarea voastră nu a fost în
zadar.
Astăzi trăiţi zilele Reîntoarcerii lui Dumnezeu printre oameni!
Căci Eu sunt lângă voi, şi alături de voi, pe pământul bucuriilor
şi tristeţilor noastre.
Am venit să împlinim cuvântul lăsat vouă drept
Moştenire.
Bine v-am găsit!
Veniţi în braţele Mele!
Veniţi să salvăm şi să înflorim grădina peste care s-a
aşezat Sfânta România Mare - Împărăţia Cerurilor.
Veniţi să reconstruim din nou Raiul pe Pământ. Căci
vouă vă este dată fericirea acestui timp, iar voi sunteţi
moştenitorii Tatălui ceresc.
Veniţi să vă dăruiesc fericirea!
Veniţi să vă fiu Domn, Împărat şi Dumnezeu!
Veniţi să trăim împreună porunca cea mai dragă a
inimii Mele:
„Să ne iubim unii pe alţii! Ca-ntr-un gând să
mărturisim!”

Fraţilor, ascultaţi cu atenţie ceea ce am a vă spune.

În aceste zile, din mila bunului Dumnezeu, fiecărui om
îi este iarăşi deschis drumul tainic de trăire, de comunicare şi
de conversaţie directă cu Domnul cerurilor. Acest mijloc de
intercomunicare cu divinitatea, mijloc ce a mai existat şi în
vechime, v-a fost întotdeauna deschis, numai că voi, din
păcate, de mult, de mult prea mult timp l-aţi negljat şi părăsit,
mai apoi, l-aţi uitat cu totul. Odată cu pierderea acestui dar aţi
rămas săraci şi orfani, căci l-aţi pierdut pe însuşi părintele

- 118 -
 LER

voastru!
Iată, prima Mea grijă faţă de voi este să vă ajut să puteţi
reînnoda firul rupt altădată. Sunt aici şi vă voi învăţa din nou
calea apropierii de cele sfinte, căci El, Domnul, credinţa şi
dragostea voastră o aşteaptă.

Prima învăţătură a ajungerii la Dumnezeu este Iubirea

voastră.
Veniţi la Marea Întâlnire cu El, pe pământul României!
Veniţi să găsim împreună izvoarele cunoaşterii şi ale
luminii celei de sus.
Veniţi să celebrăm Liturghia Învierii. Căci cuvintele ei
sunt un prim loc de întâlnire între om şi divinitate.
Bucuraţi-vă, aşadar, de viaţa pe care o puteţi trăi, din
nou, cu noi şi alături de noi.
Bucuraţi-vă de Darul Sfinţeniei şi al Iubirii noastre!
Aşa că, dragii Mei, haideţi să îngenunchem la picioarele
lui Ler şi, astfel, să primiţi binefacerile pe care numai Domnul
vi le poate aduce şi dărui!

Vă rog să Mă credeţi, chiar şi în acest moment trăiţi o

minune. Căci şi în Scrisoarea Mea de dragoste îl întâlniţi pe
Dumnezeu! De aceea, iată ceea ce am a vă spune.
Citind ori ascultând cuvintele Mele, îl ascultaţi pe
Domnul. Căci Eu şi cu Tatăl Una suntem, iar cuvintele Mele
sunt cuvintele Lui. Ţineţi minte, dragostea Mea pentru voi este
veşnică şi veşnică este şi dragostea Tatălui Meu!
Ascultând cuvintele Mele şi înţelegându-le, veţi fi mai
bogaţi cu toţii. Ele vă vor aduce alinare şi mângâiere, vindecare
şi speranţă. Ele vor lumina viitorul vostru şi al omenirii întregi.
Vor fi un far, nu numai pentru oameni, ci pentru tot ceea ce se
mişcă şi înseamnă viaţă pe Pământ. Cât despre ţara noastră,
România, cuvintele Mele trebuie să fie pâinea cea de toate
zilele, dată vouă spre Mântuirea neamului întreg.

- 119 -
Ioan Suciu

Dragii Mei, gândindu-mă la reacţia voastră la citirea

cuvintelor Mele, mă întristez. Ştiu că mulţi dintre voi veţi
surâde neîncrezători.
Vă pot înţelege. Şi vă pot ierta.
Credeţi-Mă, nu veţi pierde nimic dacă veţi face efortul
de a Mă asculta. Nu veţi pierde nimic nici dacă veţi încerca să
îmi daţi crezare. Cu timpul veţi cunoaşte, veţi înţelege şi veţi
crede că toate cuvintele Mele din inima lui Dumnezeu vin şi
exprimă Adevărul Lui.
Aştept momentul luminării voastre.
Atunci veţi pricepe că lumina şi adevărul vin doar de la
Dumnezeu. Astăzi, chiar dacă vă miră noutatea şi minunea
evenimentului, Cel care stă în faţa voastră şi vă grăieşte, în
mod atât de omenesc, este însuşi Iisus, Fiul lui Dumnezeu,
acelaşi care acum 2000 de ani a învins moartea satanică,
înviind din morţi. Eu sunt Acela şi Eu am fost mai tare decât
Infernul. Fiţi şi voi mai tari decât duhurile Răului!
Lăsaţi în urma voastră Păcatul!
Dăruiţi-vă vieţii celei sfinte!
Credeţi în Învierea Cea de a treia zi !
Credeţi în Adevărul Duhului Sfânt!
Credeţi în dragostea Sfintei Maria!
Credeţi şi păşiţi pe Calea Mântuirii!

Copii ai Marelui Ler! Credeţi în cuvintele Mele, căci

Eu, Cel care vă iubeşte dintru eternitate, sunt şi Cel care, în
chiar acest tainic ceas, vă vorbeşte de pe pământul durerilor,
chemând şi binecuvântând inimile şi sufletele voastre, alături
de Sfânta Maria, Cea care, şi Ea, împreună cu Mine, la voi a
venit şi în fericirea cerească vă cheamă.
Dacă aveţi îndoieli, duceţi-vă cu gândul la viaţa Mea de
acum două milenii, păşiţi alături de drumul calvarului Meu şi
urcaţi cu Mine pe crucea Golgotei. Mai apoi fiţi martorii
Învierii Mele. Căci Învierea rămâne veşnic dovada că eram, cu
adevărat, trup şi suflet din Dumnezeul cerurilor.
Dragii Mei, în calitatea de Fiu al lui Dumnezeu şi de
Judecător al Cerurilor, vă binecuvântez prin însăşi cuvintele

- 120 -
 LER

acestei cărţi. După ce veţi afla mesajul ei, strigaţi-l pe

Dumnezeu! Şi rugaţi-l să se arate mai degrabă neamului
omenesc!
Căzând în genunchi în această poiană din Grădina
Maicii Domnului, Mă rog să vă binecuvânteze să vă ocrotească
Marele Dumnezeu, să vă ajute şi să vă primească toate
rugăciunile şi cererile voastre. Mă rog inimilor şi sufletelor
voastre sfinte şi, într-un gând cu bunul Dumnezeu, vă chem să
vă întoarceţi la adevărata credinţă!
Veniţi cu Mine să fim cu toţii o inimă mare în marea
inimă a lui Ler Dumnezeu!
Veniţi cu gândurile, cu dorinţele, cu rugăciunile, cu
durerile, cu plângerile şi cu întrebările voastre toate! Acestea
vor ajunge la Tatăl prin taina rugăciunii, scara de lumină spre
cer, pe care tot El v-a dăruit-o.
Veniţi pe poteca cea strâmtă, luminată de o mare şi
negrăită iubire! Aici, pe acest drumeag, veţi întâlni lumina şi
iubirea cea adevărată, cea care din Dumnezeu izvorăşte. Mai
apoi, pe acelaşi drum, veţi primi şi răspunsurile aşteptate şi vă
veţi înveşmânta în haina sfinţeniei luminate. Trebuie doar să
credeţi în asta. Trebuie doar să fiţi tari în credinţa voastră.

Fraţilor! Deschideţi-vă larg ferestrele inimilor voastre!

Deschideţi larg porţile să intre Împăratul Măririi!
Cei care nu vor avea destul curaj să vorbească personal
cu Dumnezeu, o vor putea face prin intermediul altor vorbitori.
Aceştia pot fi oamenii sfinţi, monahii şi călugăriţele, preoţii şi
duhovnicii voştri, cei înnobilaţi cu haina Sfântului Duh. Pe
aceştia să-i ascultaţi şi, împreună cu ei, să veniţi la Marea
Întâlnire de sub Crucea Veşnicei Învieri!

Un cuvânt mai am de adăogat, dragul Meu, despre acest

timp şi despre minunile sale.
Timpul pe care astăzi îl trăim, este timpul minunilor lui
Dumnezeu. Este timpul sfârşitului stăpânirii păcatului şi al
Răului cel Mare asupra Pământului.

- 121 -
Ioan Suciu

Este timpul sfârşitului lumii satanice.

Este timpul Marii Veniri a lui Dumnezeu pe Pământ.
Este timpul întemeierii regatului divin care uneşte
cerurile cu Pământul.
Este timpul Marii Uniri a bisericilor creştine şi a tuturor
religiilor Pământului sub mantia unificatoare a Credinţei
Ortodoxe a Bisericii României.
Este timpul Marii Uniuni a ţărilor şi popoarelor adunate
împreună în Sfânta România Mare.
Instaurarea Împărăţiei Cerurilor pe Pământ înseamnă
că au sosit şi vremurile alegerii limbii române ca limbă oficială
a întregii împărăţii, limba română fiind limba primordială şi
moştenirea de sfinţenie a lui Ler Dumnezeu, coborâtă din
ceruri şi dată în dar primilor oameni.
Ajuns în acest moment, sunt silit să spun câteva cuvinte
şi despre Războiul Cel Mare purtat în chiar acest timp între cer
şi infern. Căci, zilele de astăzi, supranumite şi Zilele de pe
Urmă, marchează confruntarea finală dintre Puterile Cerului şi
cele ale infernului satanic.
Cât despre voi, sfinţi şi îngeri ai cerului aflaţi pe
Pământ, a sunat ceasul începerii misiunilor voastre. Treziţi-vă
şi porniţi lupta cea sfântă alături de cetele îngereşti, ca soldaţi
ai cerului, în Războiul Cuvântului lui Dumnezeu contra
demonilor şi a duhurilor iadului, împotriva activării şi
desfăşurării în continuare a programului Apocalipsei satanice.
Pentru voi, cei din neamul românilor, Rămăşiţa
poporului trăitor în întuneric, astăzi sună goarna deşteptării
gloriei voastre, ca o mare inimă şi un mare popor. Astăzi,
Lumina lui Dumnezeu străluceşte peste slava Carpaţilor.
Astăzi, peste mormintele voastre, cornul lui Dumnezeu
a sunat nu numai trezirea sfinţilor, ci şi Învierea Morţilor şi
începerea Marii Lucrări de Salvare a Pământului, operaţie de
proporţii universale, săvârşită de către puterile cereşti în uniune
cu cele pământeşti. La această lucrare este chemat să participe
tot cerul şi omenirea întreagă.
După cum vedeţi, acest timp este al minunilor celor

- 122 -
 LER

mari şi nemaipomenite. Să-l trăim în dragoste faţă de

Dumnezeu şi credinţa Sa, căci, prin mila lui Dumnezeu, vom
cunoaşte, în curând, un cer nou şi un Pământ nou. Vom
cunoaşte o nouă ordine a tuturor lucrurilor. Iar Arătarea lui
Dumnezeu este semnalul marilor miracole ale vremurilor de pe
urmă.

Iată, Judecătorul Cerurilor şi-a început lucrarea.

Pregătiţi-vă pentru Marea Judecată! Nimeni nu poate
scăpa de ea!
Luaţi aminte!
Timpul dăruit spre ispăşirea păcatelor şi pentru intrarea
în sfinţenie este scurt, repede trecător şi nu mai poate fi
prelungit!
Folosiţi fiecare zi ce v-a rămas pentru rugăciuni de
ieretare a păcatelor, pentru comuniunea cu trupul şi sângele
Fiului lui Dumnezeu, minune dăruită vouă prin taina Sfintei
Euharistii!
Oameni buni! Curăţaţi-vă de răutăţile vieţii!
Spălaţi-vă inima în sângele Meu, al legii celei noi, care
pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor!
Fiţi pregătiţi pentru a vă întâlni curaţi cu Judecătorul
Lumii! Eu sunt acel Judecător! Dar, sunt şi rămân - şi în
veşnicie - Domnul Iubirii şi Împăratul Mântuirii!

Amin!

- 123 -
Ioan Suciu

XIX

-Cealaltă scrisoare pe care doresc să ţi-o încredinţez

poate aduce o mare spaimă în sufletul cititorilor, spuse Iisus,
scoţând din sân încă o coală de hârtie. Pentru a preveni orice
tulburare, trebuie să fiţi tari, iubitori şi total crezători lui
Dumnezeu. Vă rog să ţineţi minte: numai printr-o mare iubire
şi o credinţă nestrămutată, veţi învinge Răul răspândit peste
toată faţa pământului!
-Te rog, citeşte scrisoarea, continuă Iisus.
Tremurând din adâncul inimii, am luat în mână coala de
hârtie, am desfăcut-o şi am început să citesc cuvintele semănate
de Mâna Domnului:

„Dragii Mei, copiii Mei,

Într-un ceas când omenirea Pământului trăieşte
urmările unor mari şi ameninţătoare lucrări infernale, iubirea
ce v-o port Mă îndeamnă să vă fac cunoscută starea reală a
lumii omeneşti şi a planetei Pământ.
Cu credinţă în Adevărul lui Dumnezeu, mă simt obligat
să scriu următoarele:
Omenirea trăieşte astăzi timpurile programate ale
Apocalipsei!
Dragii Mei, în aceste clipe grele, ţineţi minte cuvintele
Celui care vă este lumină pe drumul spre veşnicie: Ler
Dumnezeu. Căci El este nu numai Făcătorul, ci şi Ocrotitorul
Creaţiei Sale, chiar şi în acest timp al marilor catastrofe
planetare!

- 124 -
 LER

Este fără de îndoială că evenimentele ultimilor ani,

încălzirea climei, stricarea ciclului anotimpurilor, topirea
gheţarilor, erupţiile mereu mai dese şi crescătoare ale
vulcanilor, incidenţa cutremurelor şi, mai ales, ale celor
pricinuitoare de uriaşe valuri tsunami, apariţia mereu şi mereu
a noi boli necruţătoare şi a germenilor tot mai rezistenţi
pricinuitori de stricăciuni vieţii omului, plantelor şi
animalelor, marile distrugeri ale straturilor protectoare de
ozon ale planetei, trăirea omenirii în păgânătate şi fără de
Dumnezeu, existenţa în multe ţări, chiar oficială, a
monstruozităţii sodomiei, în ciuda tuturor cuceririlor educaţiei,
culturii, tehnicii şi ştiinţei, şi cu toate noutăţile şi descoperirile
întăritoare ale credinţei creştine, apariţia marilor crize
politice, sociale, financiare, de producţie şi alimentare, lăsarea
în suferinţă, în chiar zilele noastre, a unei mari părţi a
populaţiei lumii, părăsită de comunitatea mondială, muritoare
de foame şi uscată de sete, fără asistenţă medicală şi socială,
sclavia modernă a femeilor şi a copiilor, continua luptă pentru
materii prime şi pieţe de desfacere, concurenţa dintre puteri,
state, sisteme comunitare şi orânduiri sociale, creşterea
nestăpânită a producţiei armelor de distrugere în masă,
războaiele nesfârşite şi conflictele permanente de pe faţa
Pământului, distrugerea florei şi a faunei şi otrăvirea
suprafeţei terestre, poluarea crescândă şi încă de neoprit a
atmosferei Pământului, otrăvirea apelor, defrişarea continuă a
pădurilor, exploatarea fără de socoteală a bogăţiilor interne
ale Pământului, a rezervelor de combustibili şi a materiilor
prime, grevele, demonstraţiile şi nemulţumirea generală a
oamenilor, instabilitatea guvernelor, modificarea
considerabilă a axei terestre, explozia drogurilor şi folosirea
lor în toate ţările, existenţa în masă a bombelor atomice,
biologice şi chimice, creşterea populaţiei Pământului şi lipsa
ei de un ţel în viaţă, şomajul crescând şi inexistenţa unui viitor
asigurat omenirii, creşterea vertiginoasă a activiţăţilor

- 125 -
Ioan Suciu

criminale ale organizaţiilor islamice teroriste, toate aceste

enumerări sunt probleme reale şi cotidiene de nivel global. Ele
duc la destabilizarea vieţii şi la războaie, la lipsa de sens a
existenţei şi la întrebarea îngrijorătoare dacă totul nu este
altceva decât o fază de evoluţie planetară finală, conformă
stricăciunilor prezise de blestemul satanic ascuns în cuvântul
Apocalipsei.
Periculozitatea actuală în care se zbate Pământul şi
existenţa vieţii omeneşti sub o perpetuă ameninţare, precum şi
previziunile Cuvântului lui Dumnezeu, totul ne vorbeşte despre
o fază înaintată în lucrarea satanică a puterilor infernale.
Ameninţarea sub care trăieşte omenirea creează
posibilitatea declanşării, în orice moment, a unor conflicte şi
catastrofe umane cu extindere planetară, cu efecte şi incidenţă
finală.
Marele adevăr este că însăşi existenţa zilei de mâine,
este sub semnul întrebării!

În aceste condiţii, vă rog, fraţii Mei, aveţi grijă! Ceea

ce vă vorbesc este adevărat. Apocalipsa nu este învăţătură de
rugăciune. Ea poate însemna sfârşitul lumii.
De aceea, vă invit să meditaţi la puterea inegalabilă
a Cuvântului lui Dumnezeu!
Cuvântul dăruit de Dumnezeu este fiinţă vie, nu este
zbor fără de viaţă în cele patru vânturi, este o forţă
covârşitoare, creatoare şi distrugătoare.
Gândurile sunt cuvinte devenite materie, ele definesc şi
creează materie, atât de mare este taina şi puterea lor!
Cuvântul lui Dumnezeu a creat materia iniţială,
cerurile şi pământurile, Universul cel nesfârşit.
Aflaţi că şi cuvintele omului au taina şi puterea lor.
Doar sunt parte din sfinţenia şi din taina Cuvântului lui
Dumnezeu.
Vă repet, cu aceste cuvinte şi în această limbă,
Dumnezeu a poruncit Creaţia Lumii!
Dar, Cuvântul poate mai mult decât să creeze! Şi, de
altfel, chiar de vă veţi înfiora, trebuie să aflaţi, înafara

- 126 -
 LER

Cuvântului lui Dumnezeu mai există şi cuvântul lui Satan!

Ceea ce ne îngrijorează fără de margini este efectul cuvântului
său, răuvoitor. Acesta, multiplicat de puterea duhurilor, a
demonilor şi a energiei vitale a mulţimii oamenilor căzuţi în
păcat, poate produce Moartea infernală!
După cum puteţi înţelege, cuvântul omului posedă nu
numai puteri creative ci şi distructive, după cum este folosit,
rostit sau chiar şi numai gândit de către mintea omenească!
Cuvântul este posesorul şi purtătorul unor energii
incredibile.
Cuvintele, mai ales cele rostite în limba română, sunt
active şi pot deveni acţiune. Lumii de astăzi îi este cunoscut
efectul fenomenal al cuvântului, acesta putând produce
îngheţul şi dezgheţul, mergând atât de departe în biologie încât
poate modifica însăşi stările vieţii, până şi structura genetică!
Să ne dorim ca această acţiune şi putere incredibilă a
Cuvântului să fie înspre mărirea, gloria şi întărirea puterilor
dumnezeieşti şi nu înspre mărirea puterii Necuratului!
Fie ca gândurile, cuvintele şi credinţa noastră să facă
lucrarea lui Dumnezeu şi nu a duhurilor şi demonilor lui
Satan!
Să folosim Cuvântul dăruit nouă, înspre binele nostru,
spre un bun viitor al omenirii şi spre salvarea Pământului!
Să ne ferim să adăugăm noi puteri celor infernale,
existente în fiinţa Răului cel Mare! Iar cele existente deja în
fiinţa lumii, tot cu puterea Cuvântului, să le zdrobim!

Aşa că, dragii Mei, feriţi-vă să faceţi lucrarea lui Satan

şi veniţi la Mine!
Arma voastră să fie Cuvântul de iubire, de credinţă şi
de rugăciune. Şi, să ştiţi de la Mine, rugăciunea este nu numai
scară la cer, ci şi adevărată sabie zdrobitoare împotriva
lucrărilor satanice!
Dragii Mei, este bine să aflaţi, Apocalipsa, una dintre
marile lucrări infernale ale Răului cel Mare, rămăşiţă a
marelui plan de distrugere a omenirii, mai poate fi oprită!

- 127 -
Ioan Suciu

Să ne unim dar pentru oprirea consecinţelor nefaste ale

Apocalipsei!
Să ne unim pentru zdrobirea tuturor puterilor infernale!
Să folosim puterile date nouă de Dumnezeu, luptând
împotriva celor ale Necuratului!
Să folosim cu credinţă Sabia Cuvântului, a rugăciunii şi
a iubirii şi, astfel, să dărâmăm construcţia infernală a lui
Satan!

Acum, mai înainte de orice încercare, vă chem să

îngenunchem şi să ne adunăm cu toţii împreună, uniţi în taina
rugăciunii comune! Mai apoi, să dăm strigare cuvintelor
noastre în uniune divină cu îngerii cerurilor sfinte.
Veniţi să trăim şi să intrăm în sfinţenie împreună!
Numai uniţi vom putea mări puterea Cuvântului cel
Sfânt.
Numai uniţi vom mări puterea iubirii.
Numai uniţi vom mări puterea cerurilor.
Numai uniţi vom distruge planurile demonilor şi ale
duhurilor satanice.
Numai uniţi în Dumnezeu, vom fi mai tari decât infernul
lui Satan! Şi, numai în strânsă uniune cu cerul, îl vom doborî
pe el şi vom anihila blestemul din Apocalipsă!

Da, Apocalipsa există iar noi trăim în mijlocul ei!

Veniţi deci cu toţii la Mine căci, chiar dacă Apocalipsa
există, există şi Un Mare şi de Neînvins Dumnezeu!
Veniţi împreună la El, să ne adunăm sub Crucea
Veşniciei!
Să ne adunăm cu tot poporul sub Crucea Învierii şi să
spulberăm toate Puterile Infernale!
Iar acum, dragii Mei, în iubirea Mea cea mare, vă mai
chem încă odată. Dar, nu uitaţi, aceasta este ultima chemare:

- 128 -
 LER

Veniţi la Mine!
Veniţi să vă dăruiesc iertarea păcatelor voastre!
Veniţi să vă dăruiesc Nemurirea!
Veniţi să vă dăruiesc Mântuirea!

Până la întâlnirea noastră viitoare vă aştept şi vă

binecuvântez în Numele Cel Sfânt al Tatălui Ler Dumnezeu, în
Numele Meu, în Numele Mamei Mele, Sfânta Maria, precum şi
în Numele Duhului Sfânt!
Binecuvântată este „Sfânta România Mare”- Împărăţia
Cerurilor şi Pământurilor!
Să ne vedem cu bine!
Binecuvântat este Ler Dumnezeu!
Amin! Aminul Cel Mare!

Io Iisus Hristos”

-Acesta este mesajul adresat oamenilor la două mii de

ani de la Crucificarea Fiului lui Dumnezeu, a continuat Iisus.
Ţi-l încredinţez ţie. Este iubirea şi durerea inimii Mele. Fă în
aşa fel încât să ajungă la cunoştinţa poporului întreg!
Iisus s-a oprit mai apoi gânditor, privindu-mă câteva
secunde în tăcere.
-Mai rămâi lângă Mine şi priveşte cu atenţie imaginile
ce vor apărea pe ecran, a continuat Domnul. Vei afla tot ceea
ce trebuie să ştii. Te rog, fii cu băgare de seamă! Ţine minte
cât mai multe elemente, mai apoi scrie totul pe hârtie cu de-
amănuntul! Ai înţeles?
-Da, Doamne! am şoptit eu ameţit şi cu vocea pierdută.
În cilpele următoare, numai ochi şi urechi, m-am aşezat
în scaunul din faţa Cronovizorului.
Iisus apăsă o tastă.
Cronovizorul începu din nou să cânte o muzică discretă.
Pe ecran apăru scris:

Anul 12447 î.Hr...

- 129 -
Ioan Suciu

XX

Anul 12447 î. Hr.

O dimineaţă proaspătă de primăvară trezi înălţimile

Carpaţilor cu primele scânteieri ale sfântului soare. După ce,
mai întâi, câteva raze dezmierdară coamele aburinde ale
înălţimilor, săgetându-le cu iubirea lor arzătoare, încet-încet,
focul din ceruri îşi revărsă cu totul izvorul de pulbere vie, ca o
binecuvântare cernută peste lumea Pământului, trezind munţii
şi dealurile somnoroase şi poleind cu aur stâncile, ochiurile de
apă, pădurile şi pajiştile ude de rouă.
Răsărea Domnul Soare. Iată-l, copil al zorilor,
zdrumicat în miliarde de bobiţe sclipitoare şi respirând
parfumul curat al ierburilor şi al florilor. Iată-l, multiplicat în
pulberea de rouă râzătoare. Iată-l, aprinzându-se în lacrima
florilor şi ridicându-se într-o explozie de viaţă, de căldură şi de
lumină.

Din adăpostul pădurilor, încă amorţiţi de somnul de

peste noapte, se trezeau la ziuă bourii şi zimbrii cei mari, cu
vacile lor rumegătoare şi blânde.
Dintre ierburi se săltau cerbii şi căprioarele.
Din culcuşurile tufişurilor se ridicară greoi să se adape,
tigrii, râşii, urşii şi leii.
Printre copacii pădurii grohăiau mulţumiţi şi îndestulaţi
mistreţii, cu purceii adormiţi claie peste grămadă peste burta
scroafelor. În frunzişul copacilor triluiau, trezite cu noaptea în
cap, mii de păsări ciripitoare.

- 130 -
 LER

Peste văi, pe deasupra râurilor, izvoarelor şi lacurilor se

întindea, aidoma turmelor de oi, vata albă, păstoasă şi grea a
perdelelor de ceaţă.
Peste înălţimile munţilor planau necuprinsului vulturii
de strajă.
Mult mai la sud de înălţimile montane şi de dealurile
domoale, sclipind înveşmântată în colb de aur şi albastru, se
vestea o panglică mişcătoare de apă, trecând clocotitoare prin
poarta munţilor şi rostogolindu-şi valurile spre răsărit, în
curgerea ei neostoită spre matca cea mare din răsăritul câmpiei.
Era Ziorel-de Ziuă, când, sub binecuvântarea drobului
de soare, Pământul se deştepta la o nouă viaţă.

Era o dimineaţă nouă, deschisă ca o poartă spre paradis.

Era o primăvară curată şi natura întreagă zâmbea
Domnului Soare, într-un moment de linişte şi de pace adâncă,
aşezată peste o lume bătută de vânturi calde şi de ploi curate.
Era o lume fără de nume şi fără de identitate.
Numai că ceasul înnoirii, aşteptat de la Facerea Lumii,
se apropia.

Adunate din marea trecere, zilele deveniră ani, anii

milenii, iar mileniile ajunseră pagini din cartea veşniciei.
În aceeaşi carte se înşiruie şi povestea noastră,
vorbitoare despre minunile coborâte de Domnul pe Pământ.

A fost odată ca niciodată...

- 131 -
Ioan Suciu

XXI

În timp ce Pământul îşi trăia singuratic clipa de fericire

terestră, într-o noapte albastră, venind de undeva de foarte de
departe, alunecând printre stelele aprinse şi luându-se la
întrecere cu ele, pe cerul înflorit se apropia o puzderie de
lumini mici, scăpărătoare. Încet-încet se arătară a fi o
formaţiune unitară şi multicoloră. În zilele de astăzi, am zice
că erau nave, aeronave adevărate, ţintind planeta albastră din
imensitatea cerului.
În fruntea escadrilei, călător din adâncuri astrale, era El,
însuşi Domnul cel Mare, Stăpânul Universului, Ler Dumnezeu,
împreună cu îngerii săi, un furnicar neasemuit de viaţă nouă, în
mijlocul maşinilor zburătoare.
Aeronava din faţă era o farfurie uriaşă de culoare
albastră, cu semnul tricolorului, având un diametru de cel puţin
un kilometru. După ea, zburând într-o ordine perfectă, o urmau
o puzderie de alte aeronave mai mici şi mai mari.
Era momentul măreţ şi unic al unui zbor cum nu mai
văzuse niciodată universul.
Era clipa festivă pe care Pământul o aşteptase de la
naşterea sa.

Iată-l pe eroul nostru, Domnul universurilor văzute şi

nevăzute.
Iată-l strălucind ca un soare, la locul său din cabina de
comandă. Părea un flăcău uriaş, de peste doi metri înălţime,
îmbrăcat într-un costum albastru de astronaut. Prin vizieră i se
putea distinge capul mândru cu părul întunecat, strălucind ca

- 132 -
 LER

un soare, cu ochii negrii şi faţa albă, curată şi fără de barbă,

radiind lumină ca un adevărat astru solar.

Când nava ajunse în apropierea Pământului, Domnul îşi

dădu jos casca protectoare. Din costumul de cosmonaut
izbucni, ca un izvor al minunilor, o ploaie de lumină. Era atâta
strălucire, încât nici îngerii nu-i puteau privi faţa decât câteva
clipe, după care ochii li se închideau singuri. Tot trupul îi era
îmbrăcat într-o aureolă de formă ovală, întinsă până la picioare
şi rotundă la locul capului. Razele de lumină ce străbăteau fără
de oprelişte structura îmbrăcămintei de protecţie, erau atât de
puternice încât ar fi luminat şi cel mai dens întuneric!
Alături de El - şi unită cu El minunat, printr-o altă
aureolă - o făptură mai mică, delicată şi subţirică, împrăştia
aceleaşi raze stelare, prin costumul de aceeaşi culoare azurie.
Păreau un singur trup şi, totuşi, în acelaşi timp, erau şi separaţi
unul de altul.
Persoana delicată nu era alta decât Doamna cea Mare,
frumoasa soţie a Domnului, Sfânta Maria.
Mai era acolo, într-aceeaşi strânsă uniune cu Tatăl, şi
Iisus, Fiul Său mult iubit. Şi el era de proporţii asemănătoare
Tatălui şi, asemenea lui, purta şi el un costum de astronaut cu
vizieră în zona capului. Întreaga sa fiinţă radia aceeaşi lumină
miraculoasă cu aureolă strălucitoare.
În cabina de comandă mai era un personaj, şi el unit cu
Tatăl, pe care noi, creştinii secolului al XXI-lea îl putem
recunoaşte ca fiind Duhul, o altă componentă a Marelui
Dumnezeu. Înalt cât Iisus, Duhul Sfânt părea să îi cuprindă pe
toţi în lumina sa cea vie, înfăşurându-i în învelitoarea aceleiaşi
strălucitoare corole.
Cei patru, aşezaţi în faţa unui ecran imens, mare cât
peretele unei locuinţe, urmăreau un punct minuscul ce se mărea
cu repeziciune, devenind în cele din urmă un ghem albastru în
necuprinsul universului, scăldat generos de razele soarelui. Era
Pământul, astrul marilor planuri cereşti şi ţinta finală a
călătoriei.

- 133 -
Ioan Suciu

Cu un zâmbet larg pe faţa-i de soare, Ler ieşi din sala de

comandă, îndreptându-se împreună cu Maria, cu Iisus şi cu
Duhul Sfânt înspre sala de rugăciune.
Venirea Domnului şi a Sfintei Familii împrăştie în
catedrală o nouă ploaie de lumină, învăpăind uriaşa Cruce a
Veşniciei din fruntea sălii. Spre ea se îndreptară cu toţii, se
opriră şi îngenuncheară încet, în rugăciune de mulţumire:
-Binecuvântată este Împărăţia Tatălui, a Fiului, a
Sfintei Maria şi a Duhului Sfânt! Binecuvântate sunt cerurile şi
pământurile toate! Am ajuns la capătul călătoriei noastre.
Sfântă Cruce a Veşniciei, fii binecuvântată!
Apoi, ridicându-se în picioare şi întorcându-se înspre
mulţimea îngenuncheată, Ler rosti:
-Binecuvântaţi să fiţi şi voi cu toţii, dragii Mei!
Binecuvântată fie ţinta călătoriei noastre, Pământul cel sfânt,
unde vom ateriza în curând!
Zburăm de două luni în linişte şi pace. Vă mulţumesc
tuturora şi vă doresc drum bun mai departe!
Pacea Mea să fie cu voi cu toţi!
Pregătiti-vă! În curând vom păşi prin Grădina Maicii
Domnului. Acolo este noua noastră casă. Ea ne aşteaptă gătită
ca o mireasă! Străduiţi-vă să o cinstiţi cum se cuvine. Păşiţi
uşor şi cu sfială, căci, acest astru este lucrarea cea mai dragă
nouă şi inimilor noastre! Şi, mai ales, să coborâm pe el cu
iubire, căci din iubire s-a născut.
Ridicaţi-vă! Ne revedem pe Pământ. Coborâţi
binecuvântaţi de dragostea Mea!
Aşa vorbi Domnul. Şi-aşa veneau ei, mii şi mii de îngeri
ai cerului, armata cea mare şi paşnică a Marelui Dumnezeu.

Într-o înlănţuire de dragoste aleasă, mesagerii cerului se

apropiară de pământul şi de apele tereste, ce-şi deschideau
braţele să-i primească într-o caldă îmbrăţişare.

- 134 -
 LER

XXII

Pe când roua nu se uscase încă în întregime, pe

deasupra înălţimilor ceţoase ale Carpaţilor se arătă uriaşa
escadrilă a lui Ler.
Încet-încet, cerul întreg se acoperi de mulţimea navelor
de toate mărimile, formele şi culorile, acoperind soarele întru-
totul.
Mai întâi, coborî marea navă albastră a Sfintei Familii.
Apropierea ei rupse şi împrăştie în roiuri înalte petalele florilor,
ridicându-le în aer într-un dans nestăpânit. Acoperită cu o
puzderie de petale de cireş, nava de comandă atinse cu grijă
Pământul. O urmară altele şi altele şi, tot aşa, ziua întreagă.
Aterizarea se petrecu în ordine şi pace.
Ultima navă ateriză doar mai înainte de venirea serii.

Călătoria a ajuns la capătul ei.

Erau acum pe planeta mult aşteptată, într-o poiană
mare, străjuită de păduri pe toate părţile.
Ceva mai departe, strecurându-se printre două laturi de
munţi cu păduri foşnitoare, se prelingeau două cursuri de apă
limpede.

În linişte, ordine şi pace, începu munca terestră.

Fără o clipă de odihnă, îngerii porniră munca de
aranjare a aerodromului. În câteva clipe iarba înaltă şi tufişurile
fură curăţate şi, pe lângă aeronave, apărură în curând cărări şi
drumuri.
Cum în apropiere se întindea o pădure de brazi, cei mai
harnici alergară într-acolo, pierzându-se în desişul verde. În

- 135 -
Ioan Suciu

curând, ieşiră din umbra deasă aducând pe umeri brazi întregi,

desfrunziţi şi cu crengile tăiate.

La începutul serii, primele bordeie erau terminate.

Printre ele, mai răsărită, cu un pridvor mai înalt pe trei părţi şi
acoperită cu crengi şi frunze verzi, se înălţa Casa Domnului.

Încet-încet, ziua se apropia de sfârşit.

Soarele se pregătea să se petreacă de cealaltă parte a
orizontului.
În depărtare, munţii intrară în umbră.
După ce toată ziua stătuseră ascunse în desişul pădurii,
speriate de vârtejul zborului, acum, de sub poala copacilor
apărură câteva vaci, iar mai apoi, o ciurdă întreagă, păzită de
un taur mare şi alb.
Îngerii izbucniră veseli în râs.
Era primul contact, direct, vesel şi binefăcător cu
animalele acestei noi lumi.

Peste puţin timp, mişcarea îngerilor începu să se

ostoiască. Lucrătorii se opriră din muncă şi alergară în ceată la
albia râului din vale. Acolo, în apa rece şi proaspătă, îşi spălară
cu toţii mâinile, picioarele şi feţele asudate. Mai apoi, se
îndreptară spre navele lor. Nu întârziară decât câteva clipe.
Ieşiră curând afară îmbrăcaţi în cămăşi albe şi se îndreptară
spre Casa Domnului, cea nou construită. Se adunară acolo, în
curtea mare, călcând peste iarbă şi flori mirositoare, în linişte şi
în aşteptare. Erau mulţi, frumoşi şi, pe măsură ce cobora
întunericul, se putea vedea cum, împrejurul lor, li se forma o
aură strălucitoare. Erau îngerii Creatorului, poleiţi de umbrele
nopţii şi de argintul lunii. Păreau o feerie de mii de licurici,
aşezaţi în rânduri ca o pădure fermecată ivită din sclipirea
stelelor.
În curând, Ler, cel aşteptat, se arătă în prispa casei, de
mână cu Maria, amândoi vărsând scânteieri feerice în noaptea
argintată de lună.

- 136 -
 LER

Dpomnul era îmbrăcat într-o mantie albă, lungă până la

pământ.
Maria purta o haină albastră ca cerul înstelat. Mijlocelul
subţirel îi era strâns de o centură aurie. Capul cu păr bogat îi
era acoperit cu o maramă, şi aceasta de culoare albastră. Prin
aureola ce-i înconjura pe amândoi, li se vedeau chipurile
strălucitoare, un tânăr fecior şi o fecioară frumoasă, cu feţele
radiind de o fericire luminată.

Frumoasă ca un vis de înger, Maria îşi purta trupul

subţirel şi gingaş la dreapta Domnului, sfioasă şi delicată cum
o alta nici cu gândul nu puteai închipui. Era de înţeles să fie
atât de mândră, era doar Doamna Cerurilor!
În urma lor, de o parte şi de alta, se arătă Iisus şi Duhul
Sfânt. Amândoi purtau mantii albe, lungi până la pământ,
învăluiţi în aceeaşi aureolă ce se aduna în aura cea mare a
Tatălui Dumnezeu.
La vederea lor, un murmur de admiraţie scăpă mulţimii
îngerilor. Aceştia se lăsară încet în genunchi, cu capul plecat
într-o adâncă închinare.
-Dragii Mei, scumpii Mei, copiii Mei dragi! spuse
Domnul blând, făcând peste mulţime semnul crucii. Fiţi
binecuvântaţi! Vă rog să vă ridicaţi! Bine aţi venit pe Pământ!
Aici, unde astăzi am încheiat prima noastră zi de muncă, vom
trăi în bună pace. Împreună, vom semăna florile fericirii, într-o
nouă grădină a raiului. Aici, pe acest pământ nou, curat şi
primitor, se va naşte o minune a cerului. Copiii Mei, acest
pământ minunat îl închin Doamnei Cerurilor, Sfintei Maria. El
va fi numit Grădina Maicii Domnului. Binecuvântat fie
Pământul întreg! Binecuvântată fie Grădina Maicii Domnului,
acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin! Să ne pregătim
pentru Sfânta Liturghie.

Iisus se întoarse împreună cu Sfântul Duh şi intră în

casă. Peste câteva secunde veniră din nou în faţă purtând între
ei fiinţa tainică a Sfintei Cruci a Veşniciei. Doi îngeri, Mihai şi

- 137 -
Ioan Suciu

Gavril, se apropiară de ei, luară crucea în mâinile lor şi-o

ridicară înspre cer.
În acest moment, mulţimea îngerilor se lăsă din nou în
genunchi. Şi Domnul îngenunche alături de ei.
Urmă un moment de tăcere.
Mai apoi, Ler se ridică în picioare şi cuvântă:
-Binecuvântată este Împărăţia Tatălui, a Fiului, a
Sfântului Duh şi a Sfintei Maria, acum şi pururea şi în vecii
vecilor! Binecuvântaţi sunteţi voi, copiii mei, îngeri şi
arhangheli ai cerurilor sfinte!
Binecuvântat ești tu, Iisuse, Fiul Meu mult iubit!
Binecuvântată eşti tu, Sfântă Maria, Mamă şi
Împărăteasă a Cerurilor!
Binecuvântat eşti Doamne, Duhule Sfânt!
Binecuvântate sunt aeronavele care ne-au purtat în
acest zbor minunat, între cer şi Pământ!
Binecuvântată este viaţa şi lumina Pământului!
Binecuvântată este sfinţenia Pământului!
Binecuvântaţi sunt munţii şi apele, pădurile şi câmpiile
acestea!
Binecuvântate sunt plantele şi animalele!
Binecuvântată este Grădina Maicii Domnului!
Binecuvântată este Împărăţia Cerurilor, acum şi
pururea şi în vecii vecilor!
Amin! Amin! Amin! Amin! Aminul cel Mare!

În acest moment, îngerii, încă îngenuncheaţi, începură

să cânte cu toţii:
„Tatăl nostru care eşti în ceruri şi pe Pământ,
sfinţească-se Numele Tău! Vie Împărăţia Ta, facă-se Voia Ta,
precum în cer, aşa şi pe Pământ! Pâinea noastră cea spre
fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi şi ne iartă nouă greşelile noastre,
precum şi noi iertăm celor care ne greşesc nouă. Că a Ta este
Împărăţia şi Puterea şi Mărirea, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin”

- 138 -
 LER

Clar şi răspicat, îngerii se auziră în noapte: „Amin!

Amin! Amin! Amin! Aminul cel Mare!”
Urmă un cântec nou, prima cântare de slavă pe care o
auzi Pământul:

Hai Leru-i Ler!

Ler, Doamne Ler!
Ler, Leru-i, Leru-i Ler!
Leru-i Ler şi Domn în cer!
Hai Leru-i, Leru-i Doamne, Leru-i, Leru-i, Leru-i
Doamne, Leru-i, Leru-i, Leru-i Doamne, Leru-i Ler!
Hai Leru-i, hai Leru-i, hai Leru-i, hai Leru-i, Leru-i
Ler!
Doamne Ler! Doamne Ler!
Hai linu-i Leru-i Doamne!
Hai Ler! Hai Ler! Hai Ler! Hai Ler!

Îngerii se rugară mai departe:

„Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, binecuvântează-ne
pe noi şi ne miluieşte!
Sfântă Maria, binecuvântează-ne şi roagă-te pentru
noi!
Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului,
care pretutindenea eşti şi toate le poţi împlini, binecuvântează-
ne şi miluieşte-ne pe noi!”

Iisus veni în faţa mulţimii, făcu o plecăciune, se

întoarse mai apoi cu faţa înspre Ler şi grăi:
„Cu pace, Domnului să ne rugăm! Pentru fericirea
Marelui Ler, Dumnezeul nostru, pentru bucuria îngerilor şi a
arhanghelilor, pentru buna alcătuire a Raiului ceresc, cu toţii
să ne rugăm!
Pentru pacea de sus şi pentru liniştea vieţii Pământului,
Domnului să ne rugăm.
Pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor
lui Dumnezeu ceruri şi pământuri, Domnului să ne rugăm.

- 139 -
Ioan Suciu

Pentru sfânt pământul acesta şi pentru toţi munţii,

dealurile, apele şi izvoarele lui, Domnului să ne rugăm.
Pentru cei ce în credinţă se vor naşte în vremurile
viitoare, locuind şi înfrumuseţând pământul, Domnului să ne
rugăm.
Pentru buna-întocmire a văzduhului, pentru
îmbelşugarea roadelor pământului şi pentru vremuri paşnice,
Domnului să ne rugăm.
Binecuvântat este Tatăl şi Dumnezeul nostru, Ler-
Împărat, întru Numele Său cel Sfânt, al Tatălui, al Fiului, al
Sfintei Maria şi al Duhului Sfânt, acum şi pururea şi în vecii
vecilor!
Binecuvântată este Împărăţia Cerurilor şi
Pământurilor! Binecuvântată este această planetă sfântă,
devenită astăzi Grădina Maicii Domnului!
Binecuvântaţi sunteţi voi, îngeri ai Tatălui Dumnezeu!
Binecuvântată este viaţa, munţii şi pădurile, apa şi
aerul acesta!
Binecuvântate sunt seminţele, păsările, plantele şi
animalele aduse de noi din Ţara Raiului!
Binecuvântată este ziua de astăzi şi seara aceasta!
Binecuvântată este taina cea prea-sfântă a Tatălui Ler
Dumnezeu, acum şi pururea şi în vecii vecilor!” *
Mulţimea fremătă: Amin! Amin! Amin! Aminul cel
Mare!”
Îngerii cântară din nou:

Hai Leru-i Ler!

Ler, Doamne Ler!
Ler, Leru-i, Leru-i Ler!
Leru-i Ler şi Domn în cer!
Hai Leru-i, Leru-i Doamne, Leru-i, Leru-i, Leru-i
Doamne, Leru-i, Leru-i, Leru-i Doamne, Leru-i Ler!
Hai Leru-i, hai Leru-i, hai Leru-i, hai Leru-i, Leru-i
Ler!

- 140 -
 LER

Doamne Ler! Doamne Ler!

Hai linu-i Leru-i Doamne!
Hai Ler! Hai Ler! Hai Ler! Hai Ler!

„Doamne Dumnezeule, ne apără şi ne păzeşte cu

puterea Ta.
Pe Preasfânta, Curata, Preabinecuvântata, Mărita
Sfânta Maria, cu toţi îngerii să o binecuvântăm şi Ei să ne
închinăm.
Preasfântă Maria, binecuvântează-ne pe noi!”

Şi îngerii cântară din nou:

O, Marie, prea curată,

O, prea binecuvântată!
Maică Sfântă, -ţi cântăm Ţie:
O, Marie!

Aşa cântară îngerii în cor. Iar Sfânta Maria le răspunse

cu o închinare blândă a capului:
„Binecuvântarea bunului Dumnezeu să fie cu voi cu
toţi! Amin!”

Iisus continuă:
„Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui
Io Ler, Dumnezeului nostru, să o dăm.
Doamne Dumnezeul nostru, a cărui stăpânire este
neasemănată şi slavă neajunsă, a cărui milă este nemăsurată şi
iubire negrăită, însuţi Stăpâne, după milostivirea Ta, caută
spre noi şi spre sfânt Pământul acesta, şi fă bogate milele Tale
şi îndurările Tale cu noi şi cu toţi cei care se roagă astăzi
împreună cu noi.
Că Ţie Ţi se cuvine toată slava, cinstea şi
închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfintei Maria şi Sfântului
Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

- 141 -
Ioan Suciu

Doamne Dumnezeul nostru, binecuvântează poporul

Tău şi cerurile Tale!
Sfânta Liturghie o păzeşte, sfinţeşte pe cei ce iubesc
podoaba casei Tale, Tu pe aceştia îi preamăreşte cu
Dumnezeiască puterea Ta şi nu ne părăsi pe noi, cei ce trăim
împreună cu tine, Doamne.
Că a ta este stăpânirea şi a ta este împărăţia şi puterea
şi mărirea, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfintei Maria şi a Sfântului
Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.” *

„Amin! Amin! Amin! Amin! Aminul cel Mare!” rostiră

îngerii în cor.
„Veniţi să ne închinăm şi să cădem la picioarele lui Ler
Dumnezeu! Mântuieşte-ne pe noi, Doamne! Doamne
Dumnezeul nostru, primeşte această rugăciune stăruitoare de
la îngerii Tăi şi ne miluieşte pe noi după mulţimea milei Tale,
şi trimite îndurările Tale peste noi şi peste tot poporul Tău,
care aşteaptă de la Tine mare şi multă iubire. Că milostiv,
mare şi iubitor Dumnezeu eşti şi Ţie slavă îţi înălţăm, Tatălui
şi Fiului şi Sfintei Maria şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi
în vecii vecilor. Amin.”
„Amin! Amin! Amin! Amin! Aminul cel Mare!” glăsuiră
îngerii.

...Şi aşa, în cânt şi în rugăciune adâncă, Liturghia lui

Ler dură mai departe.
A fost, de bună seamă, prima liturghie a Carpaţilor.
A fost prima liturghie a Pământului, celebrată într-o
poiană mirosind a ierburi şi a flori de câmp, într-o noapte
înstelată, cu miresme de brad şi de răşină, la adăpostul
binecuvântat al munţilor scăldaţi în noaptea luminată a florilor
de cireş.
A fost o noapte de veghe ale cărei cuvinte s-au
împrăştiat prin taina Pământului, binecuvântându-l cu iubirea
cea mare şi unică a Tatălui Dumnezeu.

- 142 -
 LER

Au urmat alte şi alte seri, alte şi alte nopţi întinse de-a

lungul miilor de ani, peste Pământul întinerit de suflarea cea
nouă a lui Ler şi a îngerilor Săi.
Această primă noapte a rămas în amintirea Sfintei
Maria ca cea mai frumoasă clipă de pe Pământ.

Despre acel timp mai povestesc şi astăzi îngerii cerului

şi duhurile munţilor.
Despre acea noapte mi-au vorbit nu numai imaginile
Cronovizorului, ci şi cuvintele SfinteiMaria.
Despre acea noapte povestesc şi eu mai departe, atins de
aripa unui înger şi de taina Marelui Ler.

Cu ajutorul lui Dumnezeu să continuăm povestea acelor

zile.

*Text inspirat din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur

- 143 -
Ioan Suciu

XXIII

Un sunet de corn sună o nouă zi a Începutului.

Mai întâi rugăciunea comună, mai apoi masa de
dimineaţă, apoi totul şi toate muncile făcute cu drag împreună.
Dacă omul secolului al XXI-lea ar fi fost acolo, s-ar fi
minunat, de bună seamă, de asemănarea dintre hrana
cosmonauţilor moderni şi aceea consumată în acele zile de
îngeri: câteva tablete colorate, un concentrat de mâncare şi un
pahar cu apă proaspătă de izvor. Mai apoi semnul crucii şi... cu
toţii la treburile zilei! Iar treburile zilei se desfăşurau cu mare
drag, în ordine şi cu hărnicie, cu bună dispoziţie şi, desigur,
după învăţătura şi sprijinul Marelui Dumnezeu.
Unii coseau iarba înaltă, necălcată până acum decât de
copitele animalelor, alţii arau pământul şi semănau grâu şi
secară de primăvară, alţii ciopleau lemne, alţii construiau
bordeie de locuit, alţii măiestreau oale şi farfurii, alţii plantau
pomi, meri, pruni, peri, nuci, aluni; alţii însămânţau fasole,
ceapă, usturoi, morcovi, ţelină, mărar, pătrunjel, busuioc,
măgheran, rosmarin, bujori, narcise...
Pe dealul din stânga satului, cu faţa la soare, se planta
viţă-de vie, mai încolo floarea-soarelui, măslini, lămâi şi
portocali.
Sute de aeronave zburau în toate colţurile Pământului,
ducând cu ele pretutindenea sămânţa minunăţiile aduse din cer.

Printre cei harnici la muncă, un grup se mişca deosebit

de încet şi cu mare atenţie. Erau stuparii, cei ce scoteau căptare
de albine din burţile aeronavelor, le coborau cu grijă şi le cărau

- 144 -
 LER

mai departe doi câte doi, aşezându-le pe paturi de lemn, la

liziera pădurilor şi în grădini, pe lângă bordeie.
Totul părea pregătit, repetat, învăţat şi ordonat din
vreme, iar acum era doar împlinit după o lege ştiută.

Dintr-o navă începură să iasă, una câte una, câteva

turme de oi albe ca neaua cu berbecuţi încornuraţi şi cu o
mulţime de miei ca spuma laptelui, în timp ce prin copaci şi
prin văzduhul înmiresmat începură să zboare, pentru întâiaşi
oară pe Pământ, rândunele şi turturele, berze, fazani,
privighetori, ciocârlii...
Dintr-o altă navă ieşiră un stol de lebede gingaşe care
zburară deîndată şi se aşezară peste clarul apelor limpezi.
În curând, prin curţile bordeielor erau îngrădiţi cocoşi şi
găinuşe jucăuşe, însoţite de o mulţime de puişori cu puf galben.
Pe uliţele noi croite ale satelor începură să alerge cete
de câini albi cu părul lung şi pufos ca al oilor.

Era un nou început de viaţă prin care, aşa, deodată, faţa

Pământului era înnoită.
Prin cireşi, albinele începură să zumzăie, oile să behăie,
mieii să zburde iar cocoşii şi găinuţele să cânte de mama-
focului.
Pământul se îmbogăţea cu elemente noi.
Erau seminţele vieţii adusă de Domnul de departe şi
sădită proaspăt aici, gata să se adapteze condiţiilor generoase
de pe Pământ. Era darul bunului Dumnezeu făcut planetei
întinerite.

Cum totul era nou, şi viaţa îngerilor se înnoise: de prin

bordeiele de lemn începură să se audă loviturile ciocanelor şi
zumzăitul metalic al fierăstraielor. Din când în când, lucrul se
oprea pentru un moment de repaus. Atunci, satul răsuna de
cântecele lui Ler, de sunetele viorilor, ale fluierelor, ale
flautelor şi de glasul cornului...
Era un timp al începuturilor şi al sfinţeniei.

- 145 -
Ioan Suciu

Era un timp al aplecării spre faţa pământului.

A fost cea de a doua zi, mai apoi cea de a treia şi-aşa

mai departe, fiecare nouă zi scriindu-şi povestea cu semne noi,
scrijelite în memoria eternităţii.
Au fost săptămâni şi luni de muncă harnică, de
rugăciune şi de convieţuire paşnică şi fericită cu Domnul.
Au fost luni de străduinţă, de ascultare, de visare şi de
cântec.
A fost un timp de slavă.
A fost un timp de aşteptare.

În curând, casele erau terminate şi se grupară în sate,

grădinile şi semănăturile erau verzi şi îngrijite, animalele
acomodate pe lângă casă.
Dar, nu numai cele aduse din rai se obişnuiseră pe lângă
case, ci şi cele mai vechi ale pământului. Căci pădurile erau
pline de vaci, de bouri şi de zimbri, de cai săltăreţi, de lei şi de
antilope, de porci sălbatici, de urşi, de cerbi şi de căprioare,
fiecare trăind la locul şi în legea dată de Dumnezeul Creaţiei.
Aerul era plin de păsări, de vulturi, de corbi, de ciori, de
cuci, de privighetori, de ciocârlii, de mierle, de turturele, de
porumbei, de coţofane, de rândunici, de mari şi de mici
zburătoare, fiecare cu îmbrăcămintea şi cu cântecul ei, de gâze
mici şi neînsemnate, toate cu rostul lor, bine determinat de
minunea Creaţiei.
Apăruseră grădini cu plantaţii de meri, de peri şi de
pruni, de măslini, de lămâi, de portocali, de piersici şi de aluni.
Fragii sălbatici, zmeura, murea, coacăzele, coarnele şi
afinele creşteau prin poieni şi pe la marginea pădurilor iar mai
apoi, prin toate grădinile caselor, gospodărite cu drag şi
hărnicie de primii ţărani ai Pământului.

Astfel, mereu prinse în treburile zilnice, treceau clipele

unele după altele, satele se înmulţeau iar Pământul înflorea ca o
adevărată minune ce era.

- 146 -
 LER

Zilele erau tot mai frumoase iar serile şi nopţile de

negrăit.

...Aşa era vremea aceea, vremea sfântă a vieţuirii

îngerilor pe Pământ, a facerii noi a tuturor lucrurilor, vremea
curată a nevinovăţiei celei sfinte.
La toate minunile îngereşti se mai adăoga şi poezia
începutului de lume nouă care, cu toate înnoirile şi cu
schimbările de tonalitate, cu toate răvăşirile vremurilor, cu
mişcările necontenite şi inevitabile ale istoriei, avea să fie baza
istoriei de astăzi a Pământului.
Dar, deocamdată, totul, toate aceste minuni, erau numai
pregătire, pregătire şi aşteptare a uneia şi mai mari ce, în
curând, avea să vie, un fenomen mai frumos decât toate
celelalte, o adevărată sărbătoare a vieţii, eveniment ce avea să-i
schimbe faţa şi să scrie istoria cea adevărată: vorbim despre
minunea minunilor dumnezeieşti săvârşite pe faţa Pământului!

- 147 -
Ioan Suciu

XXIV

Era pe la începutul primei veri a lui Ler pe Pământ.

Satele îngerilor se mai liniştiseră de la muncile
începutului.
Casele arătau îngrijite şi frumoase, grâul creştea cu
bobul tot mai greu, floarea-soarelui, semănată pe părţile mai cu
soare, se rotea ziua întreagă după lumină, grădinile purtau
minunăţia buchetelor de flori proaspete, de legume şi de
pomişori, curţile erau pline de găinuşe iuţi şi de fazani
împănaţi, în timp ce câinii cu blana deasă lătrau veseli şi
jucăuşi prin curţile bordeielor.
Pe dealuri şi prin lunci păşteau ciopoare de vaci, de
tăuraşi, de cai, de oi şi de capre, în timp ce poienile şi
câmpurile erau pline de căprioare, de purcei şi de cerbi.

Îngerii erau mulţumiţi.

Şi Domnul era mulţumit.
Şi, totuşi, în această lume perfectă ceva nu era încă
perfect.
Ceva lipsea pe Pământ. Oare ce?
Lipsea Lucrarea cea Mare de viaţă. Iar ca să o
împlinească, Domnul a aşteptat primăvara întreagă, mână în
mână cu Maria.
Acum era gata şi casa cea nouă, de o frumuseţe rară, cu
grădina plină de flori, de pomi, de fluturi şi de miresme.
Maria înflorea şi ea odată cu florile din grădină,
îmbujorată, curată şi sfioasă ca întotdeauna, adevărata stăpână
a acestui colţ de rai.

- 148 -
 LER

Şi, tocmai ea, Doamna Cerurilor, purta taina cea mare şi

îndelung aşteptată.
Odată, într-o după-amiază binecuvântată de vară,
minunea se întâmplă! În acea zi, la Casa Domnului se petrecu
un joc ce ar putea trezi zâmbetul şi admiraţia tuturor
îndrăgostiţilor din lume, din toate ţările şi timpurile.
Iată-l pe El, pe Marele Ler, în grădina dorurilor,
îndrăgostit ca nimeni altul, ţinându-o pe Maria de mână şi
cântându-i un cântec tainic, doar de ei cunoscut:

Mândra mea, floare aleasă,

Astăzi eşti şi mai frumoasă;
Tu eşti floarea florilor,
Lauda cerurilor.

Mândra mea cu trup subţire,

Mi-ai dat cămaşă de mire;
Hai la umbra de mătasă
Să fim mire şi mireasă!

Maria îşi lipi trupul de cel al lui Ler, îşi lăsă uşor capul
pe umărul lui şi-i răspunse săltăreţ, cu aceeaşi dragoste:

Bădiţă, dragă bădiţă,

Hai cu mine-n grădiniţă
Că năframa mi-i curată
Şi gura nesărutată.

Bădiţă, pană de flori,

Ia-mă-n braţe până-n zori,
Să ne ştie doar bujorii
Când îmi săruţi obrăjorii!

Ler o cuprinse cu amândouă mâinile de subţiori, o

ridică în sus şi îi sărută cu duioşie ochii înceţoşaţi. Mai apoi, o

- 149 -
Ioan Suciu

aşeză cu grijă pe pământ şi, fără să o lase din strânsoare, îi

cântă mai departe:

Mândra cerurilor mele,

Ochii tăi sunt două stele,
Buzele dintr-o căpşună,
Părul tău, fuior de lună.

Mândra mea cu chip de floare,

Azi te-ai îmbrăcat în soare,
Şi-o icoană-n curcubeu
Poartă chipul tău mereu.

Maria deschise ochii-i visători, privi în înalturi şi,

copleşită de imagine, întrebă:
-Doamne drag, minunea apărută pe cer poartă, într-
adevăr, chipul meu?
-Da, scumpa Mea, este darul Meu pentru ziua de astăzi.
Din ochii Mariei începură să picure lacrimi. Ler i le şterse cu
un buchet de sărutări uşoare. Mână în mână mai făcură câţiva
paşi prin grădină, mângâind florile. Mai apoi, Ler se aşeză pe
iarba fragedă şi o luă pe Maria din nou în braţele sale.
-Draga Mea, e o zi minunată. Sunt fericit să te am
lângă Mine. Inima mi-i toată numai cântec de iubire.
-Scumpul Meu, şi Eu sunt nespus de fericită. Cântecul
nostru îmi umple sufletul de o neasemuită bucurie:

Bade, inimă de dor,

Du-mă noaptea la izvor,
Să visăm cum stele-albastre
Cântă inimilor noastre.

Bădiţă, dragă bădiţă,

Hai cu mine-n poieniţă,
Numai dorul să ne ştie
Că-ţi sunt mândră şi soţie.

- 150 -
 LER

Ascultându-i vocea duioasă, ochii lui Ler se umeziră de

rouă.
-Draga Mea, culcă-te aici, pe inima Mea, şi visează în
leagănul braţelor Mele! o chemă Ler.
-Cu toată dragostea, scumpul Meu, şopti Maria,
legănându-se în braţele ocrotitoare şi atât de mângâietoare ale
Domnului şi dăruindu-se fericită iubirii celei mari, la umbra
florilor şi în mirosul curat al ierburilor grădinii.
-Scumpa Mea, te iubesc atât de mult! îi spuse Ler cu
duioşie, zâmbindu-i cu toată faţa.
-Şi Eu te iubesc, fără de margini, dragul Meu, îi şopti
mireasa visătoare şi adormi surâzătoare pe inima lui caldă,
acolo, în culcuşul florilor şi în umbra săracă a unui pomişor ce
îşi purta cu greu primele roade.
Legănând-o cu delicateţe la pieptul lui, Domnul începu
să fredoneze un cântec de leagăn, uşor ca o adiere fermecată:

Dormi, nani, inima mea,

Cerul să aprind-o stea
Şi dintru al Meu Cuvânt -
Zori de ziuă pe Pământ!

Dormi în leagăn de mătasă

Vis de mire şi mireasă,
Când din somn te vei trezi
Ca un pom vei înflori!

Taina inimilor noastre

Să rodească lumi albastre,
Iar alăturea cu pomul
SĂ SE NASCĂ-N SLAVĂ OMUL!

Intrând în lumea de vis, Maria revăzu acelaşi tablou pe

care-l mai visase de atâtea ori. Se făcea că se alinta în braţele
Domnului, între florile din grădiniţa casei, şi alăpta la fiecare
sân câte un copil dolofan.

- 151 -
Ioan Suciu

Totul era minunăţie şi lumină, Ler râdea cu toată faţa şi

ea râdea mulţumită şi soarele însuşi râdea de atâta fericire! Mai
apoi, îşi văzu copiii gângurind într-un legănel aşezat la umbra
unui pomişor, iar ei, părinţii, surâdeau fericiţi nemaisăturându-
se să-i privească...
Zâmbind amintirii din vis, Maria se trezi îmbujorată şi
fericită.
Totul era minunat în visul ei, dar şi realitatea acelei zile
era fără de seamăn. Doar se găsea încă în braţele drăgăstoase
ale iubitului ei mire şi Domn!
Încă sub imperiul visului, Maria întrebă:
-Iartă-mă, Doamne drag, am avut un vis minunat. Se
făcea că eram mamă a doi copii, aici în grădina noastră.
Îngăduie-mi să te întreb:
-Oare mi-a sosit timpul?
Domnul o îmbrăţişă din nou, sărutându-i fruntea albă:
-Timpul, draga Mea, timpul nu numai că a sosit, dar a
şi început să lucreze. Iubita Mea, scumpa Mea, Tu eşti de
câteva clipe, mamă. Sub inima Ta cresc doi copii, fructul
dragostei noastre. Draga Mea, copiii noştri vor creşte mari în
această grădină şi vor înflori odată cu florile ei.

...Şi astfel, aşa, ca într-un vis, s-a întâmplat Minunea

cea Mare, aşteptată cu atâta emoţie de cerul întreg. Prin taina
lui Ler, Sfânta Maria deveni Mamă, prima, cea mai sfântă şi
cea mai iubită dintre toate mamele lumii!

Acum, trăindu-şi împlinirea fericirii, Maria era

frumuseţea desăvârşită. Şi era adânc recunoscătoare Marelui
Ler. Se împlinise visul ei mult dorit: sub inimă purta fiinţa
copiilor cerului.
Era fericită şi împlinită.
Cu fiecare zi ce trecea, trupul ei se rotunjea tot mai
mult. Şi bucuria ei creştea cu fiecare zi, căci nu se mai sătura
să-şi privească cu neasemuită şi veşnică iubire Mirele. Şi-şi
punea mereu mâna pe pântec, mângâindu-şi cu dragoste

- 152 -
 LER

copilaşii. Iar Ler era tot timpul lângă ea, însoţind-o peste tot şi
arătându-i cea mai adâncă, mai aleasă şi mai delicată atenţie şi
cea mai curată iubire.
Erau zilele, săptămânile şi lunile minunate ale nunţii
lor, prelungită de parcă nu se mai sfârşea.
Erau zilele dragostei nemărginite. Cu fiecare zi ce
trecea, tânăra mamă îşi simţea tot mai caldă şi mai vie povara
dulce primită în dar.
Fericirea ei nu mai avu margini când, într-o bună zi, de
bună-dimineaţa, după ce mulse o vacă în grădină, Ler îi aduse
o oală de lapte călduţ. În acea zi, în timp ce sorbea laptele
înmiresmat, Maria simţi pentru întâia oară, ca o scurtă
înfiorare, mişcările copilaşilor...

...Zilele treceau şi Maria devenea tot mai frumoasă şi

mai emoţionată cu cât se apropia momentul venirii pe lume a
copiilor. Aceasta se petrecu la începutul lunii aprilie a anului
următor. Atunci, sub acelaşi soare lucitor, Ler a fost nu numai
Domnul, iubitul şi mirele, ci şi doctorul şi moaşa. Căci El
însuşi îşi primi copiii în mâinile sale şi, tot El, fu acela care,
după naştere, înfăptui o minune, făcându-o pe Maria din nou cu
trup de fecioară.

Da, a fost marea minune a vieţii, petrecută într-o zi de

primăvară înmiresmată ca niciodată. Atunci se născură primii
copii ai cerului pe Pământ.
Era anul 12447 î.Hr.
Era anul când Pământul avea un nou stăpânitor: Omul.

-Tu, draga Mea, te vei numi Maria, după sfântul nume

al mamei Tale, grăi Ler ridicându-şi fetiţa înspre soare.
-Iar Tu, dragul Meu fecioraş, te vei numi Ion, după
numele tatălui Tău, grăi din nou Ler, ridicându-şi în lumină şi
pe cel de-al doilea copil.
-Voi sunteţi primii oameni ai Pământului, mai grăi
Domnul. Fiţi binecuvântaţi!

- 153 -
Ioan Suciu

Şi a fost bucurie mare pe Pământ.

Şi a fost sărbătoare a naturii întregi şi sărbătoare între
îngerii cerului.

Naşterea primilor copii deveni, pentru viitorime, cea

mai mare sărbătoare a anului, fiind celebrată vară de vară şi
rămasă vie şi în sfânta tradiţie, de-a lungul miilor de ani
următori.
Iată cum, printr-o mare şi neasemuită minune, începu
istoria omului, fericitul născut din dragostea eternă a părinţilor
dumnezei.
Iar omul începu să calce cu îndrăzneală iarba şi ţărâna
Pământului. Începu să facă parte dintre marile minuni ale
existenţei terestre.
În curând, omul începu să stăpânească planeta întreagă.
Şi timpul se depănă mai departe pe ghemul cel nou al
istoriei de-abia începute.

Mai trecu un an, apoi altul şi altul.

Satele îngerilor, devenite mereu mai frumoase, erau
acum colţişoare binecuvântate ale Pământului.
Acum, îngerii nu mai erau singuri. Printre ei vieţuiau
doi pui ai Domnului Zeu, Maria şi Ion, adevărată minune a
cerului. Aceştia creşteau şi învăţau clipă de clipă lucruri noi,
din marea carte a naturii şi a vieţii. Învăţau legea lui Ler şi pe
aceea nouă, pe care ei înşişi o scriau cu fiecare clipă, Legea
Omului trăitor pe Pământ.
Şi-aşa, învăţând una şi alta, se făcu începutul Legii
Omeniei, pe când Pământul se rostogolea mai departe, întinerit
sub soare, ocrotind noua familie a lui Ler şi a copiilor săi.

Şi zilele treceau şi anii treceau ca vântul, adunându-se

pe fusul tainic al vremii...

- 154 -
 LER

XXV

Să mai rămânem oleacă, cu permisiunea

dumneavoastră, la momentul naşterii primilor copii, la clipa
cea de taină, când Ler o făcu pe Maria Mamă, iar El deveni
Tată al Omului.
-Ceruri şi pământuri, aceştia sunt copiii noştri, Maria
şi Ion, primii copii ai cerului născuţi pe Pământ. A lor să fie
Grădina Maicii Domnului, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Astfel grăi Domnul adresându-se mulţimii de îngeri care
aşteptau în faţa casei.
-Amin! Amin! Amin! Amin! Aminul cel Mare! cântară
îngerii în cor.
Ler îşi ridică pruncii spre soare, în timp ce Sfânta Maria
zâmbea înduioşată, cu lacrimi pe obraz. Era mulţumită şi
nespus de fericită de fericirea Tatălui Dumnezeu. Căci se
împlinise minunea mult aşteptată de la Facerea Lumii. Căci
aici, pe acest petec de pământ, se săvârşise taina cea mare a
Sfintei Naşteri a Copiilor lui Dumnezeu!

Peste câteva zile avu loc Botezul. Atunci, erau de faţă

toţi îngerii şi, împreună, cântară neîncetat imnuri de slavă şi de
binecuvântare Sfintei Familii şi minunii naşterii primilor
oameni.
Botezul a fost o sărbătoare a cerului şi a întregii naturi a
Pământului, a firii cereşti şi a celei pământeşti, unite împreună
prin minunea Naşterii Dintâi.
În timp ce Mama îşi ţinea în braţe fetiţa iar Tatăl
fecioraşul, Iisus conducea Sfânta Liturghie a Botezului.

- 155 -
Ioan Suciu

-Binecuvântată este Împărăţia Cerurilor şi a

Pământurilor!
Binecuvântată este Sfânta Naştere Dintâi, în ceruri şi
pe pământurile toate, acum şi pururea şi în vecii vecilor!
-Amin! Amin! Amin! Amin! Aminul cel Mare! cântară
îngerii în cor.
Apoi, luând în mână un ulcior plin cu apă proaspătă de
izvor, Iisus cuvântă:
-Doamne Io Ler Dumnezeule, Făcătorul cerurilor şi al
pământurilor, al tuturor lumilor celor văzute şi nevăzute, te
rog apropie-te de apa aceasta, o binecuvântează şi o sfinţeşte
întru Numele Tău Cel Sfânt şi-i dă ei har de botez, de sfinţire,
de izbăvire şi de binecuvântare dumnezeiască, făcându-o Apă
Vie.
În mâna stângă cu copilaşul, Ler Domnul îşi făcu cu
dreapta semnul crucii, apoi îl repetă peste ulciorul cu apă,
zicând:
-Întru Sfântul Nume al Crucii Veşniciei, în Numele
Tatălui, al Fiului, al Maicii Domnului şi al Sfântului Duh, se
binecuvântează şi se sfinţeşte apa aceasta ca Apă Vie, pentru
împlinirea Botezului Copiilor lui Dumnezeu.
Apoi, vărsând câteva picături de apă pe pământ, zise:
-Binecuvântate şi sfinţite sunt toate izvoarele, pâraiele,
râurile, fluviile, lacurile, mările şi oceanele Pământului!
Binecuvântată este roua pământului! Doamne Isuse, Fiul Meu
drag, săvârşeşte taina Sfântului Botez!

Isus se închină făcându-şi semnul crucii, apoi se apropie

de Mamă, punând o mână pe capul copilei:
-Se botează fiica lui Io Ler Dumnezeu şi a Sfintei Maria
cu Numele Sfânt de Maria, în Numele Tatălui, al Fiului, al
Maicii Domnului şi al Sfântului Duh!
-Amin! Amin! Amin! Amin! Aminul cel Mare! cântară
îngerii în cor.

- 156 -
 LER

Mai apoi, Iisus umezi fruntea fetiţei cu câţiva stropi de

apă din ulcior, făcu peste capul ei semnul crucii, se apropie de
Tatăl şi puse o mână pe capul fecioraşului:
-Se botează fiul lui Io Ler Dumnezeu şi al Sfintei Maria
cu Numele Sfânt de Ion, întru Numele Tatălui, al Fiului, al
Maicii Domnului şi al Sfântului Duh!
-Amin! Amin! Amin! Amin! Aminul cel Mare! cântară
îngerii în cor.
Isus stropi fruntea copilaşului cu apă vie, făcu peste el
semnul crucii, înmână ulciorul unui înger, apoi se înclină în
închinare în faţa Tatălui Dumnezeu:
-Doamne Io Ler Dumnezeule şi Tată Sfânt, îngăduie să
duc mai departe Sfânta Liturghie a Botezului Dintâi.
-Binecuvântează, Isuse, Fiul Meu iubit!
-Binecuvântarea Tatălui Io Ler Dumnezeu să fie cu voi
cu toţi, copii dragi ai cerului! Sfinţi v-aţi născut şi sfinţi să
trăiţi, împreună cu toţi urmaşii voştri şi cu urmaşii urmaşilor
voştri, şi tot sfinţi să ajungeţi şi la Casa Cerului! Din voi se va
naşte poporul oamenilor. Ei vor umple Pământul cu viaţă
nouă, cu frumuseţe şi cu fericire. După viaţa voastră
pământească, veţi continua să trăiţi în Rai, unde vă veţi întregi
cu sfântul vostru trup ceresc, căci voi v-aţi născut nu numai pe
Pământ, ci şi în cer. Astfel, dragii Mei, veţi atinge nemurirea.
Duhul Sfânt să vă însoţească, să vă apere şi să vă călăuzească
viaţa întreagă, atât pe Pământ cât şi în cer!
Doamne Dumnezeule, Duhule Sfânt, binecuvântează.
-Binecuvântaţi şi sfinţiţi sunt Maria şi Ion, copiii
Tatălui Dumnezeu şi ai Sfintei Maria, în Numele Cel Sfânt al
Tatălui, al Fiului, al Maicii Domnului şi al Duhului Sfânt,
acum şi pururea şi în vecii vecilor!
-Amin! Amin ! Amin! Amin! Aminul cel Mare! cântară
îngerii în cor.
Binecuvântaţi sunt oamenii Pământului!
Binecuvântate sunt apele Pământului!
Binecuvântată şi sfinţită este viaţa tuturor cerurilor şi
pământurilor!

- 157 -
Ioan Suciu

-Amin! Amin ! Amin! Amin! Aminul cel Mare! cântară

iarăşi, îngerii în cor, după care, tot ei, continuară, tot într-un
glas:
Hai Leru-i Ler!
Ler, Doamne Ler!
Ler, Leru-i, Leru-i Ler!
Leru-i Ler şi Domn în cer!
Hai Leru-i, Leru-i Doamne, Leru-i, Leru-i, Leru-i
Doamne, Leru-i, Leru-i, Leru-i Doamne, Leru-i Ler!
Hai Leru-i, hai Leru-i, hai Leru-i, hai Leru-i, Leru-i
Ler!
Doamne Ler! Doamne Ler!
Hai linu-i Leru-i Doamne!
Hai Ler! Hai Ler! Hai Ler! Hai Ler!

...Şi Liturghia Primului Botez dură mai departe, spre

bucuria şi mulţumirea Sfintei Familii şi a mulţimii poporului
ceresc.
Seara începură să sune mai întâi cornul şi buciumul.
Mai apoi, veniră la rând şi fluierele, viorile, flautele, lirele şi
chitarele. În curând, întreaga aşezare răsună de cântecul
îngerilor şi al instrumentelor lor, legănând somnul sfânt al
primilor gemeni ai Pământului.

Mai târziu, pe lângă focuri, în linişte şi în pace, poporul

lui Ler Dumnezeu, păzind somnul lin al primilor copii, sfârşi o
zi de sfinţenie şi de aducere-aminte.

Să-i lăsăm şi noi în linişte, în binecuvântare şi în pace

adâncă!

- 158 -
 LER

XXVI

Roata timpului se învârti cu un an mai târziu.

La casa lui Ler, prin fereastra deschisă, se auzea adesea:

ma-ma!
mu-mu!
ta-ta!
tu-tu!
pa-pa!
a-pa!
ca-sa!
`ap-ce!
`a-ţa!
na-ni!
pu-iu!
ca-ca!
ba-ca!
bu-na!
bu-cu!
la-la!
lu-lu!
tu-tu!
cu-tu!
cu-cu!
a-ti-ti-e!
Copiii se întreceau unii pe alţii în învăţarea cuvintelor.
Iar învăţătoarea lor era însăşi buna lor mamă.
-Copii, cum face vaca?

- 159 -
Ioan Suciu

-Muuu! Muuu!
-Cum cântă cocoşul?
-Chi-chiii!
-Cum cântă găina?
-Co-co-dac!
-Cum face oaia?
-Beee!
-Cum latră cuţu?
-`au! `au!
-Cum cântă păsărica?
-Cip-cip-cip!

Încet-încet, cuvintele prindeau contur nou şi zburau tot

mai frumoase şi mai clare pe limba copiilor, făcând de neuitat
primele lecţii de limbă romină. Iar Mama cânta la capul lor,
împreună cu îngerii primiţi spre ajutor:

Nani, nani, puiul mamii,

Nani, nani, puiul mamii.
Că tata te-o apăra
Şi te-o binecuvânta,
Iar mama te-o legăna
Şi din gură ţi-o cânta...

Cânta mama, cânta tata, murmurau şi copiii în joaca lor,

până când căpşorul le cădea într-o parte, iar ei cădeau în somn
surâzând. Mai apoi, se trezeau gâdilaţi de o rază de lumină şi
gângureau fericiţi, în aşteptarea sânului alb cu lăptişor dulce şi
călduţ, izvorât din inima ei caldă de mamă.

Şi-aşa, pe măsură ce zilele treceau cu toate cele ale

copilăriei, se săltară pe picioare, rând pe rând, şi ceilalţi copiii
ai Domnului. Casa era întotdeauna plină de glasurile lor. În
timp ce cei mari crescuseră frumuşel, cei mici le luară locul,
umplând căminul inimii lui Ler de-o bucurie nouă şi încă
neîncercată: dragostea nemărginită de mamă şi de tată.

- 160 -
 LER

Iată-l pe cel mic la şase ani.

Iată-l pe cel mare la şaisprezece ani. Iată-l pe acesta
punând pe capul mândruţei sale coroniţa de mireasă.
Iată-l pe Ler şi pe buna sa Doamnă ajungând bunici şi
legănându-şi în braţe primii nepoţi, pe Io şi pe Lara.

Aşa a fost vremea începutului omenirii, pe când

Pământul cunoştea, an de an, încă un izvor de viaţă. Căci un
nou firicel de viaţă prindea să curgă în inima fiecărui nou-
născut. Mai departe, copiii începură să scrie povestea cea mare
din istoria planetei. Zi de zi şi an de an, inima lor a scris istoria
cea mare a omului pe Pământ.

Mereu cu un nou început, mereu cu un nou pârâiaş de

viaţă în valurile vremii, minunea vieţii se încrusta tot mai
adânc în cartea planetei.
Naşterea primilor nepoţi, mai apoi a strănepoţilor şi a
stră-strănepoţilor, în sublimă răscolire a timpului, până în zilele
de astăzi, a dus viaţa omului până în zilele noastre, de la
primele şase perechi ale Naşterii Dintâi, până la milioane şi
miliarde de oameni.

Din puzderia de poveşti şi de amintiri ale omului, noi le

prezentăm doar pe acelea ale începuturilor celor necunoscute.
Dintre istoriile cele nepovestite am ales câteva să le
retrăim împreună, spre cunoaşterea vieţii trăite odinioară pe
acest pământ al marilor istorii, al marilor iubiri şi al marilor
sfinţenii.

- 161 -
Ioan Suciu

XXVII

Odată cu venirea oamenilor, Pământul a început să

cunoască dimensiuni noi, căci totul a început altfel să se învârtă
după naşterea lor. Natura întreagă s-a îmbogăţit şi în viaţa
planetei au prins să curgă noi izvoare.
Pământul s-a schimbat întru totul. Dar şi rolul şi sensul
existenţei îngerilor s-a schimbat. S-a îmbogăţit şi viaţa Marelui
Dumnezeu.
Da, marele eveniment s-a petrecut. Se născuse Omul,
căci noul născut fu botezat Om, cuvânt cu rezonanţe
primordiale sacre, care în sanscrită ar însemna spirit (zeu) şi se
pronunţă cu mult respect, simbolizând legătura dintre fiinţa
supremă şi materie. De altfel, cu acest cuvânt începe invocarea
fiecărui zeu în templele hinduse!

...La numai zece ani de la naşterea primilor copii,

numărul lor crescu la doisprezece, căci doisprezece fraţi şi
surori număra acum Sfânta Familie pământească.
După Maria şi Ion urmară, născându-se an după an,
Mir, Mira, David şi Deva, apoi, încă doi gemeni, Io şi Ia.
Aceştia, erau urmaţi mai apoi de Ela, de Lina, de Mod şi de
Oda.
Cu toţii, deşi fiecare era deosebit faţă de ceilalţi fraţi şi
surori, copiii lui Ler erau întruchiparea frumuseţii şi a dragostei
fără de margini a tatălui lor şi a blândei şi frumoasei lor mame.
Fiecare se născuse ca un dar minunat şi era dotat cu daruri
minunate ce înfloreau mereu, cu fiecare zi ce se trecea în
caierul timpului.

- 162 -
 LER

Naşterea copiilor schimbă pe dată şi viaţa îngerilor. De

faţă la venirea lor pe lume, îngerii aveau acum datorii noi de
împlinit, căci fiecare copil era ocrotit nu numai de către părinţii
săi, ci şi de către îngerii cerului, aleşi cu grijă să-i însoţească pe
toate drumurile şi în întreaga lor viaţă.
Începu astfel prima perioadă a convieţuirii dintre
Dumnezeu şi oameni, dintre îngerii Raiului şi copiii cerului,
aşezaţi în chip atât de fericit pe Pământ.

Timpul se scurgea neîntrerupt, adunându-se tăcut,

subţire şi frumos în caierul istoriei.
Copiii creşteau ca-ntr-o poveste spusă la gura sobei,
înălţându-se într-un an cât în trei. Nu e de mirare că, în curând,
au ajuns să fie şi ei, la rândul lor, părinţi şi, mai apoi, bunici.

Desigur, vă întrebaţi ce s-a ales din primii copii ai

istoriei?
Iată povestea mai departe.

După vârsta adolescenţei, primii gemeni, Maria şi Ion,

au format o pereche şi au născut cinci copii. Primul copil, Io, a
fost un băiat. Al doilea, a fost o fată cu numele de Lara.
Numele ei este de reţinut, pentru că ea va deveni, ceva mai
târziu, cea mai bună prietenă a lui Iisus.
Copiii Mariei şi ai lui Ion au fost strămoşii popoarelor
moderne ale românilor, italienilor, spaniolilor, francezilor,
portughezilor, germanilor şi grecilor.
Şi următorii copii ai cerului, Mir şi Mira, au născut
cinci copii. Urmaşii lor au dat naştere popoarelor moderne ale
arabilor şi musulmanilor de astăzi.
David a făcut pereche cu Ela şi au născut şase copii.
Unul dintre aceştia, Iuda, va fi strămoşul popoarelor iudaice.
Din această rădăcină s-au născut şi popoarele egiptene.
Deva va fi împreună cu Lina şi vor avea opt copii. Din
ei se vor naşte ruşii, englezii, finlandezii, olandezii, danezii,
ungurii şi bulgarii.

- 163 -
Ioan Suciu

Io şi Ia vor naşte nouă copii şi vor fi strămoşii marilor

popoare chineze, indiene, japoneze, vietnameze, coreene,
tailandeze, strămoşii indienilor americani şi ai mongolilor.

Mod, care se născuse negru, împreună cu Oda care era

albă, a dat naştere la zece copii. Una dintre fiicele lor va fi Eva.
Aceasta, albă ca şi mama ei, împreună cu Iuda, fiul lui David şi
al Elei, vor pune bazele neamurilor de astăzi ale poporului
Israel.
Astfel, din cei doisprezece copii ai lui Ler şi ai Mariei,
se vor naşte patruzeci şi şapte de urmaşi, purtând cu toţii
semnele de bază ale înfăţişării părinţilor şi bunicilor lor.
Cinzeci şi nouă de oameni. Acesta era poporul
oamenilor la zece ani de la Venirea lui Dumnezeu pe Pământ.

Cum timpul nu stătea pe loc, în mod fericit, populaţia

Pământului se înmulţi atât de frumos încât, la numai 200 de ani
de la naşterea primilor oameni, numărul acestora ajunsese deja
la 2 milioane. Aceştia formau populaţia acelui timp, cea care
începuse să descopere şi să stăpânească, cu adevărat, întreg
Pământul. Şi, mai ales, începuse să-l iubească întocmai ca pe o
fiinţă vie.

Odată cu lumea oamenilor, Pământul înflorea şi el, mai

mândru an de an.
Mereu mai întinse şi mai bogate, lanurile de grâu se
legănau în bătaia vântului, cu spicele pline de boabe ca aurul.
Viţa-de vie se întindea peste tot mai multe dealuri,
arzându-şi dulceaţa boabelor sub razele verii.
Tot mai multe turme de oi păşteau pe păşunile verzi şi
pe pajiştile bogate în flori frumoase şi frumos mirositoare.
În curţile caselor se înmulţiseră grajdurile de vite şi, cu
ele, şi ciopoarele de vaci, viţei şi tăuraşi, care se obişnuiseră
dintru începuturi cu viaţa domestică.
Era o bucurie rară să vezi, seară de seară, turmele de
vite întorcându-se de la păscut.

- 164 -
 LER

Oile şi caprele rămâneau şi peste noapte la stânele

rânduite pe dealuri domoale şi pe înălţimile blânde ale
munţilor, păzite de aceiaşi câini vrednici, aduşi de Iisus din
cerurile sfinte.
Nu era o casă fără stupină de albine.
Grădinile erau tot mai grele de bogăţia roadelor.
Pomii satului şi pădurile erau pline de mulţimea
păsărilor cântătoare. Rândunelele îşi duraseră cuiburi la
streşinile caselor şi ale grajdurilor, umplând ziua şi serile cu
ciripitul lor. Râurile şi lacurile erau pline de peşti de toate
soiurile ce săgetau în sclipiri jucăuşe undele apelor.

Rând pe rând, lumea cea nouă se specializase.

Apăruseră ciobanii, ciurdarii, pescarii, zidarii, lemnarii,
culegătorii de fructe, crescătorii de vite şi mulgătorii de vaci,
de oi şi de capre, şi crescătorii de albine.
Apăruseră dogarii şi rotarii, ţesătorii şi blănarii.
Apăruse medicina, ştiinţa studierii cerului, a mişcării
stelelor şi constelaţiilor. Apăruse măsurarea şi ştiinţa timpului,
a anotimpurilor şi lunilor anului, a curgerii şi însemnării anilor.
Sfârşitul săptămânii era însemnat de o zi de sărbătoare.
Şi, minune mare, chiar şi primii copii primiseră taina
focului.
Mai apăruseră carele cu vaci şi cu tăuraşi şi căruţele cu
cerbi şi cu cai.
Şi, nu în ultimul rând, marea ştiinţă a îngerilor care
citeau şi scriau semnele literelor din cărţi şi din stele, s-a
transferat şi cunoştinţei oamenilor.

Seara, sunetul cornului da de veste despre mişcarea

turmelor de oi şi despre venirea ciopoarelor de vaci.
Adunaţi acasă după ziua de muncă, oamenii se
împreunau în rugăciune şi la cina binemeritată, pe lângă
lumânări, focuri şi candele aprinse.
Uneori, în liniştea nopţilor se auzeau şoapte şi râsete,
răsunau cântece, fluiere, viori şi naiuri.

- 165 -
Ioan Suciu

Erau clipe de răgaz când se visa şi se puneau lucrurile

la cale. Erau clipe de destindere când se spuneau poveşti sub
licărul stelelor.
Mai apoi, încet-încet, peste păduri şi câmpii, peste
oameni şi animale, se aşternea liniştea, pacea şi odihna
somnului.
Dimineaţa, mai înainte de răsăritul soarelui, glasul
cornului suna deşteptarea.
Ziua începea cu o rugăciune şi, tot cu o rugăciune, se şi
sfârşea. Sfârşitul de săptămână aducea sărbătoarea
binemeritată. Atunci avea loc şi liturghia comună când tot
poporul se împărtăşea, cu dragoste, cu credinţă şi cu smerenie,
din Cuvântul Domnului.
Cu fiecare zi nou însemnată pe răboj, viaţa pământească
devenea tot mai bogată, mai variată şi mai interesantă,
amintind îngerilor de minunăţiile raiului ceresc.

- 166 -
 LER

XXVIII

Ne găsim la 940 de ani de la Marea Coborâre a lui Ler

pe Pământ şi de la naşterea primilor oameni.
Ne găsim în momentul când omenirea rămâne pentru
prima oară singură în faţa sorţii.
Este ceasul când Domnul, împreună cu îngerii,
părăseşte Pământul, întorcându-se din nou în cer.
Numai că, nici de data asta, Pământul nu a fost lăsat în
voia sorţii. Spre paza vieţii sale, s-au tocmit ajutoare de seamă,
îngerii.
O mare mulţime de îngeri a rămas mai departe ca
păzitori ai vieţii Pământului, alături de oameni până în zilele de
astăzi...

Dumnezeu îşi îndeplinise planul pe Pământ.

Idealul Domnului fusese atins: în grădina Pământului
trăiau urmaşii direcţi ai Dumnezeirii celei sfinte. Aceştia erau
poporul cel nou al oamenilor, semănat cu multă grijă şi cu
nespusă iubire în Grădina Maicii Domnului.
Iubirea a fost şi suprema lecţie de viaţă învăţată de
poporul oamenilor. Iar aceştia, învăţaţi de pe acum şi cu
greutăţile vieţii, se puteau descurca singuri. Erau tari şi bine
pregătiţi pentru toate încercările şi împrejurările vieţii ce le-a
fost dată.
Obişnuiţi să fie mereu alături de Ler, oamenii aveau,
totuşi, un dor şi un sentiment ciudat, acela că au fost lăsaţi
singuri în singurătatea planetei, rece la sentimentele lor şi
mereu rotitoare împrejurul marelui soare.

- 167 -
Ioan Suciu

Sentimentul singurătăţii omului era augmentat şi de

faptul că îşi pierduseră părinţii, fiind lăsaţi fără de ajutorul lor
direct şi fără de sfatul cel bun, atât de necesar întotdeauna.
Pentru a le veni în ajutor, drept moştenire, Ler le lăsă o
taină mare. Ei nu trebuiau decât să-l strige, să-l roage şi să-l
cânte, să vorbească cu El în gând ori în şoaptă, şi Domnul le
era pe dată alături, împreună cu sfatul cel bun. Şi-apoi, mai
erau şi îngerii, puşi de strajă vieţii pe Pământ.
Astfel, chiar dacă nu era văzut la faţă, ajutorul cel mare
sosea pe căi minunate, căci în sufletul şi în gândurile lor,
oamenii erau tot timpul nedespărţiţi de Dumnezeu. Această
nouă stare a vieţii îşi avea şi ea propria-i şi negrăita-i
frumuseţe.
Aşa era pe vremea aceea şi era minunat că, doar la un
gând, Ler era prezent în inima şi în sufletele lor, în toate
muncile, faptele şi întâmplările vieţii omeneşti.

Ajutorul cel mai de seamă în relaţia dintre om şi cer era,

desigur, limba, mijlocul de comunicare dintre oameni şi dintre
oameni şi Dumnezeu. Şi, aceasta, era o nouă minune, căci
limba dulce ca un fagure de miere era limba romină, minunăţia
minunăţiilor, vorbită pretutindeni la începutul lumii, pe toată
faţa Pământului! Prin ea, floare rară a frumuseţii divine, omul
şi Dumnezeul lui vieţuiau într-o strânsă legătură, precum în
cer, aşa şi pe Pământ.

Dar, oare, cum arăta pe atunci viaţa omului?

Pot spune că viaţa omului acelui timp era pe măsura
lucrării săvârşită împreună şi a legăturii părinteşti dintre
oameni şi Dumnezeire, pe drumul căutării florilor fericirii. Iar
oamenii puteau şi învăţaseră arta de a trăi fericiţi.
Oare cum trăiau locuitorii Pământului acelor timpuri?
De regulă, cu toţii aveau un acoperiş deasupra capului.
Trăiau în locuinţe de lemn, de piatră şi de pământ, după
necesităţile, după hărnicia şi imaginaţia fiecărei familii. Mai
bine zis, după necesităţile familiilor lor, căci familia, legea şi

- 168 -
 LER

tradiţia alcătuiau o moştenire respectată şi bine primită de la

bunul Ler şi de la îngerii săi.
Unii aveau o imaginaţie mai bogată. Aceştia îşi
duraseră în piatră adevărate minunăţii, scobind în peşterile
pământului, pe care, mai apoi, le împodobiseră ca adevărate
palate.
Născut din divinitate, omul învăţase dintru începuturi că
era trup şi suflet sfânt, născut din marea sfinţenie a Tatălui
Dumnezeu.
Precum toată creaţia, şi familia omului era sfântă.
Respectându-se unii pe alţii, respectau şi legea din bătrâni.
Cuvântul tatălui era sfânt pentru toată casa.
Doamnă peste casă şi grădină, mama îşi legăna copiii la
umbra pomilor din curte, pe când tatăl, împreună cu copiii mai
vârstnici, era din primăvară şi până în toamnă la lucrările
câmpului. Iar de muncit era, slavă domnului, destul! Căci
ogoarele erau pregătite încă de cu iarnă, şi chiar de prin
toamnă, iar primăvara îşi oglindeau feţele în cer, ca nişte petice
mari, de forme şi culori deosebite, frumos mirositoare. Iar
pământul avea, într-adevăr, un miros specific. Mirosul spicelor
coapte de grâu, legănate în bătaia vântului, era, poate, cel mai
plăcut şi cel mai aşteptat miros al gliei.
Că erau ogoare proaspăt arate, că erau arate şi semănate
de cu toamnă, tarlalele prindeau o viaţă nouă sub căldura
binefăcătoare a Sfântului Soare şi, după ploile scurte şi
înviorătoare, se zvântau degrabă în bătaia vântului. Astfel,
foarte curând, verdele lanurilor de grâu ceresc, de secară, de
orez, de porumb, de floarea-soarelui şi de rapiţă, de in şi de
cânepă, se întindeau cât vedeai cu ochii, ca un covor verde şi
moale, învelind coaja pământului în viaţă fără de astâmpăr şi
fără de sfârşit.
Câmpurile erau pline de flori de toate culorile. Femeile,
neputând a se potrivi întotdeauna muncilor câmpului, îşi
aduceau acasă câmpul cu toate florile, într-o competiţie cu
răzoarele, cu pajiştile şi cu poienile pădurilor.

- 169 -
Ioan Suciu

Prin grădinile caselor, alergând din floare în floare,

zumzăiau roiuri de albine împovărate de greutatea darului
dulce de aur parfumat, cules din mărinimia florilor. Iar florile
se bucurau şi ele, deschizându-se şi împlinindu-se în taina
marii rodirii a fructului.
Pruni, meri, nuci şi peri, piersici, cireşi, corni şi aluni
împodobeau orişice grădină, încărcaţi de flori în primăvară şi
plini de roade vara şi toamna.
Prin curţile caselor, legănându-se de pe un picior pe
altul, măcăiau raţele şi gâgâiau gâştele, cotcodăceau găinile, se
înfoiau curcile şi cucurigau cocoşeii.
Nu era familie fără să aibă cel puţin doi purcei.
Curţile şi poieţile erau pline de vaci, de tăuraşi, de cai,
de măgăruşi, de capre şi de oi.
Slujbaşi de nădejde s-au dovedit şi câinii, fără de care
nu se lăsa nici o familie.
Izvoarele curgeau limpezi în toate ţinuturile şi fântânile
erau alinătoare, răcoritoare şi dătătoare de viaţă. Iar oamenii,
zumzăiau şi ei tot ca albinele, grăbindu-se de colo-colo pe
drumurile satului de altădată. Munceau, trudeau, asudau, se
odihneau, se întreceau, cântau şi se veseleau, povesteau şi se
rugau şi-l preamăreau pe Ler cel Bun, Dumnezeul cerurilor.
Trudeau şi se bucurau cu toţii împreună, fericiţi de fericirea lor
cea mare, aceea de a fi copiii lui Ler şi ai Sfintei lor Mame,
minunata Maria Dumnezeu.

În lumea pământeană era linişte, mulţumire şi pace

multă. Şi era frumuseţe fără de seamăn, frumuseţea omului
adevărat, a vieţii şi a muncii sale roditoare.
Era bucuria şi fericirea părinţilor cu casa plină de copii.
Era bucuria şi fericirea caselor pline de suflete, de
bunici bătrâni, de părinţi şi de prunci crescuţi împreună în ruga
lui Ler Doamne şi în curăţenia vieţii cumpătate, aranjate după
sfatul cel bun al învăţătorilor şi-al îngerilor acestora.
Şi glasurile cântătoare ale copiilor, ale femeilor şi
bărbaţilor doineau şi ridicau slavă Tatălui şi Stăpânului vieţii şi

- 170 -
 LER

al morţii. Iar ei, copiii, erau acum pretutindeni, în toate

familiile şi în toate casele. Şi, mai ales, în toate colţurile
Pământului.
Această viaţă era bună, se gândeau ei şi, cu ajutorul lui
Dumnezeu, voiau să o facă şi mai bună.
Acesta le era drumul. Şi era bun.
Aceasta era viaţa. Şi era viaţă adevărată, precum
Învăţătorul lor era viaţa cea adevărată.

Acesta a fost primul Rai al omului pe Pământ. Şi aşa a

fost omul la o mie de ani de la Marea Naştere când, pentru
prima oară, a trebuit să trăiască şi singur pe Pământ.
Aşa era şi nu era rău. Căci binele îşi puse ştampila pe
faptele omului. Şi nu putea fi rău când totul se desfăşura sub
ochii atotvăzători şi cunoscători ai lui Ler, cercetători din
înaltul cerului.
Aţi înţeles bine, în acest timp Răul încă nu exista!
Viaţa terestră înscria un timp al minunilor. Desigur,
înregistra şi un timp de probă al capacităţii oamenilor de-a se
descurca singuri pe faţa pământului.
Era timpul când omul crescuse mare să poată trăi sigur
pe picioarele sale. Şi trăia fără să se clatine.
Era un nou început, sub acelaşi răsărit de soare.
Era un început şi era o încercare.
Începutul s-a făcut cu alături de umărul Domnului.
Acum erau vremurile maturităţii, iar omul era bine
pregătit să trăiască şi singur pe planeta dăruirii.
Pentru a supravieţui în această nouă viaţă, omul fusese
pregătit aproape o mie de ani de către dascălul iubirii, cel
căruia îi va cânta până la sfârşitul lumii colindul tainic al inimii
sale: Hai, linu-i Leru-i Doamne!

- 171 -
Ioan Suciu

XXIX

De la începutul scrierii mele a trecut aproape un an. Un

an de nesomn şi de rugăciune, un an de meditaţie şi de
convorbire cu bunul Dumnezeu, zi de zi şi noapte de noapte.
A fost un timp de intensă întâlnire, în cuvânt şi în Duhul Sfânt,
şi cu Sfânta Maria. Cu ea, vorbeam mai ales în liniştea nopţii,
târziu, până înspre ziuă.

Despre convorbirile mele nocturne am scris sute de

pagini, dar nu am fost în stare să scriu niciuna în continuarea
istoriei lui Ler.
A fost un timp al tăcerii, pe când eu eram ca paralizat,
în imposibilitatea de a mai continua şirul întâmplărilor.

Vă rog pe dumneavoastră, dragi cititori, să mă iertaţi.

Îl rog şi pe bunul Dumnezeu de iertare şi de îngăduinţă.
Ştiu că timpul ce-mi este dat este tot mai scurt, iar chemarea tot
mai fierbinte. Dar, mai ştiu şi că trăim într-un timp al
minunilor, când Împărăţia lui Dumnezeu se întinde iarăşi peste
Pământul întreg. Mai ales, că eu cunosc, de atâta vreme,
adevărul despre Revenirea Mântuitorului...

Daţi-mi voie ca, de astăzi începând, să mă aşez din nou

în faţa computerului şi, după atâta amar de vreme şi atâtea zile
de aşteptare, să continui a scrie cartea Marelui Ler, Dumnezeul
cerurilor toate.

- 172 -
 LER

XXX

Cu ajutorul Cronovizorului vom reveni în Ţara Raiului.

Acolo, anii se treceau ca-ntr-un vis şi poveste, sutele şi miile de
ani se ţeseau ca o nimica toată pe aripa vremii.
Pe Pământ, timpul trece şi omul trece cu el, iar în urmă
rămâne doar duhul amintirii. Dar, slavă Domului, rămân şi
copiii, sâmburele de viaţă ce duce spre nemurire. Copiii,
frumuseţea, truda şi iubirea cea mare, minunea dăinuirii şi
sarea pământului!

Aşa, din zi în zi şi din noapte în noapte, din an în an şi

din vis în vis, au trecut în zbor 5000 de ani, ani de viaţă şi de
trudă a omului pe faţa Pământului, ani de istorie până astăzi
încă nescrisă de nimeni!
Nici noi nu vom povesti despre acel timp. Din acel trup
al timpului am ales doar un crâmpei, vorbitor despre dragostea
lui Ler faţă de oameni şi despre aceea a oamenilor faţă de El,
Marele Tată şi Creator al tuturor lucrurilor.
La acest ceas al povestirii noastre, ne aflăm, aşadar, cu
şase mii cinci sute de ani mai înainte de Naşterea lui Isus
Hristos.
Ne aflăm în aceleaşi locuri în care, altădată, omul s-a
născut pe Pământ, pe dealurile, pe câmpiile şi pe culmile
Carpaţilor, de-o parte şi de alta a curgerii Dunării între
izvoarele ei şi Apa cea Mare.
Ne aflăm pe culmile domoale şi blând coborâtoare la
vale, în Munţii Bucegi, undeva în apropierea Peşterii
Ialomicioara.

- 173 -
Ioan Suciu

Aici, începe o nouă şi nemaiauzită poveste. Să o

urmărim împreună, coborând pe scara timpului înspre grădinile
raiului pământesc.

Să intrăm cu credinţă pe poarta de vis deschisă în trupul

veşniciei.

- 174 -
 LER

XXXI

În acel an, peste Carpaţi s-a lăsat o primăvară caldă,

verde, înmiresmată şi roditoare, aducând, ca de fiecare dată,
duhul proaspăt al reînvierii.
Istoria acestei primăveri rescrie povestea începutului
lumii, când Dumnezeu a coborât pe Pământ să înfăptuiască
minunea naşterii omului. Acum, aşa ca în fiecare primăvară,
lumea veche o întâlnea pe cea nouă, mereu aceeaşi şi, veşnic
curgătoare şi schimbătoare, mereu o alta.

La această vreme, Pământul era spuzit de copiii cerului.

Aceştia zâmbeau Domnului Soare şi acesta le zâmbea înapoi,
scăldându-i în razele fericirii.
Din înalturi picura căldură şi iubire soarele cerului, Ler
Dumnezeu.
Era bine şi era tare frumos pe faţa pământului!

La ceasul povestirii noastre, oamenii erau mai

emoţionaţi şi mai nerăbdători ca altădată. Şi aveau şi de ce: îşi
aşteptau din nou Tatăl să coboare pe Pământ! L-au mai aşteptat
şi în alţi ani, dar acum ştiau bine, căci El însuşi le vorbise de
curând, vestindu-le că timpul de întoarcere se împlinise. De
aceea, în acea primăvară priveau la cer mai gânditori, cu mai
aprinsă speranţă şi cu mai mult dor decât altădată.
Trebuie să povestesc că, în vremea aceea, mai înainte
de apariţia Răului, convorbirea dintre om şi Dumnezeu era un
fenomen normal. Lume multă purta conversaţii cu El,
vorbindu-i şi auzindu-i răspunsul. Vorbeau cu El oamenii de
rând, din copilărie şi până la bătrâneţe, vorbeau şi mai-marii

- 175 -
Ioan Suciu

lumii, regii şi împăraţii, precum şi marii preoţi, luând mereu

învăţătură şi îndrumare în viaţă şi credinţă, spre mergerea mai
curată a lumii înainte.

Unul dintre mai-marii Pământului acelui timp, era

Ladras, rege al neamului rominilor şi al ţării lor de la poalele
Carpaţilor, Rominia.
Bătrân cu plete albe, cu mustăţile şi cu barba lungă până
la genunchi, Ladros îşi purta toiagul, îmbătrânit şi el de ani,
peste sufletele ţării, cârmuindu-le cu înţelepciune, cu
înţelegere, cu pricepere şi cu o rară dragoste, moştenită din
Legea cea Veche.
Cu Domnul, Ladros era în contact şi în rugăciune de
peste 550 de ani, căci atâţia număra Marele Preot în acea
primăvară ruptă din rai şi aruncată peste coamele domoale ale
munţilor, peste câmpiile mănoase şi peste întinderile de ape
zdrumicate de soare, în calea lor neostoită înspre Dunărea
bătrână.
Deşi îşi purta cu greu bătrâneţile, Ladros slujea încă în
cinste ţării lui Ler, cu adâncă smerenie şi cu neţărmurită
credinţă.
Nu demult, Domnul i-a spus bătrânului rege: „Scumpul
Meu! Vreau să ştii că nu ai aşteptat în zadar. Chiar în această
primăvară mă voi întoarce din nou pe Pământ. Aşteptă-mă!”
Şi Ladros îşi aşteptă Stăpânul, dar nu singur, ci
împreună cu tot poporul, pe care-l sculă de strajă, în post şi în
rugăciune necontenită de zi şi de noapte.
Cu două săptămâni mai înaintea sorocului, munţii se
umplură de mulţimi curgătoare de oameni, de bărbaţi şi femei,
de tineri şi bătrâni, de fete fecioare şi de copile zburdalnice, de
copii de câţiva anişori şi de flăcăiaşi înflăcăraţi care-şi struneau
caii cu îndemânare pe plaiurile muntelui.
Erau acolo mame tinere şi drăgăstoase care, cu o mână
îşi strângeau la piept odoarele născute doar cu câteva luni mai
înainte şi, cu cealaltă, mângâiau creştetele a doi sau trei copii
agăţaţi de cătrinţe.

- 176 -
 LER

Erau acolo mame-bătrâne şi moşi falnici de sute de ani,

ţinându-se de mână şi sprijinindu-se în cârje de lemn, cioplite
şi încrustate cu raze de soare, cu cruci, cu romburi şi cu flori.
Peste tot, poporul curgea înspre munte, oprindu-se în
răstimpuri lângă fântâni şi izvoare, într-o rugăciune smerită
adresată bunului Dumnezeu.
Acolo, prin văile şi pe culmile muntelui, alte şi alte
coloane înaintau încet, în ritmul domol al cântărilor, purtându-
şi adesea trupurile în coate şi-n genunchi şi rostind printre
lacrimi Numele cel Sfânt al Domnului.
Ceea ce se întâmpla în acele zile era mersul unui popor
ce se ridica deodată cu sufletul la cer, peste înălţimile brazilor
şi a culmilor montane, întru întâmpinarea Domnului.
Şi, iată, acest oaspete, atât de mult aşteptat şi iubit,
venea, venea din nou pe Pământul părăsit cu mii de ani mai
înainte! Venea să-şi împlinească cuvântul de dragoste dat
copiilor săi, în vremurile străvechi.

În acea zi binecuvântată, curată şi plină de verdele

primăverii, escadrila lui Ler se arătă din nou deasupra planetei
oceanelor albastre.
Când ceţile se luară de pe faţa munţilor, în razele de
soare se arătă o mulţime paşnică, cufundată de cu noapte în
rugăciune.
Acum, pe când soarele era ridicat din nou de o suliţă pe
cer, poporul cânta îngenuncheat, din mii şi mii de inimi,
cântecul ştiut din bătrâneţile timpului:

Hai Leru-i Ler!

Ler, Doamne Ler!
Ler, Leru-i, Leru-i Ler!
Leru-i Ler şi Domn în cer!
Hai Leru-i, Leru-i Doamne, Leru-i, Leru-i, Leru-i
Doamne, Leru-i, Leru-i, Leru-i Doamne, Leru-i Ler!
Hai Leru-i, hai Leru-i, hai Leru-i, hai Leru-i, Leru-i Ler!
Doamne Ler! Doamne Ler!

- 177 -
Ioan Suciu

Hai linu-i Leru-i Doamne!

Hai Ler! Hai Ler! Hai Ler! Hai Ler!
Hai Ler!

...Mai întâi se văzu un mic vârtej pe cer. Apoi, apăru un

punct într-o scăpărare de lumină ce creştea cu fiecare secundă,
apropiindu-se vertiginos de Pământ. În cele din urmă, mulţimii
înmărmurite i se arătă o uriaşă aeronavă albastră. Aceasta se
opri în planare deasupra Carpaţilor.
Pe cer apăruse între timp o nouă navă, apoi o alta şi alta,
două, patru, opt, iar mai apoi, o mulţime întreagă ce sporea
mereu acoperind lumina soarelui. La un moment dat, parcă tot
cerul se scobora pe pământ cu lumânări aprinse.
Munţii vibrau în toată făptura, înfioraţi de mulţimea
navelor ce planau vâjâind şi rotindu-se prin aerul plin de
zumzăitul motoarelor.
Parcă apăsată de mulţimea aparatelor de zbor, mulţimea
se ruga mai departe în genunchi, cu voce lină şi cu capetele
plecate. Uriaşa minune le lăcrima inimile, pe când cântecul lor
răsuna în taina munţilor, tresărind şi ei de mirare:

„Ler, Doamne Ler!

Ler, Domn din cer!
Hai Leru-i Ler!”

Una după alta, navele aterizau în poienile munţilor, pe

platouri şi pe coamele mai domoale ale înălţimilor.
În curând, din nava amiral, oprită în mijlocul platoului
cel mare, coborî chiar El, Ler, Domnul atât de mult aşteptat. El
se arătă deîndată Pământului şi poporului înmărmurit în
aşteptare.
El, Ler, Io Ler.
Înalt până la streaşina caselor, Domnul se arătă ca un
soare strălucitor într-o explozie de lumină, urmat de alţi trei
sori, cu toţii îmbrăcaţi într-o aureolă străvezie ce îi unea pe toţi
în lumina ei rotitoare şi învăpăiată.

- 178 -
 LER

Oprit pe prispa aeronavei, în mijlocul a sute de îngeri,

Ler se înclină salutând mulţimea sfioasă ce-şi ţinea fără de grai
respiraţia:
-Copiii Mei dragi, scumpii Mei, bine v-am găsit! Fiţi
binecuvântaţi! Ladros, dragul Meu, te recunosc, apropie-te!
Regele, purtând pe mâini o pâine mare cât roata carului,
aşezată pe un ştergar înflorit cu semne albastre, se ridică cu
greu, tremurând din genunchi. Şi cei doisprezece bătrâni
venerabili, cu toţii sprijiniţi în toiege, se ridicară şi ei din
închinare şi înaintară prin culoarul făcut de mulţime până la
nava cea mare. Acolo îngenuncheară din nou.
-Ridicaţi-vă, dragii Mei, şi veniţi la Mine! chemă
Domnul blând.
Nu se ridicară ci, tremurând de emoţie, se închinară şi
mai adânc, cu capetele la pământ.
Doar într-un târziu, Ladros, ridicându-şi sfios ochii spre
El, rosti cu sfiiciune:
-Bine ai venit, Ler Doamne, Tatăl şi Dumnezeul nostru!
Îngăduie, Doamne Sfânt, să rămânem aici la picioarele Tale,
unde ne este locul. Că ne-am uscat de dorul tău!
-Nu, dragii Mei, bucuria Mea e prea mare. Ridicaţi-vă
şi veniţi la Mine! Vreau să vă îmbrăţişez pe voi pe toţi şi pe toţi
copiii Mei care astăzi Mă primesc cu atâta dragoste!
Coborând odată cu scara navei, Ler se îndreptă spre
Ladros căruia îi tremurau genunchii de emoţie, îl ridică pe
picioarele-i bătrâne şi-l îmbrăţişă frăţeşte. Mai apoi, după ce
făcu o cruce mare peste pâinea proaspătă, rupse o bucăţică, îi
mirosi parfumul, o sărută şi o duse la gură cu evlavie. Mai apoi
se îndreptă spre însoţitorii lui Ladros, ridicându-i pe toţi şi
strângându-i la pieptul său de Tată şi de Domn al Universului.
Întorcându-se mai apoi pe puntea navei, împreună cu
regele ţării, Ler se adresă mulţimii încremenite:
-Copiii Mei, copiii Mei dragi! Bine v-am găsit! Vă
mulţumesc pentru dragostea voastră! Aţi venit cu mic şi mare
să Mă întâmpinaţi pe acest pământ ocrotitor, atât de drag

- 179 -
Ioan Suciu

inimii Mele. Mă bucur mult şi vă mulţumesc tuturora. Vă

iubesc şi vă binecuvântez pe toţi!
Mai apoi, ridicându-şi mâna dreaptă, încă înmănuşată,
Ler porunci:
-Să sune trompetele!
Şi trompetele îngerilor începură să sune de pe toate navele,
ridicând slavă cerului şi Pământului. Ridicând slavă lui Ler.
Mai apoi, îngerii însoţitori începură şi ei să cânte:

„Ler, Doamne Ler!

Ler, Domn din cer...”

-Iar voi, dragii Mei copii, ridicaţi-vă acum cu toţii,

veseliţi-vă şi cântaţi împreună cu noi! mai zise Domnul.
Poporul, încă îngenuncheat şi cu capetele la pământ,
ridică ochii şiroind de lacrimi şi, cu mare iubire, ca o alintare,
începu să cânte uşor, împreună cu îngerii:

„Ler, Doamne Ler!

Doamne din cer,
Leru-i Leru-i,
Leru-i Leru-i Leru-i Leru-i,
Leru-i Ler! Leru-i Leru-i,
Leru-i Ler!”

Mai apoi, Domnul, Iisus şi Maria coborâră din navă,

ieşiră între rândurile oamenilor şi, împreună cu copiii
oamenilor agăţaţi ca o salbă de mâinile lor, trecură prin
mulţime îmbrăţişând în stânga şi în dreapta şi vorbindu-le
tuturora cu drag, şi celor mici şi celor mari, cu glasul lor duios
şi frumos curgător.

La aşa o întâlnire, poporul se zgudui de plâns. Râdea de

fericire şi cânta înecându-se în lacrimi. Căci, după o atât de
mare aşteptare, acum erau cu toţii cuprinşi de o adâncă fericire,
aşa cum nu au mai fost niciodată în vieţile lor. Şi, erau fericiţi

- 180 -
 LER

căci era sărbătoare. O sărbătoare a lacrimilor de bucurie. O

sărbătoare cum nu mai văzuse omenirea niciodată.
Şi-aşa şi era. Aici, pe această planetă neînsemnată, se
celebra sărbătoarea iubirii, umplând aerul tare al munţilor de
emoţie şi de o mare sfinţenie.
Peste muntele întreg lumea plângea şi râdea totodată.
Cântau oamenii, plângeau îngerii, cântau îngerii,
plângeau oamenii, cântau şi plângeau împreună munţii şi văile,
iarba, pietrele şi brazii înălţimilor.
Cânta cerul şi Pământul legănându-l pe Ler în vechiul
cântec lăsat cu mii de ani în urmă drept moştenire, pe aceiaşi
munţi, la plecarea Domnului de pe Pământ.
Astăzi, pe aceşti munţi se îmbrăţişau împreună,
topindu-se în lacrimi curate, trecutul cu prezentul, soarele şi
cerul, Pământul şi Dumnezeu, armoniile cosmosului cu ruga
oamenilor.
Se îmbrăţişa Omul cu Dumnezeu.

Într-un târziu, după ce făcură un mare ocol printre

mulţimile înlăcrimate, Ler, însoţit de Maria şi de Iisus, se
întoarse din nou lângă aeronavă.
Isus se opri în faţa mulţimilor, se înclină Domnului şi
Mariei şi cuvântă oamenilor:
-Dragii Mei, am revenit cu bine pe Pământ. Ne
bucurăm să vă găsim cu bine şi pe voi. Fie binecuvântată
Împărăţia Tatălui nostru, Ler Dumnezeu! Şi voi, cu toţii, dragii
Mei, fiţi binecuvântaţi! Să mulţumim Tatălui nostru pentru
această zi minunată care ne-a adus din nou împreună!
Mai apoi, întorcându-se, îngenunche în faţa lui Ler şi,
ridicând mâinile spre Cel Mare, începu să cânte împreună cu
întreg poporul:

„Tatăl nostru,
Tu eşti în ceruri şi pe Pământ,
sfinţească-se Numele Tău!
Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta,

- 181 -
Ioan Suciu

precum în cer aşa şi pe Pământ!

Pâinea noastră cea de toate zilele
dă-ne-o nouă astăzi
şi ne iartă nouă greşelile noastre,
precum şi noi iertăm
celor ce ne greşesc nouă! ”

...Acolo, sus, în taina munţilor, se celebră un nou

început, odată cu cuvintele Liturghiei Carpaţilor.
Spre sfârşitul slujbei, Isus prinse în mâinile sale pâinea
primită în dar, o ridică în sus cu amândouă mâinile şi grăi:
-Să ne împărtăşim cu toţii din pâinea sfântă a
Pământului! Dragii mei, rupeţi toate pâinile şi le împărţiţi
tuturor oamenilor, copiilor şi îngerilor. Nu uitaţi nici de
animalele voastre! Să ne împărtăşim cu toţii din pâinea
trupului lui Ler Dumnezeu!
Începu o nouă mişcare în mulţimea îngenuncheată.
Peste tot se rupeau pâinile şi se împărţeau rândurilor de
copii, de îngeri, de animale şi de oameni rămaşi încă în
genunchi în faţa Răsăritului Celui de Sus.

-Dragii Mei, vă aduc o veste mare şi o bucurie fără de

seamăn, continuă Iisus. Odată cu Venirea noastră, pentru
întregul Pământ începe un timp al luminilor, o eră nouă.
Astăzi, Ler Domnul vă aduce în dar Raiul cel Ceresc pe care-l
coborâm şi-l aşezăm peste Pământul nostru sfânt! Fie
binecuvântată Rominia, Ţara Raiului!

Amin! Amin! Amin! Amin! Aminul cel Mare! cântară

îngerii, iar trompetele sunară din nou.
Iisus se închină încă odată înaintea lui Ler şi îşi făcu
semnul crucii. Mulţimea înfrăţită de îngeri şi oameni reîncepu
să cânte imnul cel vechi:

„Ler, Doamne Ler...”

- 182 -
 LER

XXXII

Este ceasul tainic de seară, când soarele alunecă domol

spre orizonturile munţilor, aurind apusul cerului de vară.
Peste pacea satului se aude chemare de bucium.
Păşind domol, venind de pe dealuri şi de prin văile
munţilor, pe ulicioare coboară cirezile de vaci şi viţei,
căutându-şi, fiecare, ograda.
La stâne s-a săvârşit mulsul oilor. Laptele căldicel
aşteaptă în ciubere să se prindă.
Bărbaţi şi femei cu secera-n brâu ori cu coasa-n spinare
vin acasă de pe lanurile de grâu şi de pe râturi, pe unde s-au
trudit de cu dimineaţă şi până în seară, lăsând în urmă rânduri-
rânduri de clăi bălane de spice şi de şiruri de iarbă cosită.
Obosiţi şi plini de colbul câmpului, cu feţele arse de
soarele verii dar bucuroşi şi mulţumiţi de izbânda zilei, se-ntorc
truditorii ogoarelor, viilor şi livezilor. Acasă însă, munca lor nu
s-a terminat încă: în umbra înserării, gazdele îşi aşteaptă şi-şi
adapă vitele însetate, le duc la muls şi lasă să sugă viţeii cei
mici. Doar mai apoi, mai au şi ei o clipă de răgaz, pot să respire
mai liniştiţi şi să îşi clătească în apă mâinile crăpate de muncă,
frunţile şi obrajii năclăiţi de sudoare.

Pe când oamenii se mai iau cu o treabă sau alta, soarele

se apleacă tot mai mult peste streaşina orizontului, scăldând
cerul într-un apus sângeriu, semn că mâine va fi din nou o zi
frumoasă.

- 183 -
Ioan Suciu

Dinspre munţi se aude din nou chemare de bucium:

odată, încă odată şi încă odată. Este semnalul rugăciunii de
seară.
În acest ceas de taină, pentru câteva momente toată
suflarea omenească se lasă cuprinsă de linişte şi de pace
adâncă. Peste ţară se aşterne sfinţenia închinării. Este
momentul când întreaga familie, adunată împreună după truda
zilei, îngenunchează cu mic şi mare în taina rugăciunii,
ridicând mulţumire Marelui Ler pentru pâinea cea de toate
zilele, pentru limpezimea izvoarelor şi a fântânelor, pentru
viaţa şi sănătatea copiilor, pentru roadele câmpului şi bogăţia
livezilor, pentru zumzetul albinelor şi dulceaţa fagurilor, pentru
laptele dulce şi lâna moale a oilor, pentru sănătatea vitelor şi
jocuţul viţeilor, al mieilor, al căluţilor şi al iezilor, pentru ploile
curate ale anului şi pentru soarele binefăcător al zilelor de vară,
pentru pacea şi liniştea împărăţiei, pentru fericirea şi
binecuvântarea omului trăitor pe pământ cu îngerii cerului şi cu
însuşi Domnul cel Mare, Împăratul Luminilor, stăpânitorul
dorit şi iubit, rugat, închinat şi cântat în întreaga împărăţie.
Suntem la ceasul de seară, de odihnă, de taină şi de
alinare.

Ceas de taină şi de rugăciune este şi la curţile regelui

Idrus şi a reginei Lara, aşezaţi de Ler-Împărat peste ţara de vis,
de dor şi de poveste a Rominiei. El, bărbat mândru în tinereţile
sale, îşi poartă fuiorul alb al bărbii arătându-şi-o cu bărbăţie la
toate treburile curţii, ale statului şi ale poporului trăitor la
ceasul înfloririi. Alături, cu părul negru ca pana corbului, cu
faţa albă, fără de riduri şi fără de urmele trecerii timpului, îi stă
frumoasa regină, aflată sub binecuvântarea tinereţii fără de
bătrâneţe.
Lara, încă mlădie ca o fecioară, deşi mamă a
optsprezece copii, bunică şi stră-străbunică iubitoare, femeie şi
înger adevărat, era venită în viaţa lui Idrus ca o binecuvântare
divină. Amândoi, împărţind cu întreaga familie casele regeşti
de sub un deal împădurit, nu departe de Curţile lui Ler, trăiau

- 184 -
 LER

cu toată inima viaţa petrecută în sfinţenie, nu numai cu

familiile lor, ci şi cu poporul întreg. Trăiau fericirea adusă de
Ler pe Pământ, fiind nu numai stăpânitorii, ci şi învăţătorii şi
luminătorii noroadelor.

La ceasul povestirii noastre, curţile regale sunt la ceasul

de taină şi rugăciune închinat Marelui Ler.
Pentru lucrătorii câmpurilor este sfârşitul secerişului.
De mâine, din zorii zilei, va începe Sărbătoarea Cununii.
Fetele şi feciorii vor cânta şi vor juca ziua întreagă, cea mai
harnică fată din sat va primi cununiţa de grâu împletită cu flori
albastre de cicoare şi, împreună cu toată suflarea, vor purta
cununa cea mare la curţile regelui. Dar, până atunci, mai este
răgaz de o noapte.

Deocamdată, peste păduri, peste ape, peste câmpiile şi

dealurile domoale argintate de razele lunii, se aşează, ca un
parfum, mirosul îmbătător al spicelor de grâu, în timp ce
căpiţele înşirate de-a lungul câmpului aruncă umbre lunguieţe.
După rugăciune, în lumina lumânărilor de ceară, pe
mese se împarte pâine proaspătă, caş de oaie, slănină, ceapă şi
usturoi pentru părinţi, mere, pere şi prune de vară, lapte de vacă
proaspăt şi miere de stup pentru copii.
Este un alt popas aşteptat al zilei, cina, începută şi
sfârşită cu o binecuvântare adresată bunului şi iubitorului Ler-
Împărat, ocrotitorul şi izvorâtorul bunăstării acestui pământ
îmbelşugat.
Abia după cină, pe când copiii mai întârziară un pic la
masă, jucându-se olecuţă unii cu alţii, părinţii avură şi câteva
clipe pentru ei să se mângâie cu o privire, să vorovească
împreună şi să-şi facă planuri pentru sărbătoarea de mâine.
Mai apoi, nu trecu mult şi casa întreagă se cufundă în
linişte şi pace. Doar mama, întârziată la lumina palidă, mai
trecu încă odată pe la pătuţurile celor mici, cercetându-le cu o
ultimă privire somnul nevinovat, în timp ce copiii mai răsăriţi

- 185 -
Ioan Suciu

îşi revendicau dreptul la un cântec sau poveste, de multe ori

rămasă neterminată...
Printre întârziaţii serii rămâneau feciorii şi fetele,
îndrăgostiţii tuturor timpurilor. Aceştia, departe de gândurile
zilei, mai visează cu ochii deschişi la pulberea de stele. Visează
la marea întâlnire din povestea dragostei.
Încet şi pe nesimţite, cu poveşti pentru copii şi şoapte
de dragoste, somnul închise pleoapele tuturora, noaptea intră
deplină în lumea de vis şi armonie, greierii începură să cânte şi
licuricii porniră să scânteieze. Undeva, într-o dimensiune
vecină, stăteau îngeri de strajă...

Aşa era pe vremea aceea.

Aşa eram şi eu la vremea mea şi aşa cred că sunt toţi
tinerii lumii acesteia. Şi aşa trebuie să fie!
Aşa erau şi copiii de la curţile regelui Idrus şi ale
reginei Lara. Căci, după ce ziua întreagă au petrecut-o în jocuri
nevinovate şi în rânduiala învăţământului lerilor, mai înainte
de-a se lăsa în voia somnului, şi aceştia încercară să mai
prelungească seara, agăţându-se de fuiorul de barbă albă al
regelui:
-Haide, moşule, mai spune-ne o poveste!
Se codi regele mai în glumă, mai în joacă, dar, până la
urmă cedă cetei poznaşe doritoare de poveşti. Că doar le-a
spus, seară de seară, atâtea! Şi, mai ales, i-a înconjurat
întotdeauna, pe toţi nepoţii, strănepoţii şi stră-strănepoţii, cu o
mare atenţie şi cu o iubire negrăită.
-Bine, dragii moşului, astă-seară vă voi spune o poveste
adevărată, petrecută odată, cândva tare demult, pe undeva
prin Ţara Raiului.
-Fiţi cuminţi şi ascultaţi!

- 186 -
 LER

XXXIII

A fost odată ca niciodată.

A fost odată, pe-un picior de plai, pe-o gură de rai...
A fost odată, pe vremea neuitată a fericirii pământeşti.
A fost odată, că de n-ar fi fost, nu s-ar mai povesti.
A fost odată un ciobănaş ce cânta din fluieraş. Acesta,
în fiecare primăvară îşi împreuna turma de mioare printre
broştenii şi cireşii înfloriţi de la marginea satului. Mai apoi,
după sărbătoarea împreunatului, îşi ducea oile la păscut pe
dealurile înverzite şi prin văile cu iarbă grasă din munţii de
poveste ai Grădinii Maicii Domnului.
Ciobănaşul nostru era sărac, dar harnic. Singura lui
avere erau trei câini ciobănei şi un căluţ alb. Toată ziua-ziulica
vorbea cu oile, cu câinii şi cu căluţul, cântând din fluierul pe
care-l purta mereu la cingătoare şi de care nu se despărţea
niciodată. Seara doinea şi cu gura, cântându-şi în lacrimi
doinele inimii sale.
Era tânăr, neînsurat şi suferea şi el, ca toţi feciorii, de
doruri multe şi nespuse şi, mai ales, de boala ce se numea
tinereţe. Numai că el, fiind mereu singur, putea doar prin
cântec să-şi astâmpere dorul de casă, de sat şi de jocul
feciorilor. Câteodată, în zilele de sărbătoare, ajuns cu oile prin
preajma vreunui sat, îşi împrejmuia oile într-un ţarc din nuiele
tinere, le lăsa în seama câinilor credincioşi şi cobora dealul la
auzul sunetului buciumelor, la triluitul naiului şi al fluierelor şi
la plânsul viorilor. Atunci, la ritmurile înflăcărate ale jocurilor
îi tresărea şi lui sufletul în rând cu flăcăii satului şi-i săltau

- 187 -
Ioan Suciu

picioarele legate cu clopoţei de argint, pe când opincile sale

băteau pământul cu însufleţire în focul jocului.
Toţi îl ştiau şi cu toţii îi iubeau felul deschis în care se
purta, dragostea de joc, cântecul fluierului şi glasul horitor. Pe
deasupra, era blând cu toată suflarea şi pentru fiecare găsea o
vorbă bună, pe măsura sufletului său curat şi a inimii sale
iubitoare.
Totuşi, cu toate darurile cu care l-a înzestrat bunul
Dumnezeu şi cu toate că multe mândre îi purtau dorul, rămânea
pe mai departe tot singur şi neînsurat. Nu avea nici un suflet de
om cu care să-şi mângâie inima. Se însufleţea învârtind fetele
în focul jocului, după care totul trecea, fierbinţeala dispărea
odată cu sunetele muzicii, fetele se întorceau singure acasă, în
spatele portiţelor.
Firea lui însă, cea adevărată, îl atrăgea în singurătatea
muntelui alături de cioporul de mioare, de căluţul cel alb şi de
cei trei câini credincioşi. Iubea viaţa şi natura vie, trăind alături
de mioare. Pe acestea le înţelegea şi le îndrăgea din toată inima.
Cu ele îşi împărtăşea toate gândurile şi dorurile sale.
Mai exista, totuşi, cineva, cu care el vorbea şi-şi mai
astâmpăra dorul inimii. Încă de pe când era un copilandru,
primise în dar, de la moşul său, o icoană sculptată măiestru
într-un lemn de tei. În trupul lemnului, un artist cu har din
vechime sculptase chipurile sfinte ale lui Ler-Împărat şi ale
Sfintei Maria, mireasa cea veşnic tânără şi nemuritoare.
Iar el, Ilus-Doinitorul, căci aşa îi era numele, vorbea cu
chipurile din icoană precum se vorbeşte cu un tată bun şi cu o
mamă iubitoare. Rugându-se la icoană, el îi împărtăşea ei
durerile şi gândul lui cel mai fierbinte: dorinţa de a nu mai trăi
singur şi dorul de-a-şi găsi o mireasă.
Timpul trecea, dorinţa creştea iar zilele zburau ca
rândunicile, fără să se întâmple nici o minune, căci numai o
minune îi mai putea schimba rostul zilelor şi al nopţilor.
Aşa a fost până odată, când, într-adevăr, o mare minune
îi schimbă viaţa.

- 188 -
 LER

Era o seară de vară ca atâtea alte seri petrecute de

tânărul nostru în tovărăşia fluierului doinitor şi a oiţelor. Ca de
obicei, şi în această seară cântă din fluier, aşezat lângă un foc
mic de lemne şi urmărind licărul stelelor. Şi-aşa, pierdut în
visare, câteodată i se părea că aleargă şi el printre stelele
cerului, într-o poveste încă nescrisă şi nespusă nimănui.
Aşa era şi acuma.
Sătul de atâta singurătate, cu mii de doruri arzându-i în
piept, se aşeză în genunchi lângă tăciunii aprinşi şi, cu lacrimi
în ochi, îi vorbi lui Ler şi Sfintei Maria din icoană:
„Doamne, Ler Dumnezeule, îndură-te de sufletul meu
cel singur şi amărât şi curmă-mi durerea. Îngăduie-mi,
Doamne drag, să te rog să faci o minune: ajută-mă să-mi
găsesc o mireasă care să-mi aline inima şi să-mi umple viaţa
de bucurie! Te rog din toată inima, Doamne Sfânt, şi pe tine te
rog, cerească Mamă, ascultă-mi rugămintea!”
„Facă-se după voia ta!”, se auzi o voce vorbindu-i în
capul înfierbântat.
Şi-aşa, începu să se scrie povestea cea nemaiîntâlnită!

Un ghem rotund de lumină coborî încetişor din înaltul

cerului, planând în faţa lui, luminând poiana şi aşezându-se mai
apoi pe umărul său drept.
Un glas tânăr, ca de copilă, prinse a vorbi cu mare
blândeţe simţurilor sale speriate:
„Dragul meu Ilus, i-ai cerut lui Dumnezeu şi Sfintei
Maria să facă o minune şi să-ţi dăruiască o mireasă. Minunea
s-a înfăptuit. El ţi-a ascultat rugămintea şi m-a trimis pe mine
la tine.
Numele meu este Ina.
Eu sunt mireasa ta. Am şaisprezece ani şi sunt o
fecioară din cer, înger al lui Ler-Dumnezeu. Să mai ştii, eu
sunt nevăzută oricărui om pământean şi nevăzută voi rămâne
şi pentru tine, chiar de mă vei primi în viaţa ta.
Tu nu ştii, deocamdată, nimic despre mine, eu însă îţi
cunosc viaţa cu de-amănuntul, îţi ştiu inima bună şi sufletul

- 189 -
Ioan Suciu

curat. Te-am însoţit ani de zile încolo şi încoace pe cărările şi

potecile munţilor, ascultându-ţi doinele şi glasul fluierului. De
atunci, de pe când te însoţeam seară de seară pe lângă lumina
focului, te-am îndrăgit fără de seamăn. Şi, pentru că şi mie mi-
a venit timpul de măritiş, l-am rugat pe bunul Dumnezeu să-mi
îngăduie să te iau pe tine drept mirele meu. Domnul mi-a
ascultat rugămintea şi, iată, sunt aici, lângă tine.
Iată-mă, deci. Aceasta sunt eu, mireasa ta, un ghem de
lumină din lumina raiului, un înger cu inima iubitoare şi un
suflet venit ţie în dar, de la însuşi Ler Dumnezeu.
Dragul meu, eu sunt învăluită într-o mare taină: să ştii
că voi rămâne nevăzută pentru toţi oamenii de pe Pământ.
Condiţia rămânerii mele la tine este ca tu să mă primeşti ca
soţioară şi să mă iubeşti aşa cum sunt, adică o făptură
nevăzută.
Iată dovada iubirii mele.”
În acel moment, ghemul de lumină îi atinse buzele.
„Acesta este primul meu sărut de fecioară!” mai zise
îngerelul.
Ilus simţi o arsură pe buze, i se păru că ia foc şi crezu că
însuşi soarele îl sărută. Buzele îi fremătau, tâmplele îi zvâcneau
şi inima îi bătea să-i spargă pieptul, înfiorându-l de o mare
bucurie şi de freamătul unei mari iubiri.
Ghemul de lumină se îndepărtă un pic de el, focul de
soare se mai linişti şi o căldură îmbietoare îl cuprinse. Începuse
parcă a pluti prin aerul înmiresmat de parfumul florilor şi al
ierburilor. Se pierduse cu totul şi nu mai ştia dacă ceea ce trăia
era vis sau realitate. Se întrebă dacă nu cumva îşi pierduse
minţile şi avea vedenii.
„Nu te speria, dragul meu. Aceasta sunt eu şi sărutul
meu ţi-a adus această văpaie. Nu sunt o vedenie, sunt o fată
adevărată. Sărutul meu îţi dovedeşte că exist cu adevărat.
Repet, tu nu mă vei putea vedea niciodată pe acest pământ!
Dacă eşti de acord să mă primeşti aşa, nevăzută cum sunt, voi
deveni de astăzi mireasa şi soţia ta.

- 190 -
 LER

Răspunde-mi, te rog, doreşti ca eu, Ina, îngerul Marelui

Ler, să fiu mireasa şi soţioara visurilor şi a vieţii tale?”
Peste măsură de emoţionat, Ilus nu putea rosti nici un
cuvânt. Se mai ciupi odată de mână să se convingă că nu
visează. Cum era cuprins de muţenie, încuviinţă în felul său,
dând din cap în semn de aprobare.
„Îţi mulţumesc, dragul meu”, spuse îngerelul iar el
simţi din nou o atingere pe buze, o adiere caldă şi uşoară ca
sărutul unei flori.
„Vreau să ştii că, până acum, sărutul meu nu a atins pe
nimeni, nici măcar buzele unui înger”, spuse Ina mai departe.
„Iar acuma, dacă şi tu doreşti, vom merge în faţa lui
Ler, cu rugămintea să ne lege împreună pentru vecie şi să ne
dăruiască cununa de mire şi mireasă. Vrei şi tu asta?”
Ilus, încă fără de vorbe, dădu din nou din cap, semn că
era şi el de aceeaşi părere.

În acel moment se petrecu o altă minune: o voce blândă,

venind ca din stele, răsună în noaptea albastră.
„Ilus, fiul meu, vrei să o iei de mireasă pe Ina, îngerul
nostru cel sfânt?”
„Da, Doamne, vreau!” putu răspunde de data asta
ciobănaşul, cu vocea înfiorată.
„Dar, nu uita, dragul meu: în toată viaţa ta
pământească, Ina va rămâne nevăzută ochilor tăi! Accepţi
această condiţie?”
„Da, Doamne, o accept şi-ţi aduc mulţumire. Să se facă
voia Ta!”

Acum ar fi momentul prezentării nunţii lui Ilus şi a Inei.

După ce m-am gândit mult şi nu am găsit cuvinte să v-o
povestesc întocmai cum a fost, i-am vorbit şi Sfintei Maria şi,
împreună cu ea, am hotărât să vă las domniilor-voastre,
fiecăruia după fantezia sa, bucuria descoperirii unei mari şi
tainice frumuseţi, a unui crâmpei din istoria cea minunată a

- 191 -
Ioan Suciu

poveştilor lui Ler, aceea a nunţii dintre un om pământean şi un

înger-fecioară, venită din cer.

La întrebarea: cum a fost nunta lor? vom afla răspunsul

numai trezind un vis adormit din sfinţenia poveştilor de
altădată. Ceea ce pot doar să vă mai povestesc, este că
ciobănaşul şi-a petrecut întreaga şi lunga sa viaţă, alături de Ina
- rămasă mereu tânără, nevăzută şi nemuritoare - purtându-şi
mereu turmele pe dealuri şi prin poienile munţilor şi, totuşi,
mereu de mână cu perechea lui cea nevăzută.
În acest timp, minune şi mai mare, în ceruri li s-au
născut un număr de nouă copii, toţi feciori.
Ilus nu şi-a cunoscut copiii până în momentul
însurătorii lor. Doar atunci, aceştia au coborât pe Pământ. Aici,
printre oameni, şi-au găsit cu toţii mirese, nouă fecioare
minunate, aşa, ca-ntr-o poveste, precum altădată şi mama lor
şi-a găsit mirele.
Împreună cu fetele oamenilor, copiii lui Ilus şi-au durat
familii curate şi sfinte în Grădina Maicii Domnului, despre care
mai povestesc şi astăzi amintirile timpurilor trecute. Povestea
mai spune că lor li s-ar fi născut copii care au devenit
pământeni ca toţi oamenii, ciobani vrednici, buni şi adevăraţi
urmaşi ai bunicului lor, doinitorul codrilor.

Ajuns la anii bătrâneţii, ciobănaşul nostru, acum cu

plete albe ca neaua, amintindu-şi de anii tinereţilor, povestea
uneori nepoţilor, precum ciobanul Mioriţei:

„Spun adevărat
Că m-am însurat
Cu-o fată de crai,
Pe-o gură de rai.
Iar la nunta mea
Am văzut o stea,
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa,

- 192 -
 LER

Brazi şi păltinaşi
I-am avut nuntaşi,
Preoţi, munţii mari,
Păsări lăutari,
Păsărele mii
Şi stele făclii...”

Timpul se depănă mai departe pe fusul de aur,

aplecându-l şi pe Ilus, doinitorul fericirilor, înspre marginea
vieţii sale de om pământean. Viaţa îi trecu ca un vis şi o
poveste, scrisă în fiecare zi cu dragostea Inei, fata venită din
ceruri. La bătrâneţe, mai înainte de a le părăsi, Ilus îşi lăsă
turmele de oi în seama nepoţilor, îşi ciopli mai apoi o căsuţă în
stânca muntelui şi îşi aşteptă clipa plecării de cealaltă parte a
vieţii, alături de soţia sa cea nevăzută, spunându-şi mai departe
rugăciunile Marelui Ler, în singurătatea munţilor de cleştar.
Când i-a venit ceasul, Ilus s-a aşezat într-o nişă făcută
lângă bordeiul de piatră şi şi-a dat sufletul în mâinile Inei,
îngerelul care i-a înflorit viaţa. Aceasta îl duse în zbor în
cerurile înalte, în Raiul fericirilor.
Ajuns în cer, Ilus fu îmbrăcat într-un trup nou şi tânăr,
aievea cu cel pe care-l avea de fecior pe pământ. I se mai dădu
un fluier fermecat şi o măciucă minunată, încrustată cu flori
albastre. Mai apoi, fu dus în zbor şi aşezat pe o pajişte verde,
plină de flori de câmp înmiresmate. Nu departe, văzu o turmă
de oi, iar în mijlocul lor, o ciobăniţă tânără şi zâmbitoare, cu
ochii albaştri şi cu pletele de aur. Lângă ea, ţinându-o de mână,
stătea un om înalt şi frumos de lumină, falnic şi tânăr ca un
fecior de însurătoare.
Domnul de lumină îi grăi cu blândeţe:
„Dragul Meu, bine-ai venit şi binecuvântat să fii în
Raiul cel ceresc. A sosit timpul să o cunoşti pe soţia ta, aşa
cum este ea în realitate. Iată, aceasta este Ina, soţioara ta. Ea
este darul meu pentru tine, darul aşteptării, al răbdării şi al
iubirii tale curate de-o viaţă întreagă. Puteţi să vă îmbrăţişaţi
şi să trăiţi fericiţi în Casa Raiului. Eu sunt Ler-Împărat. Drept

- 193 -
Ioan Suciu

răsplată pentru răbdarea şi credinţa ta, îţi dau să păstoreşti

turma Raiului. Să o conduci cu aceeaşi iubire şi grijă mare,
precum ai păstorit şi oile tale pe Pământ!”

Aici se sfârşeşte povestea ciobănaşului doinitor şi a

miresei sale nevăzute. Povestea se sfârşeşte pe Pământ, dar
viaţa lor continuă, binecuvântată, întru nemurire. Fiţi şi voi,
dragi cititori, binecuvântaţi din ceruri de către eroii poveştii
noastre, Ina cea frumoasă şi Ilus, ciobănaşul doinitor!
Vouă, dragii mei tineri ascultători, mai înainte de
culcare, vă voi cânta un cântec de leagăn:

Nani, nani, flori de rouă,

Prindeţi lumile-amândouă
De brâul pământului,
La piciorul gândului.

Nani, nani, draga mamii,

Zi cu zi se-adună anii,
Dormi în leagăn de crăiasă
Să fii mândră şi mireasă.

Nani, nani, îngerel,

Puiul mamii copăcel,
Dormi în leagănul de floare
Să-nfloreşti şi să creşti mare.

Nani, nani, flori de soare

Să-ţi anini la cingătoare;
Dormi, nani, inima mea,
Şi-n cer să-ţi răsar-o stea.

Dormi în flori de busuioc

Să creşti şi să ai noroc,
Dormi pe mătasă subţire
Să-nfloreşti şi să fii mire.

- 194 -
 LER

XXXIV

Ne aflăm iarăşi în Carpaţii Apuseni, în vremea

binecuvântată a anului 6100 î.Hr.
Lumea trăieşte încă în raiul fericirii, necunoscător al
răului, nici al păcatului şi nici al bolilor. Şi, mai ales,
necunoscător al morţii războiului!
După o primăvară de munci harnice şi o vară caldă şi
domoală, tocmai bună coacerii grânelor, ne găsim la început de
toamnă, în primele zile de strângere a recoltelor de tot felul.
Era toamnă şi erau roadele omului şi ale hărniciei sale.
Era viaţă omenească şi era bine.
Trebuie să mai scriem că lumea trăia nu numai timpul
de muncă rodnică, ci şi de credinţă mare, de mulţumire şi de
laudă aleasă adusă lui Dumnezeu. Căci el era izvorul vieţii şi al
luminii şi al iubirii, al rodniciei şi al bunăstării poporului
trăitor, în toate cele, în deplină comuniune cu bunul şi cu
harnicul stăpân al bucuriilor, cu Ler-Împărat şi cu îngerii săi
coborâţi pe pământul binecuvântării. Căci binecuvântarea era
cuvântul ce caracteriza viaţa acestui timp de poveste, de trudă
şi de hărnicie, de rugă şi de credinţă mare, dar, mai cu seamă,
de o rară sfinţenie a vieţii ocrotite sub aripa divinităţii.
Ne aflăm într-o toamnă a roadelor binemeritate, a
bucuriei şi a sărbătorilor.
Ne aflăm într-o toamnă a poveştilor şi a aducerilor-
aminte.
Despre acele timpuri povestesc imaginile minunate ale
cronovizorului şi amintirile Sfintei Maria. Să retrăim una dintre
ele printr-un salt peste timp într-o altă dimensiune.

- 195 -
Ioan Suciu

La sfârşit de săptămână, pe când soarele înroşea cerul

asfinţitului, peste piscurile montane ale Ţării lui Ler se auziră
chemări de corn şi de bucium, repetate depărtărilor de
îndelungi ecouri, pierdute mai apoi peste satele adumbrite de
cerul apusului, peste pădurile întunecoase şi văioagele ascunse,
peste râuri domoale şi izvoare repezi, peste spumegări
învolburate cu vuiet în cascade.
Era veste de sărbătoare şi de nuntă mare la Curtea lui
Ler-Împărat.
Ştirea fu primită peste tot cuprinsul cu strigăte de mare
bucurie.
Începând cu a doua zi, în aşezările Muntelui cel Mare
sosiră şi solii împărăteşti. Călări pe cai împodobiţi cu struţuri
de flori, colăcarii domniei bătură drumurile nesfârşite în
numele mirelui şi al miresei, trezind la sărbătoare suflarea
omenească din 77 de sate, prin domneasca chemare la nuntă.
Dar, din capul locului, chemătorii vesteau o nuntă întreită, trei
miri şi trei mirese! Cele trei perechi urmau să se însoţească sub
cununa soarelui şi a lunii, să fie legaţi împreună şi să primească
binecuvântarea din chiar mâna lui Ler-Împărat, el însuşi fiind şi
socrul cel mare!

La scurt timp de la chemarea sunătorilor, ne aflăm din

nou în inima munţilor, în chiar ziua nunţii.
Să intrăm împreună în rânduiala tradiţiei populare,
păşind pe uliţele unui sat de pe Valea Arieşului, căci Arieş se
chema valea şi în acel timp. Acolo, de-o parte şi de alta a
şuvoiului curat şi frumos curgător al apei, se întindea un sat
falnic, înveşmântat în haine de sărbătoare, sub lumina domoală
şi binevoitoare a toamnei.
În mijlocul satului, la marginea unei curţi cu casă de
piatră, se înălţau doi brazi înalţi, împodobiţi cu flori şi
îmbrăcaţi în steaguri multicolore.
Înăuntru în casă, familia miresei era în mare fierbere.
Aici, unde era sufletul serbării, un du-te-vino neîncetat

- 196 -
 LER

ascundea starea zilei în lacrimi şterse pe furiş, în emoţie şi în

aşteptare.
Aceasta era casa unde locuia o fecioară frumoasă ca o
icoană, cu părul negru acoperit de o maramă albă, cu ochii
înlăcrimaţi şi cu mijlocelul tras ca prin inel, înveşmântată în
haine albe de mireasă.
Am făcut astfel cunoştinţă cu Maria, cea mai mare
dintre copiii gazdelor noastre, binecuvântaţi cu trei fete şi cu
doi feciori.
Părinţii miresei, Dina şi Cedrin, după ce au pus bazele
unei familii fericite, îşi purtau mândri pletele albe, mulţumiţi
de toţi copiii, astăzi mai sensibili şi lăcrimând ziua întreagă cu
gândul că o vor pierde pe Maria. Ajunşi socrii mici, se
străduiau cu demnitate să facă faţă legilor şi îndatoririlor
tradiţionale ale serbării.
Cum este de când lumea în asemenea împrejurări, şi de
data asta, părinţii miresei erau mereu cu mâinile pline şi tare
emoţionaţi, împrăştiind cuvinte bune în stânga şi în dreapta, pe
când casa întreagă era un mănunchi de flori, de cetină de brad
şi de brăduţ, de coarde de trandafiri, de măgheran şi de
busuioc.
Afară şi în mijlocul curţii largi, stătea în aşteptare
întreaga suflare a satului, împreună cu neamurile şi cu oaspeţii
de departe, cu toţii în straie de mare sărbătoare, toţi cu flori în
mână şi cu plosca plină.
Printre grupurile de oaspeţi se distingea o ceată gureşă
şi colorată de tinere fete şi una de copilandri nerăbdători.
Grădina din spatele grajdului era plină de care şi căruţe,
de boi şi de cai mestecând iarbă proaspătă cosită din poienile
muntelui.
Intrarea în curte se făcea peste un pod de lemn ce lega
malurile apei, la ora aceasta îmbrăcat şi el în flori şi în cetină
de brad. Ca şi podul, poarta din faţă era împodobită şi legată cu
un lanţ împletit din flori de câmp.

- 197 -
Ioan Suciu

Venind din depărtările lungi ale drumului, pe ulicioara

cea mare a satului intră o coloană nesfârşită de care şi căruţe
trase de boi, de cerbi şi de cai, încărcate cu mulţime de lume
gătită de zile mari. Veneau din zarea-ndepărtată, tot într-un
cântec şi-o voie bună. De-a lungul şirului, în bătaia vântului se
vedeau fluturând prapuri şi steaguri cu Crucea lui Ler.
Animalele, carele şi căruţele erau şi ele împodobite cu flori, cu
cetină de brad şi cu năfrămi brodate multicolor.
În frunte, săltau călare pe cai ca laptele, patru îngeri cu
capetele descoperite şi cu benzi tricolore aşezate cosciş peste
costumele cusute cu modele tradiţionale. Le urmau alţi patru
călăreţi pe cai roşii ca focul. Erau tineri fecioraşi cu iţari, cu
opincuţe şi cu cuşme brumării.
După ei, în alte patru care, fiecare cu patru boi,
plângeau viorile, flautele şi cobzele, triluiau cetele de
buciumaşi, de fluieraşi, de cântători din corn şi din nai. Ultimul
car cu boi purta suflătorii din goarnă şi toboşarii.
Le lua urma un alt car, tras de patru cerbi, cu verinci
colorate, cu harnaşamentul şi cu coarnele cerbilor împodobite
cu flori şi cu cănaci tricolori, cu rudele, leocile şi loitrile legate
cu trandafiri şi cu cetină de brad. Acesta ducea în spatele
pogăniciului trei feciori frumoşi, aşezaţi doi în faţă şi unul în
spate, pe laiţele carului. Ca toată lumea, şi aceştia erau în strai
de mare sărbătoare, purtând un sumănaş alb de lână peste
cămaşa cusută cu fire negre, după legea pământului. Picioarele
le erau încălţate cu opincuţe legate cu cureluşe până la
genunchi. Capul îl purtau acoperit cu cuşme de miel brumăriu,
prinse cu pană de flori. La stânga şi la dreapta cingătoarelor li
se legănau câte o ploscă de lemn, plină cu vin din cea mai bună
viţă. Cei doi flăcăi din faţă mai aveau, aşezat de fiecare parte a
carului, câte-un steag înalt, împodobit cu beteală tricoloră şi cu
un mănunchi de busuioc. Feciorul din spatele lor, îmbrăcat lor
asemenea şi deosebit de frumos la înfăţişare, părea înconjurat
de un ghem de lumină lucitoare peste veşmintele sale. Prin
irizaţiile ireale ce-i scânteiau carul, se putea vedea, trecută

- 198 -
 LER

peste umărul stâng şi strânsă la şoldul drept, o panglică

tricoloră de roşu, galben şi albastru.
Dar, să facem prezentările: feciorul din ghemul de
lumină era însuşi Iisus, fiul mult-iubit al lui Ler-Împărat.
Ceilalţi doi, şi ei feciori de regi, erau prietenii şi sfetnicii săi de
nădejde, mândrii săi vornicei de nuntă.
După cum aţi înţeles cu toţii, o mare nuntă împărătească
începuse la poalele munţilor, în care mirele nu era nimeni altul
decât însuşi feciorul împăratului lumii.
Carul cu cerbi al lui Iisus era urmat de o ceată de 40 de
îngeri cu capetele strălucitoare, purtând şi ei cocarde tricolore
peste îmbrăcămintea ţărănească, ţesută şi brodată cu fire de in,
de cânepă şi de lână neagră. Aceştia ocupau cinci căruţe
împodobite cu flori şi purtând şi acestea semnul curcubeului.
Lor le urma o coloană nesfârşită de nuntaşi veseli, strigători şi
horitori de seamă, aşezaţi după vârstă în căruţe cu patru cai şi
în care cu patru boi.
Erau acolo tineri flăcăi şi fete fecioare, femei măritate şi
bărbaţi însuraţi, erau bătrâni respectabili şi bunici fără vârstă,
cu părul albit de ninsoare.
Erau acolo nuntaşi de toate vârstele, cu toţii cuprinşi de
o mare şi curată bucurie, cu ochii vii şi cu surâsul pe buze, gata
de un cuvânt bun, de un cântec, de câte o cimilitură, de o
strigătură ori de o binecuvântare.
Toţi bărbaţii, îmbrăcaţi în haine albe, având sumanele
negre şi sure atârnând de un umăr, purtau la cingătoare câte o
ploscă de lemn plină cu vin.
Femeile, grupate în cete cântătoare, frumoase şi delicate
în toate timpurile, se purtau mândre în portul lor, în care se
adunaseră florile câmpului trecute prin cusături măiestre în
fiinţa iilor şi a cătrinţelor. Acum, aşezate pe laiţele căruţelor,
arătau şi ele ca trandafirii şi aveau braţele pline de flori.
Era o înşiruire de căciuli brumării, de sumane, de opinci
şi de cioareci albi, de cătrinţe şi de ii brodate în alb şi în negru,
cu semnul soarelui, cu cruci, cu romburi şi cu alese elemente
florale.

- 199 -
Ioan Suciu

Ajunşi în mijlocul satului pe la vremea amiezii, primii

călăreţi îşi opriră mersul săltăreţ în faţa casei cu brazi
împodobiţi.
Din ceata muzicanţilor se înălţă mai întâi un sunet blând
de corn, ca o uşurare, ca un salut venit din depărtare. Era
semnalul aşteptat încă de cu dimineaţă, semnal ce opri alaiul
pe marginea din dreapta drumului, pe lângă firicelul de apă.
Urmă o a doua chemare de corn. La auzul ei, drumarii
coborâră pe lângă care şi căruţe făcându-şi semnul crucii. Cu
ajutorul Domnului, au ajuns cu bine la primul dintre popasurile
drumului, cel de la casa miresei.

Cu inima bătându-i de fericire şi emoţie, Iisus coborî şi

el şi intră în mijlocul unei cete de flăcăi cu pene de flori la
pălărie. Aceştia îl închiseseră pe dată în cercul lor.
Vorniceii înaintară spre poarta gazdelor. Acestea se
arătară vederii, sus, în capul scărilor.
În curte lumea se ridică în picioare.
Poarta ogrăzii, bine legată cu lanţul de flori, era păzită
de doi voinici de-ai miresei, şi aceştia cu căciulă brumărie şi cu
pană de busuioc.
Ajunşi în faţa porţii, vorniceii mirelui se opriră, se
înclinară şi se salutară ca fraţii, cu fraţii lor de dincolo de
poartă:

-Lăudat fie Ler Dumnezeu!

-Lăudat fie în veci de veci!

Vorniceii mirelui începură, după datină:

„Fraţilor, ne ascultaţi,
Voie bună să aflaţi!
Noi venim din depărtare,
Tot cu soarele în zare;
Şi venim cu Dumnezeu
Să ne mântuie de rău;

- 200 -
 LER

Şi cu Fiul Domnului,
Alb ca spuma laptelui,
Să-i cătăm dalba mireasă,
Şăde ea în astă casă?

Că-mpăratul nostru Ler

Care-o coborât din cer,
Ne-o trimis ca s-o aflăm
Şi cu noi să o luăm,
Mireasă cu cununie,
Fiului mândră soţie.
Iar noi, fraţilor feciori,
Venim cu braţă de flori
Şi venim cu busuioc
Mireasa s-aibă noroc!

Dacă bine-am nimerit

Şi casa ei am găsit,
Haideţi, vinul să-nchinăm
Şi poarta s-o dezlegăm!”

La cuvintele lor, răspunseră vesel şi vorniceii miresei:

„La aşa cuvinte bune,

După cum inima spune,
Ploştile le ridicăm
Şi lanţul îl dezlegăm!
Hai să bem cu voie bună,
Cu Dumnezeu împreună,
Ş-apoi să intrăm în casă
S-o luăm şi pe mireasă!”

Vorniceii miresei desfăcură lanţul porţii, se îmbrăţişară

cu cei ai mirelui, îşi desfăcură ploştile de la brâu şi se închinară
lui Dumnezeu:

- 201 -
Ioan Suciu

-Noroc şi Dumnezeu să ne-ajute!

-Noroc să ne deie Dumnezeu!

Mai apoi, vorbiră cu tâlc:

„Poftiţi, fraţilor, intraţi,

Voie bună să aflaţi,
Că la astă casă-aleasă,
Azi, fecioara, e mireasă!”

După aceste cuvinte, intrară cu toţii în curte.

O ceată de feciori din alaiul mirelui, împreună cu o
ceată de îngeri cu viori şi o ceată de feciori-fluieraşi îi însoţi pe
vornicei până lângă casă.
După ce coborâră scările, le ieşiră înainte părinţii
miresei cu o ploscă de vin, cu o pâine rotundă de grâu şi cu o
strachină cu sare.
După o plecăciune, Cedrin, socrul cel mic, înaintă
înspre oaspeţi:

„Bine-aţi venit, iubiţi sfinţi,

Ia poftiţi de ne cinstiţi!
Bine-aţi venit, iubiţi fraţi,
Ce-aţi adus, ce căutaţi?”

Vorniceii mirelui, după o înclinare adâncă, luară şi ei o

bucăţică de pâine, o trecură prin sare şi o duseră la gură.
Mai apoi, continuară povestea:

„Bună vremea-n astă casă,

Socri dragi de viţă-aleasă!
Cum trăiţi, cum vă aflaţi,
Viaţa, cum v-o mai purtaţi?”

Tatăl miresei le răspunse:

- 202 -
 LER

„Cinstiţi oaspeţi, plecăciune,

Cu cuvântul vă vom spune:
Noi trăim cum Dumnezeu
Ne dă ajutorul Său.
Fie Numele lui Ler
Slăvit pe pământ şi-n cer!
Mila Domnului s-aflaţi,
Dar la noi ce căutaţi?”

Un voinic de-al mirelui răspunse precum era obiceiul

locului:

„Noi umblăm si colindăm

Şi Domnului ne-nchinăm,
Ne-nchinăm Domnului Ler,
Stăpân pe Pământ şi-n cer.

Socrule, să ne trăieşti,
Suntem soli împărăteşti
Şi-aducem cuvinte sfinte
De la Ler, bunul părinte.

Tânărul nost` împărat

De cu sară ne-o chemat,
N-o dormit şi n-o mâncat,
Poruncă mare ne-o dat:

»Strângeţi cete de voinici,

Tot cu săbii mari şi mici
Şi faceţi o vânătoare
De păsări şi căprioare.«

Noi, îndată ne-am supus,

La vânătoare ne-am dus
Şi odată, într-o sară,
Văzurăm urmă uşoară.

- 203 -
Ioan Suciu

O fi pasăre din rai,

Împăratului de trai,
O fi poate chiar o zână,
Să-i fie lui de stăpână;

Ori să-i fie o grădină

De flori şi de roade plină?
O fi, oare, dalbă floare,
Mândră, sfântă, răpitoare?

Tânărul nost` împărat,

Călare s-o ridicat,
Mândra floare o cătat,
Dar nimica n-o aflat
Şi ne-o zis îngândurat:

»Cine dintre voi e-n stare

Să-mi aducă mândra floare,
Vorba mea ei să îi ducă
Şi cuvânt `napoi s-aducă?«

Atunci noi doi ne-am ales

Şi spre floare am purces,
Cătând urmă după urmă,
Ca păstorul după turmă.

Şi fiind noi doi voinici,

Astăzi am ajuns aici
Ca suflarea vântului
Pe faţa pământului

Şi-am zărit pe-a voastră casă,

Plină cu lume aleasă,
O stea mândră luminoasă,
Ca soarele de frumoasă;

- 204 -
 LER

Şi-am văzut şi-o floricea

Mai mândră decât o stea,
Care-n floare înfloreşte,
Dar nimica nu rodeşte.

Împăratul nostru-o vrea

Şi ne-o trimis după ea.
Să i-o ducem de mireasă,
Să-i fie împărăteasă,

Mireasă cu cununie,
Pe pământ şi-n cer soţie,
Soarelui să-i fie soră,
Şi lui Ler cinstită noră!”

După ce terminară povestea, închinară din nou din

butoiaşul de la brâu spre sănătatea gazdelor:
-Lăudat fie Domnul!
-Lăudat fie în veci de veci! răspunseră cu toţii în cor.

Cedrin închină şi el o gură de vin, dădu mai departe plosca

soţiei sale, apoi cuvântă:

„Dragii mei tineri feciori

În straie de sărbători,
Bine aţi venit cu drag
Să petreceţi acest prag.

Ne-nchinăm cu sănătate
Că-i mai bună decât toate,
C-un colac de grâu curat,
Cum ni-i obiceiu-n sat.

Mireasa drept mulţumire

Pentru a voastră venire,

- 205 -
Ioan Suciu

Dă un struţ de busuioc
Mirelui să-l poarte-n clop,
S-aibă amândoi noroc.

Să-nchinăm, că-n astă casă,

Fata noastră cea frumoasă
E dalbă, mândră mireasă!
Noi o binecuvântăm
Şi rămas bun ne luăm.”

Cedrin făcu un semn. În momentul următor, uşile casei

se deschiseră larg. În pragul lor se arătă Maria cu faţa acoperită
de un voal alb, cum îi stă bine unei mirese, cu obrajii-mbujoraţi
şi cu ochii-nlăcrimaţi. Mama ei îi îndepărtă vălul, o sărută pe
frunte şi o luă în braţe plângând.
De alături, o ceată de tinere fecioare începură să cânte,
însoţite de geamătul viorilor, de trilul fluierelor şi de jocul
naiurilor:

„Ia-ţi mireasă ziua bună

De la tată, de la mumă,
De la fraţi, de la surori,
De la grădina cu flori,
De la fir de busuioc,
De la feciorii din joc.
De la flori de lămâiţă,
De la jocu din uliţă,
De la spicul grâului
Şi mireasma câmpului,
De la floarea-soarelui
Şi albastrul ceriului.”

Un alt grup de fete continuă cântecul miresei:

„Iese mama miresii

În mijlocul grădinii

- 206 -
 LER

Şi la crucea Lerului,
Ea se roagă soarelui:

»Ieşi tu, soare-n ziua mare

C-am o fată călătoare
Peste munţi în depărtare,
Peste ape curgătoare,

Peste ţări şi peste mare,

Peste lume-ntrebătoare,
Peste munţii cei din zare,
Şi lume rătăcitoare.« ”

În timp ce mireasa cobora treptele casei, un grup de

femei măritate începu să strige:

„Foaie verde de mătasă,

Să trăieşti mândră mireasă,
Să trăieşti şi să-nfloreşti
Ca şi stelele cereşti!

Foaie verde de săcară,

Să scoatem nunta afară,
Să se vadă binele,
Mireasa cu mirele.

Foaie verde lămâiţă,

Să scoatem nunta-n uliţă
Şi cu mireasa-n căruţă
Să pornim pe potecuţă,
Sus la poarta ceriului
Unde-i casa Domnului,
Sus, înspre înaltul cer,
Până la Curtea lui Ler!”

- 207 -
Ioan Suciu

-No, noroc, noroc să le deie Dumnezeu! strigară

vătăşeii.
-Noroc, noroc să le deie Dumnezeu! strigară şi nuntaşii.

În acest moment, toate instrumentele începură să cânte

care mai de care mai glăsuit, în timp ce pe porţile deschise ale
grădinii ieşeau încet-încet carele şi căruţele, iar familia
pregătea mireasa de plecare. Aceasta se urcă împreună cu
părinţii într-un car tras de patru cerbi albi, şi aceştia cu coroane
de flori albe în coarne, în timp ce carul era împodobit cu
cusături fine de in albit, cu crengi de brad şi cu steaguri albe
fluturând pe deasupra.
Pe ulicioara satului se formă un nou alai. Călăreţii lui
Ler trecură în frunte urmaţi de ceilalţi patru fecioraşi cu cai
roşii. Urmă ceata de muzicanţi şi, mai apoi, carul alb al
miresei. Mai apoi, în chiuitul femeilor şi-n cântecul fluierelor şi
al naiurilor, întreg alaiul miresei se puse în mişcare, însoţit pe
de aproape de alaiul mirelui.

La prima cruce de drumuri, li se alăturară alte două

alaiuri, tot cu miri şi cu mirese, apărute de te miri de unde,
parcă din înaltul cerului, venite, în realitate, după înţelegere, de
prin văile mai îndepărtate ale muntelui.
Noii veniţi erau nuntaşii îngerului Dinas şi ai fecioarei
Cia.

La următoarea cruce de văi, li se alătură şi alaiul celui

de al treilea mire, Dan, nepotul marelui rege Ladros. Alături de
alaiul său era şi cel al frumoasei sale mirese, Ida, nepoata
regelui Cedros.
Acum, cu toate mulţimile reunite, pe drumul îngust se
înşiră o coloană nesfârşită de călăreţi, de care şi de căruţe, de
steaguri şi de nuntaşi, în sunetele jucăuşe ale viorilor, ale
fluierelor, ale flautelor şi ale naiurilor. Tobele începură şi ele să
răpăie şi, din când în când, goarnele făceau să vibreze
depărtările.

- 208 -
 LER

Toată această mulţime, cântând şi chiuind din primele

rânduri şi până în cele din urmă, se mişcă domol înainte pe
potecă, ridicându-se parcă spre cerul fără pic de nor, mereu mai
sus spre înalturi, înspre Curţile lui Ler-Împărat.

Peste patru ceasuri petrecute pe potecile muntelui,

urmăriţi de aproape de cântecul păsărilor şi de freamătul
frunzelor, alaiurile reunite umplură binişor platoul sfânt de la
Sarmis şi Getusa.
Acolo sus, la marginea platoului, cu o parte acoperită de
pădure şi cu cealaltă în umbra prelungă a brazilor, se înălţa
palatul de cleştar alb al lui Ler-Împărat.
Acesta era locul sfânt de rugăciune al Domnului
Veşniciilor.
Acesta era locul neprihănit al Fiului Său, Iisus.
Aceasta era Casa Sfintei Maria.
Aici era sanctuarul strămoşilor omenirii, aşezat în
aceste locuri cu mii de ani în urmă, de către acelaşi stăpânitor.
Acesta era locul sfânt de cununie al îngerului Dinas şi al
frumoasei Cia.
Acesta era locul de cununie al lui Dan şi al Idei.
Acesta era locul de cununie al lui Iisus şi al sfintei sale
mirese, Maria.
Aceasta era casa îngerilor.
Aceasta era Casa Raiului.
Aceasta era Casa lui Dumnezeu.

Această mulţime emoţionată era poporul lui Ler, venit

din toate colţurile împărăţiei să aducă cinstire marelui şi
blândului împărat, Sfintei Maria şi Fiului lor, cel care şi-a
regăsit veşnica-i mireasă, născută ca fecioară curată pe plaiurile
Carpaţilor.
Aceştia erau soarele şi luna, naşii cei mari, aleşi spre
aleasă cinstire de către însuşi Ler-Împărat.
Aceştia erau mirii.
Acestea erau miresele.

- 209 -
Ioan Suciu

Aceasta era nunta şi aceştia erau nuntaşii, adunaţi cu

toţii pe platoul cel mare.

Deodată, peste liniştea munţilor se auzi un sunet mare şi

prelung de corn. Apoi un altul şi încă un altul. Peste mulţime se
aşternu o tăcere mare.
Luându-şi cuşmile de pe cap, poporul îngenunche cu
capetele aplecate în închinare.
Porţile largi ale cetăţii se deschiseră fără sunet.
Înveşmântat într-un nor de lumină ce scânteia peste
poiana întreagă, înalt şi mândru ca soarele, se arătă Ler-
Împărat.
Domnul se apropie de alaiul mirilor, trecând printre
şirurile de îngeri îngenuncheaţi de o parte şi de alta. Nu era
singur. La braţul său, scăldându-se şi ea în raze de lumină,
păşea, gingaşă ca o floare, Sfânta Maria, îmbrăcată şi ea în
haină albă, în ie şi în cătrinţe albastre, ca o adevărată şi veşnică
mireasă ce era.
Împreună, Domnul şi Doamna înaintară pe poteca ce
ducea înspre Altarul Sfânt în timp ce cetele îngereşti
înconjurară întreg platoul de jur-împrejur, ca un brâu argintiu
de mătasă strălucitoare.
Lângă Altar, cu genunchii îndoiţi la pământ şi cu pletele
albe ca neaua, stăruia în închinăciune Cirus, Marele Preot.
Poporul, îngenuncheat şi cu cuşmile în mână, îşi plecă
şi mai mult creştetele la apariţia Măritului Dumnezeu şi, încet
şi cu sfială, începu să cânte:

„Leru-i Leru-i Leru-i Leru-i Ler!

Hai, Doamne Ler!
Ler, Leru-i Ler!
Hai, linu-i Leru-i Doamne!”

Din mijlocul mulţimii se ridică o ceată de bărbaţi şi de

femei, înaintară câţiva paşi înspre mijlocul platoului, apoi
începură să cânte:

- 210 -
 LER

„Doamne, Ler Domnului Doamne,

Avem mare bucurie
Din a cerului mândrie,
Hai Ler, Leru-i Ler,
Hai, linu-i Leru-i Doamne!

Doamne, Ler Domnului Doamne,

De lumina soarelui,
De roada pământului,
Hai Ler, Leru-i Ler,
Ler, linu-i Leru-i Doamne!

Doamne, Ler Domnului Doamne,

De verdele codrului,
De grânele anului,
Hai Ler, Leru-i Ler,
Ler, linu-i Leru-i Doamne!

Doamne, Ler Domnului Doamne,

De Fiu-’mpăratului
Şi de faţa Domnului.
Hai Ler, Leru-i Ler,
Ler, linu-i Leru-i Doamne!

Doamne, Ler Domnului Doamne,

Noi umblăm şi colindăm,
Ler Domnului ne rugăm.
Hai Ler, Leru-i Ler,
Ler, linu-i Leru-i Doamne!

Doamne, Ler Domnului Doamne,

Pe cărarea muntelui,
Ducem ruga Domnului.
Hai Ler, Leru-i Ler,
Ler, linu-i Leru-i Doamne!

- 211 -
Ioan Suciu

Doamne, Ler Domnului Doamne,

Avem mare bucurie,
Azi la sfântă cununie,
Hai Ler, Leru-i Ler,
Ler, linu-i Leru-i Doamne!

Doamne, Ler Domnului Doamne,

Azi la sfântă sărbătoare,
Noi venim din depărtare
Să-i aducem închinare
Lui Ler, Domnului Cel Mare.
Hai Ler, Leru-i Ler,
Ler, linu-i Leru-i Doamne!”

„Vă mulţumesc, dragii Mei, vă mulţumesc din suflet!”

grăi Ler. Binecuvântarea Mea să fie cu voi cu toţi!”
Mulţimea îngenuncheată îşi făcu semnul crucii. Mai
apoi, tot în genunchi, continuară cu toţii:

„Tatăl nostru
Carele eşti în ceruri şi pe Pământ,
Sfinţească-se Numele Tău.
Vie Împărăţia Ta,
Facă-se voia Ta
Precum în cer, aşa şi pe Pământ!”

Ler, în faţa Altarului acoperit cu pânză albă şi încununat

cu flori, grăi:
„Fiţi binecuvântaţi întru Numele Meu Cel Sfânt!”

Amin! Amin! Amin! Amin! Aminul cel Mare! scandară

îngerii în cor.

Cu mâna ridicată, Domnul făcu o cruce mare în aerul

munţilor, dinspre cer spre pământ şi de la stânga la dreapta,

- 212 -
 LER

însoţit de poporul întreg. Mai apoi, întinzându-i Sfintei Maria

mâna sa, o conduse mai în faţă şi, cu vocea blândă şi frumos
sunătoare, se adresă adunării îngenuncheate:

„Să se apropie mirii!”

Dan, nepotul regelui Ladros, se ridică din îngenunchere,

păşi înainte şi se apropie de Ler-Împărat, urmat de părinţii săi,
regele şi regina ţării.
Dinas se înfăţişă însoţit de doi îngeri.
Iisus apăru însoţit de cei doi fii de regi, vorniceii săi de
nuntă, pe care i-am cunoscut mai înainte.
Toţi trei, cu Iisus în mijloc, se aşezară în linie în faţa
Măritului Împărat şi îngenuncheară.

Ler continuă cu o altă chemare:

„Să se apropie miresele!”

La auzul chemării, miresele Maria, Ida şi Cina, conduse

cu emoţie de către părinţii lor, se îndreptară înspre mijlocul
adunării, apropiindu-se de Ler.
Maria înaintă cu paşi domoli, de braţ cu părinţii ei,
Cedrin şi Dina.
Ida s-a apropiat de Ler încadrată de Irina şi de Fulga,
regina şi regele Apusului.
Cina, cu lacrimi în ochi, stând între tatăl Elas şi mama
Ena, păşi şi ea în faţă înspre Împăratul Cerurilor.
Cu puţin mai înaintea Altarului, părinţii şi fiicele lor se
opriră.
Miresele primiră pe frunte un ultim sărut părintesc şi o
ultimă binecuvântare, înaintară câţiva paşi, se opriră în dreapta
mirilor îngenuncheaţi şi-şi aşezară şi ele genunchii pe pământ.

- 213 -
Ioan Suciu

Cirus, Marele Preot se ridică cu greu din genunchi, din

pricina anilor adunaţi pe umeri şi, plecându-şi încă odată
creştetul în faţa lui Ler, îndrăzni:

„Mărite Ler Dumnezeu,

Astăzi tot poporul Tău
Se închină şi îţi cântă
Slavă şi cântare sfântă.
Îngăduie, Doamne mare,
Să-ţi vorbesc la sărbătoare
Şi la sfântă adunare.

Azi, la curtea-ţi sfântă

Avem nuntă mândră
Căci vin cu alai
Trei feciori de crai
Şi cu trei fecioare,
Fete iubitoare,
Crescute în floare
Sub veşnicul soare,
Ca Tu, Doamne Ler,
Cel venit din cer,
Să le dai cununa,
Să fie doar una,
Cununa de mire,
Dalbă dăruire,
Şi cea de mireasă,
Să-nflorească-n casă,
Copiii să-şi crească,
Bine să trăiască;
Soarele şi luna
Le ţină cununa,
Să fie mereu
Cu Ler Dumnezeu!”

- 214 -
 LER

În acest moment, Domnul, de mână cu Sfânta Maria,

începu să cânte de răsunau pădurile:

„Mândră, sfântă adunare

De la munte, de la mare,
De la mare-ndepărtare,
La cinstită sărbătoare.

Azi v-aţi adunat cu toţii,

Cu bătrânii şi nepoţii,
Şi-aţi venit cu mândrul soare
Să jucăm la nuntă mare

Cu oameni de pe Pământ
Şi îngeri din cerul sfânt,
La cinstită cununie
Pe viaţă şi pe vecie.

Avem miri şi-avem mirese,

Curate, mândre crăiese,
Avem oaspeţi numai una,
Nănaşi, soarele şi luna.

Oameni buni, în astă casă

Avem mire şi mireasă,
Avem miri, mirese-avem,
Crucii Sfinte ne-nchinăm.

Astăzi, la al nost` Cuvânt,

Îngeri vin din cerul sfânt,
Îngeri vin şi-aduc solie
La a noastră-mpărăţie,

Ca poporu-n voie bună

Să petreacă împreună,

- 215 -
Ioan Suciu

La domnească cununie
Şi la sfântă veselie.

Lăsaţi trâmbiţa să sune,

Tot pământul să răsune
C-avem nuntă-mpărătească
Mirii noşti să ne trăiască
Şi prunci sănătoşi să crească.”

Trâmbiţele îngerilor sunară de trei ori. Şi, tot de trei ori,

răsunară munţii şi pădurile.

Ler-Împărat adăugă:

„Şi-acum, miri, cu vorbă bună

Daţi mireselor cunună
Şi-aşezaţi-o cu iubire
Mireselor spre cinstire;

Cununa de flori frumoasă,

De la mire la mireasă,
Cununa de doruri multe
Puneţi-o pe sfântă frunte,

Căci fruntea mireselor

Este roua florilor,
Căci cununa de fecioară
Este cerului comoară,
Legătură-n cununie,
Pe viaţă şi pe vecie!”

Trâmbiţele sunară încă odată, de trei ori. Şi, tot de trei

ori, răsunară munţii şi pădurile.

Ler Doamne se adresă miresei lui Iisus:

- 216 -
 LER

„Maria, mândră mireasă,

Vrei să faci cu Iisus casă?”

Maria, cu vălul ridicat, răspunde sfioasă:

„Da, Măria Ta! Vreau din toată inima.”

Ler îşi îndreptă privirea arzătoare înspre Iisus:

„Fiul Meu, Tu spune-mi Mie:

Iei fecioara de soţie?”

Iisus, luând-o blând pe Maria de mână, răspunse:

„Da, Mărite Împărate,

Eu îţi răspund cu dreptate:
Da, cinstite Doamne Ler,
O iau pe Pământ şi-n cer!
Oameni buni şi lume bună,
Iau mireasă cu cunună!”

Ler se adresă mai departe celorlalţi miri şi mirese,

grăindu-le cu aceleaşi cuvinte şi primind de la fiecare pereche
consimţământul binecuvântat. Mai apoi, după ce sărută
părinteşte mirii şi miresele pe frunte, ridică mâinile înspre cer
şi li se adresă, vorbind foarte rar şi cu negrăită afecţiune:

„Astăzi, Eu, Regele Ler,

Vă leg pe Pământ şi-n cer!
Oameni buni, mă ascultaţi
Şi îi binecuvântaţi!”

Marele Preot le strigă cu drag mirilor:

„Noroc, noroc să vă deie Dumnezeu!”

- 217 -
Ioan Suciu

„Noroc, noroc să vă deie Dumnezeu!” strigă şi poporul

în gura mare.

Fu din nou rândul ca Cirus să vorbească. Acesta,

făcându-le semne cu amândouă mâinile, chemă adunarea:

„Şi-acum să strige tot omul:

Noroc să vă deie Ler, Domnul!”

„Noroc, noroc să vă deie Dumnezeu!” strigă încă odată

poporul bucuros.

Trâmbiţele începură, încă odată, de trei ori să sune. Şi,

pentru a treia oară, munţii şi pădurile se înfiorară.

Îndreptând braţele spre nuntaşi, Ler chemă poporul la

petrecere:

„Foaie verde de cicoare

Haideţi cu slăvitul soare
Să întindem hora mare
Într-o zi de sărbătoare!”

Mulţimea se închină cu o cruce largă şi se ridică în

picioare.

„Să înceapă petrecerea!” porunci Împăratul.

Pe dată, fluierele, flautele şi naiurile începură să sune,

ceterele porniră să tragă şi tobele începură să bată ritmul. Era
atâta viaţă şi bucurie de juca împreună şi aerul pădurilor de
brazi.
Ler, făcându-i o reverenţă adâncă Sfintei Maria, ridică
mâna dreaptă şi o pofti la joc. Aceasta nu se lăsă mai mult
rugată şi, răspunzându-i printr-o altă reverenţă, se întoarse
râzând înspre Împărat şi-i cuprinse şoldurile cu amândouă

- 218 -
 LER

mâinile, deosebit de drăgăstoasă. Mai apoi, începură amândoi

să se rotească şi să joace după glasul muzicii. După ei, s-au
prins în joc mirii cu miresele, apoi socrii cu soacrele şi
vorniceii cu mândrele. Şi, ca niciodată altă dată, începură şi
îngerii să joace.
În curând, porni a se învârti mulţimea întreagă, trecând
la joc cu mic şi mare şi mişcându-se precum nuntaşii lui
George Coşbuc din Nunta Zamfirei:

„Trei paşi la stânga linişor

Şi alţi trei paşi la dreapta lor;
Se prind de mâini şi se desprind,
S-adună cerc şi iar se-ntind,
Şi bat pământul tropotind
În tact uşor.”

Astfel, se dezlănţui jocul şi petrecerea peste tot locul, în

sunetele melodioase şi jucăuşe ale tarafurilor îngereşti, înfrăţite
într-un singur glas cu cele pământeşti, într-un ritm şi o cântare.
Era aşa de mare vâlvătaia jocului că parcă şi vântul
dănţuia împreună, pe când nuntaşii se învârteau pereche cu
pereche, bătând pământul cu opincile, chiuind mirilor şi
mireselor, nănaşului şi nănaşei, sărind şi rotindu-se de mai
mare dragul în vârtejul veseliei:

„Şi-a fost atâta chiu şi cânt

Cum nu s-a pomenit cuvânt!
Şi soarele mirat sta-n loc,
Că l-a ajuns şi-acest noroc,
Să vadă el atâta joc
P-acest pământ!”

Erau acolo tineri flăcăiaşi şi fecioare dalbe venite

împreună cu părinţii, cu fraţii, cu surorile şi cu bunicii lor,
învârtindu-se împreună într-o dezlănţuire a bucuriei şi a

- 219 -
Ioan Suciu

dragostei de viaţă, într-o aleasă mişcare a sufletului ce-i înălţa

pe toţi spre ceruri.
În acest timp, nunta întreagă se rotea într-un cerc uriaş
ce părea că se ridică înspre înalturi, prinzând în horă soarele şi
luna, râzători pe cerul albastru şi uniţi cu pământenii în vârtejul
jocului, în plânsul ceterelor, în triluitul fluierelor şi în cântecul
flautelor, spre bucuria nuntaşilor, spre fericirea mirilor şi spre
slava lui Ler-Împărat.

S-ar putea multe povesti despre această nuntă, cărţi

întregi s-ar putea scrie şi tot nu s-ar epuiza întâmplările acelor
zile.
Eu vă las domniilor-voastre şansa să călătoriţi prin
vreme înspre acel timp, să-i culegeţi bucuria, lacrima şi roua
inimilor şi, zburători pe aripa fanteziei, să cunoaşteţi visarea
unei fericiri niciodată apuse, când totul şi toate erau numai
binecuvântare.
Este de înţeles, cuvintele povestirii acesteia au reînviat
o pagină din fericirea raiului pământesc, o clipă ruptă din inima
timpului fugar al curgerii omului înfrăţit cu natura şi, mai ales,
cu El, Creatorul şi Apărătorul vieţii, Marele Ler.

Dar, am pronunţat cuvântul „apărător”. Acest cuvânt

va fi şi firul ce va duce povestea mai departe, căci, în istoria
lui, şi de apărare a avut mare nevoie Pământul. De apărarea
aceluiaşi Dumnezeu.

- 220 -
 LER

XXXV

Dragi cititori, după cum aţi remarcat, cuvântul care a

revenit mereu în povestirea noastră a fost „primăvara”. Să nu
vă fie de mirare, cartea povesteşte despre primăvara perpetuă a
omenirii colţului de rai, adăogită, secole şi milenii de-a rândul,
altor primăveri miraculoase, de deşteptare şi reînviere a naturii
şi, alături de ea, de regenerare a mugurelui de viaţă a omului.
Despre acelaşi anotimp grăieşte şi povestirea viitoare, aruncând
peste veacuri arcul miraculos al unui curcubeu al speranţei.

Aşadar, suntem tot în vatra Carpaţilor, după o iarnă

ceva mai scurtă decât în anii precedenţi, într-un anotimp fraged
ca iarba câmpului.
Prin poieni şi prin rariştea pădurilor, arătându-şi chipul
rugător dintre frunzele uscate, au răsărit firavii ghiocei. Mai
apoi, a apărut colţul ierbii, pe când viorelele şi toporaşii
împânzeau grădinile proaspăt zbicite de razele soarelui. Prin
râturi şi pe păşuni şi-au ridicat moţul păpădiile, adunând o
puzderie de albine în căpşorul lor galben, mereu gata să
scotocească după dulceaţa şi podoaba polenului. Tot albine
erau şi hărnicuţele zburătoare de prin florile parfumate ale
spinilor, crescuţi în neştire pe marginile pâraielor, a râpilor şi
pădurilor. Aceştia, după ce înfloriseră cei dintâi, îmbrăcaţi într-
un alb sărbătoresc, îşi împrăştiau până în depărtare parfumurile
curate, purtate de adierile vântului blând de miazăzi.
Pe la marginile pădurilor şi prin grădinile caselor se
înşirau cordoane de cireşi în floare, ascunzând câte-o albină în
fiecare corolă.

- 221 -
Ioan Suciu

În dimineţile curate şi înmiresmate, grâul înalt cât un lat

de palmă îşi înşira boabele de rouă, perle unduitoare din viaţa
nopţilor, legănându-se graţios în bătaia vântului şi răsfirând
miile de raze ale soarelui în respiraţia caldă şi ocrotitoare a
pământului.
Pe alte ogoare, rămase încă pete întunecate, se mişcau
plugarii. Aceştia, în toate timpurile, cu sudoarea curgându-le pe
faţă, strângeau în mâini coarnele plugurilor de lemn, de fier ori
de bronz, trase de boi puternici şi însemnând cu brazde adânci
trupul viu al gliei. În urma lor, ascunzând sub brazdă miracolul
grâului de primăvară, scurmau pământul grape cu colţii de-o
palmă, peste care se aşezaseră bolovani de piatră să le aplece şi
mai adânc în brazda fragedă.
Pe câmpii, prin văi şi pe dealuri păşteau ciopoare de oi
albe şi negre, adunate în turme. Printre ele zburdau cei mici,
mieii jucăuşi şi neastâmpăraţi ca şi copiii, alintaţi de mame
drăgăstoase şi behăitoare, mirosind a iarbă şi a lapte proaspăt.
În curţile caselor curăţate după topirea zăpezilor,
femeile întindeau la soare pânzele şi ţesăturile lucrate la război
sau cusute de mână în timpul serilor lungi de iarnă şi a
scurtelor momente de şezătoare.
Ţinuţi de mână ori agăţaţi de poalele rochiilor, copiii
mai răsăriţi, râzători cu feţele lor dolofane, cu ochii negri,
căprui ori albaştri, cu părul bălai ca spicul grâului ori negru ca
pana corbului, se bucurau de minunea venirii primăverii, cu
bogăţia razelor de soare şi în ciripitul păsărilor.

Oare ce se întâmpla la Curţile lui Ler, la acest ceas al

primăverii?
Multe, căci şi acolo era primăvară.

Înspre poalele muntelui ce ascundea palatul alb al

Marelui Domn coborau dealuri domoale, tăiate de pâraie
limpezi.
Legând pădurile şi înălţimile prin platouri întinse, se
scăldau în lumină plaiuri însorite şi poieni verzi, pline de

- 222 -
 LER

ierburi şi de flori, păscute de nenumărate turme de oi şi de

capre, de vaci cornute, de căprioare şi de cai iuţi. Şi, chiar de
nu mă veţi crede, voi scrie aici că, în acea vreme trăiau în
ciurdă chiar şi cerbii cei falnici cu cerboaicele lor mari, animale
împărăteşti pe care omul le folosea uneori chiar şi la muncile
câmpului!
Pădurile, de un verde întunecat, îmbrăcau muntele de
jos şi până sus, într-o haină vie de trunchiuri, de crengi şi de
frunze foşnitoare. Aşezate în trepte de culori diferite, cu brazii
şi molizii crescuţi până şi pe creste, pădurile de foioase se
întindeau până la jumătatea masivelor montane. Acolo
stăpâneau stejarii şi fagii, gorunii şi paltinii, carpenii şi teii.
Acolo, în desişul pădurilor, bourii, cerbii şi căprioarele,
urşii, leii, tigri, lupii, porcii mistreţi, bursucii, vulpile, râşii,
mâţele sălbatice şi veveriţele se ascundeau prin hăţişuri de
lumina zilei, alcătuind împreună împărăţia atât de bogată - şi
atât de rar văzută de ochii omului - a necuvântătoarelor.
Sus, pe creste nepătrunse de munte, piuiau în cuiburi
puii de vultur, vecinătate curioasă cu caprele negre.
Prin cetina copacilor triluiau într-un concert nesfârşit
mii şi mii de păsări de toate mărimile şi cu tot soiul de ciripituri
care de care mai măiestre, întrecându-se în corul măreţ al
naturii şi mândrindu-se care mai de care de coloritul penajului
şi al cântecului său.
După ce se terminau pădurile, ascunse după garduri
înalte, se întindeau grădinile caselor, împodobite la acest ceas
cu flori de primăvară.

Acolo, la poalele muntelui, undeva la marginea unei

păduri ce se întindea pe înălţimile domoale ale unui deal săpat
adânc de panglica subţire a unui pârâiaş, într-o grădină înflorită
de cireşi, printre care alergau încolo şi încoace o mulţime de
miei, cu mame blânde şi cornute, îl întâlnim şi pe El, pe Marele
Ler, împreună cu Fiul Său. Iisus alinta în braţe un mieluţ alb în
frunte cu o stea neagră.

- 223 -
Ioan Suciu

Dar, oare ce făcea Domnul şi Fiul Său în această zi de

primăvară şi în acest loc?
Iată, lucrau de zor într-o stupină şi vorbeau cu albinele,
căci acolo, în mijlocul grădinii, aşezaţi pe mai multe rânduri de
podeţe, erau stupii curţii împărăteşti, marea prisacă
împărătească. Acolo, sub privirile lor, albinele zburau în toate
direcţiile, într-un du-te-vino neîntrerupt. Alintate şi mângâiate
de glasurile domoale ale Domnului şi Fiului său, albiniţele îşi
arătau şi mai mult hărnicia, aducând pe trupşorul lor firav
bogăţia nectarului şi dulceața culeasă în zborul din floare în
floare.
Domnii curăţau căptarele şi pregăteau locuinţa albinelor
pentru muncile de primăvară ale stupului. Dar nu munceau
doar la stupi, ci vorbeau fără de întrerupere, aici cu o albină,
dincolo cu o regină ori cu un grup de albiniţe ce le trecea pe
dinainte în zbor, mângâindu-le pe toate cu o vorbă bună din
inima lor caldă şi iubitoare.
În acest loc, trebuie să repet, albinele, precum şi
seminţele grâului, sunt o minune fără de seamăn, adusă pe
pământ din Raiul cel ceresc. În zilele moderne ale veacului al
XXI-lea, albinele sunt încă o taină ascunsă şi lasă multe semne
de întrebare cercetătorilor. Un astfel de caz pare a fi
comportamentul albinelor în prezenţa unor icoane sfinte. Fără
de eroare, albinele îl recunosc mereu pe Dumnezeu, pe Fiul
Său şi pe Sfânta Maria, chiar dacă chipurile lor sunt prezente
doar în picturile icoanelor! Cum şi prin ce ştiinţă se întâmplă
această minune, rămâne însă un mister ştiut numai de albine şi
nepătrunsă de minţile oamenilor!
Adevărat este însă că, despre albine, ştim multe şi,
totuşi, atât de puţine. Ştim însă destul ca să putem afirma cu
certitudine că, aceste zburătoare harnice, cu o durată de viaţă
atât de scurtă, sunt sfinţenie curată din însăşi sfinţenia
Dumnezeirii. Şi, ca şi sfinţenia însăşi, şi ele rămân mai departe
o mare şi nedesluşită taină.

- 224 -
 LER

Taină rămâne şi interdependenţa dintre existenţa

albinelor şi viaţa omului pe Pământ. Fără de albine, omul nu ar
mai fi om, iar istoria vieţii lui nu s-ar mai scrie!

Din sfinţenia albinelor să învăţăm zborul, curăţenia,

ordinea, geometria şi hărnicia. Să învăţăm, mai ales sfinţenia şi
taina de al cunoaşte şi recunoaşte pe adevăratul Dumnezeu!

- 225 -
Ioan Suciu

XXXVI

Privit din depărtare, satul oamenilor abia se ghicea,

ascuns printre pomii şi copacii îmbrăcaţi în haină verde, ce se
întindeau ca un scut de jur-împrejurul aşezării, înaintau pe
marginile drumului mare şi, mai apoi, o coteau pe marginea
ulicioarelor, îndesindu-se prin grădinile caselor mici şi pe lângă
marginile gardurilor.
Aşezată un pic mai înspre deal, de teama viiturilor
apelor, casa de pământ se sprijinea pe un schelet de bârne de
lemn, cu un târnaţ în faţă. Pe dinafară şi pe dinăuntru, pereţii
erau spoiţi cu lut şi cu argilă. Pe jos, pământul era bătucit bine
şi acoperit de un strat galben de arină.
Curtea gospodarilor, umbrită de un nuc frunzos şi
frumos mirositor, se întindea, plină de troscoţel mărunt, înspre
poiata din bârne, spoită şi ea pe dinăuntru şi pe dinafară cu lut
amestecat cu balegă de vacă. Acoperişul casei era alcătuit din
trestie uşoară.
Făcând corp comun cu poiata şi aşezată sub acelaşi
acoperiş, şura ascundea, în spatele porţilor mari de lemn,
hambarele de grâne şi toate cele de trebuinţă în gospodărie,
lăsând vântul să alerge peste tot în voie bună, trecând prin
poarta mare şi pe sub acoperiş.
În podul şurii, aşezat peste bârne lipite unele de altele,
era clădit fânul pentru vite, bine uscat în vară şi vânturat bine
în tot timpul iernii. Jos, în mijlocul şurii, se odihnea o
minunăţie a alcătuirii, de care nu se mai putea lipsi nici o casă
şi nici un bun gospodar: carul de lemn, invenţie miraculoasă
trebuitoare la toate muncile anului.

- 226 -
 LER

Aproape de sură se întindea coteţul porcilor şi staulul

oilor.
Din sus de casă, construit pe două etaje, se înălţa coteţul
găinilor şi al raţelor. Nu departe de el era privata alcătuită din
pari de salcâm şi din scânduri cioplite cu barda.
Aproape fiecare curte avea şi un apărător drag şi de
nădejde, câinele, atent la fiecare mişcare de primprejurul
ogrăzii.
Fântâna cu apă bună de băut era săpată mai în faţa
casei, în colţul grădinii. Lângă ea, grădiniţa de flori cu straturi
de busuioc, de mentă şi măgheran, mărită şi cu câteva straturi
de cimbru, de usturoi, de ceapă, de ardei şi de pătrunjel,
completează tabloul pestriţ al unei curţi de la ţară, alcătuire
simplă de mii şi mii de ani, tot la fel şi astăzi ca pe vremea lui
Ler-Împărat.
Dacă umplem casa cu viaţă omenească, cu copii, cu
părinţi şi cu bunici, poiata cu vaci, cu cai, cu boi şi cu viţei,
coteţele cu porci şi cu purcei, curtea cu cotcodăcitul găinilor,
cucurigatul cocoşilor şi măcăitul raţelor, iar staulul îl avem
plin de behăitul neîncetat al oilor şi de jocuţul mieilor, avem
imaginea completă a vieţii ţăranului etern al tuturor timpurilor.
Tabloul se cere completat cu munca harnică şi cu
strădania omului trudit ziua întreagă, cu neodihna nopţilor sale
scurte de după munca pământului, cu munca cea nesfârşită şi
harnică a femeilor, veşnic împărţite între casă şi ogor, cu
făcutul mâncării, cu grija pentru îmbrăcăminte şi pentru
curăţenie şi, mai ales, cu atenţia mereu trează şi creativă pentru
educaţia şi creşterea copiilor. Să nu uităm de hărnicia
dintotdeauna a soțiilor aflate şi ele în nesfârşita trudă a
pământului, alături de bărbaţii lor înţelepţi şi ocrotitori. Doar
rareori, în răstimpuri de pauză şi de rugăciune şi, mai ales în
răcoarea nopţilor, mai aveau şi ei un răgaz de tihnă şi de
liniştire a trupurilor ostenite de lupta zilnică trebuitoare vieţii
de familie. Căci familia, cu munca harnică a tuturor membrilor
ei, era nucleul central al vieţii omului, lege veche preluată

- 227 -
Ioan Suciu

dintru datinile neamului şi modelată după învăţătura Marelui

Ler.
Erau timpurile când munca omului, ca şi viaţa de
familie, era sfântă. Şi, desigur, această învăţătură venea dintru
rădăcinile omenirii. Căci aşa a fost rânduită viaţa începuturilor,
aşezând casa omului pe taina cea mare a iubirii unuia faţă de
celălalt, pe cinste, pe credinţă şi pe hărnicie. Dar, sprijinul şi
ajutorul cel mare de la venea bunul Dumnezeu. Iar atunci, când
omul nu mai prididea de unul singur cu de toate, îi săreau întru
ajutor îngerii...
Aşa era atunci şi nu era rău să trăieşti în acele timpuri
de poveste aflate colo în sus pe vremea aceea.
Iar dacă muncile câmpului erau mai bine cunoscute
lumii întregi, altele, mai deosebite, se desfăşurau şi ele în
specificul lor, schimbându-se şi înnoindu-se mereu.
Vorbim despre anumite profesii tehnice, despre
meseriile din vechime care au stat la baza lumii moderne.
Totuşi, chiar dacă cuiva i se pare paradoxal, începutul tuturor
ocupaţiilor este de căutat în acele timpuri. Căci viaţa a dăruit
aceleaşi minunăţii şi a avut aceleaşi nevoi de-a lungul miilor de
ani.
Iar ca să fiţi şi mai surprinşi, îmi voi permite să spun că
toată viaţa acelei societăţi era organizată în cele mai mici
amănunte. Fiecare comunitate avea tot ceea ce-i era de
trebuinţă, după priceperea, organizarea, specializarea şi
hărnicia obştilor respective.
Este bine de ştiut, încă din timpurile vechi, oamenii
cunoşteau meşteşugul torsului, al ţesutului, al cusutului, al
pălărierilor, al croitului hainelor şi al pielăritului, alături de cel
al plugăritului, al cositului, al prelucrării laptelui, al
stupăritului, al olăritului, al păstoritului şi al creşterii
animalelor, al vânatului şi al pescuitului, al cultivării pomilor şi
al cultivării viţei-de-vie.
Pe lângă acestea, aproape fiecare aşezare mai avea şi
un fierar şi bun potcovar. Unii dintre aceştia se pricepeau chiar

- 228 -
 LER

şi la prelucrarea armelor de vânătoare, la modelarea aurului şi

la turnarea metalelor.
Alţi meşteri căutaţi erau dulgherii, cioplitorii în lemn şi
în piatră, zidarii măieştri şi rotarii. O mare dezvoltare luase în
acel timp construcţia carelor şi a căruţelor trase de animale.
O altă categorie de oameni, mai învăţaţi, o alcătuiau
preoţii şi astronomii, muzicienii şi cântăreţii, vindecătorii,
doctorii şi moaşele satelor.
O ocupaţie importantă era producerea uleiului de
floarea-soarelui, de in sau de cânepă.
Să nu uităm de ocupaţia de bază a femeilor din toate
timpurile: bucătăria. Căci, orişicât de pricepuţi ar fi fost
bărbaţii la toate, femeile i-au întrecut întotdeauna în arta
culinară!
De o deosebită importanţă erau oştenii apărători ai Ţării
Raiului. Aceştia, deprinşi din tinereţe cu întrecerea în lupte şi
în meşteşugul armelor de tot felul, la maturitate se specializau
ca viteji apărători ai ţării şi ai vieţii paşnice a poporului
truditor.
Erau vremuri şi erau meşteşugurile tipice vremurilor.
Erau timpuri când blândeţea, credinţa, corectitudinea,
hărnicia, bunătatea, cinstea, adevărul şi iubirea se oglindea în
întreaga viaţă şi organizare a omului norocos de-a fi trăit alături
de Ler-Împărat.

Una dintre cele mai vechi ocupaţii ale acelui timp,

veche de altfel precum omenirea, era şi producerea sării şi
transportarea acesteia în toate aşezările umane. Iată că, încă din
timpurile străvechi, meseria sărarilor era profesată de familii
specializate şi de aşezări întregi. Acestea, deosebit de bine
organizate, îşi câştigau în acest fel pâinea cea de toate zilele.
Aşezaţi pe lângă munţii de sare ori pe malul mărilor,
sărarii şi-au durat cetăţi, sate şi oraşe adevărate, săpând stânca
muntelui ori extrăgând sarea din apa mărilor, prin evaporare.
Unele dintre foarte vechile vestigii ale acestei bresle ce
a cunoscut o înflorire deosebită în vechime, au durat mii de ani

- 229 -
Ioan Suciu

şi, ascunse în nisip sau sub depuneri repetate de pământ, mai

dăinuie până şi în timpurile de astăzi. Aşa sunt aşezările şi
cetăţile descoperite în ultimii ani în nord-estul Bulgariei, lângă
un izvor de apă sărată de la Provadia, cu o vechime estimată la
aproape 7000 de ani! După părerea arheologilor bulgari, aici
este, deocamdată, unul dintre cele mai vechi orăşele
descoperite în Europa, cu ziduri de apărare uriaşe, nemaivăzute
în această parte a lumii, şi cu case spectaculoase, alcătuite din
două etaje.
Iată cum expresia „bun ca sarea pământului” vine să
ne vorbească de mii de ani, despre existenţa unei culturi
înaintate, într-o epocă în care, după unele cărţi sfinte, omul nu
apăruse încă pe pământ!
Descoperirilor vecinilor bulgari li se aliniază şi aceea
din zona Sibiu-Orăştie unde, în ultimii ani, în situl Miercurea
Sibiului, s-au găsit nu numai foarte vechi aşezări umane, ci şi
fragmente de vase cu inscripţii vechi de peste 8200 de ani!

Dragi cititori, după cum desigur aţi constatat şi

dumneavoastră, cronologia primului scris şi a primei
civilizaţiei omeneşti rămâne încă în perimetrul carpato-
dunărean!
Desigur, astăzi, stând în faţa unor asemenea descoperiri,
lumea se miră. Nu ar trebui să fie act de mirare, dacă s-ar
accepta părerea că minunile omului din vechime, precum şi
cunoştinţele sale tehnice, au fost cu mult mai avansate şi mai
mari decât gândul nostru poate gândi şi visul visa!
Rămâne să ne bucurăm că timpul pe care îl trăim este al
marilor descoperiri şi reevaluări a trecutului, la ceasul întăririi
credinţei şi al despecetluirii tainelor divine.
Este, de fapt, un nou timp al minunilor, când Iisus
Hristos şi Ler-Împărat, împlinind chemarea de milenii a
omenirii, sunt din nou locuitori ai Pământului!
Să ne aplecăm dar capetele noastre într-o închinare
smerită în faţa Dumnezeului Învierii, ocrotitorul şi salvatorul

- 230 -
 LER

oamenilor şi al Pământului întreg, izvorâtorul minunilor zilelor

de astăzi, aducătorul Mântuirii şi Judecătorul Lumii.

Să ne închinăm Marelui Ler cu toată iubirea şi să-i

dăruim viaţa noastră, trăită în curăţenie, în cinste şi în sfinţenie,
întru aleasă binecuvântare, pe drumul de credinţă ce duce spre
Mântuire!

- 231 -
Ioan Suciu

XXXVII

Acoperit de păduri şi ascuns la umbra acestora, muntele

îşi proteja plaiurile şi poienile înverzite, respirând aerul tare şi
îmbălsămat al brazilor pierduţi cu creştetele în norii des
slobozitori de ploaie.
Pornind dinspre colţul de nord-est, mai întâi un izvoraş,
mai apoi un pârâiaş şi pe urmă un râu adevărat, se strecura la
vale ca o panglică albăstrie, şerpuind printre colţii de stâncă şi
bolovanii aglomeraţi de viiturile cele mari, înconjurând
masivul muntos pe partea de răsărit şi pe cea abruptă şi
stâncoasă de miazăzi, mai înainte de a-şi da drumul la vale
înspre apa cea mare, cântată de popoarele vechii Europe.
Privit de la înălţime, muntele se scălda şi la apus în
luciul unei ape curgătoare. Aceasta îl ocolea cu respect,
alergând înspre nord, spre câmpia cea mare din interiorul
lanţurilor muntoase, pentru ca, mai apoi, adăogită la o altă
curgere de apă - şi împreună cu cele din adunătura altor surate -
să se scoboare şi ea spre aceeaşi mare şi nepotolită matcă
curgătoare şi sfântă neamurilor europene, Dunărea.
Udat şi scăldat în trei părţi de ape curgătoare, după ce se
mai semeţea încă odată, muntele cobora în trepte, pierzându-se
mai apoi între dealuri domoale şi câmpii roditoare, întins, tăcut
şi paşnic ca un morman de linişte încremenită sub perdelele de
ceaţă mişcătoare.
Acolo, în mijlocul pădurilor seculare, în chiar mijlocul
tainei, bătea inima iubitoare a Marelui Ler. Acolo îşi clădise
palatul, acolo îşi adunase cetele îngerilor şi, tot de acolo
porneau, în toate colţurile lumii, razele strălucitoare ale luminii
celei adevărate. De acolo, din susul tainic al muntelui aplecat în

- 232 -
 LER

sfinţenie, curgea izvorul iubirii preacurate a Răsăritului celui

de Sus.

La ceasul povestirii noastre, în palatul veşnicei lumini

se adună Sfatul cel Mare al Ţării. Acolo, după sfântă rugăciune
şi închinare, se dezvăluiră planurile divine dăltuite pentru viaţa
acestui bulgăre de pământ, devenit leagănul copiilor lui
Dumnezeu.
Înăuntru, în partea dreaptă a unei săli uriaşe, se
adunaseră toate căpeteniile cetelor îngereşti, închinându-se şi
cântând cântece de slavă.
În mijlocul sălii era şi Idrus, Împăratul Ţării Raiului, de
mână cu frumoasa lui Lara, regina ţării, urmaţi îndeaproape de
cei optsprezece copii, cu toţii mari căpitani ai lui Ler-Împărat şi
apărători vrednici ai ţării.
Tot în faţă, mai deoparte, pe partea stângă, adunaţi într-
un un buchet de înţelepciune, stătea Sfatul Bătrânilor în mijloc
cu Marele Preot.
Îngenunchiaţi şi aşezaţi în cete ordonate, erau acolo şi
marii căpitani ai cetăţilor ţării, cu capetele dezgolite şi doritori
cu toţii să afle porunca şi Cuvântul cel Nou al Domnului.
Era Adunarea cea Mare a ţării, a cerului şi a oamenilor,
la peste o mie de suflete alese şi chemate să ia parte la Sfatul
Luminilor.
Era acolo mândria neamului omenesc şi îngeresc,
adunată în pacea adâncă ce stăpânea munţii. Căci, în acele zile,
era încă linişte deplină şi pace binecuvântată în lumea
Pământului.
Aceeaşi pace se aşternu şi în Marea Sală a Luminilor
unde, în linişte, fără de mişcare şi fără de şoapte, aşteptau mai-
marii ţării îngenuncheaţi în rugăciune.

Liniştea aşteptării fu întreruptă de un cor de îngeri care

cântă slavă marelui Ler:

- 233 -
Ioan Suciu

O, Leru-i Ler,
O, Leru-i Ler!
Leru-i, Leru-i, Leru-i, Leru-i, Leru-i, Leru-i,
Leru-i, Leru-i, Leru-i, Leru-i,
Leru-i Ler!

Mai apoi, corul continuă, uşor şi suav, un cântec nou al

cărui refren „Leru-i Ler şi Domn în cer” urca melodios spre
înalturi şi cobora unduitor într-o sfioasă rugăciune.
În timp ce ecourile melodiei se stingeau, un înger
îmbrăcat într-o haină lungă de lumină, înaintă în mijlocul
încăperii şi anunţă solemn:
-Io Ler!
La auzul numelui său, lumea încremeni în genunchi, cu
capetele aplecate de podea.
Înalt şi înfloritor în tinereţea-i fără de bătrâneţe, Ler-
Împărat se arătă în uşa cea mare. Deşi mai înalt şi mai spătos
decât toţi cei de faţă, Domnul părea că ar fi fost doar un simplu
om şi nu făcătorul cerurilor, El, Domnul Luminii, Creatorul
văzutelor şi nevăzutelor firii, lumină din lumina razei dintâi ce
tot din el a răsărit.
De mână cu Sfânta Maria, Domnul se îndreptă cu paşi
rari înspre fruntea sălii. Acolo se opri. Maria rămase în dreapta.
Isus, care îi urma, se aşeză în stânga lui. Lângă el înaintă şi se
opri alături îngerul luminii, Lucifer. Ghio, Sfântul Duh, se opri
pe dreapta, alături de împărăteasă. Alături de el sosi un alt
înger al luminii, marele, frumosul şi strălucitorul Yohve. În
spatele lor se aşeză, ca un cor, o ceată de îngeri. O alta se ridică
în aer, unde plană cu mişcări uşoare de aripi.
Astfel, avându-i în spate, de-o parte şi de alta pe cei din
familia cerească şi în aer cetele de îngeri, Ler făcu încă un pas
mai în faţă, ridică amândouă mâinile în sus şi începu:
-Dragii Mei! Copiii Mei! Copii ai cerului şi ai
Pământului! Bine aţi venit la casa noastră! Vă rog să vă
ridicaţi.

- 234 -
 LER

Mai apoi, măritul Ler îşi continuă salutul cântând, după

vechiul său obicei:
Pe-acest tărâm de dor şi de cântare,
Eu vă aduc o binecuvântare:
Pământul să-şi deschidă aripile de floare
Şi viaţa să vă fie o rară sărbătoare!

Copii născuţi din taină peste fire,

Eu vă aduc a cerului sfinţire!
Aici, trăind pe un picior de plai,
Să înfloriţi şi să trăiţi în Rai!

După ce i-au ascultat cuvintele, îngerii şi oamenii i-au

răspuns într-un glas, cântându-i şi ei Cântecul Lerului:

Ler, Doamne Ler,

Domn peste cer,
Leru-i Doamne,
Leru-i Doamne,
Leru-i Ler!
Leru-i, Leru-i, Leru-i Doamne,
Domn peste cer!
Domn peste cer!

-Mulţumesc, dragii Mei! Să ne rugăm! rosti Ler după

terminarea cântului.
Poporul îngenunche din nou. Îngerii îngenuncheară şi
ei. Cei din zbor coborâră, îşi adunară aripile împreună şi se
aşezară şi ei în genunchi.
Ler se întoarse cu faţa înspre Crucea Veşniciei din faţa
tronului de lemn masiv, îngenunche cu un picior la pământ,
ridică mâinile spre cer şi începu să se roage:
-Sfântă Cruce a Veşniciei, fii binecuvântată!
Dumnezeire sfântă şi curată a Cuvântului Dintâi, fii
binecuvântată! Binecuvântată fie Sfânta Familie cerească!
Binecuvântate fie cerurile şi pământurile toate întru Numele

- 235 -
Ioan Suciu

cel Sfânt al Tatălui ceresc! Binecuvântat fie pământul acesta,

împreună cu întreaga viaţă şi cu oamenii ce se mişcă pe faţa
sa! Binecuvântaţi fie îngerii cerului! Binecuvântată fie ziua de
astăzi şi roadele muncii ei! Binecuvântaţi fiţi voi cu toţii, îngeri
şi oameni, căci voi sunteţi floarea cerului şi sarea Pământului!
După ce făcu o cruce largă cu mâna dreaptă, Ler tăcu şi
îşi înclină capul gânditor.
În Sala Luminilor se instală un moment de linişte.
Mai apoi, îngerii începură să cânte din nou
tulburătoarea rugăciune „Ler, Doamne Ler”, pe când mulţimea
prinse să lăcrimeze.

-Vă mulţumesc încă odată, dragii mei! grăi Domnul. Vă

rog să vă ridicaţi şi să mă ascultaţi cu mare atenţie. Avem
lucruri mari a vă spune, continuă El. Lucruri mari, de mare
importanţă pentru viitorul ţării, dar şi pentru acela al
Pământului întreg. Astăzi vă voi despecetlui câteva taine încă
necunoscute vouă, privind starea prezentului şi a viitorului.
Este vorba, în primul rând, despre Proiectul de apărare a
Pământului în cazul unei agresiuni duşmănoase. Planurile sunt
deja făcute. Fiul meu, Iisus, vă va prezenta toate datele.

Iisus ieşi în faţă, se întoarse înspre Ler-Împărat, făcu o

închinăciune adâncă, se îndreptă spre popor şi începu să
vorbească. Cu toate că vocea sa era blândă, cuvintele sale
cădeau mai grele ca loviturile de ciocan în urechile
ascultătorilor:
-Dragii Mei, binecuvântarea bunului nostru Dumnezeu
să se aştearnă peste inimile şi sufletele voastre! Cu
permisiunea cerescului Meu Tată, vă voi dezvălui planurile
noastre tainice, până astăzi neştiute nici de către îngerii
cerului. Aşa după cum Ler-Împărat v-a adus spre ştiinţă, aici
pe Pământ, începem de astăzi lucrarea cea mare de pregătire a
apărării noastre în faţa unei posibile vrăjmăşii şi a unor
eventuale atacuri duşmănoase întreprinse împotriva noastră cu

- 236 -
 LER

gândul de a distruge viaţa şi pacea ţării, ameninţând însăşi

existenţa Pământului ca planetă.
Iată care sunt planurile noastre.
După previziunile Marelui Ler, în viitor, vom avea de
suferit atacurile devastatoare ale unor duşmani puternici care
vor lovi viaţa şi civilizaţia construită de milenii pe Pământ.
Contra acestor atacuri ne vom pregăti din timp să ne apărăm.
Vom construi aparate de zbor şi arme de apărare. În cazul
unor atacuri pornite îndeosebi din aer asupra noastră, precum
şi asupra turmelor de animale, ne vom ascunde în gropile, în
peşterile, în văgăunile, în grotele şi în ascunzişurile munţilor.
Unele ascunzişuri există, altele, noi, le vom construi începând
din chiar zilele următoare.
Datorită ameninţării pericolului şi al posibilităţii unor
violenţe neasemuite ale atacurilor duşmane dar, mai ales ca
scut în calea armelor sale distrugătoare, ne vom retrage cu
toţii în inima munţilor.
Dragii Mei, pentru salvarea vieţii şi a civilizaţiei
terestre de la prăpădul pregătit de duşman, chemăm astăzi
toate forţele la munca de pregătire a apărării terestre!
În Numele Tatălui Dumnezeu, poruncesc întregului
popor să treacă în stare de apărare!
Pentru început, specialiştii noştri, îngeri şi oameni, vor
proiecta şi vor construi noi arme de apărare. Toată populaţia
ţării, inclusiv femeile, copiii şi bătrânii, vor lua parte la
informaţiile privind ocrotirea vieţii pe Pământul în starea de
război. Tineretul, băieţii şi fetele, vor începe degrabă
pregătirea lor specială şi vor fi şi ei parte din sistemul de
apărare general.
Poruncesc să se dureze în stânca munţilor adevărate
localităţi subterane şi un sistem tainic şi trainic de tunele şi de
galerii de refugiu pe termen lung, pentru adăpostirea vieţii şi a
resurselor de hrană şi apă în faţa atacurilor inamice!
Se vor construi ziduri înalte şi turnuri de apărare
concentrică în munţi, se va amenaja sistemul de ape, de

- 237 -
Ioan Suciu

izvoare, de lacuri, de râuri terestre şi de rezervoare subterane,

în scopul apărării îndelungate.
Comanda centrul de apărare al Ţării Raiului va fi în
Munţii Carpaţi. Pentru realizarea acestui mare plan avem
binecuvântarea, sfatul, ajutorul, puterea şi ştiinţa Marelui Ler.
Începând chiar de astăzi, forţele noastre aeriene vor
începe să aducă pe Pământ, conform planului stabilit, tehnica
necesară pentru efectuarea lucrărilor şi, mai cu seamă, pentru
operaţiunile de forare a munţilor.
Planurile detaliate ale acţiunilor noastre sunt deja
pregătite şi, chiar acuma, vi le voi dezvălui şi vouă.
Toate pregătirile acestor acţiuni, precum şi realizarea
lor, se vor face sub conducerea directă a împăratului nostru,
Ler Dumnezeu.
Eu voi lucra la coordonarea, planificarea şi
supravegherea activităţii îngerilor şi a oamenilor, după
planurile divine, ajutat de către marii îngeri Lucifer şi Yohwe.
Aici, aveţi în faţă planurile tehnice tainice ale
construcţiilor subterane din Munţii Carpaţi.
Regele Idrus împreună cu fii săi Dan, Crin, Dor, Elin,
Ionus, Dicus, Gelu, Elis, Cerus, Giorges, Irus, Iler şi Lerus,
este rugat să pregătească feciori viteji, bărbaţi harnici şi femei
vrednice, pentru începerea imediată a pregătirilor de apărare
şi de realizare a lucrărilor subterane, pentru construcţia
locuinţelor, pentru realizarea alimentării cu apă şi hrană a
lucrătorilor, pentru organizarea schimburilor de muncă şi a
rotaţiei acestora în vederea asigurării continuităţii lucrărilor.
Marele înger Yohve, comandantul suprem al cetelor
îngereşti, se va îngriji de pregătirea poporului pentru apărare.
Marele înger Lucifer va supraveghea pregătirea cetelor
îngereşti de apărare terestră şi construcţia noilor aparate de
zbor şi de asalt.
Conducătorii ţării, ai cetelor îngereşti, căpitanii
cetăţilor şi Sfatul Bătrânilor, sunt invitaţi pe dată la studierea
planurilor Marelui Ler. Cei care doresc să facă noi propuneri,
precum şi să adreseze întrebări, sunt invitaţi să o facă acuma.

- 238 -
 LER

Fie ca Sfânta Cruce a Veşniciei şi Măritul Ler

Dumnezeu să binecuvânteze marea noastră lucrare! Amin!
Peste poporul blând şi iubitor, cuvintele Fiului lui
Dumnezeu căzură ca un trăznet.
După viaţa petrecută în fericirea Raiului, o asemenea
ameninţare catastrofală li se părea de domeniul unui vis urât.
Dar, cum să fie vis, când cuvintele erau rostite de către însuşi
Dumnezeul Cuvântului şi de către Fiul Său?
Erau surprinşi, nedumeriţi şi fără putinţă să schiţeze cel
mai mic gest. Mintea lor refuza să mai gândească, atât de grea
căzu ameninţarea din cuvintele lui Iisus.
Pe neaşteptate, în sală se aşternuse îngheţul iernii.
Era de parcă nici inima nu mai bătea şi respiraţia li s-ar
fi oprit.
Era ca un sfârşit. Şi era un sfârşit. Sfârşitul fericirii!

Primul care s-a rupt din transă a fost Yohve. Acesta,

nesigur şi el pe mişcări, făcu câţiva paşi în faţa Marelui Ler,
făcu o plecăciune adâncă şi rosti:
-Doamne Ler Dumnezeule, iartă-mi îndrăzneala şi
neştiinţa. Îngăduie-mi să te întreb, Mărite Doamne, de unde
poate veni o astfel de ameninţare pentru împărăţie? Cine ar
îndrăzni să se ridice împotriva Marelui Dumnezeu, Creatorul
Universurilor?
-Se va ridica unul care va veni în curând şi, deşi s-a
născut, se va naşte din nou şi, chiar în acest moment este cu
noi împreună, în această adunare, răspunse Domnul tainic, cu
vocea plină de durere.
Cuvintele lui Ler paralizară din nou Marele Sfat al ţării.
Îngeri şi oameni începură să se uite întrebători unii la alţii.
-Cum? Unul dintre noi? Aici? Cine poate fi?
Pentru întâia oară îşi puneau întrebări care nu-şi mai
găseau răspunsuri.
Yohve, surprins şi el ca toţi ceilalţi, nu mai îndrăzni să
întrebe mai departe, deşi răspunsul Domnului îi atinse credinţa,
inteligenţa şi sfinţenia de înger.

- 239 -
Ioan Suciu

-Iertaţi-mă, dragii Mei, continuă Domnul. Mai mult nu

vă pot spune. Ceea ce va fi să fie se va întâmpla cu siguranţă.
Iar Eu, chiar dacă pot opri roata vremii, nu voi putea opri
această ameninţare.
Haideţi mai bine să studiem împreună planurile de
apărare. Cât despre lucrările ce ne aşteaptă pe toţi, vreau să
vă spun că acestea sunt lungi şi grele. Ne aşteaptă zile şi nopţi,
luni şi ani grei de trudă. Nu veţi fi, însă, singuri. În toate şi
peste tot, voi fi împreună cu voi. Cât despre războiul care va
veni, fiţi încrezători, tot noi vom fi şi învingătorii. Să trecem la
treabă!

Şi astfel, acolo, în Sala Luminilor, cu comandanţii şi cu

soldaţii care doar încet-încet îşi reveneau în simţuri, începu un
prim-consiliu de război al istoriei lumii. Lucrările sale care au
continuat ziua întreagă, cu întrerupere doar pentru rugăciune, s-
au prelungit până peste seară, târziu în noapte, şi s-au terminat
doar a doua zi, mult după lăsarea serii.
Hotărârile acelor zile s-au împrăştiat, purtate de oameni
şi de îngeri, peste toată faţa Pământului şi în universul întreg,
schimbând rosturile şi viaţa astrelor, înfăţişarea, sensul şi
istoria întregii Creaţii.
Hotărârile acelor zile vor schimba însăşi mişcarea
universului şi a legilor sale căci, în curând, cerurile toate se vor
clătina, zdruncinând Casa lui Dumnezeu şi stricând curgerea
sfântă a timpului, liniştea populaţiilor omeneşti, ordinea
Raiului şi a vieţii îngerilor, planurile, orientarea şi mersul spre
veşnicie al Dumnezeirii.

Cât despre întâmplările vremurilor viitoare, acestea îl

vor schimba până şi pe veşnicul şi neschimbătorul Dumnezeu!

- 240 -
 LER

XXXVIII

De-abia se termină sfatul cel mare din Muntele Sfânt, că

o mişcare nouă plină de agitaţie cuprinse lumea pământească.
Îngeri şi oameni trimiteau veşti şi ştafete peste toată
cuprinderea, caii alergau galopând în toate direcţiile, ducându-
şi solii peste munţi şi văi, de-a lungul şi de-a latul ţării, de-a
lungul şi de-a latul Pământului.
Prin sate şi prin cetăţi se făcea strigare mare, goarnele
sunau de cu dimineaţă şi tobele răpăiau neîntrerupt chemând la
adunare.
Ziua, peste vârfurile dealurilor şi al munţilor se ridicau
coloane de fum iar noaptea ardeau focuri înalte. Cete de îngeri
se ridicau în zbor necontenit, ca mari stoluri de păsări, după
porunca Domnului.
Aeronavele lui Ler s-au pus şi ele în mişcare, zburând
în sclipiri de fulger peste spaţii, peste timp şi ceruri, peste
mările şi oceanele lumii, purtând cu ele o mare chemare:
Cuvântul lui Dumnezeu.

Nu trecură decât câteva zile de la începutul acţiunii şi,

pe cărări şi pe poteci umblate doar de animalele sălbatice,
printre dealurile şi văile munţilor, se arătară în cete, însoţite de
căpitanii lor, şiruri nesfârşite de tineri vânjoşi, de bărbaţi viteji
şi de femei îndrăzneţe, grăbindu-se cu toţii înspre punctele de
întâlnire de dinainte stabilite. Acolo, în inima munţilor, îi
aştepta o muncă aprigă de schimbare a naturii Creaţiei. Îi
aştepta o primă şi înverşunată luptă cu stâncile de granit, de
asemenea proporţii cum mintea omului nici nu îndrăznea să

- 241 -
Ioan Suciu

gândească. Şi, chiar de era o întreprindere supraomenească,

iubirea şi credinţa le întărea puterea mâinilor şi avântul inimii
deşteptate de chemarea lui Ler-Împărat.
În curând, ceea ce a început printr-un cuvânt în Ţara
Raiului, deveni o mişcare peste tot globul, căci pretutindeni,
oameni şi îngeri remodelau măruntaielor pământului, pregătind
natura pentru greaua clipă a întâlnirii cu Răul.
Dacă până acum trânta, mânuirea arcului cu săgeţi, a
praştiei, a lăncii şi a toporului, erau activităţi necesare numai
pentru trebuinţele vânătorii sau, mai grăitor, erau doar o joacă
şi un mod sportiv de petrecere a timpului liber, acum, oamenii
au început să înveţe un joc nou, mult mai aspru: jocul cu viaţa
şi, mai ales, cu moartea. Nouă şi groaznică învăţătură, străină
de legea paşnică a rostuirii omului pe Pământ!
Era un prim contact cu o malformaţie de origine
necunoscută, sortită să imprime un nou curs istoriei societăţilor
umane. Dar, ideea ameninţării morţii în lupta cu un rău posibil
şi posibilitatea victoriei omului în lupta contra răului, îl va
întări şi învăţa pe acesta să fie mai treaz, mai iute, mai iscusit,
mai inventiv, mai puternic şi mai inteligent decât în vremurile
paşnice de dinainte.
Cât despre lupta om cu om pentru existenţă şi
supremaţie şi transformarea omului în ucigaşul fratelui său,
este o poveste tristă care, din fericire, în timpurile despre care
vorbim, încă nu se petrecea.

În aceste vremuri, putem să vorbim încă despre puritate

şi credinţă tare, despre frăţietate şi ajutorare, despre ascultarea
Cuvântului lui Dumnezeu şi despre împlinirea acestuia cu toată
inima şi de către toată suflarea omenească.
Vorbim încă despre dragostea omului pentru om.
Vorbim încă despre povestea unei mari sfinţenii: iubirea
şi credinţa neţărmurită a omului pentru părintele său, bunul şi
ocrotitorul Dumnezeu. Această legătură fără de margini,
păstrată încă vie chiar şi astăzi, deşi cu granițele reduse de
curgerea timpului, a fost baza şi liantul întregii existenţe a

- 242 -
 LER

omului, locuitor pe planeta dăruită lui din iubire şi din grijă

părintească.
Numai că, iată, cu toată dragostea şi cu ajutorul cel bun
al Domnului, viitorul acestei lumi minunate păru să fi fost, la
un moment dat, umbrit de o mare ameninţare.
Iată că acum, pentru întâia oară, puterile omeneşti se
adunară împreună spre a da piept cu venirea furtunii şi a
infiltrării germenilor răului în lumea lor curată, clădită sub
semnul sfinţeniei cereşti.

La ceasul povestirii noastre, masivele muntoase sunt

străpunse de pe o parte la alta de către forţele unite ale cerului
şi Pământului. Sub mâini curajoase şi harnice ce taie şi
sfredelesc piatra muntelui, se construiesc ascunzători, galerii şi
tunele, adevărate aşezări subterane pentru mii de locuitori, cu
locuinţe adevărate şi cu locuri de rugăciune săpate în stâncă, cu
rezervoare de apă, cu sifoane de aerisire şi cu depozite de
alimente, cu posibilitatea de-a adăposti, perioade lungi de timp,
populaţii întregi la vremuri de restrişte.
Primăvara şi vara, toamna şi iarna, cetele de oameni
urcară neîntrerupt în inima munţilor, pentru câte un ciclu de
cinci ani de zile, lăsându-şi familiile şi casele şi îndeplinind o
muncă grea şi sfântă, de folos pentru generaţiile viitoare şi
pentru planul de salvare a lumii.
Cât despre orânduirea lucrului, acolo era totul deosebit
de bine organizat. Munca era intensă, grea şi istovitoare dar
înfăptuită cu tragere de inimă şi cu sufletul mereu înălţat la
Domnul. Se lucra zi şi noapte, în schimburi de câte şase ore. La
fiecare trei ore de muncă, lucrătorii aveau o oră pauză de
odihnă. În acest timp, alţi lucrători intrau în galerii să le ţină
locul până ce aceştia reveneau din pauză. Munca era astfel
organizată, încât lucrările înaintau fără nici o oprire, înafara
pauzei de rugăciune de la ora şase seara şi a zilei de odihnă de
la sfârşitul săptămânii.

- 243 -
Ioan Suciu

Astfel, pe când omenirea era prinsă într-o supremă

sforţare, timpul trecea mai departe peste lume, în zborul lui
neogoit.
Treceau zilele, lunile şi anii.
Perioada de muncă la sistemele de apărare era stabilită
la cinci ani. După întoarcerea muncitorilor la vatră şi trecerea
altor cinci ani, lucrătorii se întorcea din nou la datorie, urcând
din nou la unul din şantierele de muncă deschise în munte.
În jurul munţilor se înmulţeau văzând cu ochii şi
creşteau adevărate fortăreţe cu turnuri şi cu ziduri de apărare,
construite concentric şi terasate de la poale înspre înălţimi.
Marginea munţilor şi trecătorile erau înţesate pe-o parte
şi pe alta de prisăci de albine.
Apele curgătoare, izvoarele şi fântânile erau cu
deosebire luate în atenţie. Acestea, împreună cu râurile
subterane şi cu lacurile din munte, împreună cu galeriile,
tunelurile şi cu oraşele subterane, alcătuiau un sistem de
rezistenţă deosebit de eficace şi de folosinţă îndelungată
împotriva oricărui atacator.
Toate sistemele de apărare, inclusiv arta conceperii
armelor, erau plănuite defensiv de către comandanţii cetelor de
îngeri şi ai pâlcurilor de oameni, aşa încât să le slujească la
apărare şi nu şi la invazie.
Una dintre cele mai mari construcţii ale timpului a fost
Castelul de Cleştar al lui Ler-Împărat, săpat departe de lumina
soarelui, în inima de piatră a Munţilor Carpaţi. Drumul
subteran de ducea înspre castel, săpat adânc în peretele de cuarţ
al galeriei celei mari, se continua mai departe, înspre adâncuri,
ramificându-se cu alte şi alte galerii, cu peşteri şi cu tunele
suprapuse pe mai multe straturi. Acestea alcătuiau împreună un
adevărat oraş, înzestrat cu toate cele de trebuinţă, inclusiv cu
biserici de rugăciune.
Se avuse în vedere ca, în asemenea construcţii
nemaivăzute, realizate în roca tare a muntelui, să se poată
retrage la ceas de nevoie tot poporul, împreună cu miile de

- 244 -
 LER

îngeri, alături de turmele de animale rostuite cu grijă pe lângă

rezervoarele de apă şi depozitele de alimente de tot felul.
Aici, în subteran, în cetatea cea mare, era centrul de
comandă al trupelor de apărare a întregii planete şi, pentru un
timp, punctul central al universului.
Era locul de salvare unde poporul putea petrece luni
întregi fără nici o legătură cu exteriorul, o lume activă şi
harnică, deşi ascunsă de lumina soarelui.

La patruzeci de ani de la începerea lucrărilor, această

structură vitală era terminată, avea mai multe intrări şi ieşiri
bine tăinuite, apărate de bariere armate de netrecut, de baraje
energetice şi de câmpuri electromagnetice cu o putere de
neînchipuit.
Oraşul subteran al lui Ler avea un tunel ce ieşea pe
cealaltă parte a muntelui, într-un loc protejat şi bine ascuns, cu
gura perfect camuflată şi apărată de cea mai înaltă tehnică a
Împărăţiei.

Aşadar, toate lucrurile erau bune şi bine făcute, după

planurile lui Ler, duse la capăt cu hărnicie, cu muncă aprigă şi
cu credinţă. Se mai lucra încă la unele dintre proiectele
sistemului de apărare dar, ceea ce a fost mai greu de făcut şi
mai de durată, era deja bine îndeplinit.
Lumea Pământului părea foarte aproape de-a fi
pregătită să întâmpine răul prorocit. Iar răul, acesta nu se lăsă
aşteptat prea multă vreme ci, fără de chemare, odată veni...

- 245 -
Ioan Suciu

XXXIX

Să părăsim pentru un timp noile sisteme de apărare a

Pământului şi să cunoaştem o nouă poveste din istoria
vremurilor celor vechi.

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost, nu aş mai

avea eu ce povesti.
A fost odată o ţară de poveste, cu multe mii de ani mai
înainte de naşterea omului pe Pământ. În acel timp, la porunca
lui Dumnezeu, Pământul fusese vizitat de către o populaţie de
îngeri venită din cer. Aceştia aveau o misiune deosebită de
împlinit: pregătirea feţei Pământului pentru popularea acesteia
de către Copiii lui Dumnezeu.
Îngerilor din vechime, veniţi pe Pământ, Domnul le-a
găsit o ţară pe care le-a dat-o în dar, să o stăpânească şi să-şi
facă din ea un nou paradis. Această ţară se întindea la răsăritul
Europei, pe locul unde se întind astăzi apele albastre ale Mării
Negre.
În centrul ţării se înălţa un munte înalt şi verde ce
cobora în pante domoale, pierzându-se în dealuri şi câmpii. Pe
trei sferturi, la nord, la răsărit şi la sud, ţara era înconjurată de
apele blânde ale unui lac uriaş. Înspre apus, prelungindu-se
până la dealurile şi munţii tociţi ai Dobrogei de astăzi, se
întindea o câmpie mănoasă, de toată frumuseţea.
Acolo, în acel colţ al Pământului, scăldată din trei părţi
de apele dulci aduse de fluvii, se întindea netulburată de nici o
suflare, ţara de tainică legendă a Atlantidei, ţara îngerilor...

- 246 -
 LER

Vechile amintiri ale popoarelor mai povestesc şi astăzi

despre existenţa, în vremurile de tot îndepărtate, a unei
civilizaţii terestre extrem de evoluate, alcătuită nu din oameni,
ci din îngeri. Istoria acestei populaţii îndepărtate în timp, este
prilej de reînviere în cartea noastră.
O adăogire care vine tot de pe urmele unui trecut
imemorial, ne vorbeşte despre întinderea acestei civilizaţii nu
numai în spaţiul carpato-pontic-dunărean, ci şi în alte spaţii ale
globului. Vorbim despre spaţiul continentelor americane, cu
dezvăluiri uluitoare ale cercetărilor ultimilor ani. Aceste
cercetări, alături de o imaginaţie super-creatoare, dovedesc
existenţa unei civilizaţii cu totul şi cu totul ieşită din comunul
spaţiilor pământeşti, căci acolo, în acele timpuri, îngerii
Atlantidei deţineau o tehnică mult mai avansată chiar decât
aceea a începutului de secol al XXI-lea!
Vorbind despre Atlantida, vorbim despre un colţ de rai,
aşezat pe-o planetă minusculă. Şi, totuşi, deşi neînsemnat în
spaţiul cosmic, micuţul Pământ a fost ales de Dumnezeu să-i
fie leagăn copilului său, Omul, în sprijinul căruia, iată, cu mult
timp mai înaintea naşterii sale, sosiseră şi cetele îngereşti.
Astăzi, când ne aplecăm spre o asemenea expediţie
cosmică de dimensiuni celeste, doar gândul ne poate duce, pe
aripa sa învăpăiată, înspre frumuseţile de neimaginat ale
Atlantidei.
Să lăsăm povestirea să curgă mai departe, trăgând de
peste istorie perdelele întunericului şi luminând trecutul ascuns
al acestui pământ plin de mistere, aşezat în apropierea
Carpaţilor.

După imaginile Cronovizorului şi povestirile Sfintei

Maria, poporul Atlantidei era alcătuit din îngeri de o natură
deosebită. Acestora le era dată o viaţă lungă de până la 2000 de
ani.
Atlanţii erau de statură înaltă, dublă faţă de aceea a
oamenilor de astăzi. Pe lângă plămâni, aceştia erau înzestraţi şi
cu bronhii şi puteau respira sub apă. Mulţi dintre îngeri aveau

- 247 -
Ioan Suciu

şi aripi puternice cu care puteau zbura aidoma păsărilor. Dacă

picioarele le erau asemenea celor omeneşti, degetele mâinilor
erau legate între ele printr-o pieliţă elastică, asemenea labelor
raţelor şi înotătoarelor fiinţelor acvatice. Dar, chiar şi cu
asemenea mâini, atlanţii erau meşteri harnici şi pricepuţi,
scriitori şi muzicieni desăvârşiţi, constructori de aparate de
zbor prin aerul planetei ori prin spaţiile cosmice. Ei cunoşteau
tainele călătoriilor pe mări şi oceane, fiind meşteri iscusiţi în
construcţia de vapoare şi de submarine.
Învăţătura şi ştiinţa o aduseseră din tainele cerului şi o
transmiteau generaţiilor tinere printr-un sistem de şcoli în care
educaţia dura mai bine de douăzeci de ani, pentru a deveni buni
cetăţeni ai ţării şi slujitori de nădejde ai Marelui Dumnezeu.
Atlanţii trăiau organizaţi în familii asemănătoare celor
omeneşti din zilele noastre, fiecare familie locuind în blocuri
de apartamente înzestrate cu tot confortul necesar unei
civilizaţii avansate. Unii dintre ei, mai ales conducătorii
cetelor, îşi construiseră chiar şi case particulare. În aceste
aşezăminte se petrecea întregul sistem de educaţie al copiilor,
până spre maturitate.
Desigur, în Atlantida erau şi temple de rugăciune
dedicate lui Ler. Rugăciunea şi liturghia zilnică, aceeaşi de mii
de ani, era respectată şi aici cu rigoare, precum era şi în ţara de
baştină a ţinuturilor cereşti.
Atlanţii stăpâneau nu numai posibilitatea de transmitere
a imaginilor la distanţă, asemenea televiziunii de astăzi, ci şi
transferul gândurilor, fenomen amintit oarecum de telepatia
modernă.
Dar alte şi alte minunăţii se deschideau sufletului şi
minţii acelei civilizaţii vechi. Noi am ales numai o parte dintre
ele, pentru a sugera atmosfera vremii de poveste, de început şi
de sfârşit de civilizaţie.

...După cum am amintit, mai înainte de a începe viaţa

oamenilor pe Pământ, acesta a fost pregătit vreme de miliarde
de ani. Din grijă pentru planul său, chiar şi după ce totul a părut

- 248 -
 LER

a fi gata, Domnul a mai aşteptat un pic, lăsând planeta să se

liniştească, astfel încât să nu mai existe nici o oprelişte în faţa
vieţii ce se aştepta să fie sădită aici.
Rolul atlanţilor aşezaţi pe Pământ era tocmai de a
echilibra ceea ce se mai clătina încă pe planetă.
Acest timp al începuturilor a mai durat alte mii de ani,
mai înainte de naşterea spectaculoasă a omului. Era ca o pre-
copilărie, testată nu de oameni, ci de îngeri.
Pregătirile pentru viaţa omului au înregistrat un succes
desăvârşit, planeta şi-a stabilizat anotimpurile, vânturile,
furtunile şi uraganele se domoliseră, aerul era curat şi
îndestulător pentru toate vietăţile.
Pe lângă sfera Pământului, în faţa razelor solare foarte
puternice, se întindea o pătură de ozon considerabilă ce ocrotea
viaţa astrului ceresc.
Apa izvoarelor, a pâraielor, a râurilor, a lacurilor şi a
mărilor erau străvezie, hrănitoare şi curată, filtrată în chip
natural de substanţele dăunătoare.

Pădurile se întindeau peste o mare parte a globului,

împrospătând aerul cu oxigen dătător de viaţă şi adăpostind
prin poieni şi pe sub umbra copacilor o mare varietate de
animale, de plante, de flori şi de păsări cântătoare.
La ceasurile de dimineaţă, pe dealurile şi prin munţii
Europei se adunau ca-ntr-o procesiune de sărbătoare,
adăpându-se în unda apelor curate ca lacrima, mii şi mii de
căprioare, de cerbi, de bouri, de zimbri, de lei şi de urşi, pândiţi
de hoarde isteţe de lupi. Şi, această lume, de o frumuseţe,
curăţenie şi bogăţie fără de seamăn, respira aerul curat şi
ozonat al pădurilor, în aşteptarea celui ce avea să vină: Omul.
Până la venirea lui, atlanţii ajunseseră să scrie deja o istorie pe
faţa Pământului, aşa că aşternutul său era pregătit, precum
poruncise Dumnezeu.
Ceva mai târziu, şi această minune s-a întâmplat. Omul
nu s-a lăsat şi mai mult aşteptat ci, la vremea aleasă, a deschis
ochii mari pe faţa pământului, minunându-se de frumuseţile

- 249 -
Ioan Suciu

acestei lumi, dăruită lui spre bună stăpânire.

Aşa s-a născut şi aşa trebuia să se nască copilul cerului,
înveşmântat în razele soarelui şi în iubirea caldă a mamei sale,
Doamna Cerurilor.
Ce a urmat mai departe, a fost povestea şi istoria lumii
omeneşti.

La un moment dat, pe Pământ se derulau în paralel două

civilizaţii, amândouă sprijinite şi înălţate spre dimensiuni
uimitoare. Vorbim despre aceea a atlanţilor şi despre cea nou
sfinţită, a oamenilor. Amândouă aceste lumi au trăit împreună
mii de ani, în bună pace, mai ales că, o bună vreme, cu ei
locuia însuşi Creatorul Lumii, tată bun şi bun învăţător al
propriilor copii.

Peste o vreme, pe când destinul oamenilor se desfăşura

încă după planul divin, în evoluţia civilizaţiei Atlantidei au
apărut primele umbre şi malformaţii.
Aplecaţi înspre o viaţă îndestulată şi uşoară, atlanţii
începură să caute plăceri noi şi noi forme de a-şi petrece timpul
liber şi de a-l umple mereu cu noi provocări şi inovaţii extreme,
mergând până la modificarea raporturilor fireşti dintre persoane
şi a modului firesc de procreare.
Sătui de stăpânirea lui Ler şi de necontenita ascultare a
legilor cereşti, mereu în căutarea unor noi forme de vieţuire şi
de convieţuire socială în afara familiei, atlanţii au căzut în
păcatul monstruos al sodomiei. De aici, până la naşterea de
monștri era doar un pas. Din păcate, chiar şi acest pas, saltul
înspre monstruozitate, a fost făcut.
Datorită cunoștințelor medicale deosebit de avansate şi
a posibilităţii tratamentului hormonal, atlanţii homosexuali şi
lesbienele şi-au modificat organele corpului, forma şi funcţiile
acestora, reuşind chiar şi performanţa de a naşte urmaşi din
chiar părinţi de acelaşi sex!
Ceea ce părea la început doar o abatere singulară, a
crescut cu timpul ca o vâlvătaie, multiplicându-se la mii şi mii

- 250 -
 LER

de persoane. Homosexualitatea ameninţa să se extindă la scara

întregii naţiuni. În acelaşi timp, se extindeau şi roadele acestei
boli, căci cei ce se năşteau din părinţi de acelaşi sex nu mai
erau îngeri, ci... monştri!
Această evoluţie alarmantă din lumea atlanţilor
devenise prea mult pentru Dumnezeu. Este motivul pentru care,
la un moment dat, Domnul intervine direct în viaţa lor.

Iată-l pe Ler-Împărat venit în Atlantida şi vorbind

poporului acesteia:
„Dragii Mei, la începuturi, când v-am adus aici, m-am
gândit să realizăm o ţară a fericirii, a fericirii voastre. Şi aţi
fost fericiţi.
Ceea ce se întâmplă însă astăzi în lumea voastră
întrece orice graniţă a înţelegerii Mele. Voi aţi fost frumuseţe
şi iubire neasemuită. Cum arată astăzi faţa frumuseţii voastre?
Aici, la voi, nu se mai nasc îngeri, se nasc monştri!
Acesta este viitorul pe care vi-l pregătiţi?
Mă întristează să vă spun acest lucru dar, ceea ce se
întâmplă în Atlantida, trebuie să aibă un sfârşit. Pentru asta
am venit astăzi la voi.
Iată Eu, Tatăl vostru, vă mai aduc, o ultimă oară,
dragostea Mea şi cuvintele inimii Mele:
-Rămâneţi în iubirea Mea! Opriţi-vă de pe drumul
păcatului! Opriţi-vă cât timp nu este prea târziu! Toate
perechile căzute în păcat şi-au pierdut sfinţenia. A merge aşa
mai departe, ar însemna să umpleţi cerurile şi pământurile de
creaţii monstruoase!
Începând chiar de astăzi, familiile căzute vor părăsi
Pământul şi vor fi transportate, cu tot cu urmaşii lor, pe a
patra planetă a sistemului solar, Luceafărul de Miazănoapte.
Cei care doresc să părăsească Atlantida şi să mă
urmeze într-o lume normală, o pot face începând din chiar
acest moment.
Cei care doresc să rămână, pot rămâne mai departe
aici, dar numai trăind în sfinţenie.

- 251 -
Ioan Suciu

Cei care vă duceţi viaţa contra legilor firii, rămâneţi

aici numai dacă vă trataţi şi doriţi să vă întoarceţi la
normalitate. În acest caz, Eu însumi voi fi acela care vă voi
ajuta şi vă voi dărui iertarea.
Cei care nu doresc să se mai întoarcă la sfinţenia vieţii
de îngeri, vor părăsi Pământul pentru totdeauna!
Cei căzuţi în păcatul facerii şi naşterii de monştri au
rămas fără de suflet. Aşa că, tot aşa, fără de suflet, vor trăi şi
mai departe pe planeta unde vor avea noul lor domiciliu.
Cu inima grea şi cu mare durere vă aduc un ultim
avertisment: persistenţa în păcat poate duce la dispariţia totală
a civilizaţiei voastre! În acest caz veţi pieri cu toţii! Nu faceţi
asta! Ar fi un prea mare păcat şi o incredibilă pierdere.
Ziua de astăzi este ultimul termen când mai aveţi
posibilitatea să vă salvaţi. Vă amintesc, şi voi sunteţi parte din
sfinţenia cerului. Rămâneţi deci în sfinţenie!
De astăzi începând, Eu nu voi mai vizita ţara voastră
până când aceasta nu va fi din nou curată. Atunci o voi sfinţi
din nou.
Asta este tot. Rămâneţi cu bine!”
Şi Domnul tăcu. Tăcu şi mulţimea atlanţilor. Yohve,
guvernatorul Atlantidei, nu putu rosti nici un cuvânt.

Un suspin adânc se aşternu peste întreaga Atlantidă,

lovită greu de cuvintele lui Ler, dar, şi mai rău, lovită de păcat.
Domnul, îndurerat şi tăcut în continuare, se urcă pe dată
în aeronava sa şi se ridică în zbor, lăsându-i pe atlaţi
încremeniţi. Plecă îngrijorat, trist, mohorât.
Privirea pe care o făcuse în viitor îl urmărea mereu,
apăsându-i cu durere inima. Ştia că nu va mai reveni niciodată
pe acest pământ. Această convingere îl durea nespus pe Marele
Ler.

Odată cu plecarea Domnului, peste Atlantida începuse

să bată un aer rece. Era semnul - necunoscut încă de nimeni! -
al unui fenomen crescător ce va duce, după cum prezisese şi El,

- 252 -
 LER

după chinuri şi tulburări de necrezut, la prăbuşirea ţării şi la

ieşirea ei de pe scara istoriei!
Din păcate, în acest moment al povestirii, o schimbare
în bine nu mai era previzibilă. Ler realizase că totul era prea
târziu.
La plecare, navele lui Ler luaaseră cu ele şi o mare
mulţime de atlanţi. Odată cu El plecase căldura şi dragostea.
Rămăsese doar vântul rece, bătând viforos, aşa cum nu mai
bătuse niciodată.

În urma lui Ler, încremenit între atlanţi ca o stană de

piatră, rămânea Yohve, guvernatorul, venit şi el cu navele lui
Ler. Simţea că Atlantida se transformase într-un vulcan. Simţea
că tăcerea atlanţilor era doar momentul de tensiune extremă de
dinaintea unei explozii catastrofale. Şi, din păcate, această
explozie se întâmplă foarte curând!

Primul conflict începu în momentul strigării listei

pentru formarea coloanelor de plecare în detenţia de pe Marte.
Atunci, aşa deodată, din gâtlejurile monştrilor aduşi sub
escortă, se auzi un răcnet îngrozitor care cutremură cetatea
întreagă. Mai apoi, rupând cordoanele de supraveghetori,
aceştia se aruncară împotriva forţelor lăsate de Ler în Atlantida
spre împlinirea poruncii Sale, rănind cetele îngereşti cu colţii,
cu picioarele şi cu unghiile lor de animale. Familiile acestora
trecură şi ele de partea lor.
În doar câteva clipe, în marea piaţă a capitalei
Atlantidei se instaură o stare de război.
Mulţimea, într-o mare frământare, se împărţi în două
tabere distincte. Mai apoi, fără să mai încerce să parlamenteze,
coloanele monştrilor şi ale îngerilor căzuţi începură să atace cu
toată agresivitatea tabăra celorlalţi, mârâind, zgâriind şi
muşcând la nimereală. Câţiva dintre ei începuseră să scoată
pietrele din caldarâmul pieţii şi să le arunce asupra cetei lui Ler
şi asupra taberei contrare de atlanţi, hotărâţi să calce porunca
Domnului.

- 253 -
Ioan Suciu

Câteva grupuri de condamnaţi, doborând paza, au pus

stăpânire pe aeronavele de apărare, aliniate pe aerodromul de la
marginea pieţii, ridicându-le ameninţătoare în aer şi începând
de îndată să tragă din laserele lor salve distrugătoare asupra
celor rămaşi pe jos. Aceştia, luaţi prin surprindere, total
nepregătiţi şi fără să mai poată ajunge în perimetrul ocrotitor al
navelor, ori înafara pieţii, erau vânaţi în aer şi pe pământ,
Aceeaşi soartă avură şi grupurile atlanţilor fideli lui Dumnezeu.

Ceea ce se petrecu în Atlantida fu o aprigă, mare şi

nestăpânită vâlvătaie. Fu ura unei revolte planificate de
dinainte, de către familiile sodomite. Conştienţi de faptul că
Ler îi va deporta sau pedepsi într-un anumit mod, monştrii şi
familiile lor plănuiră de dinainte se revolte. Venirirea lui Ler,
judecarea lor şi hotărârea de a-i exila de pe Pământ, declanşase
erupţia unei mânii furibunde şi criminale.

Începută după vremea amiezii, execuţia - căci ceea ce se

întâmpla era o urâtă execuţie! - se termină abia în noapte, într-o
nemaivăzută baie de sânge.
Toţi îngerii lui Ler, cam pe la 2500 de suflete, împreună
cu atlanţii rămaşi încă nestricaţi de fenomenul sodomiei - mai
mulţi de 300000 de persoane! - căzură răpuşi de armele
răpăitoare ale insurgenţilor. Aceştia, într-o încrâncenare
groaznică, trăgeau fără de pauză, secerând vieţile tuturor celor
de faţă.

Astfel, în istorie a apărut un fenomen nou, necunoscut

până atunci: crima. Odată cu ea s-a născut un alt monstru:
Moartea criminală. El va însângera întreaga istorie viitoare!

Yohve, silit şi el să se decidă pentru viaţă sau moarte,

alesese viaţa, trecând în tabăra celor condamnaţi, ba mai mult,
preluând chiar comanda operaţiunilor de decimare a populaţiei
paşnice.

- 254 -
 LER

Venirea nopţii nu a împiedicat execuţiile. Acestea au

continuat până când ultimul aderent al lui Ler căzu în marea de
sânge. Doar atunci, după completa lor exterminare, s-a oprit şi
măcelul.
Marea piaţă a cetăţii, plină de cadavrele îngerilor, era
scăldată într-un lac viu de sânge. Acesta şiroia în valuri calde
înspre canalul din apropiere, străbătând cetatea dintr-o parte
într-alta.

Această crimă a fost un început, durerosul început al

unor şiruri nesfârşite de urgii şi de omoruri groaznice. Şirul
atrocităţilor, ca şi urletul infernului, nu se va mai opri
niciodată, nici măcar în zilele de-pe-urmă!

- 255 -
Ioan Suciu

XL

Ce poate fi mai groaznic, mai dureros şi mai neomenos,

decât să cunoşti zborul morţii pe deasupra fiinţelor vii,
împrăştiind bombe, ghiulele, foc, otravă, fum şi pulbere,
spaimă şi deznădejde peste populaţii paşnice, printre oameni
fără de apărare, printre bătrâni, femei şi prunci fără de sprijin?
Ce poate fi mai rău decât să vezi mame speriate, fugind
înnebunite încoace şi încolo, cu copiii în braţe ori trăgându-i de
mână, cu spaima morţii întipărită pe faţă, iar altele, însângerate
şi cu răsuflarea îngreunată de suflul mortal al exploziilor,
strângându-şi la piept cu o ultimă suflare, odraslele născute
abia de câteva zile?
Ce tablou infernal poate fi mai îngrozitor decât acela să
ştii oameni sfârtecaţi de arme ucigătoare, cu cărniţa împrăştiată
prin colbul pământului, peste câmpuri, pe străzi, prin pieţe şi
prin curţile caselor?
Vă prezint un tablou de măcelărie?
Da, este măcelăria lui Satan, crunta realitate de astăzi a
omenirii secolului al XXI-lea!
Trist este că, începând cu grozăvia măcelului din
Atlantida, istoria omenirii a sângerat fără de întrerupere şi va
sângera şi mai departe, până la sfârşitul lumii!

Pare un coşmar, dar răul iniţial, săvârşit în Atlantida

momentului de groază, încălcând legea iubirii şi a existenţei
paşnice printr-o revoltă împotriva bunului mers al vieţii şi a
tuturor lucrurilor sfinte, împotriva Celui numai de bine şi de
pace doritor Domn al lumilor, a fost germenul otrăvitor al

- 256 -
 LER

războaielor, cele ce vor semăna moartea în sânul unei populaţii

de origine cerească!
Cu gândul la imaginile primului măcel, nu mă pot reţine
să nu adaug războaiele nesfârşite ale miilor de ani următori,
asuprirea şi prigonirea popoarelor, crimele evului mediu,
nesfârşitele războaie de cucerire ale marilor imperii, primul
război mondial cu bombele şi armele sale chimice, tranşeele
morţii celui de al doilea război mondial, vânătoarea
populaţiilor evreieşti şi exterminarea lor în camere de gazare,
trenurile de vite şi marfarele încărcate cu trupurile chinuite de
foame şi de sete ale unui popor condamnat la pieire de nebunia
omenească!
Doamne, Dumnezeule! Vă puteţi imagina ochii
nevinovaţi ai femeilor, ai bătrânilor şi ai copiilor aflaţi în faţa
plutoanelor de execuţie, în camerele de gazare ori, flămânzi şi
însetaţi, cătând cu privirea un ultim petec de cer, printre gratiile
şi crăpăturile vagoanelor morţii!...
Scriind aceste cuvinte, îmi stăruie în minte încă un
tablou, al unui popor nevinovat din Orientul îndepărtat, poporul
vietnamez, asupra căruia s-a prăbuşit moartea semănată de
bombele americane, pustiindu-l şi arzându-i frumuseţea în
focul şi fumul bombelor cu napalm...
Sunt imagini de groază, imagini care, dacă nu ar fi
existat acel măcel al Atlantidei, nu ar mai fi existat nici ele.
Rădăcina răului creşte din legendara Atlantidă, din acea
execuţie sângeroasă şi din fenomenul de transmutare ce l-a
adus în istorie pe Satan, el însuşi fiind cauza tuturor
nenorocirilor istoriei următoare, a măcelurilor, catastrofelor,
calamităţilor şi a morţilor infernale!

În capitolul trecut povesteam cum, prins între mulţimea

îngerilor paşnici şi a celor căzuţi în monstruozitătate, cel mai
important înger al Dumnezeirii, Yohve, s-a alăturat atlanţilor
insurgenţi, incendiind şi mai mult flăcările conflictului, ba mai
mult, a devenit el însuşi un monstru, inspiratorul, conducătorul,
apărătorul şi sfătuitorul monştrilor ce vor umple Iadul.

- 257 -
Ioan Suciu

Pare de necrezut şi, totuşi, chiar aşa s-au întâmplat

lucrurile. Dându-se de partea insurgenţilor şi preluând comanda
execuţiei din Atlantida, Yohve a devenit cu rapiditate un
mutant, un monstru al păcatului, al poftei de distrugere, de
sânge şi de moarte.
O vorbă veche de când lumea ne spune că cine se
aseamănă se adună. Aşa a fost şi cu Yohve. Acesta,
autotransformându-se, s-a adunat cu moartea însăşi, scriindu-i
şi lărgindu-i dimensiunile, creându-i alte atribute şi devenind el
însuşi sinonim morţii celei negre. Acesteia îi va sluji şi pe ea o
va promova în crearea unui tărâm al grozăviilor celor
neînchipuite, infernul satanic!
Iată cum Yohve, îngerul care stătea odinioară alături de
Dumnezeu, a căzut ca un fulger, afundându-se în gaura neagră
a unui univers demonic ce îşi avea izvorul în chiar făptura sa şi
din care se extindea fără de încetare înăuntrul şi împrejurul
făpturii sale, cuprinzând în scurt timp universul întreg!
Yohve, îngerul nemuritor, a rămas nemuritor mai
departe. Numai că, devenit demon, semăna seminţele morţii
emonice, ale morţii negre, transpusă în parametri infernali.
Monstrul infernului a devenit, el însuşi, sursa propriei
sale demonizări şi izvorul întregii energii infernale. O
asemenea monstruozitate a pus bazele unei noi lumi, lume
contrară aceleia a lui Dumnezeu şi direcţionată împotriva vieţii
şi Creaţiei însăşi. Vorbim despre lumea satanică ce s-a extins
odată cu el, în interiorul şi în exteriorul graniţelor vieţii,
ajungând la proporţii ce nu pot fi definite decât doar cu
termenul unic, mereu repetat, cuvântul infernal. Căci infernal
este tot ceea ce a urmat mai departe în istorie, începând cu
masacrul din Atlantida!

Vă mai amintiţi, la Marele Consiliu de Război, Ler

anticipase o naştere de-a doua, monstruoasă, a unuia dintre cei
de faţă.
Am identificat monstrul: fostul înger al cerului,
îmbrăcat în haina criminală de demon infernal.

- 258 -
 LER

Era răul şi inspiratorul răului, devenit, el însuşi, Răul

cel Mare!
Continuarea povestirii va arăta tocmai latura de
proporţii incredibile a luptei pe viaţă şi pe moarte dintre cer şi
infern. După cum ştiţi şi vă puteţi şi imagina, lupta cu puterile
cereşti a fost marele program şi activitatea de căpetenie a lumii
infernale.
Să lăsăm istoria să vorbească.

Încă din prima zi a războiului împotriva lui Ler, Yohve

şi-a rânduit nu numai o nouă sferă de acţiune, ci şi un nou
nume. Acolo, în fruntea atlanţilor revoltaţi, aşezat pe scara unei
aeronave, Yohve avu o scurtă cuvântare:
„Atlanţi! Am învins! Sunt de partea voastră. Toate
navele sunt ale noastre! Toată puterea este a noastră!
Începând din această zi, Yohve, îngerul lui Dumnezeu, nu mai
există! Nici Yohve, numele său, nu mai există! De azi înainte,
numele meu este Satan! S-A-T-A-N! silabisi el încă odată, în
timp ce o voce îi vorbi în cap cu claritate: „Ai rămas fără de
suflet! ”
„Este ultima ta victorie, Ler-Împărate!” răspunse Satan
urlând:
„Sa-tan! Sa-tan! Sa-tan!” urlau hoardele dezlănţuite.
„De astăzi, sunt una cu voi! Pornim lupta împotriva lui
Ler. Jos cu el!” continuă el.
„Jos cu el! Jos cu el! Jos cu el!” strigară insurgenţii.
„Jos cu Ler! Jos cu dumnezeirea sa!” tună şi Satan.
„Existenţa lui este măsurată. Dacă Ler mai există încă,
aceasta este numai pentru un scurt timp. Din acest moment,
suntem cu el în război pe viaţă şi pe moarte. Iată ce vă spun eu
vouă, popor al Atlantidei: Eu, Satan, îl voi doborî pe
Dumnezeu!”
Zicând acestea, Satan intră în nava de comandă, se
aşeză la pupitru şi porunci cu voce înspăimântătoare:
„Eu sunt Satan, conducătorul vostru! Ascultaţi
comanda la mine! În Atlantida să nu mai rămână nici un picior

- 259 -
Ioan Suciu

din îngerii lui Ler! Omorâţi-i! Traaageţi!!!” Şi fu primul care

apăsă pe trăgaci.

Ceea ce s-a întâmplat mai departe, cunoaşteţi cu toţii.

Ceea ce nu ştiţi însă, este că, fără nici o pauză, Satan a
atacat de îndată toate cetăţile Atlantidei, lovindu-le cu o
violenţă de neînchipuit, deşi nicăieri nu întâmpina nici cea mai
mică rezistenţă.
După începerea măcelului, încă de pe când Ler era în
zbor spre casă, îngerii săi primiseră poruncă să nu se opună
violenţei şi să se salveze de urgenţă, împreună cu navele din
dotare. Aceştia făcură întocmai. În timpul cel mai scurt, au
părăsit toate cetăţile ţării, lăsând întreaga Atlantidă în mâna lui
Satan, a monştrilor şi a insurgenţilor acestora. Aşa că, fără de
nici o opunere, Atlantida, cu toată armata ei, cu navele aeriene,
cu fabricile şi cu toată tehnologia de luptă, trecu în doar câteva
ore în mâna lui Satan.
În zilele ce au urmat, Satan şi-a întărit şi mai puternic
puterea armată. Mai mult, a strâns alianţe şi de pe alte planete,
pentru războiul pe care avea să-l poarte, în toate dimensiunile,
contra lui Ler Dumnezeu.
Pregătirile de război nu durară mult, căci Satan era fără
răbdare, avid de sânge şi de putere.

...După cuvântarea din Atlantida, Ler zbură direct

înspre centrul ţării. Întristat peste măsură, privi tablourile video
cu imaginile măcelului.
Nenorocirile din Atlantida au lovit greu inima
Domnului. Începând din acea zi, ochii lui erau mereu umezi de
lacrimi amare.
Preocupat de soarta zilei de mâine, Ler-Împărat
transmise starea de alarmă în toată ţara, folosind sistemele de
televiziune. Porunci, în primul rând, retragerea tuturor trupelor
fidele din cetăţile Atlantidei. Mai apoi, surprins el însuşi de
rapiditatea evenimentelor, convocă de urgenţă Consiliul de
Apărare.

- 260 -
 LER

La palat îl aşteptau cu toţii abătuţi, trişti şi surprinşi.

Sfânta Maria plângea într-un colţ al cabinetului de lucru. Isus
privea gânditor un ecran de televiziune. Aşezat în faţa altui
ecran cu imagini video, Lucifer împărţea comenzi în toate
direcţiile şi spaţiile.
Idrus, regele ţării, stătea mai la o parte, în picioare, în
fruntea întregii sale familii de optsprezece băieţi şi fete,
ţinândo-o blând de mână pe soţia sa Lara, aşezată şi ea
înlăcrimată pe un scaun.
„Dragilor! Scumpii Mei!” spuse Ler cu durere
neascunsă, intrând în sală la fapt de seară, cu paşi mari şi
apăsaţi.
„Dragilor! Scumpii Mei! Iertaţi-mă! Suntem cu toţii
profund îndureraţi. Ceasul durerilor ne-a lovit pe toţi.
Fericirea acestui colţ de rai s-a terminat. Atlantida este
pierdută. A început războiul. Să se sune peste tot cuprinsul
alarma generală. Să fie totul pregătit pentru trecerea la
Marele Plan de Apărare! Toată populaţia ţării, îngeri şi
oameni, să fie imediat gata de război, după planurile făcute
încă de acum 40 de ani! Femeile, bătrânii şi copiii să se
îndrepte de urgenţă înspre locaşurile de apărare din munţi!
Lucifer, dragul Meu, tu preiei comanda supremă a trupelor
terestre din ţară şi a cetelor de îngeri din întreg universul!
Iisus, scumpul Meu, tu vei comanda adăpostirea oamenilor şi
apărarea ţării pe timp de război!” porunci Domnul.
„Vă rog să îmi iertaţi emoţia, sunt copleşit de
nenorocirea din Atlantida. Am pierdut peste 300 000 de
îngeri...” adăugă Ler.
„Vă rog, să ne liniştim cu toţii şi să ne pregătim de
rugăciune.” mai spuse Domnul, de data asta cu vocea lui
liniştită, din zilele bune.
Urmară câteva momente de reculegere, mai apoi o
rugăciune caldă şi calmă, rostită din inimă de Ler şi însoţită de
lacrimile Sfintei Maria şi ale Larei. Mai apoi s-au pus cu toţii
pe lucru, aranjând în detaliu toate cele trebuitoare ceasului de
război ce a cutremurat temeliile lumii.

- 261 -
Ioan Suciu

În clipele următoare, ştafetele se răspândiră în toate

zările. Mijloacele de comunicaţie ţăcăneau fără de întrerupere,
transmiţând pretutindeni poruncile Domnului...

A doua zi, poporul întreg fu ridicat în picioare.

În cete ordonate, flăcăii tineri şi fetele fecioare se
îndreptau înspre locurile de adunare ale trupelor terestre. Unii
erau călări pe cai, alţii pe cerbi, alţii pe jos, după starea
fiecăruia dar, cu toţii ardeau de dorinţa de-a îndeplini întocmai
poruncile Marelui Împărat.
La locul de adunare, oştile primiră o poruncă
surprinzătoare, dar de mare grabă:
„Toată oastea ţării, toate trupele de oameni şi de îngeri
vor participa vreme de trei zile la strângerea recoltelor de
toamnă, operaţie care va începe încă din această noapte.
Recolta adunată va fi depozitată în gropi ascunse şi, o parte
din ea, transportată în peşterile tainice din temeiul munţilor.
Peste trei zile vom începe pregătirea comună de apărare.
Bătrânii, femeile şi copiii să-şi părăsească de îndată casele şi
să pornească înspre scuturile munţilor!”
Astfel, cu toată ameninţarea, timp de trei zile, pe lângă
tumultul pregătirilor de plecare în munţi, o pace fragilă le mai
permitea oamenilor să-şi ducă la îndeplinire câteva dintre
muncile toamnei.
Ascultători, oamenii erau ridicaţi să-şi îndeplinească
datoria, gata de a-şi apăra dreptul la pace şi la viaţă.
Dacă tineretul se încadrase încă din primele zile în
rândul oştenilor, pentru marea masă a populaţiei începuse
pelerinajul. Aceştia, femei şi copii, bătrâni cu barba albă,
încovoiaţi de greutatea anilor, alături de măicuţe plăpânde
legate cu brâie de lână, începură cu toţii să se mişte pe
drumurile ţării, adunându-se în convoaie încete şi nesfârşite pe
potecile ce ţinteau ţinuturile montane.
În toată ţara, drumurile ce duceau spre munţi erau
ocupate de o mulţime şerpuitoare, plecată de acasă cu căţel şi

- 262 -
 LER

purcel. Erau acolo vite trase de coarne şi mânate în cireadă,

erau care trase de vaci, de bouri, de cerbi şi de boi, căruţe cu
cai încărcate cu copii mici, cu femei neputincioase şi cu bărbaţi
bătrâni ca vremea, erau mulţimi de porci, de capre şi de oi
mânate în turme, erau găini şi raţe în coşuri aşezate pe spinările
măgăruşilor şi ale cailor.
Poporul întreg devenise, aşa, deodată, pelerin.
Prinşi în trebuinţele drumului, oamenii mergeau într-un
marş tăcut şi curajos înspre locurile de scăpare. Drumul le era
de multe ori lung şi picioarele obosite de bătutul pământului.
Atunci, se opreau locului şi se aşezau oleacă să se odihnească,
până erau culeşi de carele şi de căruţele drumului venite mai
din urmă. Cei mai mulţi mergători pedeştri rezistau însă
drumului şi doar arareori îşi permiteau câte-un răgaz să-şi mai
tragă şi animalele sufletul, să mai răsufle moşnegii şi să se
odihnească copiii şi tinereii mai răsăriţi, nerăbdători în capul
şirurilor mişcătoare.
Mersul poporului continua ziua şi noaptea întreagă.
Uneori, la ceasuri târzii, ajunşi prin văile munţilor, coloanele
din frunte se opreau din mişcare. Se poruncea atunci popasul şi
înnoptarea la umbra stelelor. Dar, mai întâi, lumea se liniştea
cu o rugăciune adresată Marelui Părinte al ţării. Erau momente
binecuvântate, când şi animalele îşi primeau porţia de fân şi
cofa cu apă, binevenite după drumul bătut anevoios prin
pulberea toamnei. Era, mai presus de toate, o odihnă
binemeritată cu gândul la Marele Ler şi la Sfânta Maria,
apărătoarea şi ocrotitoarea sufletelor lor cinstite. Erau popasuri
ale trupurilor şi simţurilor trudite, mai înainte de a primi
semnalul de taină de a se face una cu muntele.
Într-o asemenea noapte, pe când poporul îşi mai trase
odată sufletul sub negurile nopţii, liniştea fu întreruptă de o
voce suavă:
„Sfântă Marie, ne rugăm noi Ţie,
Mai mărită eşti decât soarele,
Pentru noi, copiii Tăi,
Maică, roagă-te!”

- 263 -
Ioan Suciu

În momentul următor, muntele întreg începu să repete

cuvintele rugăciunii. Ultimele sunete încetară pierzându-se
într-un plâns tăcut, înlăcrimat.
Mai apoi, încet-încet, mulţimea se linişti sub ochii
sclipitori ai stelelor. Căci, deşi şi-au părăsit casele şi apucaseră
drumul bejeniei, deşi erau trişti şi speriaţi după surprinzătoarele
evenimente din Atlantida, poporul lui Ler era ascultător în
credinţă, rămânând cuminte în aşteptare. În aşteptarea a ceea ce
avea să vină.
În aşteptare era şi Ler-Împărat. Ştia că în curând avea să
înceapă vâlvătaia.
Aşteptarea sa nu dură prea mult.

Peste mai puţin de trei săptămâni de la măcelul din

Atlantida, pe ecranele staţiilor de televiziune apăru o ştire
nouă:
„Satan, regele Atlantidei cere să vorbească cu Ler-
Împărat!”
„Acceptaţi convorbirea cu Satan, Doamne?” îndrăzni
Fiul său.
„Da, o accept. Faceţi-ne legătura!” porunci Ler.
Tehnicienii efectuară comenzile pentru realizarea
legăturii video. În curând, pe ecran apăru chipul lui Satan.
„Aş vrea să te salut cu sănătate, Ler-Împărate, spuse
acesta. Noua situaţie intervenită însă între noi nu-mi permite
acest salut. Suntem în stare de război.”
„Eu nu sunt în război cu tine. Tu eşti în război, dar nu
numai cu mine, ci cu întreaga Creaţie. Corect ar fi fost ca tu,
fostul meu sfetnic şi comandantul cetelor îngereşti, să îmi fi
comunicat totul mai înaintea acţiunii din Atlantida. Acolo au
pierit, nevinovate, o mare de inimi. Tu eşti principalul vinovat
pentru acel măcel.”
„Ai dreptate. Nu sunt însă în măsură să plâng îngerii
tăi. Nu mai suntem de aceeaşi parte. Nu mai sunt îngerul tău.
După cum ştii, am devenit o altă fiinţă. Sunt îngerul negru,

- 264 -
 LER

domn al puterilor infernale şi înger al morţii. Am renăscut,

întocmai după profeţia ta! Astăzi, numele meu este Satan. În
calitatea mea de înger al morţii şi de rege al Atlantidei, te
somez pe tine, Ler-Împărate, şi pe toţi îngerii tăi, să părăsiţi în
trei zile Pământul şi să vă retrageţi pe planeta voastră de bază.
În caz contrar vom deschide focul asupra voastră,
distrugându-vă pe toţi, precum am făcut şi cu cei din Atlantida.
Nu există o altă variantă. Războiul dintre noi este pe viaţă şi
pe moarte. Pe viaţa mea şi pe moartea ta!
Te supui ordinelor mele, de nu, voi porunci nu numai
distrugerea ţării tale, ci şi a întregii planete! În acest caz,
odată cu Pământul şi cu îngerii tăi, vei pieri şi tu! Astfel, odată
cu tine se va prăbuşi întreaga ta împărăție iar stăpânirea
infernului se va întinde peste universul întreg!
Te întreb: »Te supui ori vrei războiul?! Aştept
răspunsul tău în termen de trei zile.«”
„Satan! grăi Domnul. Te-am aşteptat mii şi milioane de
ani. Ştiam că odată vei veni. Acum ai sosit. Eşti aici iar Eu mă
cutremur de îndrăzneala ta. Cutezi să te ridici împotriva Mea?
Cutezi să mă ameninţi pe Mine cu moartea?! Ai uitat că Eu
sunt Tatăl veşniciilor?! Ai uitat că Eu, Ler Dumnezeu, sunt
Creatorul Lumii??? Păcat, mare păcat! Din viaţa ta
nemuritoare n-ai învăţat nimic. Ai devenit un monstru, un corp
mort fără de inimă şi fără de suflet. Te prezinţi ca înger al
morţii?
Vrei ca moartea să omoare viaţa? Dar, viaţa adevărată
este nemuritoare. Iar moartea, moartea cea reală, tot Eu am
creat-o, ca o trecere înspre viaţa cea adevărată. Numai că Eu,
Eu nu am creat doar viaţa, Eu am creat şi nemurirea vieţii!
Tu, tu ce ai creat? Nimic! Ai adus moartea şi ai
provocat haosul universal, ai adus păcatul şi crima în sfinţenia
vieţii.
Tu, Satan, tu vei fi mai departe păcatul, crima şi haosul.
Tu vei fi mereu moartea şi pricină a morţii.
Tu vei fi principiu al morţii eterne, dar nu vei învinge
niciodată!

- 265 -
Ioan Suciu

Nu uita, Eu ştiam de venirea ta de pe când tu nu te

născuseşi încă. Tu însă, tu nu cunoşti şi nu vei cunoaşte
niciodată planurile Mele.
Eu am fost Viaţa şi, contrar morţii tale, rămân mereu
Viaţa!
Dar tu, tu cine eşti astăzi?
Eşti Moar-tea??? Da, eşti Moartea!!!
Atunci, la venirea timpului, să pieri în Moarte!!!
Războiul tău nu este şi războiul Meu!
Războiul Meu este Pacea lumii!
Şi-acum, înger al păcatului, du-te! Du-te pe dru-mul
Mor-ţii!
Acesta este răspunsul Meu, astăzi. Acelaşi va fi şi peste
trei zile.
Întrerupeţi legătura!” porunci Ler.

Convorbirea luă sfârşit mai înainte ca Satan să apuce a

mai spune ceva. Ceea ce era de spus, s-a spus.
Războiul era deja în toi. Nimic nu mai putea fi evitat.
Nici măcar Moartea!

După terminarea convorbirii cu Satan, Ler le vorbi celor

de faţă:
„Io Ler Dumnezeu, poruncesc deschiderea
ascunzişurilor şi adăposturilor subterane de peste tot
Pământul. Porunca imediată se referă la cele din Carpaţi.
Întreaga populaţie a Ţării Raiului, îngeri, oameni şi animale,
să intre de îndată în subteran! Ascundeţi în măruntaiele
pământului aeronavele grele de transport şi cele de apărare!
Forţele armate pedestre şi cavaleriile să se adăpostească şi ele
în pivniţele, în tunelurile şi în galeriile subterane! Trupele
speciale şi de intervenţie rapidă să fie pregătite, conform
planului, pentru oprirea şi nimicirea desantelor aeriene! Isus
şi Lucifer! Pregătiţi aeronavele de vânătoare şi puneţi armele
secrete în acţiune!

- 266 -
 LER

Toate forţele de apărare să fie i-me-di-at, gata de

ripostă!
Aştept confirmarea îndeplinirii întocmai a poruncilor
Mele! Aţi înţeles?”
„Întocmai, Doamne!” răspunseră într-un glas cei doi.

Şi Pământul începu să-şi deschidă tainiţele.

În tăcere, în linişte şi în ordine, mulţimile adunate în
văile munţilor începură să curgă înspre inima Carpaţilor.
Aceasta îmbrăţişă în ascunzişurile sale milioane de vieţi,
oameni şi animale de toate felurile, rezertve de apă şi de hrană,
cereale, care cu fân, arme, armate, nave, căruţe şi care de luptă.
Sosise ceasul când întreaga populaţie trebuia să se facă
una cu glia, în efortul suprapământean al lui Dumnezeu de-a
salva civilizaţia umană.
Sosise ceasul când, la porunca Domnului, bine ascunse
de stâncile şi pădurile munţilor, ori pitite prin gropi acoperite
cu pietre şi crengi de brad, mii de aeronave de vânătoare, tunuri
şi arme de apărare construite în ultimii ani, puteau fi doar la un
semn în poziţie de tragere.
Unităţile terestre şi de arme speciale erau postate prin
ascunzători bine închipuite, gata de acţiune în doar câteva
secunde, contra desanturilor aeriene.

Era ora Pământului. Şi era greul Pământului.

Era ora când însuşi Ler se făcu una cu inima muntelui,
mutându-se imediat, cu toată suflarea, în noul palat din
adâncuri. Aşa că, în curând, Domnul se găsea din nou în faţa
comenzilor multicolore şi a ecranelor centrului de comandă.
Era ora când Pământul trebuia să se apere pentru prima
oară contra unor acte duşmănoase de extremă urgenţă, foarte
periculoase prin posibilităţile lor teribile de distrugere.
Era prima luptă contra forţelor forţelor monstruoase ale
răului şi morţii.

- 267 -
Ioan Suciu

Era prima acţiune a naturii divine, îngemănate cu cea

umană şi cu natura pământului însuşi, pentru salvarea
existenţei acestei planete a sistemului solar.
Deşi făcute în mare grabă, pregătirile de apărare erau
terminate.
Isus şi cu Lucifer putură, deja la sfârşitul primei zile, să
raporteze „misiunea îndeplinită”.
Şi acesta fu norocul lor!

Nu începuseră bine să sclipească stelele primei nopţi de

după convorbirea dintre Ler şi Satan, când furtuna începu.
La adăpostul întunericului, peste culmile de răsărit şi de
miazănoapte ale Carpaţilor începură să zboare spre inima ţării
stoluri, stoluri de aeronave atlante, purtând pe trupurile lor
semnul capului de mort.
Comanda acţiunii stătea în mâna lui Satan însuşi.
După direcţia de zbor, se putea ghici şi prima ţintă:
cetatea-capitală a Ţării Raiului. Şi această previziune se petrecu
întocmai.
Primul stol de aeronave, avându-l pe Satan într-una
dintre ele, bombardă cu furie palatul lui Ler, piaţa şi
împrejurimile ei, mitraliindu-le şi transformându-le pe dată
într-o torţă fumegândă.
Palatul de Cleştar rezistă ce rezistă, mai apoi, începând
cu etajele superioare, se prăbuşi piatră cu piatră în haosul unui
nor de praf, de fum, de jar şi de vâlvătaie.
Atlanţii urlară a bucurie şi continuară atacul. Alături de
palat, pe o platformă nesfârşit de lungă şi de lată, se puteau
distinge siluetele a mii de aeronave, marea flotă de război a lui
Ler, tăcută şi întunecată sub norii cerului.
Veselie mare pe atacatori! Câmpul cu aeronave fu
bombardat palmă cu palmă şi transformat, în doar câteva clipe,
într-o nepotolită mare de foc.
Cu misiunea îndeplinită, mândri de rezultat, setoşi de
sânge şi doritori de moarte, îngerii lui Satan primiră felicitările
de rigoare şi se îndepărtară de primele ţinte doborâte, zburând

- 268 -
 LER

înspre altele, împrăştiind foc şi pulbere peste întreaga întindere

a capitalei. Mai apoi, se repeziră înspre celelalte cetăţi şi
aşezări omeneşti. Nimic nu rămânea în picioare, totul era
bombardat şi dat pradă flăcărilor, totul era nimicit şi mitraliat
cu o ură mereu crescândă.
Atacată cu atâta barbarism, Ţara Raiului părea
paralizată, arsă şi pierdută într-un nor de fum şi de flăcări.

Îndemnaţi şi înnebuniţi de succesul atacului, năvălitorii

îşi împrăştiară navele peste tot cuprinsul perimetrului central al
ţării, bombardând sat după sat şi cetate după cetate şi
însemnând totul cu foc, cu jăratec, cu fum şi cu distrugere.
Era un atac al urii dezlănţuite, cu imagini fantasma-
gorice în noapte, de parcă pământul întreg era numai un foc, o
flacără şi o vâlvătaie.
Erau imagini de oroare şi de sfârşit de lume. Acestea se
înteţiră şi mai tare după ce Satan comandă bombardarea şi
aprinderea pădurilor. Acestea, pline de ierburi, de copaci şi de
frunze uscate, crescură o aşa de mare vâlvătaie de parcă s-ar fi
aprins nu numai pământul, ci şi înalturile cerului!

După o desfăşurare distrugătoare de proporţii

apocaliptice, deşi cu o durată de acţiune doar de câteva ore şi
fără a fi pierdut măcar o singură navă, Satan, cu rezervoarele
aeronavelor aproape golite de combustibil şi de muniţie dar
mândru peste poate de reuşită, dădu ordinul de lansare a
desantelor aeriene, porunci regruparea aeronavelor şi zborul de
reîntoarcere spre Atlantida.
Prăpădită de furtuna ucigătoare, Ţara Raiului se sufoca
în foc şi în cenuşă.
Undeva, în inima munţilor, în noul centru de comandă
cunoscut doar de mai-marii îngerilor, aşezaţi în faţa ecranelor
sistemelor de transmitere specială a informaţiilor video, un
grup de comandă, sub supravegherea lui Ler însuşi, urmărea cu
emoţie nedisimulată toate evenimentele petrecute în ţară în
ultimele ore. Nimic nu le era străin. Cunoşteau tot ceea ce se

- 269 -
Ioan Suciu

întâmplase. Urmăriseră cu toţii trecerea navelor lui Satan peste

munţi şi trăiseră imaginea de coşmar a răspândirii prăpădului
peste ţară, începând cu atacul asupra palatului lui Ler şi cu cel
asupra capitalei şi continuând cu bombardarea interiorului ţării.

Totul părea pierdut. Numai că Ler nu dormea.

Pe când aeronavele lui Satan se regrupau pentru
efectuarea zborului de întoarcere, Ler-Împărat se ridică de pe
scaun fără să-i tresară nici un mușchi al feţei, întinse mâinile în
sus şi vorbi cu glasul lui clar, dintotdeauna:
„Copii! A sosit momentul. În curând, aeronavele
duşmane se vor apropia de voi. Pregătiţi-vă de atac!”
Chemarea aceasta, cu atâta emoţie aşteptată, electriză
armatele apărării. Fu ca ca un cutremur binefăcător, ca o inimă
nouă trezită din moarte şi bătând din nou pulsul vieţii.
La un semn, munţii se mişcară, stâncile se dădură de-o
parte, brazii, stejarii şi fagii se clătinară, mutându-şi rădăcinile
şi lăsând să se vadă ţevile lungi ale tunurilor antiaeriene de
mare precizie.
Aeronavele de vânătoare începură să zumzăie şi se
ridicară în sus, planând vijelios în aerul mirosind a cenuşă, a
scrum, a funingine şi a arbori carbonizaţi...
În centrul de comandă, Ler-Împărat chemă cu vocea
mereu crescândă:
„Navele de vânătoare, sunteţi gata de luptă?”
„Gata, Doamne!” răspunse o voce.
„Antiaeriana este gata?”
„Gata, Doamne!” răspunse o altă voce.
„Armata terestră este gata?”
„Gata, Doamne!” răspunse o nouă voce.
„Zidul de fulgere şi de lumini este gata?”
„Da, Doamne! Gata!”răspunse o ultimă voce.

„Copiii Mei! Atenţie la Mine!” porunci Ler. „La

comanda Mea, porniţi contraatacul! Prima navă duşmană o
lăsaţi să treacă! Pe celelalte le doborâţi!”

- 270 -
 LER

Ler îşi făcu semnul crucii, se dădu un pas înapoi, ridică

din nou mâinile spre cer şi strigă în microfoane de tremurară
munţii:
„Pentru apărarea ţării, la luptă!!!
Navele de vânătoare! A-ta-caaaţi!!!”
În clipa următoare, de pe întreaga latură interioară a
arcului carpatic porniră, ca o ploaie de stele, aeronavele Ţării
Raiului. Acestea, deschizând reflectoarele, zburau ca un zid
compact, aşezat între cer şi pământ şi, întâlnind stolul de nave
duşmane, începură să le toace cu lovituri distrugătoare. Navele
atlante, împreună cu nava de comandă, o luară în zbor înapoi.
Dar, în această mişcare fură lovite în coastă de o nouă
fortăreaţă zburătoare de lumini şi de proiectile, venind dinspre
miazănoapte.
Fără de nici o scăpare din atacul surprinzător, atlanţii
primiră comanda să străpungă zidul navelor lui Ler şi să treacă
munţii. Aşa că făcură o nouă întoarcere înspre direcţia
munţilor. Aici îi aştepta însă o nouă surpriză, căci se loviră de
un alt zid de foc. Nava din frunte străpunse încercuirea şi se
îndreptă cu toată viteza înspre munţi. Nimeni nu o împiedică.
Cerul întreg scânteia în miriade de lovituri trase asupra
navelor cu cap de mort. Acestea se prăbuşeau tot mai multe, ca
păsările lovite de grindină, fumegând în aer şi explodând în
fărâmiţe la pământ.
Fără de conducător, aeronavele atlante începură să se
rotească dezordonat şi să tragă la nimereală. Mai apoi, reuşind
să se grupeze din nou compact, încercară iarăşi şi chiar reuşiră
să străpungă zidul zburător al navelor lui Ler. Prin culoarul
făcut, escadrilele atlante zburau grăbite înspre munţi.
„Antiaeriana, foooc!” comandă Ler mai departe, din
faţa ecranelor video.
O altă canonadă reîncepu. Reflectoarele luminară cerul
ca ziua. Munţii începură să pocnească în mii de fulgere.
Trasoarele îşi însemnau drumul şi loveau ţintă după ţintă până
dincolo de nori.

- 271 -
Ioan Suciu

De sus începură să cadă, stoluri-stoluri, alte şi alte nave

duşmane. Doar câteva dintre ele se salvară zburând înspre
culmile munţilor. Urmărindu-le pe ecran, Ler mai porunci
odată:
„Activaţi zidul de fulgere şi lumină!”
Şi laserele zidului de apărare se porniră să ţăcăne.
Era ultima şi cea mai teribilă armă a lui Ler. Aceasta
puse capăt luptei aeriene. De îndată ce ajungeau în faţa zidului
nevăzut, activat mai sus decât norii cerului, navele lui Satan se
prăbuşeau ca pietrele, lovite şi dezintegrate de fulgere, de
perdeaua de foc şi de laserele de lumină.
Fără nici o excepţie, navele atlanţilor căzură toate
spulberate, topite şi fără de viaţă la pământ!

Să vedem ce s-a întâmplat în inima ţării, acolo unde

Satan lansase un desant aerian de 50000 de luptători. Aceştia,
ajunşi pe pământ şi orbiţi de prima victorie aeriană, o luară
curajos, în marş cadenţat, apropiindu-se ameninţător de zidurile
crenelate ale capitalei.
Nu departe de baza cetăţii, câmpia pe care mărşăluiau
se îngusta strâmtorată de buza muntelui şi de un curs de apă.
Aici, drumul înainte al atlanţilor se arătă a fi blocat de un baraj
de stânci. Şi, până aici le-a şi fost înaintarea!
La un semn, de prin gropile muntelui, de prin
ascunzișurile de pe malul apei şi chiar şi din albia râului, se
ridicară mii şi mii de apărători. Erau trupele speciale ale lui
Lucifer.
Ieşind dintre stâncile ce barau trecerea, deasupra
barajului se ridică deodată o umbră înaltă, cu luciri de foc. În
spatele ei se ridicară altele.
„Foooc!!!” tună glasul lui Lucifer, căci el era umbra.
Şi focul porni din mii de guri scânteietoare, dirijat
înspre corpul compact al unităţilor atlante. Se trăgea încrucişat,
din faţă cât şi din coaste, dinspre munte cât şi dinspre albia
râului.

- 272 -
 LER

Luaţi prin surprindere, atlanţii nu mai apucară nici

măcar să-şi mişte armele în poziţie de tragere. Ostaşii lui
Lucifer, luptători din trupele special antrenate de el însuşi,
continuau să tragă fără de pauză, secerând în desantul aerian ca
spicele de grâu. Nu s-au oprit nici atunci când toţi luptătorii
atlanţi căzuseră din picioare.
Constatând victoria armatei sale, Lucifer porunci din
nou:
„Gata, încetaţi focul! Am învins. Totul s-a isprăvit. Vă
mulţumesc tuturora. Slăvit fie Ler Dumnezeul nostru!”
„Slăvit fie Ler Dumnezeu!” strigară bucuroşi oştenii.

În acea secundă, totul se isprăvi.

O linişte stranie coborî peste ţară.
Din toată mulţimea aeronavelor atlante nu a scăpat
decât una singură, aeronava lui Satan. Trupele atacanţilor
pedeştri, mărşăluitori prin ţară, au pierit în întregime.

. Curând, după terminarea confruntărilor nopţii de iad, se

arătară zorile. Abia acum se putură vedea urmările reale ale
dezastrului. Ţara Raiului era făcută una cu pământul. Peste tot
se vedeau găurile negre şi craterele bombelor, peste tot erau
case, şuri, şoproane, acareturi, grădini şi câmpuri arse.
Pe marginile satelor, pe dealuri şi munţi, pădurile
continuau să ardă. Încercarea îngerilor de-a stinge pădurile se
sorti cu un eşec. Focul lor a mai durat o săptămână, până la
venirea primei ploi de toamnă.

În zilele următoare, din porunca lui Ler, munţii s-au

deschis din nou.
Oamenii, cu gândul la casele lor, îngrijoraţi şi speriaţi
de cele întâmplate, împreună cu animalele salvate în
ascunzişurile munţilor, începură, în alte şiruri nesfârşite, să se
întoarcă din nou acasă. Cei mai mulţi dintre ei nu au mai găsit
nimic în picioare, decât pustiire, pulbere şi scrum. Doar
pământul, tăcut şi greu rănit, mai era acolo.

- 273 -
Ioan Suciu

Cu hărnicia dintotdeauna a truditorilor, oamenii

începură să-şi facă curat pe locul ruinelor şi să-şi dureze
cocioabe noi, deocamdată pentru zilele grele ce le stăteau
înainte. În curând, aveau să trăiască o iarnă rece cum n-au mai
avut niciodată.
Tuturor le era greu, însă viaţa, cu binele şi cu truda ei
zilnică, le stătea încă înainte. Iar ei nu stăteau cu mâinile
încrucişate. Şi, mai erau şi îngerii. Aceştia se răspândiseră
peste tot întinsul ţării, sărind în ajutorul celor năpăstuiţi.
Toţi se ajutau unii pe alţii. Alături le stătea Ler,
părintele cel bun. Lupta lui victorioasă în războiul cu Satan, i-a
adus poporului din nou încrederea, speranţa, liniştea şi pacea în
inimile pustiite.
Încet-încet, şi pe platoul de lângă palatul distrus al lui
Ler, pe care de obicei erau parcate aeronavele sale, a început
curăţenia şi refacerea după noaptea de foc şi pustiire. Acolo,
unde gropile adânci şi craterele imense stăteau mărturie a celui
mai aprig atac al duşmanului, au fost necesare luni întregi
pentru refacerea câmpului. Cu forţe reunite, la căderea iernii,
cenuşa miilor de atrape era curăţată, gropile fiind acoperite,
pistele de aterizare refăcute. A fost norocul şi binecuvântarea
cerului când, prevăzând gândurile Răului, Ler a ocrotit forţele
aeronautice în munţi, lăsând pe aerodromuri doar machetele de
lemn ale aeronavelor reale, construite cu artă, vopsite şi aşezate
în ordine ca cele mai reale motoare!

Zilele treceau şi, încet-încet, viaţa triumfa în locul unde

s-a războit moartea.
Liniştea şi binecuvântarea se lăsa vindecătoare peste
trecătoarea şi sângeroasa toamnă a pământului, peste câmpiile
şi pădurile cernite, peste satele făcute scrum şi peste durerea
oamenilor.
În curând, peste pământul răvăşit de bombe va cădea
haina albă şi curată a omătului. Cu mantia ei albă şi nevinovată
va acoperi toate urmele pârjolului trecut.

- 274 -
 LER

Vor rămâne să vorbească doar amintirile şi durerile

gândului. Acestea vor străbate timpurile şi spaţiile generaţiilor
viitoare, călătorind pe drumul neuitării.
Neuitată va rămâne, mai ales, amintirea lui Ler,
Dumnezeul cel Mare, acela care s-a făcut una cu pământul spre
salvarea ţării sale şi a neamului omenesc.
Va rămâne neuitarea dureroasă şi amintirea unei izbânzi
surprinzătoare.
Mai presus de toate, în cartea amintirii va rămâne
iubirea, iubirea lui Ler.

Iubirea. Ea va dăinui până în timpurile de astăzi, şi va

trece, mai departe, în lumea veşniciei.

- 275 -
Ioan Suciu

XLI

Groaznic şi vătămător ca un vis urât, războiul a trecut.

A trecut, dar, cum nu s-a putut încheia nici un tratat de pace,
ameninţarea lui mai plutea încă în aer.
Gândul Atlantidei menţinea o stare de emoţie iar ţara
era veşnic în alertă...
Totuşi, deşi era o pace nesigură, vremea trecea cu spor
mai departe. Pasăre fugară, timpul se depăna acelaşi cu fiecare
clipă, cu fiecare zi, lună de lună şi an de an, în zboru-i neostoit
spre veşnicie.
Următorii zece ani au trecut mai repede ca niciodată.
După rănile războiului, a urmat restaurarea. Oameni şi
îngeri au pus mână de la mână şi au reconstruit ţara cu ajutorul
şi povaţa înţeleaptă a lui Ler-Împărat.
Idrus, alături de numeroasa sa familie, se străduia să
readucă ordinea în treburile ţării.
Ştirea despre năpraznicul război şi despre sfârşitul
acestuia atât de neaşteptat se răspândise şi în ţările vecine,
intrând în poveste şi în legendă.

Şi în Atlantida s-au schimbat lucrurile.

După război, îngerii lui Ler au pătruns din nou în ţară,
aducând legi noi şi impunând neutralitatea ţării. Aeronavele de
război au fost scoase din funcţiune. Fabricarea armelor şi a
maşinilor de război a fost interzisă. Graniţele ţării au trecut din
nou în grija lui Ler şi a apărătorilor ei.
Satan, rămas în continuare în Atlantida, era mereu
supravegheat de o escortă de îngeri.

- 276 -
 LER

Familiile sodomite s-au reîntors la viaţa de familie.

Monștrii născuţi din păcat nu au mai fost trimişi pe Marte, ci au
rămas mai departe, pe Pământ.
Încet-încet, în Atlantida se aşternea un fel de
normalitate. Viaţa şi treburile comunităţii, readuse la un
oarecare echilibru, aveau şi aici prioritate.
În tot acest timp, Ler nu a mai avut nici o întâlnire cu
Satan şi nu a mai vizitat niciodată Atlantida.

Dar Satan?
Ce s-a întâmplat cu el după căderea din război? S-a
resemnat acesta după pierderea războiului? Aşa s-ar părea.
Vreme de zece ani, Satan şi-a petrecut viaţa păstrând o
tăcere gravă, acasă şi în familie, precum şi în treburile ţării.
Uitasem să scriu, Satan avea o adevărată familie, încă
de pe când locuia în Ţara Raiului. Împreună cu soţia sa, o fată
frumoasă din curbura Carpaţilor, Satan avea doi copii. La
începutul războiului şi-a mutat familia în Atlantida, unde era şi
la ceasul povestirii noastre.

După cum am scris, în Atlantida totul părea din nou

normal. Am scris „părea” pentru că, de fapt, Satan nu putuse
suporta nici o clipă înjosirea pricinuită de pierderea războiului.
Atât timp cât nu a putut face altceva...
Această stare de lucruri avea să fie determinantă în
evoluţia ulterioară a evenimentelor. Iar dacă Satan s-a liniştit şi
a tăcut o vreme, aceasta era numai ca să abată atenţia şi să
aştepte momentul prielnic al trecerii sale la alte fapte.
Aşadar, Satan îşi pregătea, cu răbdare, evadarea!
Prilejul îi fu oferit de serbările de comemorare a zece ani de la
război. Atunci, pe când o mare parte din populaţia atlantă
petrecea, Satan şi-a anunţat supraveghetorii:
-Aş dori să-mi aduc la petrecere întreaga familie. Cu
permisiunea voastră, voi zbura la casa de la ţară. Mă voi
întoarce în curând înapoi.

- 277 -
Ioan Suciu

-Bine, du-te la ai tăi! răspunse fără să se mai gândească

comandantul gărzii. Reîntoarceţi-vă cu toţii pentru serbarea de
seară.
-Vom fi cu toţii aici. Pe diseară!
-Pe diseară!

Satan îşi desfăcu aripile şi se înălţă în zbor pe direcţia

casei de la ţară. În curând ateriză pe balconul din faţa casei,
alături de soţia sa, plăcut surprinsă de vizită. Cu atât mai mult,
cu cât, de zece ani încoace, soțul ei venea astăzi pentru prima
oară singur, fără de gardă.
-Mă bucur să te văd! Copii, a venit tata. Veniţi şi voi pe
balcon! chemă ea. Cei doi copii, un băiat şi o fată ce nu
împliniseră încă şaisprezece ani, amândoi de toată frumuseţea,
veniră bucuroşi să-şi îmbrăţişeze tatăl.
-Dragii mei, voi rămâne aici doar câteva clipe. Vreau
să ştiţi că nu mai pot îndura să fiu mereu sub controlul şi
porunca gărzilor lui Ler. Am pregătit un plan de evadare. De
aceea, să nu fiţi surprinşi dacă în zilele următoare eu nu voi
mai fi aici.
Zicând acestea, Satan intră pentru câteva clipe în casă,
îşi făcu o bocceluţă cu lucrurile trebuitoare de urgenţă, nu uită
o legătură de obiecte din aur şi de pietre preţioase, îşi îmbrăţişă
din nou copiii şi soţia şi-şi luă zborul.
Încotro? Departe, zi de vară până-n seară, până când,
după ce trecu pe deasupra munţilor din depărtare şi zbură şi
peste apele mării celei mari, ajunse pe pământul Egiptului.
De-abia acolo, aproape de vărsarea Nilului în mare,
într-o noapte parfumată de mireasma portocalilor, Satan se
aşeză din nou pe pământ, în primul şi singurul său popas de
odihnă de la începutul zborului.
Ajuns pe malul apei, acoperit cu o mantie lungă de
culoare neagră, pe care o avea în bocceluţa legată de mijloc, îşi
petrecu şi prima sa noapte în libertate.
A doua zi, zbură câteva palme mai departe, până în
oraşul de la vărsarea Nilului în mare. Acolo, cu aripile ascunse

- 278 -
 LER

sub mantia-i largă, lui Satan nu-i fu greu ca, folosind pietrele
preţioase şi aurul pe care-l avea la el, să-şi tocmească o mică
armată de vreo cincizeci de oşteni, să cumpere mărfuri, stofe,
giuvaeruri şi blănuri scumpe şi, mai apoi, cu toţii deghizaţi în
negustori, să pornească pe mare cu o corabie.
Astfel, purtat mai întâi de vânturi şi de valuri domoale
înspre nord, după ce reuşi să învingă şi o dezlănţuire furtunoasă
a mării, Satan se apropie din nou de ţărmurile crestate ale
Europei, mereu mai aproape de... Ţara Raiului!

În acest timp, Ţara lui Ler-Împărat înflorea din nou.

Constructori din lumea întreagă veniră aici şi, împreună cu cei
locali şi cu cetele de îngeri, refăcură Palatul de Cleştar al
Împăratului, templele de rugăciune şi miile de case distruse de
focul războiului.
Pe drumuri, purtate de cai repezi din toate direcţiile,
înspre capitală alergau căruţe şi caleşti pline cu oaspeţi de prin
toate colţurile lumii, venind să cunoască împărăţia lui Idrus şi a
legendarului Ler-Împărat.
Casele de oaspeţi erau mereu pline, atât la ceas de zi cât
şi la ceas de noapte.
Totul părea din nou bine şi frumos.

Vestea scăpării lui Satan din Atlantida căzu ca o ploaie

de gheaţă peste pacea ţării.
Spre a preîntâmpina orice surpriză din partea fugarului,
la palatul regelui Idrus se adună din nou Consiliul de Război,
sub comanda lui Ler.
În ziua hotărâtă de adunare, la fel ca şi în cele trecute,
capitala şi curtea palatului erau mereu pline de oaspeţi, de
ambasadori străini şi de negustori ambulanţi în căutare de
clientelă. Aşa se făcu şi acum, când curtea lui Idrus părea
neîncăpătoare pentru mulţimile de căruţe cu coviltire venite din
ţările calde, încărcate cu mărfuri şi cu frumuseţi deosebite, mai
ales pentru ochii frumoşi ai doamnelor şi domnişoarelor curţii
regale. Acestea nu întârziară să se arate ca turturelele în marea

- 279 -
Ioan Suciu

piaţă a palatului, curioase şi guralive ca întotdeauna şi gata

mereu să facă ochi dulci negustorilor tineri şi oacheşi.

În timp ce în marea sală a consiliului lucrările se

desfăşurau cu gravitate, domniţele curţii se bucurau în faţa
minunăţiilor desfăşurate de un grup de negustori noi, veniţi cu
frumuseţi neaşteptate în faţa ochilor lor curioşi şi plini de
mirare.
În grupul negustorilor cei noi veniţi la curte, unul mai
înalt, cu barbă şi cu mustăţi albe, înfăşurat într-o pelerină
neagră, părea să aibă cele mai frumoase stofe, giuvaeruri şi
blănuri.
-Ce-ar fi oare dacă l-am pofti la noi în palat, să vedem
mai de aproape bogăţiile aduse de prin ţările îndepărtate? se
întrebă regina Lara, privind ispitită de culori din fereastra
palatului. Se gândea că, în sfârşit, va putea alege şi ea un dar
deosebit pentru nurorile ei, pentru copiii şi domniţele aflate
înaintea logodnei.
-Chemaţi-i pe negustori în holul palatului! porunci ea.
Garda intrării îi pofti pe neguţătorii din Ţara Egiptului
înăuntru. Aceştia intrară înclinându-se cum se cade în faţa unei
feţe regeşti. Mai apoi, în faţa ochilor uimiţi desfăcură suluri
după suluri de mătăsuri şi de stofe viu colorate. Şi, mai
desfăcură cutii cu pene şi cu giuvaericale, unele mai frumoase
decât altele.
Regina, împreună cu domniţele de la curte nu se mai
sătura admirând asemenea minunăţii.
-Sunt aceste frumuseţi într-adevăr din ţara Egiptului?
întrebă ea.
-Da, frumoasă regină, tot ce vedeţi aici este din ţara
Egiptului. Şi, nu numai acestea. Iată, aici, acestea sunt blănuri
cum numai regii Egiptului mai pot avea! zise bătrânul
neguţător, pregătindu-se să dezvelească şi blănurile. Şi, iată,
doamnele mele, aceasta este pentru gâtul frumos al domniilor-
voastre! mai zise neguţătorul, scoţând din ascunzişul blănurilor

- 280 -
 LER

o sabie ascuţită, prinzându-o pe regină de gât şi apropiindu-i

tăişul de faţă.
Începând din acest moment, totul se derulă fulgerător,
precum fulgerătoare fu şi mişcarea lui Satan. După cum v-aţi
dat şi dumneavoastră seama, el era neguţătorul cel înalt şi
bătrân, acoperit de pelerină.
Pe dată, fără nici o pregătire, toţi oamenii lui Satan
făcură la fel, scoţând de sub blănuri săbii ascuţite şi luând
ostatece nu numai pe regină, ci şi întreaga curte a familiei
domnitoare, cu nurorile şi domniţele, cu mamele şi cu copiii lor
împreună. După aceştia, fu rândul ostaşilor din paza palatului
să fie dezarmaţi.
Pentru Lara şi pentru persoanele aflate de faţă,
pământul începu a se învârti mai repede, de spaima şi emoţia
unui asemenea atac neaşteptat.

În acest timp, în sala cea mare, Ler-Împărat, împreună

cu regele Idrus şi cu membri marelui sfat, discutau tocmai
despre măsurile ce trebuiau luate în vederea unei eventuale
agresivităţi din partea lui Satan...
Prea târziu!
Acesta era cu un pas mai înainte! Iar ceea ce se petrecu
mai departe, întări gândul că totul fusese pregătit în modul cel
mai minuţios şi realizat cu o îndrăzneală infernală!

Un delegat al lui Satan se opri în faţa uşilor consiliului

de război, bătu în ele cu pumnul şi ceru intrarea înăuntru:
-Sunt trimisul Marelui Satan şi cer permisiunea de-a
mă prezenta imediat în faţa Împăratului Ler!
Un oştean din garda interioară a palatului duse mesajul
în sala de consiliu. În curând, ieşi din nou afară, deschise uşa
şi-l pofti înăuntru pe mesagerul lui Satan. Acesta, fără să
salute, înaintă înspre Ler-Împărat, se opri în faţa acestuia şi
vorbi:
-Sunt emisarul Marelui Satan. Vă aduc la cunoştinţă că
regina ţării, împreună cu toată familia şi cu copiii, sunt

- 281 -
Ioan Suciu

ostatecii noştri. Contra eliberării lor încă în viaţă, Marele

Satan cere să i se pună imediat la dispoziţie o aeronavă pentru
zboruri interplanetare, înzestrată cu toate anexele unui zbor de
durată. Aeronava va trebui ridicată în zbor şi adusă aici,
deasupra palatului! Nici Ler-Împărat şi nici un alt membru al
sfatului ţării nu are voie să părăsească sala consiliului! În caz
contrar, toate persoanele aflate în puterea noastră vor fi
înjunghiate iar palatul aruncat în aer! Aveţi la dispoziţie o oră
pentru îndeplinirea cerinţelor sale! Am terminat!
Mesagerul făcu stânga-mprejur şi părăsi sala.

Înăuntru, membri sfatului domnesc îngheţară de

grozăvia momentului. Ler era cel mai abătut.
Într-un târziu, primul care rupse tăcerea fu Idrus, regele
ţării:
-Doamne, trebuie să o văd pe regină. Îngăduie să
părăsesc adunarea.
-Idrus, Idrus! răspunse Ler. Nu pleca! Satan este
imprevizibil în acţiuni. Nu uita ce a făcut în Atlantida!
-Tată, tată! strigară şi feciorii săi. Te rugăm, nu pleca!
Doamne, întotdeauna am îndeplinit toate poruncile tale. Acum,
te rog să mă ierţi. Este pentru prima dată când nu te pot
asculta. Te rog să mă ierţi, Mărite Doamne! Şi pe voi vă rog de
iertare, copiii mei dragi! Dar, la vârsta mea, nimic nu mă mai
înspăimântă. Rămâneţi cu bine! mai zise Idrus înclinându-se şi
îndreptându-se înspre ieşirea din sală.
Ajuns în holul palatului, Idrus avu în faţă un tablou
înspăimântător: în timp ce zeci de doamne, domniţe şi copii
erau culcaţi cu pieptul în jos pe piatra holului, deasupra lor, cu
un picior pe spate şi cu o sabie la gâtul fiecăruia, stătea câte un
om de-al lui Satan.
Lara era trântită la pământ, cu o sabie deasupra capului.
Văzându-o, Idrus se repezi înspre ea. Nu făcu, însă, decât
câţiva paşi. Doi oşteni de-ai lui Satan îi ieşiră înainte şi-l
trântiră cu barba la pământ, sub ameninţarea sabiei.

- 282 -
 LER

-Am poruncit ca nimeni să nu iasă din sala de consiliu!

strigă Satan ca un tunet. Tăiați-i capul!!!
În câteva secunde, se petrecu grozăvia-grozăviilor.
Fără să spună un cuvânt, unul dintre oştenii lui Satan, în
mână cu un topor, se apropie de trupul regelui căzut la pământ,
ridică arma şi lovi. Capul lui Idrus fu pe dată despărţit de
trunchi. Un val de sânge cald inundă holul, curgând pe sub
trupul Larei şi al celorlalţi ostateci.
Cu un geamăt înăbuşit, Lara leşină.
Cu paşi mari, Satan se apropie de trupul decapitat al
regelui Idrus, îl ridică de păr şi-aşa, cu sângele şiroindu-i pe
urme, urcă spre Sala Adunării, deschise uşa cu o lovitură de
picior, intră înăuntru, se opri, ridică cu amândouă mâinile capul
sângerând şi-l azvârli mai apoi, rânjind, în direcţia lui Ler. Mai
apoi, tot fără nici o vorbă, se întoarse şi ieşi trântind uşa cu
violenţă.
În faţa şi în spatele său rămase groaza şi chipul hidos al
morţii.
În sala consiliului era stupefacţie.
Doar cu câteva secunde mai înainte, Idrus era în viaţă.
Acum, nu era decât o bucată de carne sângerândă aruncată la
pământ.
Băieţii lui Idrus, treisprezece la număr şi toţi
treisprezece prezenţi la sfatul ţării, începură să geamă,
strigându-şi în lacrimi tatăl.
Dan, feciorul cel mare, sări de după masă, îngenunche
în faţa capului sângerând, îl luă cu veneraţie în mâinile sale, se
plecă în genunchi în faţa lui Ler şi-l rugă cu lacrimile şiroindu-i
pe faţă:
-Doamne al cerurilor, al morţii şi al vieţii! Îndură-te de
tatăl nostru şi ia-i sufletul în Împărăţia Cerurilor!
-Facă-se după voia ta! răspunse Ler încet. În chiar
acest moment, tatăl vostru a reînviat în cer.
-Fii binecuvântat, Doamne Dumnezeule! mulţumiră
într-un glas, copiii lui Idrus.

- 283 -
Ioan Suciu

-Dragii Mei, vom avea timp mai târziu să-l plângem pe

regele Idrus, reîncepu Ler. Acum, îndepliniţi cererile lui Satan!
Să i se dea tot ce a cerut!
Urmă o scurtă pauză petrecută în tăcere. După câteva
minute, o aeronavă uriaşă începu să vibreze deasupra palatului
regal.
Satan îşi lepădă mantia de pe umeri, îşi deschise aripile
şi, din câteva bătăi fu sus, în navă. Mai apoi, aeronava se opri
deasupra curţii palatului, planând doar la două palme deasupra
pământului. Unul câte unul, oştenii lui Satan îşi părăsiră
victimele înspăimântate şi se îmbarcară în nava vibrând de
tensiune. În curând, după ce toţi ostatecii fură eliberaţi,
aeronava se ridică spre cer şi, rotindu-se tot mai repede, dispăru
în adâncurile albastre.

În holul palatului, un lac de sânge stătea mărturie tristă

a groaznicei execuţii.
Copiii lui Idrus luară trupul însângerat al marelui rege
şi-l aşezară cu pioşenie pe un pat pregătit între timp de Lara, în
holul palatului.
Dan, băiatul cel mare, depuse şi el pe pat, la locul lui,
capul sfânt şi plin de sânge al părintelui lor, pe care îl ţinuse
mai toată vremea în braţele sale, acoperindu-l cu lacrimi amare.
Membrii sfatului ţării, rămaşi încă în marea sală a
sfatului, stăteau încremeniţi de nenorocirea petrecută, cu
capetele aplecate într-o durere adevărată.
Ler-Împărat se îndreptă spre Lara, aşezată la căpătâiul
soţului ei, o îmbrăţişă părinteşte şi spuse cu amar întregii
adunări:
-Dragii Mei, vă rog să mă iertaţi. Astăzi, aici, s-a
săvârşit cea mai mare crimă a timpurilor noastre. Vreau să
ştiţi că făptuitorul va fi pedepsit. Amintirea regelui Idrus va
rămâne întotdeauna vie în sufletele noastre. Ajutaţi familiei ca
regele să fie înmormântat cu toate onorurile cuvenite unui rege
al Ţării Raiului! Fie binecuvântată amintirea lui! Şi fie
binecuvântat în cer şi pe Pământ!

- 284 -
 LER

Ler o sărută pe Lara părinteşte pe frunte şi continuă:

-Dan, fiul cel mare al lui Idrus şi al Larei, îi va lua
locul tatălui său, ca rege al Ţării Raiului! Dane, domneşte în
pace întru mulţi ani!
-Să trăieşti Măria Ta! răspunse Dan, îngenunchind şi
suspinând.
Ler îl îmbrăţişă pe noul rege care lăcrima fără de
încetare.
-Rog Sfatul Ţării să intre din nou în sala de consiliu!
mai spuse Ler.
Oameni şi îngeri, ducând acum o şi mai grea povară pe
umerii lor, intrară din nou în sala de lucru, clătinându-se.

Fără să se aşeze, Ler cuvântă:

-Dragii Mei, cu toată tristeţea momentului, mă simt
obligat să îmi exprim îngrijorarea în ceea ce priveşte faptele
viitoare ale lui Satan. Acesta are, fără de îndoială, un plan
infernal de răzbunare împotriva noastră. După câte îl cunosc,
nu va trece mult şi, într-un fel sau altul, planul său se va
materializa.
Vă poruncesc tuturora ca, începând din chiar acest
moment, întregul spaţiu aerian al Pământului să fie
supravegheat cu mare atenţie. Orice mişcare, inclusiv
deplasarea cometelor şi a asteroizilor să fie cercetată fără
încetare, luată în considerare şi să-mi fie pe dată adusă la
cunoştinţă! Nimic să nu se apropie de Pământ fără a fi cercetat
cu cea mai mare atenţie şi fără ca eu însumi să fiu informat!
Ziua şi noaptea, aeronavele terestre şi navele interplanetare să
fie pregătite pentru o eventuală intervenţie armată!
Iisus şi Lucifer! Vă rog să vă ocupaţi posturile de
comandă şi să realizaţi îndeplinirea noului program de
supraveghere şi intervenţie!
Să ne vedem cu bine!
Fiţi binecuvântaţi întru Numele Meu cel Sfânt!
Cu aceasta, Sfatul Ţării luă sfârşit.

- 285 -
Ioan Suciu

După o închinare scurtă făcută lui Ler, conducătorii

Ţării ieşiră pe uşa mare în grabă şi plecară înspre locurile unde
îi aştepta datoria faţă de ţară, popor şi Dumnezeu.

- 286 -
 LER

XLII
`

A mai trecut o toamnă.

A mai trecut un Crăciun.
A mai trecut un an.
În Europa cobora iarăşi o nouă primăvară. Odată cu ea
s-au dezgheţat şi şoselele. Ne-am dezgheţat şi noi, cei din
străinătate, şi ne-am pus în mişcare. Desigur, înspre casă.
Aşa se face că, în chiar sâmbăta Paştilor, după obişnuita
pauză de la capătul drumului, făcută la fratele mai mare, am
ajuns din nou „pă după tău”.
Acasă, acelaşi tablou ca şi-altădată, mama şi tata, mai
aplecaţi de soartă şi mai îmbătrâniţi cu încă un an.
După o lungă vreme de suferinţă purtată în tăcere,
mama nu mai era aceeaşi de altădată, degetele mâinilor, pline
de noduri cu depuneri de calciu, nu le mai putea aduna în
pumn, inima-i era tot mai obosită, iar în dreapta, pe sub coastă,
avea groaznice dureri de ficat, neîntreruptele ei suferinţe,
cauzate de pietrele de la fiere.
Tabloul n-ar fi complet fără cei trei câini, Bubi, cel mic
şi negru şi cu ochii omeneşti de inteligenţi, Dora, câinele
ciobănesc, alb şi mare, adus de Idru dintr-un sat de pe lângă
Bistriţa, şi Ursu, lăţos şi flocos ca-n poezia lui Arghezi. Lor li
se adăogară doi pisoiaşi, unul cu pete albe şi sure, celălalt cu
pete negre şi maronii, aduşi şi aceştia tot de pe lângă Bistriţa,
dintr-o casă aflată tocmai la marginea satului, pe lângă o
pădure. Interesant era că pisoii, obişnuiţi cu vânătoarea din
pădure, erau adeseori cocoţaţi prin pomii din grădină, în
competiţie de repeziciune cu păsările, pe care le pândeau cu

- 287 -
Ioan Suciu

simţurile lor repezi de animăluţe sălbatice şi le vânau ingenios

cu fiecare ocazie, sărind aprig din cracă în cracă.
Cât despre casa părinţilor, aceasta era, cu fiecare an ce
trecea, cu zidurile tot mai crăpate, cu tencuiala veche tot mai
căzută şi cu şirepurile tot mai rare.
Doar grădina de pomi, înflorită şi în anul acesta ca o
sărbătoare, îşi mărise an de an numărul merilor, prin coroana
cărora zumzăiau fericite, albinuţele. Era semn că fratele cel
mic, nu dormise la orele de agricultură cu domnu` Andrei,
Dumnezeu să-l ierte, că bun profesor şi mare vânător a mai
fost!
În grădină, cucuruzul pierdea şi el, an de an, din
suprafaţa cultivată, semn că tata a pus puşca jos.
Privind plăntuţele firave de porumb cât o palmă, îmi
aminteam că mai an, într-o altă vacanţă, alergasem în spatele
unei semănători trase de un cal slăbănog, încercând şi eu să dau
dovadă de bărbăţie şi de pricepere la semănatul porumbului.
Adevărul este că am reuşit să semăn toată grădina dar, în
încercarea mea de a-mi îndeplini cât mai bine misiunea, m-am
ales cu dureri la toate încheieturile, în timp ce fratele meu
râdea, amintindu-mi că aşa se face agricultura!

Dar, să batem la uşă şi, odată cu mâţele, să intrăm şi noi

în casă:
-Sărut mâna!
Mama, uitând pentru o clipă de durerile ei, se ridică din
patul de lângă sobă şi, cuprinzându-mă în braţe cu ochii
lăcrimând, mă mângâie pe amândoi obrajii:
-Puiu` mamii, ai mai vinit încă odată acasă? Bine-aţi
făcut, dragii mamii, că cine mai şci dacă la anu` mă mai găsâţi
aici, ori acolo, sus între pruni... Da` tu, Maia, scumpa mamii,
tu ce mai faci? Lana, draga mamii, drumu` o fost greu?
Haideţi, staţi jos că îţi fi flămânzi după atâta drum!
Din cealaltă parte a camerei, ridicându-se din patul din
faţa televizorului, tata plângea şi el, clătinându-se pe picioare,

- 288 -
 LER

cu Fernbediengung-ul în mâna dreaptă şi cu cealaltă mână pe

cureaua lată de piele ce-i înconjura întotdeauna mijlocul.
I-am zis „sărut mâna, tată!” şi l-am luat în braţe.
Tata, ştergându-şi şi el lacrimile cu o năfrămuţă, ne
salută şi el:
-No, dragu` tatii, ne-aţi mai găsit încă odată? Bine că
aţi ajuns sânătoşi! Staţi jos şi îmbucaţi şi voi ce găsiţi pă
acasă!
-Ne-o mai găsit încă odată, da` poate la anu` n-or mai
găsi sarmalele calde! adaugă saraca mamă. Că n-o să mai fie
nimeni să le mai facă! Dragii mamii, să şciţi, noi sâncem amu`
bătrâni şi becegi! Sâncem tare nepucincioşi. Numa` Dumnezo
şci cum ne mai ducem zilele!
-Vezi, dragu` mamii, noi am rămas amu` sânguri, nu se
răbdă tata să nu adauge. Bine zicea moşu Celeaga, Dumnezo
să-l ierte!
Era adevărat tot ce ziceau ei. Şi, era adevărat şi ce zicea
Moşu` Celeagă! Adevărat şi dureros: „pe copii să nu-i înveţi
carte că rămâi sângur la bătrâneţe!” Iar tata ştia: „Moşu`
Celeagă aşă o făcut, el şi-o ţinut toţi copiii în sat, pă lângă el!”

Aici, cred că este momentul să adaug ceva şi despre alte

vremuri ale familiei noastre.
Tata nu a avut o viaţă prea uşoară. Peste treizeci de ani
s-a sculat, în fiecare dimineaţă, pe la patru, să poată ajunge la
muncă la ferma unde era îngrijitor şi mulgător de vaci. Acasă
venea doar seara târziu, pe la nouă-zece!
Aşa, cu puţinii şi cu atât de greu munciţii lui bani şi cu
ai mamei, care lucra la o crescătorie de gâşte de la tău` cel
mare, ne-am putut face toţi trei fraţii, licee şi facultăţi. Aşa am
ajuns eu doctor în istorie....
Îmi amintesc, de-atâtea ori le-am cerut bani pentru una
şi pentru alta şi, vă rog să mă credeţi, nu ştiu pe unde i-au găsit
ori de unde i-au împrumutat dar, niciodată, absolut niciodată,
nu mi-au zis nici mie, nici celorlalţi fraţi că nu mai au bani de
şcoală şi de cheltuielile de la oraş. Şi, ştiu bine, banii erau atât

- 289 -
Ioan Suciu

de puţini şi necazurile atât de multe! Şi, totuşi, aşa cum s-a

putut, cu ajutorul burselor şi al unui angajament pe care l-am
avut de pe când eram student, am reuşit să trecem peste
greutăţi. Păcat că, în acest timp, l-am pierdut pe tătucu, după o
lungă suferinţă şi două-trei operaţii la stomac. Dar, cu tot greul
pe care l-a avut casa noastră, am răzbit cu toţii la liman cu
ajutorul bunului Dumnezeu.

Greu a avut familia şi în alte timpuri. Dar, pe atunci,

bunicii şi părinţii noştri erau tineri şi în putere.
După primul război mondial, moşu` Ştefan s-a întors
din luptele din Italia numai cu un picior. Dar, chiar aşa şchiop
şi beteag cum era, după ce-şi lăsase aproape tot piciorul stâng
într-un spital din Cehia, rucsacul de soldat şi-l purtase prin
lume plin cu butaşi de viţă-de-vie, ce aveau rădăcinile pe
dealurile Italiei!
Săracu Moşu`, ne povestea cum, câteodată, în nopţile de
război, soldaţii de pe fronturile contrare vorbeau unii cu alţii,
ba chiar schimbau între ei unele şi altele, ţigări şi de-ale gurii,
pentru ca în ziua următoare să se împroaşte cu moarte, cu
ghiulele şi cu gloanţe de plumb...
După cum i-a fost şi lui norocul, o schijă de tun i-a
sângerat piciorul stâng, ceea ce a dus mai târziu la tăierea lui,
mai sus de genunchi.
Ţin minte, pe vremea când eram mic, moşu` Ştefan
suferea în chinuri groaznice. Îl durea ciotul de picior rămas, dar
îl durea şi piciorul lipsă! Suferea moşu`, sufeream şi noi, pe
când el uneori cât îl ţinea gura, nemaiputând îndura atâta
suferinţă!
Şi, totuşi, în zile mai bune, aşa suferind cum era, Moşu`
urca şontâc-şontâc dealul, până sus la Râpa Dracului, unde, cu
puşca în mână, sta de pază minunăţiei familiei noastre, cea mai
frumoasă şi mai rodnică vie din sat, cu viţă nobilă şi cu piersici
nemaipomenite, mari cât merele. Ştia Moşu` ce ştia: o aşa vie
frumoasă mai avea doar popa ungurilor!

- 290 -
 LER

Între cele două războaie mondiale, familia pare să fi

trăit mai bine, date fiind şi suprafeţele arabile destul de mari
pe care le stăpânea mama-bătrână Marta şi cu moşu` Ştefan,
împreună cu proaspătul intrat în familia lor ca ginere, tătucu
Ioan, bărbatul mămucăi Anica.
În timpul celui de-al doilea război mondial, tătucu a
avut mai mult noroc decât socru-său, nu a fost nici în armată şi
nici la război. Mi se pare că norocul i-a venit de la culturile
întinse de tutun. Acestea l-au scutit de furtuna şi de
nenorocirile măcelului. Povestea asta am înţeles-o din
amintirile celor mari.
În acest punct al povestirii, pot să vă mai scriu ceea ce
ne povestea şi tata despre acel timp. Tânăr fiind şi la joc, într-o
duminică, ungurii i-au păcălit pe toţi feciorii satului, venind la
horă şi făcându-le fotografii, ca mai apoi, după ele, să-i poată
identifica pe cei pe care îi chemau sub arme! Mai apoi, într-o
bună zi, tata a fost dus de unguri cu grămada de tineri, spre a
face pregătire militară şi a intra pe front. Noroc a avut că o
santinelă ungurească l-a recunoscut şi l-a ajutat să fugă de sub
escortă. Nemţii au încercat, mai apoi, să-i prindă pe feciorii
satului. Se pare că tata s-a născut într-un ceas cu noroc. Şi de
astă dată, sfătuit de baronul satului, împreună cu alţi doi tineri,
s-a ascuns câteva zile la o rudenie, în satul vecin. Câteva zile a
stat în căsuţa de la vie şi, mai la urmă, a fost ascuns într-un car
cu fân până când trupele germane au plecat.
Aşa s-a făcut că tata a avut norocul să intre în armata
proaspetei republici române abia la un an după război. Acolo,
la cătănie, a mai avut încă odată noroc sau, mai bine zis,
nenoroc: pentru merite deosebite în pregătirea militară, i s-a
propus să rămână în continuare în armată. Nu i-a fost însă să
fie ofiţer. Între timp, ca urmare a denunţului unui consătean
dornic de afirmare în noua guvernare, tătucu’ a fost arestat ca
simpatizant cu americanii şi cu partizanii din munţi, a fost dus
la închisoare şi ţinut acolo, fără de proces, doi ani şi jumătate.
Ştirea aceasta, dusă de securitatea comunistă şi ofiţerilor din
armată, avea să-l oprească pe tata de la cariera militară.

- 291 -
Ioan Suciu

Anii de după schimbarea puterii au fost aproape de

neîndurat pentru familie. Moşu` Ştefan şi-a pierdut pensia de
invalid de război, tătucu’ era la închisoare, tata în armată, iar
mama tocmai îl născuse pe fratele nostru mai mare, pe Onu.
Pomenind de acele zile, mămuca ne povestea că
oamenii regimului comunist le-au luat tot ce aveau în ogradă,
mergând până acolo că le-au sechestrat până şi verincile din
ladă!
Mai târziu, noi, copiii, îl întrebam uneori pe tătucu
despre închisoare. Dădea din cap şi lăcrima din ochii amândoi.
Odată, ne-a făcut un terci din făină de mălai şi ni l-a dat să-l
gustăm. Numai că, între timp, mămuca apucase să pună în el şi
câteva linguriţe de zahăr... Aşa că am găsit terciul destul de
gustos şi am curăţat deîndată toată farfuria!
Pe când povestea despre închisoarea de la Cluj şi de la
Gherla, tătucu se înfiora. Retrăia mai ales momentele petrecute
în celulă împreună cu nănaşul, preotul greco-catolic al satului,
chinuit şi el în închisoare cu bestialitate. Despre nănaşu, tătucu
ne povestea că gardienii îl legau de mâini şi de picioare, îi
treceau pe sub ele o rudă de lemn, îl puneau pe două capre şi,
bătându-şi mereu joc de el, îl loveau cu vâna de bou de făceau
din el morişcă!... De acest preot de har, pe tătucu l-a legat nu
numai o prietenie dusă până la moarte, ci şi legământul ca,
atunci când va muri, nănaşu, care ne-a botezat şi pe noi, pe toţi
fraţii, să-i cânte la înmormântare. Aceasta s-a întâmplat
întocmai după voinţa sa. După o boală grea, dusă pe picioare
fără de crâcnire timp de câţiva ani, la şaizeci şi opt de ani
tătucu a închis ochii. Pe vremea aceea, eu eram student în anul
doi. Mămuca s-a dus mai târziu, acum vreo treisprezece,
paisprezece ani.
Vorbind despre tătucu, nu pot trece cu vederea
imaginea unei zile de primăvară, când el ara pământul de
deasupra grădinii. O vacă era bolnavă iar el, ca să o scutească,
s-a înjugat pe el însuşi la jug şi trăgea plugul alături de cealaltă
vacă! Dacă voi completa că bunicul era pe atunci după prima
operaţie la stomac şi că, aşa bolnav, trăgea la jug, în locul unei

- 292 -
 LER

vaci, veţi înţelege caracterul acestui om rar, iubitor de viaţă, de

copii, de vite şi de glie, şi care, cizăş la hora satului, bătea
pământul de mama-focului, cu zurgălăii la opinci!

Dragii mei, vă cer iertare. Încercând să vă povestesc

despre o vizită acasă, întreprinsă în anii trecuţi, cu ocazia
Sfintelor Paşti, m-am pierdut în şirul amintirilor, lăsând
povestirea doar începută.
Să depănăm firul de unde l-am lăsat.

Atunci, în acea zi de primăvară când veniserăm acasă

din Germania, ne bucuram, ca şi în alte dăţi, să ne regăsim
părinţii încă acasă. Înţelegeam că, după greul vieţii, nu ar fi fost
de mirare ca suferinţele lor, mult prea îndelungate, să îi apropie
ori chiar să-i mute curând în grădina cu pruni din cemeceul
satului.
Deocamdată însă, în acea zi de sâmbătă de dinaintea
Învierii, cu toată bătrâneţea, cu toate greutăţile şi cu toate
neajunsurile vieţii lor, casa părintească mirosea din nou a
cozonac cu nucă, a scorţişoară şi a vanilie, iar pe soba încinsă,
într-o oală neagră de tuci, fierbeau sarmalele...
-Dragu` mamii, da` unde o să mereţi de Înviere? La
noi, biserica îi stricată. Mereţi poate în satu’ vecin? Sau la
Nicula? ne întrebă mama.
-Mamă dragă, Onu ne-a invitat să petrecem Învierea
împreună cu ei, la Gherla.
-Bine, bine, faceţi cum şciţi voi. Bine-i şi la Gerla.
Mereţi cu Dumnezo!
Şi, împreună cu Dumnezo, ne-am dus cu Onu şi cu
familia lui la Învierea de la Gherla.
Acolo, după recomandarea fratelui nostru, am ales
biserica ortodoxă din parcul oraşului. Renovată de curând,
biserica se arăta în întreaga ei frumuseţe. Picturile noi de pe
pereţi apăreau ochilor noştri nu numai în imagini viu colorate,
ci cu adevărat vii şi pline de o sfinţenie cerească. Cu atât mai

- 293 -
Ioan Suciu

mult cu cât, la ora la care noi am ajuns acolo, biserica era plină
de lume.
Cu puţin timp mai înaintea miezului nopţii, a început
Sfânta Liturghie a Învierii.
„Veniţi de luaţi lumină!” a strigat, după datină, preotul.
Creştinii începură, unul după altul, să ia lumină. Mai apoi, în
frunte cu preoţii, au ieşit cu toţii afară şi a început înconjurul de
trei ori al bisericii.
A urmat ceremonialul de proclamare a Învierii:
„Hristos a înviat!”
„Adevărat a înviat!”
În continuare, liturghia s-a oficiat cu toţi creştinii afară.
Noi, pierduţi în marea de oameni, eram suflete blânde atinse de
duhul Învierii.
Acum, când povestesc despre această noapte, mă
gândesc că am luat parte la atâtea alte slujbe de Înviere, la
atâtea alte biserici din ţară şi din străinătate, mult mai mari şi
mai pompoase. Totuşi, cu totul de neuitat, port cu mine numai
două nopţi. Prima este amintirea unei sărbători din Timişoara,
când, după ce am vizionat opera „Rigoletto” de Verdi,
împreună cu tot publicul şi cu întreaga distribuţie, am luat parte
la Liturghia Învierii, oficiată la marea catedrală din centrul
oraşului, pierduţi cu toţii într-o mare de lumânări aprinse.
Cu aceeaşi impresie de neuitat am rămas şi în acea
noapte din Gherla, când, uitându-mă o clipă peste lumea
adunată pe aleile parcului, am văzut o mulţime tăcută de
oameni îngenuncheaţi în rugăciune pioasă, cu mâinile
împreunate peste lumânările cu flăcărui mişcătoare în bătaia
vântului. Era o imagine de vis şi de dumnezeiască sfinţenie.
Era imaginea cea adevărată a poporului român, aflat la ceasul
marii credinţe. Era imaginea unei reale, adevărate şi vii Învieri
a Mântuitorului.

După Liturghie am luat cu noi păhăruţul cu vin şi cu

prescură înmuiată şi, cântând încă în inima noastră nemuritorul
„Hristos a Înviat!” ne-am îndreptat înspre locuinţa fratelui

- 294 -
 LER

meu, undeva, în cartierul dintre gară şi barieră. Acolo, într-un

apartament de la etajul al IV-lea, am serbat împreună cu familia
sa Sfânta Noapte a Învierii.
Într-un târziu, spre ziuă, ne-am îndurat de trupurile
noastre şi am aţipit cale de vreo două-trei ceasuri, atât cât mai
era până la dimineaţă.
Pe la amiază, am plecat cu toţii în sat, la părinţi. Acolo,
planificasem o cafea la ora trei, după modelul nemtesc, şi un
proţap de peşte la ora şase, împreună cu toate rudeniile, cu
părinţii, cu fraţii, cu verii şi cu verişoarele noastre.
Vă invit şi pe dumneavoastră să petreceţi cu noi, şi
ciocniţi ouă roşii, aici, într-un sat miculuţ din inima Ardealului.

- 295 -
Ioan Suciu

XLIII

Cafeaua de la ora trei!

Era lecţia pe care o învăţasem de peste douăzeci de ani
în Germania.
Să vedem cum au răspuns invitaţiei oaspeţii noştri.
În primul rând, deşi prăjiturile şi cafeaua erau deja pe
masă, la ora trei încă nu venise nimeni!
Măi, măi, poate vin o ţâră mai târziu, mă gândeam...
O „ţâră” s-a transformat în o grămadă de timp!
După trei şi jumătate a sosit mai întâi o pereche, un sfert
de ceas mai târziu încă una şi, aşa, încet-încet, cam pe la cinci
s-au adunat cu toţii, peste douăzeci de persoane!
Fiartă deja de două ore, cafeaua ne mai aştepta încă pe
platoul fierbinte al maşinii de cafea!
În sfârşit, ne-am aşezat cu toţii pe lângă masa lungă de
lemn de brad de afară, aşezată în faţa căsuţei, cu două bănci din
lodbe de brad pe lângă ea, primite în dar de la fratele Onu.
Astfel, cu toată familia împreună, începurăm să gustă şi
noi cafeaua de la ora... cinci!
Experimentul nostru, să bem cu toţii o cafea la ora trei,
ca-n Germania, nu a funcţionat. Dar, şi aşa, cu tipica întârziere
românească, ne-am bucurat de vederea şi de revederea cu
fiecare, căci de multă vreme nu ne mai văzuserăm la faţă şi nu
mai stătuserăm aşezaţi la aceeaşi masă. Aşa că, acum, după
mulţi ani de lipsă, eram din nou împreună. Şi era bine, căci cu
noi era încă şi mama şi tata. Ba era chiar şi unchiul Grigore,
fratele tatii şi socrii fratelui meu mai mic.

- 296 -
 LER

Privindu-l pe tata sprijinit într-o cârjă şi pe mama

ajutându-se de un măcău mare şi gros de lemn, nu am putut să
nu mă gândesc la vremurile tinereţilor lor, la vara de altădată,
când, cu toţii eram sănătoşi şi ne bucuram de dragostea
străbunicilor, a bunicilor şi a părinţilor noştri, pe când gardul
grădinii era gard, poarta şurii era poartă, iar intrarea în ogradă
se făcea pe o portiţă de lemn meşterită şi ea tot de tata, ca de
altfel toate celea din casă şi din curte dar, pe care eu nu o
treceam omeneşte, ci o săream vitejeşte, dovedindu-mi, mai
ales în faţa prietenilor, calităţile fizice şi îndrăzneala de sportiv.
Pe vremea aceea, la marginea curţii, în rât, erau câteva
căpiţe mari de fân şi un stog şi mai mare de paie. Acolo ne
jucam noi, copiii, de-a v-aţi ascunselea, la întrecere cu găinile,
cu curcile şi cu raţele casei, căci de de toate era curtea plină.
Ba, să nu uit, mai era şi o scroafă cu o mulţime de purcei,
grohăind fericită, culcată pe-o parte, în timp ce purceluşii, claie
peste grămadă, se întreceau care mai de care să sugă lăptişorul
cel de viaţă dătător, din ţâţucile ei mici şi roze.
Era frumos pe-atunci, căci vara tinereţii părinţilor a fost
şi vara fericită a copilăriei noastre!
Dar, şi-acum, chiar dacă părinţii sunt aproape să se
ducă, deşi cu totul altfel, acasă e încă frumos. Şi, cum să nu fie
frumos când, deşi de douăzeci de ani băteam drumurile
străinătăţii, doar aici găseam casa şi liniştea noastră! Iată,
astăzi, toată familia şi-a lăsat treburile cotidiene, venind să ne
vedem încă odată, adunaţi cu toţii la o masă! Iar faptul că nu au
venit punctual, poate nici nu era chiar atât de rău: ora cinci
părea mai adecvată cafelei decât ora trei! Motivarea o găsisem
mai demult, pe un album vechi de muzică românească, întitulat
Ceaiul de la ora cinci! Şi-apoi, poate, în mersul timpului,
spiritualitatea românească s-a acomodat mai bine la punctul de
întâlnire de la ora cinci, decât la cel de la trei!

Dragi cititori, pe dumneavoastră, cei care în acest ceas

vă beţi cafeaua, vă poftesc să o beţi împreună cu noi, cei care
acum, într-o zi de Paşti, suntem undeva acasă, pierduţi printre

- 297 -
Ioan Suciu

prunii de silvoiz ai Transilvaniei, aşezaţi la o masă întinsă, sub

un măruţ înflorit şi în faţa unei case mici de pământ.
Deci, poftă bună!
La cafea, la fel ca şi dumneavoastră, noi vorbim despre
familiile noastre, despre politică şi despre copii, despre cât îi de
bun şi de iubitor de bani preotul nostru, despre biserica satului
care încă nu s-a terminat de construit, din cauza scandalului
dintre greco-catolici şi ortodocşi, despre primarul satului care,
iată, şi-a terminat de construit nu numai brutăria, ci şi
magazinul alimentar, ba chiar şi restaurantul, despre
comunitatea europeană, care nu numai că nu prea îi înţelege pe
români şi nu-i ajută de loc ci, cu o ură nedisimulată, le pune
doar beţe în roate... cum vedeţi, vorbim despre vrute şi nevrute.

Oana, fata vărului nostru, absolventă de psihologie, cu o

faţă frumoasă şi roşie ca fraga şi cu ochii albaştri ca cerul,
aflată tocmai la vârsta măritişului, mă trase de mânecă mai la o
parte şi mă întreabă încetişor:
-Unchiule, acum un an povesteai despre descoperirile
ce s-au făcut de către oamenii de ştiinţă, aceia care au cercetat
cu un batiscaf apele Mării Negre. Povesteai că Marea Neagră
este printre posibilele regiuni unde s-ar fi aflat Atlantida. Mai
ştii ceva despre asta?
-Da, Oana dragă, astăzi este sigur că, odată, pe sub
întinderea de apă a Mării Negre, a fost pământ uscat şi aşezări
omeneşti. Se mai presupune că, în locul mării de astăzi, pe
atunci era doar un lac mare ce scălda în mijlocul său o insulă
sau peninsulă uriaşă. Aceasta se pare că ar fi fost Atlantida.
Cât despre mărturiile vorbind despre legendara
Atlantidă, am continuat, dacă ar fi să ne luăm după vechile
legende şi mărturii lăsate de către istoricii din vechime, ar
trebui, în primul rând, să le menţionăm pe cele venind prin
intermediul lui Platon, de la Herodot.
Platon a trăit între anii 484-425 î.Hr. În celebrele sale
dialoguri, Timaios şi Critias, un participant la convorbire,

- 298 -
 LER

Critias, discipol al lui Socrate, povesteşte despre legenda

Atlantidei.
În Timaios, Critias aminteşte legenda auzită de Solon,
când acesta a vizitat Egiptul. Conform relatării sale, un preot
egiptean i-ar fi povestit lui Solon mai multe istorii tainice şi,
printre ele, şi unele referitoare la istoria necunoscută a Atenei.
Solon mai povesteşte că egiptenii aveau cunoştinţe
avansate despre istoria veche a lumii, cunoştinţe tainice, mult
mai bogate decât cele cunoscute de greci la acea vreme. Se
pare că egiptenii i-ar fi povestit şi despre Atlantida şi despre
tainica ei scufundare, în răstimp de numai o zi şi o noapte!
Conform relatării preotului egiptean, ca urmare a unei
vieţi dusă în păcat, Atlantida ar fi fost scufundată de Marele
Zeu, sub apele mării. (Astăzi, când scriu aceste cuvinte, mă
cuprinde emoţia să constat că tradiţia veche a lumii poate
spune, în acest fel, adevărul. Căci, chiar aşa s-a şi întâmplat!)
În dialogul Critias, operă rămasă neterminată de către
Platon, sunt prezentate, cu amănuntul, istoria, geografia şi
cultura Atlantidei, în paralel cu istoria, societatea şi cultura
vechilor atenieni.
Critias aminteşte despre existenţa lui Poseidon şi a lui
Atlas, cel care a dat numele insulei şi a devenit şi primul ei
rege. Aici sunt pomenite climatul blând, condiţiile naturale,
bogăţiile şi construcţiile monumentale cu totul nemaipomenite
ale atlanţilor.
Critias povesteşte şi despre existenţa unei naturi divine
în atlanţi, natură ce le-a îngăduit acestora mult timp să
păstreze normele etice şi cele divine din legea lor. Mai susţinea
că, începând de la un moment dat, această natură divină s-a
redus mereu, până la a se trece la traiul în păcat şi la călcarea
legilor sfinte, fapt care l-a supărat pe tatăl zeilor, iar acesta i-a
pedepsit.
Păcat, în acest punct, opera se termină fără a da şi alte
amănunte despre marea şi vechea taină a atlanţilor şi, mai
ales, mai multe date despre localizarea acestui petec de
pământ!

- 299 -
Ioan Suciu

De la Platon ne mai vine şi ştirea, conform căreia,

misterioasa întindere insulară s-ar fi aflat dincolo de o
strâmtoare, dar şi dincolo de Coloanele lui Hercule. Şi-acum,
atenţie! După atestările mai multor istorici ai vechimii,
Coloanele lui Hercule ar putea fi însăşi trecătoarea dintre
munţi aflată la trecerea Dunării la Cazane...
După studiile ştiinţifice actuale, în legătură cu un mare
cutremur, probabil generator de un uriaş tsunami şi de o
imensă inundaţie, se presupune că polii Pământului s-au
deplasat, fapt ce a dus la schimbări considerabile şi în ceea ce
priveşte clima, fauna şi flora astrului întreg.
Cam aceasta ar fi ceea ce se ştie din documentele scrise
ale vechimii şi din datele cercetărilor ştiinţifice.
Alte ştiri, din păcate, nu am decât cele aflate de mine
prin revelaţie divină.

După cum vezi, draga mea, Atlantida rămâne pe mai

departe taină, legendă şi poveste generatoare de alte taine, de
alte legende şi de alte poveşti. Rămâne şi temă în cântece, în
filme şi în poezii. Rămâne, chiar şi pentru mine, o temă
utilizată atât în prima, cât şi în a doua mea carte.
Cât despre soarta Atlantidei, totul s-a pierdut în abisul
care s-a crăpat în acea mare cutremurare şi scufundare de
pământ, cu o durată doar de o noapte, sau de o zi şi o noapte.
În acest punct al discuţiei, pot afirma cu certitudine că,
într-o astfel de catastrofă, s-a creat Marea Neagră, o mare cu
adâncimi nemaipomenite, înscrisă în cărţile de geografie ca
cea mai adâncă şi mai tânără mare dintre toate mările
interioare ale Pământului!

Legendele despre potop, cam 600 la număr, povestesc

şi ele despre inundaţii catastrofale, precum şi despre
cutremure şi exploziile violente care ar fi acompaniat aceste
fenomene.
Alte legende vorbesc despre migraţia, ca urmare a
scufundării unei uriaşe insule, a unor mari populaţii umane,

- 300 -
 LER

populaţii cu aptitudini deosebite, cea care ar fi dat conducători

şi personalităţi deosebite în istoria popoarelor din vechime.
Dar, istoria şi legendele mai povestesc şi despre un alt
tip de evenimente, cum ar fi fost un război fulminant între
îngerii sau zeii din cer, eveniment care s-ar fi petrecut şi în
spaţiile terestre. În acest sens, grăitoare rămâne legenda lui
Ghilgameş şi amintirile, atât de vechi, de colorate şi de
interesante ale mayaşilor.

-Unchiule, nicăieri nu am găsit informaţii despre

Numele lui Dumnezeu. „Evanghelia Tainică” scrie că acest
nume ar fi Ler... Putem crede ce scrie acolo?
-Da, cred că este o teorie credibilă. De altfel, trebuie să
ştii, Numele lui Dumnezeu este o altă taină, păstrată şi apărată
şi aceasta vreme de mii de ani, în chiar cutia de aur a
tradiţiilor şi credinţelor populare româneşti.

- 301 -
Ioan Suciu

XLIV

-Oana dragă, tu l-ai citit pe Grigore Vieru?

-Păi, nu prea...
-Păcat, draga mea, păcat... Vieru a fost nu numai un
sensibil poet, ci şi un mare român. El şi-a iubit fără de margini
ţara şi poporul şi a scris imnuri minunate dedicate limbii
române, pe care a preţuit-o ca pe un adevărat giuvaer. Îmi
amintesc de modul cum povestea despre sărbătorile Paştilor,
petrecute pe malul de est al Prutului, în Moldova, când
românii moldoveni aşteptau mai întâi să iasă oamenii din
biserica de pe malul românesc, în mână cu lumânările Învierii,
să poată lua şi ei, măcar în felul acesta, lumina Învierii de
acasă...
-Oana, aş dori să te mai întreb ceva: tu ştii că
Dumnezeu plânge?
] -Cred că plânge, după toate necazurile pe care noi,
oamenii, i le facem...
-Nu ştii, însă, cu siguranţă, cum plânge Dumnezeu.
Iată, Grigore Vieru ştia:

”Dumnezeu, prima oară

Când a plâns printre astre,
El a plâns peste Ţară
Cu lacrima limbii noastre.”

-Ţine minte aceste versuri şi nu uita, Dumnezeu plânge

„cu lacrima limbii noastre!” aşa cum ne spune Grigore Vieru,
tainicul şi sfiosul poet moldovean, cu credinţă adâncă în

- 302 -
 LER

Domnul şi în limba română! Păcat de săracul om! S-a dus atât

de repede! Eu nu i-am cunoscut decât poeziile, dar mi-e tare
dor de el... Făcea cumva parteşi din sufletul meu. Îmi pare rău
că lira lui a încetat să mai cânte! Regret, mai ales, că s-a dus
fără să cunoască despecetluirea tainei celei mari a poporului
român. Căci el, Grigore Vieru, s-a dus din vremea când noi
mai căutam.
După cum ştii, noi, oamenii, căutăm. Căutăm mereu.
De mii de ani căutăm. Şi, căutând, mai şi găsim...
Aşa a fost şi cu Numele Domnului. L-am căutat şi eu,
vreme îndelungată şi, printr-o fericită iluminare, l-am găsit!
Acum însă, este viu şi-şi trăieşte învierea în faţa omenirii
întregi dar, mai ales, în faţa poporului său, cel care l-a ascuns
în chiar inima sa şi, ascunzându-l, la păstrat mii de ani ocrotit
în iubire, până în vremurile deschizătoare de taine ale
generaţiei sfinţilor şi îngerilor de astăzi.
Da, Numele lui Dumnezeu nu s-a pustiit, draga mea.
Mai mult, el nu putea să se piardă pentru că este nemuritor. Şi
nemuritor este şi poporul care i-a păzit nemurirea.

Numele, Numele Domnului.

Iată un cuvânt fără de care nu există însuşi Cuvântul.
Căci tot ce există poartă un nume. Toate lucrurile, întreaga
existenţă este numită pe nume. Şi vechiul şi noul primeşte un
nume. Chiar şi ceea ce încă nu există cu adevărat, fiind doar o
bănuială sau numai o idee ştiinţifică, primeşte un nume. Uite,
particula lui Dumnezeu este mai mult o bănuială decât o
realitate, totuşi se cheamă Bosonul Higgs...
Să nu uităm. La început a fost Cuvântul. Şi Cuvântul a
creat vântul... Cam aşa a fost şi cu actul Creaţiei. La început,
totul a fost numai un gând. Gândul a devenit Cuvânt. Mai apoi,
Cuvântul a început să zboare şi, zburând dinspre nimic înspre
veşnicie, a început să creeze lumea, bucăţică cu bucăţică! Şi,
tot ce era odată creat, căpăta amprenta Numelui. Şi, aşa mai
departe, din nume în nume, universul întreg a primit identitate,
spirit şi trup viu de fiinţă!

- 303 -
Ioan Suciu

Dă-mi voie, draga mea, să te întreb: ce ştii tu despre

Numele Domnului? De fapt, are Domnul un nume? Ori, s-ar
putea ca Cel care a numit toate lucrurile şi fiinţele, El,
singurul în univers, tocmai El, să nu aibă nici un nume? Dar
dacă are, care este cu adevărat Numele Său?
Au cunoscut noile lumi Numele Domnului sau l-a
cunoscut doar vântul şi nemărginirea? Unde este adevărul?
Acum vreo două zile, savanţii de la CERN din Elveţia
au anunţat cea mai mare descoperire din istoria ştiinţei:
aflarea particulei lui Dumnezeu. După cum scriam, şi această
particulă are un nume: Bosonul Higgs... Cum este atunci cu cel
care a creat această particulă? Mai ales că există afirmaţii că
Dumnezeu nici nu poate să aibă un nume! Asta sună aşa, de
parcă noi, oamenii, putem dicta Dumnezeirii ce poate şi ce nu
poate avea şi purta în fiinţa ei!
Să lăsăm un timp întrebările şi să coborâm din nou în
istorie.

...În urmă cu circa 14500 de ani s-a întâmplat un

eveniment deosebit care a schimbat soarta lumii. Vorbim
despre o sărbătoare cum nu a mai visat niciodată Pământul!
Este vorba despre naşterea primilor oameni.
De la începutul istoriei umane, între oameni şi
Dumnezeu s-a creat un raport nou, nemaicunoscut până atunci
decât în lumea animală, acela de tată-copil.
Am spus: tată. Şi am mai spus: copil. Şi unul şi altul a
primit un act de identitate. Copilul a primit, prin botez, un
nume. Tatăl trebuia să fi avut un nume prin botezul eternităţii.
Şi, pentru recunoaştere şi nepierire, acest nume a fost
transferat şi fiului său. Deci, tată şi copil, amândoi s-au putut
adresa şi prezenta unii şi altora prin însăşi numele lor. Şi a
fost bine aşa.
Ceea ce a urmat naşterii oamenilor, este o adevărată
poveste de dragoste. Căci atât Mama cât şi Tatăl, Dumnezeu şi
Dumnezee, întocmai ca şi în familiile de astăzi, şi-au legănat şi

- 304 -
 LER

crescut cu neasemuită dragoste copiii, acest timp înscriindu-se

ca cea mai frumoasă poveste din viaţa Pământului.

În procesul de descifrare a misterului ascuns în

tainicele refrene cu Leru-i Ler, capitol deosebit al tradiţiei
populare româneşti, în mod cu totul paradoxal, cercetarea
etimologică s-a desfăşurat vreme îndelungată, necesitând 2000
de ani până la dezlegarea tainei. Putem spune că misterul a
“dormit” - timp de două milenii - somnul uitării şi al
necunoaşterii. Pare de necrezut, cu atât mai mult, cu cât, an de
an, sărbătorile Crăciunului au reînviat cu stăruinţă viaţa
tainică a colindelor lui Ler, prin producţii culturale de
excepţie.
Primele scânteieri ale adevărului s-au arătat de-abia
prin 1989, când V. Kernbach afirma: „Ler este de fapt un
evident mitologem, iar identificarea cu Dumnezeu sau cu un
împărat fabulos trimite la un mit arhaic, preroman“. Până la
această dată, afirmaţiile oamenilor de cultură şi ale
„specialiştilor“ români, străini de spiritul istoriei, au fost de-a
dreptul halucinante. După ei, cuvântul Ler, fără a fi un nume
propriu, ar proveni din latinescul Alleluia sau Halleluiah, ori
din ardelenescul lèr, cuvânt care, pronunţat cu un è foarte
deschis, aminteşte de pronunţia ungurească şi desemnează
cuptorul din spatele sobei, bun de prăjit carne, cozonac sau
prăjituri!
Studiile recente afirmă clar ideea că Ler este un nume
propriu, venind din timpurile creştinismului timpuriu. Printre
primii care s-au preocupat de misterioasele colinzi, a fost
profesorul, poetul şi filozoful Grigore Albu Gral, astăzi plecat
dintre noi. Acesta, în cadrul seminarelor sale despre
Sermoterapie, afirma cu claritate (prin 2003-2004) : „Ler este
Numele lui Dumnezeu“.

Nemuritoare şi extrem de iubite de colindătorii

întregului spaţiu mioritic, colinzile lui Ler, deşi îmbrăcate în
veşminte tainice, vibrează ca şi în urmă cu miile de ani, în

- 305 -
Ioan Suciu

deplină consonanţă cu credinţa poporului, devenind, asemenea

doinelor, adevărate bijuterii de artă religioasă, literară şi
muzicală, rafinându-se ca cele mai frumoase rugăciuni ale
poporului creştin. În ultimele zile, despecetluită pe deplin,
taina refrenelor din colinzile lui Ler se luminează ca fiind nu
numai o comoară a tradiţiei, ci însăşi Moştenirea de sfinţenie
a poporului român, primită în dar la primul botez al omului pe
Pământ.
Studiul de faţă preia informaţiile poeziilor, legendelor,
miturilor, poveştilor şi colindelor româneşti şi, cercetându-le
cu instrumentul iubirii, le alătură celor primite pe calea
revelaţiei.
Cutezând la abordarea unui mod personal de cercetare,
la atâta vreme de la trecerea în uitare, pot spune că, în
dimensiunea colindelor, timpul a stat pe loc, căci aproape
nimic nu s-a schimbat. Doar generaţiile au curs unele după
altele, lăsând după ele aceeaşi taină nepătrunsă. Cum, în toate
timpurile, educaţia colindelor începea din fragedă pruncie,
putem reînvia amintirile veşnicei tinereţi, în călătoria noastră
spre timpurile de altădată. Dar, şi atunci, la fel ca astăzi,
braţele calde ale mamei au fost primul leagăn şi prima
îmbrăţişare. Şi, în toate epocile, în momentele de duioşie şi de
fericire sublimă, glasul lor duios va fi îngânat aceleaşi cântece
de leagăn şi aceleaşi colinzi. Astfel, încă de pe când omul era
mic-mititel, Pământul ar fi putut auzi, mii de ani la rând,
misterioasele creaţii artistice, ascunzătoare ale tainei celei
sfinte a lui Leru-i Doamne. Acestea ar fi putut suna cam aşa:

Nani, nani, flori de lună,

Prindeţi soarelui cunună
Şi suiţi-o sus pe cer
Pe la curţile lui Ler.
Nani, nani, somn uşor,
Cântă dorul călător,
Îngeri suie şi coboară
Iară Ler prin ceruri zboară.

- 306 -
 LER

În cântecele de leagăn s-au găsit, de bună seamă, pe

lângă dragostea mamei, şi elemente ale identificării părinte-
copil. Aşa a fost atunci - şi la fel este şi în zilele de astăzi -
când mama trăieşte prima ei lecţie de iubire:

Nani, nani, chip de cer,

Dormi sub aripa lui Ler,
Că mama te-o legăna
Şi Domnul te-o apăra...

Nu mă îndoiesc, tot prin cântec a făcut cunoştinţă şi

primul copil, pentru întâiaşi oară, şi cu Numele Tatălui său.
Îmi pot imagina pe Sfânta Maria legănându-şi copiii şi
cântându-le Leru-i Ler!
Găsim aici stabilirea raporturilor fireşti din familia
tipică tuturor timpurilor. Găsim, mai ales, marea taină a vieţii:
cuvântul iubirii.
Cred că nu greşesc atunci când afirm că primul tată al
începuturilor era tot tată, deşi se numea Ler şi era tatăl taţilor!
Şi-atunci, putem crede că, în acei zori-de-ziuă ai omenirii, este
de căutat şi rădăcina tainei Numelui lui Dumnezeu.
Primind spre ştiinţă Numele Tatălui, primii copii ai
lumii au primit şi prima lor moştenire. Erau, astfel, în posesia
unui mijloc de chemare, de identificare, de comunicare şi de
comuniune divină între copii şi părintele lor, comunicare
continuată mai târziu între urmaşii omului şi Dumnezeu. Iată
că astăzi, copilul nu numai că îşi poate striga tatăl dar, chiar şi
primul cuvânt rostit de gura lui, este cuvântul ta-tă.

Existenţa încă în zilele noastre a fenomenului

transferului de informaţii prin intermediul telepatiei este o
relicvă a timpurilor vechi, ale acelor vremuri când
transmiterea gândurilor era o cale normală de comunicare, nu
numai cu Dumnezeu, dar şi între oameni.

- 307 -
Ioan Suciu

Păcat, multe dintre funcţiunile ancestrale ale creierului

uman s-au restrâns sau au pierit cu totul. Totuşi, chiar şi în
această inestimabilă pierdere, Numele Tatălui şi taina lui nu s-
a pierdut nici până astăzi.
Primind taina Numelui, cu porunca să nu-l uite
niciodată şi să-l transmită mai departe prin viu-grai şi prin
limbă-de-moarte, oamenii primeau cea mai mare dovadă de
iubire din partea Tatălui Dumnezeu, însăşi Moştenirea Sa,
lăsată tot prin viu-grai neamului omenesc, odată pentru
totdeauna.
Legea Numelui lui Dumnezeu a fost nu numai prima,
dar şi cea mai importantă lege pe care a primit-o omul trăitor
pe faţa Pământului. Ea trebuia să fie urmată şi ascultată
neîntrerupt, pe parcursul întregii istorii a lumii.
Lege a fost odată şi lege ar trebui să fie şi astăzi, chiar
dacă, de-a lungul timpului, oamenii „au uitat” semnificaţia ei.
Uitând de Numele Domnului, civilizaţia modernă a
înregistrat un fapt catastrofal: o mare parte a omenirii a uitat
nu numai de Numele lui Dumnezeu, ci chiar şi de existenţa
unui Dumnezeu!
Ce s-a întâmplat cu omul de s-a putut ajunge în această
situaţie?

Totul a fost frumos până la marea ruptură a apariţiei

lui Satan. De atunci încoace, cunoscând păcatul şi suferind
lucrarea acestuia, oamenii s-au îndepărtat de lumina divină,
au uitat de Numele Domnului şi şi-au creat noi zei şi alte
obiceiuri, alte legi şi, fiind mereu mai depărtaţi de izvoarele
adevărului, au înlocuit Numele lui Dumnezeu cu alte nume,
după imaginaţia noilor preoţi şi după sugestiile înşelătoare ale
duhurilor Răului. Aşa au apărut alte credinţe şi alţi Dumnezei,
unele popoare numărând zeii cu sutele.
Toată această mişcare de creare a noilor religii a
durat, în mod natural, sute şi mii de ani, ajungându-se în zilele
de astăzi la un haos planetar.

- 308 -
 LER

Răul cel Mare, suportul acestei energii negative, mereu

mai abil, mai înşelător şi mai puternic, a fost însuşi făptuitorul
acestei lucrări de alienare a omului şi de înceţoşare a minţilor
sale. Tot el a fost şi izvorul infernal din care s-a adăpat
lucrarea! La urmă, străini cu totul de rădăcinile lor, oamenii s-
au îndepărtat de centrul sfânt al vieţii, pierzând pe de-a-
ntregul drumul cel drept şi lumina izvorâtoare din credinţa cea
adevărată. Astfel, odată cu afirmarea lui Satan în lumea
omenească, omul, căzut prizonier în cercul infernal al lumii
sale, a căzut şi rob al ideilor sale nefaste.
„Îi voi despărţi pe oameni de însuşi părintele lor!” şi-a
zis Satan. Şi a reuşit acest pas.
Pierzându-şi credinţa şi posibilitatea contactului
telepatic cu părintele său ceresc, omul a rămas orfan, fără de
tată şi fără de mamă, sortit vieţii păcatului, viciului şi bolii,
pierzaniei şi morţii timpurii, pradă uşoară a monştrilor
infernului, într-o lume ostilă, stăpânită şi controlată doar de
către puterile acestora.
Toate aceste lucruri au deja o vechime. Au trecut anii,
sutele şi miile de ani de când omul şi-a pierdut rădăcinile sale.
Odată începută, dezrădăcinarea sa a continuat şi nu s-a oprit
nici până în zilele noastre!
Inevitabil, odată cu pierderea credinţei în Dumnezeu, a
început şi fenomenul de pierdere a cultului şi amintirii
strămoşilor, totul trecând într-o mare şi neagră uitare. A
apărut uitarea a tot ceea ce a fost odată şi acceptarea
fantasmelor înşelătoare ale unui prezent iluzoriu. Această
viaţă, fără de temei şi fără de puritate, nu era altceva decât
alunecarea în patima păcatelor şi a suferinţelor şi căderea în
monstruozitatea trăirii alături de Satan.
Expresia şi definirea cea mai cruntă a acestei stări s-a
concretizat în omorârea Fiului lui Dumnezeu, în programul
infernal al Apocalipsei lui Ioan şi în crearea haosului modern
şi continuu la nivel mondial.
Haosul însă, odată creat, a lucrat mai departe.

- 309 -
Ioan Suciu

Din haos s-a născut lumea de astăzi, împreună cu

popoarele ce se mişcă debusolate şi fără de nici un viitor,
trăind în păcat şi în perfecta conştiinţă a păcatului.
Din haos s-au născut demonii şi duhurile malefice ce
aleargă să înghită ţări şi popoare întregi, împreună cu
sufletele fiinţelor umane.
Din haos şi din lucrare diabolică s-a născut monstrul
vrajbei, cel ce a aruncat ura între oameni, ridicându-i pe unii
contra altora şi părăsindu-i în ceaţa miilor de credinţe şi de
religii pământene.
Din haos s-a născut societatea capitalistă şi filozofia
sistemului. Aceasta l-a transformat pe om într-un animal
feroce, mereu în luptă contra altor oameni, mai mult, a făcut
din el un lup sângeros, trăitor într-o lume de lupi sângeroşi.
Haosul este lipsa cunoaşterii Numelui lui Dumnezeu.
Haosul este inocularea spiritului urii între oameni.
Haosul este viaţa trăită în păcat.
Haosul este lipsa luminii celeste.
Haosul este lipsa iubirii lui Dumnezeu.
Haosul este anticamera morţii eterne.

Draga mea, aş dori să-ţi spun câteva cuvinte şi despre

poporul Vechiului Testament.
Pe lângă religiile Orientului, cele care aduc închinare
în faţa nenumăraţilor zei, a dăinuit până astăzi şi religia
poporului evreu. Acesta, crezător într-un singur Dumnezeu,
Creatorul Universului, a cunoscut şi el, cândva, viaţa de
sfinţenie şi Numele Domnului.
Desigur, îţi pui întrebarea, cum se face că, poporul
care credea în Dumnezeu a ajuns ca, în sfintele sale scripturi
să nu mai amintească de primul element al relaţiei Tată-Fiu,
adică de însuşi Numele Dumnezeului-Tată?
Cum s-a ajuns ca întreaga credinţă creştino-iudaică să
se bazeze pe mărturia îndoielnică a lui Moise, cel care, dintr-
un rug de foc, ar fi auzit vocea cuiva, definindu-se ca „Eu sunt
cel ce sunt”? Cine era însă, cu certitudine, acea voce din rugul

- 310 -
 LER

de foc, nici Moise nu poate afirma cu tărie! Căci, necunoscutul

din rugul de foc nu i-a vorbit clar, nu i s-a arătat şi nu s-a
identificat!
Din analizele şi informaţiile noastre, aflăm că, din
păcate, poporul Israel l-a părăsit destul de curând pe
adevăratul Dumnezeu, închinându-se celui autodefinit ca „Eu
sunt cel ce sunt”, afirmaţie transformată într-un nume, YHWH,
citit sau tradus mai târziu prin numele Yahve.
Adevărul este că Dumnezeul Vechiului Testament
refuză să-şi spună numele. Oare de ce? De ce vorbitorul nu i s-
a identificat lui Moise? Este normal să punem această
întrebare când acceptăm probabilitatea ca cel din rugul de foc
să nu fi fost Dumnezeu, ci altcineva. Dar cine? Cine ar fi putut
să se substituie Marelui Domn, Tată şi Creator? Şi cine ar fi
avut interesul să o facă?
Afirmaţia celui ce s-ar fi autodefinit ca „Eu sunt cel ce
sunt”, aceea că el însuşi ar fi fost zeul suprem, nu există
nicăieri în Biblie! Şi este bine că nu există! De altfel, nici Iisus
Hristos nu a propovăduit această învăţătură!
Aici, se pune, totuşi, o nouă întrebare: oare de ce nu a
rămas de la Iisus Hristos şi o certificare scrisă a Numelui lui
Dumnezeu? Fără de îndoială, Iisus l-a cunoscut. Rămâne doar
ipoteza că documentele vorbitoare despre adevăratul Nume al
Domnului au fost fie modificate, fie distruse, asemenea altor
mii de acte, „altfel” vorbitoare decât vechile scrieri iudaice!

În ultimul timp, studiind mai cu atenţie afirmaţiile şi

datele de care dispunem, putem semnala prezenţa, cândva, în
cer şi pe Pământ, a unui înger cu nume asemănător celui din
vechile scrieri iudaice, Yohve. Din informaţiile noastre, acesta
nu era altul decât îngerul căzut, devenit Satan, demonul
infernului!
Veţi spune, desigur, câte afirmaţii, atâtea speculaţii!
Dar, dacă analiza noastră este corectă, oricine îşi
poate da seama de monstruozitatea în care a căzut omul care,
în loc să îl cheme pe nume pe bunul Dumnezeu, îl strigă pe

- 311 -
Ioan Suciu

însuşi geniul răului! Numai ideea în sine şi este

înspăimântătoare!
Astăzi, este sigur, trăim într-o istorie infernală!
Din cele expuse, se vede o ingerinţă gravă a
infernalului nu numai în haosul religiilor, ci în însăşi fiinţa
scrierileor considerate, chiar şi de către creştini, sfinte! De
altfel, efectele unui act infernal nu pot fi decât tot infernale!
Iată unde poate duce pierderea unui nume!
Iată unde poate duce pierderea unui nume, atunci când
„acest nume” este însuşi Numele Domnului!
Păcat, boală, chin, viaţă stricată, rătăcire,
degringoladă şi haos planetar, tulburarea vieţii şi moartea a
milioane şi milioane de morţi nevinovaţi, seceraţi de puterile
răului de-a lungul istoriei scrise de la potop încoace!

Dată fiind situaţia relatată, repet întrebarea-cheie:

La cine ne rugăm noi, astăzi?! Pe cine strigăm în ajutor
când suntem la grea încercare? Cui îi împărtăşim gândurile,
durerile şi dorinţele noastre? De la cine aşteptăm ajutorul,
iertarea, iubirea şi mântuirea?
Această întrebare are, de fapt, un răspuns clar, când ne
gândim la taina Învierii. Singura certitudine reală rămâne
Iisus Hristos!
Singura carte cu adevărat vorbitoare despre importanţa
Numelui Domnului rămâne Noul Testament: „Oricine va
chema Numele Domnului se va mântui.” (Romani, 10:13)
Frumos şi clar. Rămâne, totuşi, aceeaşi întrebare:
Care este Numele Său? De ce Scriptura nu ne dă,
negru pe alb, Numele Domnului?
Desigur, este greu de înţeles şi greu de explicat, fără
nici o dovadă. Dar, oare, nu avem, într-adevăr, nici o dovadă a
Numelui Domnului?

Cred că toată lumea este de acord când spun că, atunci

când adevăratul Nume al Domnului s-a pierdut şi adevăratul
Dumnezeu s-a pierdut!

- 312 -
 LER

Satan nu a dormit. Omenirea de astăzi nu mai are nici o

dovadă în scris care să poată proba Adevărul. Totul s-a
pierdut sau a fost distrus cu reavoinţă! Mai poate rămâne doar
o speranţă, şi anume, aceea ca cercetările viitoare ale
documentelor secrete din biblioteca Vaticanului să poată
aduce, cândva, o nouă rază de soare!
Altfel gândind, mă întreb, însă, mereu:
Ştiind că Numele Domnului este nemuritor, nu mai
există oare nici o şansă pentru aflarea Adevărului? Oare,
înafara certificării scrise, memoria popoarelor nu a mai
păstrat, în vreo altă formă, nici o fărâmiţă din adevărul
începuturilor?
În sinceritatea mea de creştin, am crezut întotdeauna în
nemurirea Numelui lui Dumnezeu. Şi, deşi nu puteam dovedi
nimic, mă gândeam că, undeva, ascuns într-o mare taină,
trebuie să se găsească şi răspunsul la această întrebare. Dar
unde? Totul rămânea în ceaţă.
Cândva, călătorind pe drumurile Europei, puterea lui
Dumnezeu risipise, în chip cu totul miraculos, chiar şi valurile
de ceaţă din drumurile mele! Oare nu ar fi putut-o risipi şi pe
aceea care acoperea acest mister?
Mă rugam Sfintei Maria pentru luminarea căutărilor
mele, mă rugam şi aşteptam un semn de la Dumnezeu. Şi, pe
scara de lumină, veni şi semnalul mult aşteptat!

Astăzi, când ceţurile s-au ridicat, cred cu convingere că

şi prin ceaţă te poate conduce lumina lui Dumnezeu! Şi, mai
cred că însuşi Numele Domnului poate fi acea lumină
călăuzitoare prin negura de nepătruns.
Un ajutor mare a fost cel care a risipit întunericul
neştiinţei. Era mesajul primit de la Dumnezeu: „Caută în
tainiţele tradiţiilor poporului român!”
Am căutat pe drumul nou arătat. Revelaţia divină a fost
ca o exlpozie de lumină.
Era sărbătoarea Crăciunului. Românii, urmând tradiţii
milenare, o celebrau cu mic şi mare, prin cântarea colindelor.

- 313 -
Ioan Suciu

La facultatea de Teologie din Sibiu se anunţase Concertul de

Crăciun. Am luat programul colindelor şi l-am citit. Primul
titlu mi-a sărit în ochi: „Lerui Ler”. Cum aveam şi notele
colinzii, am început să studiez textul şi melodia.
La citirea cuvintelor „Lerui Doamne”, m-a oprit un
glas: „Nu citi Lerui Doamne! Citeşte Leru-i Doamne!”
Am pus liniuţa şi m-am minunat. O scânteiere mi-a
străpuns capul, pe când fiinţa-mi întreagă era cuprinsă de-o
lumină lucitoare ca lumina cea de soare!

În acest moment doresc să fac o paranteză.

De Crăciun colindam mereu, an de an, încă din fragedă
pruncie. Colindam precum poporul întreg colinda. Mama,
bunicul şi mama-bătrână m-au învăţat primele colinzi cu Leru-
i Ler. Cred că şi lor le datorez credinţa şi puterea descifrării
acestei taine.
Astăzi însă, în această zi de neuitat de la Sibiu, sfinţenia
tradiţiei româneşti mi s-a părut o flacără vie şi clar-vorbitoare.
Căci cartea tradiţiei este nu numai o colecţie de poezii, de
basme, de obiceiuri şi de legende, ci însăşi cartea de căpătâi a
neamului, păstrată neschimbată din timpuri imemoriale, încă
de la Naşterea Dintâi a omului pe Pământ! În ea, alături de o
multitudine de ştiri despre viaţa, istoria şi sufletul omului,
geniul popular ne dăruieşte, ascuns într-o cămaşă de taină, un
nume cu rezonanţe nemaiîntâlnite în cultura altui popor.
Vorbim aici despre Marea Moştenire a lui Dumnezeu lăsată
poporului său.
Prin tradiţia sa, poporul român a memorat şi a
transmis generaţiilor viitoare, nestricată şi neschimbată, însăşi
taina cea mare a lui Dumnezeu, taina Numelui Său. Statornic
în credinţă, românii au apărat Legea din străbuni şi taina
Moştenirii sale, devenind pe bună dreptate moştenitorii ei de
taină.
Când scriu aceste cuvinte, sunt convins că poporul
român a fost ales să fie trup al Numelui lui Dumnezeu. Căci ei
nu uită niciodată ca, la cea mai mare sărbătoare a anului, să

- 314 -
 LER

onoreze prin colindele lor tradiţia milenară, vestind un nume şi

calitatea deţinătorului acestui nume: Leru-i Ler şi Leru-i
Doamne.
După cum însăşi învăţătura teologică ne spune,
credinţa creştină românească se sprijină nu numai pe cele
câteva documente creştine existente, ci şi pe Sfânta Tradiţie.
Astăzi, Sfânta Tradiţie, păstrătoarea Moştenirii lui
Dumnezeu, venind din adâncurile istoriei, se deschide
întregului popor, din ţară şi din străinătate, odată cu
celebrarea fiecărei sărbători a Crăciunului, când mic şi mare
se alătură rugăciunilor Marelui Ler-Împărat.
Poate fi acesta Adevărul?
Poate fi poporul român binecuvântat prin însăşi
păstrarea Numelui Cel Viu?
Poate fi poporul acesta, cel „care a trăit în întuneric”
însuşi poporul care „va vedea o lumină mare” ?
Pot fi luminiţele întrezărite astăzi, raze din chiar
lumina aceasta?
Să intrăm încă puţin în istorie.

...Despre Dacia şi despre timpurile vechi ale neamului

se cunosc puţine lucruri. Şi despre credinţa ei nu se ştie prea
mult.
Cucerirea romană a distrus sau a dus la Roma tot ceea
ce amintea despre viaţa şi credinţa acestui atât de vechi popor.
Ceea ce a mai rămas şi s-a arătat din nou ochilor omeneşti, a
fost preluat de ceilalţi stăpânitori - iar aceştia au fost destui! -
şi dus în lumea întreagă.
Din sudoarea acestui popor şi din bogăţiile sale s-au
pus bazele civilizaţiilor moderne ale Romei, Vienei,
Budapestei, Moscovei... Iar lista poate continua cu o menţiune
specială pentru turci! Să nu-i uităm nici pe ruşi, cei care nici
până astăzi nu au restituit românilor valorile naţionale şi
Tezaurul Ţării!

- 315 -
Ioan Suciu

Să nu uităm, ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă încă

în România, unde presiunea satanică este de proporţii
apocaliptice, este lucrarea de distrugere a Rămăşiţei poporului
lui Dumnezeu! Este fără de îndoială că, în ultimii ani, lucrarea
duhurilor şi a demonilor lui Satan a crescut în intensitate pe
toate continentele dar, într-un mod copleşitor, în România.
Mă întreb: există oare vre-un motiv care a dus la
ascuţirea atacurilor satanice împotriva României?
Da, există! Căci există cineva care doreşte pieirea
acestei ţări şi a acestui neam! Acest duşman este Satan. De
aceea şi atacurile acestuia împotriva românilor sunt de
neegalat şi fără de oprire.
Nu uitaţi, aşa, deodată şi fără de judecată, „noi” l-am
omorât pe Ceauşescu. Mai apoi, milioane de români şi-au
părăsit, pentru prima oară în istorie, ţara. Cei rămaşi acasă
de-abia mai trăiesc de pe azi pe mâine.
Nivelul mortalităţii infantile, al hoţiei şi al corupţiei,
dusă până la familiile conducătoare, este cel mai mare din
Comunitatea Europeană.
În toate ţările lumii, poporul român a ajuns să fie privit
cu ură şi cu dispreţ. Ziarele şi mediile Occidentului fac praf
societatea românească în tot ceea ce o caracterizează.
Nici o ţară din lume nu mai apără valorile românimii -
ba se prefac cu toţii că le-au uitat!
Cultura şi civilizaţia românească este, totuşi, prezentă
şi apreciată, chiar dacă în tăcere, în lumea întreagă. Contra
României s-a creat un curent fals de antipatie şi de ură
adevărată, în timp ce milioane de buni români fac cinste
ţărilor care i-au primit, în timp ce zeci de mii de doctori de
prestigiu şi de asistente medicale, de ingineri, de specialişti în
computere, de constructori şi de artişti din toate specialităţile,
fac fala civilizaţiilor străine!
În contratext, iată câteva noutăţi româneşti de ultimă
oră: ţiganii României şi ai Bulgariei sperie guvernele străine,
mai ales pe cele de la Berlin, Londra şi Bruxelles, politicienii
europeni strigă împotriva lor şi opresc libera trecere şi

- 316 -
 LER

circulaţia bulgarilor şi a românilor în spaţiul Schengen,

exporturile româneşti sunt boicotate, 7,5 milioane de români l-
au dat jos pe preşedintele Băsescu, în timp ce acesta refuză să
accepte referendumul, blocând viaţa normală a ţării cu un
sistem corupt de justiţie şi de administraţie.
În acelaşi context al nenorocirilor, mediile de ştiri ale
ţării anunţă zilnic catastrofe, crime, accidente, sinucideri,
morţi nevinovaţi.
Astăzi s-a anunţat destrămarea unei bande de proxeneţi
care a vândut Occidentului peste 200 de copii români,
nenorocindu-i şi silindu-i la prostituţie, un copil român de
numai cinci ani a fost otrăvit în Italia cu o ciocolată, sute de
românce fac prostituţie în marile oraşe occidentale - printre
ele chiar şi sportive medaliate la Olimpiadă!
Alte ştiri fierbinţi: ungurii şi secuii din Transilvania cer
autonomie, un parlamentar englez strigă în forumul european
că România şi Bulgaria nu trebuiau primite în Comunitatea
Europeană, propune interzicerea circulaţiei cetăţenilor lor
prin Europa şi cheamă ţările Consiliului Europei să nu mai
facă nici o uniune politică cu aceste ţări!
Rău, foarte rău! Dar, zic unii, se poate şi mai rău!
Aşa este, atunci când ai căzut pe panta răului şi răul
vine din chiar facerea lucrărilor infernale, chiar şi răul
apocaliptic este posibil!

Astăzi, trăind fără de Dumnezeu, în lumea stricată a

păcatului civilizaţiilor moderne capitaliste, realizăm că omul,
ca o culme a nebuniei sale, l-a omorât iarăşi pe Fiul lui
Dumnezeu!

Astăzi ne întrebăm şi pe bună dreptate:

Oare, uitat în pulberea timpului şi murdărit în
conflictul cu monstruozităţile satanice, s-a prăpădit şi ultima
scânteie a Dumnezeirii, izvorul primordial al sfinţeniei cereşti?
Cunoscând realităţile mondiale cotidiene, ar putea fi:
Da, pe Dumnezeu l-am pierdut de tot!

- 317 -
Ioan Suciu

Cunoscând însă cultura şi credinţa românilor - da,

tocmai a românilor! - putem afirma cu certitudine: Nu! Nici pe
Dumnezeu şi nici Numele Său nu l-am pierdut. El trăieşte
nemuritor în însăşi inima poporului Său! Această inimă mare
este Sfânta Tradiţie. Mai precis, putem spune că această
tradiţie nu a murit, ci mai trăieşte încă, pentru că este cu
adevărat sfântă şi nemuritoare!
Păcat doar că această minune există doar în amintirea
unui singur popor! Acolo, în sânul românilor, Numele
Domnului trăieşte tăinuit, ascuns în haina credinţelor
populare. Dar, chiar şi aşa, trăind o viaţă secretă, existenţa
unei flăcărui încă vii, este binefăcătoare! Căci, din această
flăcăruie se va aprinde odată o mare vâlvătaie!

În acest punct al povestirii, cred că a sosit momentul să

afirmăm cu îndrăzneală:
Poporul român şi-a descoperit, într-adevăr,
Moştenirea! Este vorba despre o bogăţie inestimabilă, cu
neputinţă de evaluat în aur şi în pietre scumpe. Este vorba
despre însăşi Tezaurul lui Dumnezeu lăsat oamenilor
Pământului!
Iată cum, în acest timp al unor puternice atacuri
infernale, Moştenirea lui Dumnezeu aduce din tainiţele
timpului un cuvânt viu, de o frumuseţe neînchipuită.
Tezaurul românilor a dăinuit în adâncul inimii, al
sufletului şi istoriei românilor, rezistând vitregiei tuturor
vremurilor şi tuturor nenorocirilor acestui popor. Iar dacă
tradiţia lui Ler mai este încă trăitoare şi astăzi, cu siguranţă că
a trăit şi a fost cunoscută şi de către poporul cel vechi al ţării
de ieri, de către locuitorii Daciei!
Şi, chiar aşa a fost, aflăm prin taina Cuvântului lui
Dumnezeu: până acum 2000 de ani, dacii cunoșteau
adevăratul Nume al Domnului! Până la apariţia creştinismului
- şi sute de ani mai încoace - peste tot perimetrul de la Carpaţi,
Dunăre şi Mare, împăratul cel mare, Ler, numele său şi
credinţa în el a rămas mereu vie în practica populară. Această

- 318 -
 LER

realitate aruncă o lumină cu totul nouă asupra credinţelor

vechilor popoare şi asupra creştinismului timpuriu, cel care, în
privinţa românilor, ne apare ca venind din chiar începuturile
neamului omenesc.
Mai târziu, prin naşterea şi prin credinţa sa, Iisus a
sfinţit neamul traco-geto-dacic, ducând poporului Israel -
căzut în viciul răului şi al stăpânirii demonice! - şi lumii
întregi, învăţătura despre minunea Învierii!
Păcat că multe dovezi referitoare la viaţa şi la faptele
Mântuitorului au pierit în focul ignoranţei, al răutăţii şi al urii
începutului de mileniu creştin, arse de către chiar propagatorii
credinţei sale!
Dar, chiar şi aşa, trăind în doar cele patru scripturi
păstrate, Iisus, prin întreaga sa viaţă, prin propovăduirea
Evangheliei Iubirii, prin numele său de om şi de Dumnezeu şi,
mai ales, prin Învierea Sa, a refăcut legătura cu Dumnezeirea
Tatălui ceresc, aducând un leac omenirii bolnave şi dăruindu-i
Salvarea şi Mântuirea.
Marea minune înfăptuită de Iisus a fost stabilirea, prin
el însuşi, a unei noi şi directe legături cu Tatăl şi crearea unei
noi posibilităţii de vieţuire, de comunicare şi de comuniune
personală cu Creatorul Lumii.
Lucrul cel mai important este că Iisus a dăruit omului,
fapt asemănător şi în taina credinţei vechilor daci,
posibilitatea iertării păcatelor, reînceperea vieţii din stare de
curăţenie şi intrarea în sfinţenie şi în mântuire.
Fapt cu totul nou, creştinismul Mântuitorului aduce
alăturarea Mamei la Sfânta Familie. Această alăturare nu este
întâmplătoare, ştiind că aşezarea Sfintei Maria alături de
Marele Ler este firească, întrucât alături de El stă din
eternitate!
Astăzi putem afirma cu tărie: Sfânta Maria face parte
din Sfânta Pătrime, taină ce se deschide lumii creştine şi prin
cuvintele acestei cărţi.

- 319 -
Ioan Suciu

Cât despre starea altor taine, a sosit timpul

despecetluirii multora dintre ele. Printre acestea este şi aceea
a Revenirii Mântuitorului.
În acest context, putem afirma din nou, cu aceeaşi
îndrăzneală: Revenirea Mântuitorului a sunat în chiar zilele
noastre!
În zilele trecute, prin lume a început să circule o pagină
cu un text vechi de 1200 de ani, scris în limba coptă. Textul
afirmă că Iisus ar fi putut să scape în orice moment de
asupritorii săi şi chiar şi de cumplita sa moarte, dat fiind faptul
că poseda puterea de a se face nevăzut şi chiar de a-şi schimba
forma, după dorinţa sa!
Textul, venind în acest timp al marilor descoperiri,
completează datele despre viaţa lui Iisus, pare a fi autentic şi
clar vorbitor despre facultăţile supranaturale reale ale
Mântuitorului...

Cu permisiunea dumneavoastră, să revenim câteva

clipe în spaţiul mioritic. Aici, un popor sărac dar cu geniu
divin şi cu credinţă nestrămutată, a creat o civilizaţie cu totul
deosebită faţă de toate celelalte popoare ale lumii, diferită
chiar şi faţă de aceea a popoarelor învecinate. Secretul acestei
civilizaţii stă în primul rând în Moştenirea ancestrală şi în
tăria credinţei, cu totul fără seamăn, a acestui popor. Şi, mai
ales, este în legătură cu credinţa în Marele Ler, vechiul şi
marele zeu al poporului român dintotdeauna, căci despre el
este vorba!

Nenumăraţi oameni de cultură s-au preocupat de-a

lungul timpului de descifrarea tainei cuvântului Ler si a
misteriosului refren Leru-i Ler, Leru-i Doamne şi Hai linu-i
Leru-i Doamne! cu o eflorescenţă de variante întâlnite pe tot
cuprinsul românimii. Străduinţa savanţilor este lăudabilă,
rezultatul fiind, din păcate, departe de adevăr! Respect
cunoştinţele, teoriile şi punctul de vedere al tuturora. Respect
şi punctul de vedere al Vechiului Testament, dar iubesc mai

- 320 -
 LER

mult adevărul. Iar acest adevăr ni-l vorbeşte desluşit însăşi

limba română.
Leru-i Doamne face parte din viaţa de ieri, de azi şi de
mâine a poporului român. De aceea, îmi permit să decopertez
o mare taină, ascunsă de milenii în conştiinţa tradiţiei
populare, convins că a sosit ceasul acestei arătări.
Amintirile cele vechi ale urmaşilor traco-geto-dacilor şi
ale tradiţiei folclorului nostru, într-un glas cu cunoştinţele
dăruite prin Cuvântul lui Dumnezeu, ne vorbesc despre
existenţa veche de mii de ani a numelui viu Ler, înconjurat de o
adâncă şi nedezlegată enigmă.
Misterioasele formule ale acestui refren, citite corect şi
înţelese cu sufletul, conţin - sub vălul misterului – o
nemaipomenită informaţie. Cine citeşte cu inima, poate, deja,
înţelege:
„Hai Leru-i Doamne!”
„Leru-i Ler!”
„Hai Ler!”
„Leru-i Doamne!”
„Hai linu-i Leru-i Doamne!”
Aţi sesizat misterul?
Din formulele scrise mai sus, orice om de bună credinţă
îşi poate da seama ce încărcătură poartă aceste cuvinte
tainice.
Deseori, în călătoriile mele prin ţară, egal că mă aflam
pe Someş, pe Mureş, pe Dâmboviţa sau pe Târnave, am
remarcat felul cu totul delicat în care mamele îşi ainstruiau
copiii în tainele credinţei. Astfel, arătându-le o icoană a
mântuitorului, explicaţia era mereu aceeaşi: „Aici, în icoană,
este Doamne-Doamne!” Aşa am aflat că, în tradiţia populară,
Doamne-Doamne este Marele Dumnezeu! În mod natural, în
acest moment taina poate fi descifrată: Ler este Doamne-
Doamne! Ler este Moştenirea tainică a credinţei creştine
primare a poporului român. Ler este însuşi Numele dintru
Începuturi al Domnului!

- 321 -
Ioan Suciu

Leru-i Doamne Ler! Refren tainic ce leagă trecutul cu

prezentul şi istoria precreştină cu cea creştină, formula tainică
reuşeste să fie o punte între zilele de ieri şi de astăzi, între
timpurile Ţării Raiului şi cele ale Judecăţii de Apoi.
În urmă cu câţiva ani, căutând colindele lui Ler, am
fost de-a dreptul uluit ascultând corul unei mănăstiri
româneşti, colindând un refren de o sfinţenie rară:

„Hai Ler!
Leru-i Doamne,
Leru-i, Leru-i Leru-i Doamne,
Leru-i Leru-i Leru-i Doamne!
Leru-i Ler!”

În cariera mea de slujitor al artelor interpretative, am

cunoscut şi cântat creaţii din repertoriul popular, clasic şi
modern, de o frumuseţe şi o calitate artistică remarcabilă.
Nimic, însă, nu am găsit mai sfânt, mai curat şi mai elevat, mai
emoţionant şi mai minunat decât nemuritoarele colinde ale lui
Ler-Împărat. Mărturisesc, şi astăzi, pe când le ascult sau le
interpretez, din ochi îmi curg şiroaie de lacrimi. Sfinţenia pare
atât de mare, încât am senzaţia că, laolaltă cu noi,
colindătorii, cântă şi plâng până şi îngerii din cer!
Colindele sunt entităţi vii. Ele m-au legănat, m-au
format ca om şi ca artist, mi-au sfinţit viaţa şi sufletul. Pot
mărturisi, colindele - şi Dumnezeul care trăieşte în ele - m-au
luminat şi mi-au salvat sufletul căzut în păcatul rătăcirilor
satanice. Desigur, întregul adevăr l-am intuit şi, mai apoi,
cercetat, cu mult mai târziu, doar atunci când am înţeles că
„Leru-i Ler”, „Leru-i Doamne", "Leru-i Domn", "Lero-i
Domn", „Hai, linu-i Leru-i Doamne”- şi toate celelalte
variante misterioase ale acestei formule singulare - clarifică,
de fapt, într-un mod simplu şi minunat, specific culturii
româneşti, o mare şi nemaipomenită sfinţenie, ascunsă sub
vălurile nemuritoarei taine.

- 322 -
 LER

Din frunzişul variantelor vorbitoare despre Ler, am

ales fragmentele de mai jos, pe care aş vrea să vi le prezint aşa
cum le-am auzit şi eu, în toată frumuseţea lor deosebită,
melodică şi poetică:

Izvor, izvoraşu,
Izvor, izvoraşu,
Hai, linu-i Leru-i Doamne!
De-ai fi grăitoriu
Cum eşti mergătoriu,
Cum eşti mergătoriu,
Hai, linu-i Leru-i Doamne!
Io te-aş întreba:
N-ai văzut cumva,
N-ai văzut cumva,
Hai, linu-i Leru-i Doamne!
Cum venau cântând
Îngeri pă pământ,
Îngeri pă pământ,
Hai, linu-i Leru-i Doamne!
Dumnezău din cer,
Leru-i Doamne Ler,
Leru-i Doamne Ler,
Hai, linu-i Leru-i Doamne!

sau:

Sus pe cerul înstelat

Mândră stea s-a arătat
Şi cu flori de măr in mână
Se coboară peste stână
Îngerii cântând din cer:
Ler, Doamne Ler

sau:

- 323 -
Ioan Suciu

Pe cel câmp verde-nflorit,

Holerunda Lerul Doamne,
Paşte-mi o turmă de oi,
Holerunda Lerul Doamne,
Dar la oi cine-mi şădea...
Şădea-mi Zăul Dumnezău
Şi-mi şădea pe-un bucimaş,
Şi-mi zicea-ntr-un fluieraş,
Cum îmi zice, oi îmi strânge,
Cum îmi trage, oi întoarce."

sau:

"Întorcu-să-ntorcu,
Întorcu-să-ntorcu,
Hai linu-i Leru-i Doamne!
Trei păcurărei
L-o turmă de miei,
L-o turmă de miei,
Ş-ai linu-i Leru-i Doamne!"
(Folclor din Ardeal)

sau:

"Cerul şi-a deschis soborul

Leru-i Doamne Ler,
Au pornit cu pluguşorul
Îngerii din cer."
(Radu Gyr)

Deci Ler Domnul, acelaşi cu Ler-Împărat, a existat şi a

trăit, cândva, într-adevăr, împreună cu oamenii pe Pământ!
Să nu uităm, o legendă spune că, plecând într-o noapte
de la Dunăre, Domnul de Rouă a călărit înspre Curţile lui Ler-
Împărat şi a mers aşa, până în zorii zilei. Atunci, razele
soarelui l-au topit, prefăcându-l într-un râuşor.

- 324 -
 LER

Exemplele pot continua mai departe.

Remarcabil este că poporul român, deşi astăzi pare să-i
fi uitat semnificaţia, a cunoscut pe vremuri Numele cel vechi şi
adevărat al Domnului, l-a onorat, l-a cinstit, l-a sfinţit, l-a
rugat, l-a cântat - şi-l mai cântă şi astăzi! - în poveştile şi-n
colindele sale nemuritoare.
După cum se înţelege şi din frânturile prezentate,
„Doamne Ler”este Domnul Ler, Marele Dumnezeu!

Îmi permit să atrag atenţia asupra expresiei "Leru-i

Doamne", în acest fel scrisă. După ştiinţa limbii române - şi
după ortografia folosită - "Leru-i (-i = îi, este) Doamne",
chiar şi un copil de şcoală poate înţelege că Leru-i Doamne
nu poate însemna altceva decât că "Ler este Doamne, adică
Dumnezeu!" Dificultatea înţelegerii acestei expresii este ca şi
povestea cu oul lui Columb: lipsea doar liniuţa între Leru şi i,
pentru a descifra întreaga ecuaţie!
Mărturisesc, şi eu am pierdut destulă vreme până să
pricep că poporul român nu glumeşte cu cuvintele, mai ales în
domeniul tradiţiei. Şi, mai ştiu, chiar şi din familie, de la
bătrânii noştri, despre existenţa legii ca întreaga bogăţie
spirituală, aşa-zisa Moştenire, să fie transmisă prin viu-grai,
din generaţie în generaţie, aşa cum este ea, fără de adaosuri şi
fără de schimbări, până când va veni vremea ca ea să fie
înţeleasă, apreciată şi interpretată cum se cuvine. Mă bucur că
acel timp a sosit şi sfinţenia a fost luminată!
Ceea ce mă miră într-un mod cu totul deosebit, este
eşecul marilor personalităţi care s-au preocupat în zadar de
descifrarea acestei taine. Probabil că aşa a fost Voia
Domnului.

Vorbind despre spiritualitatea românească, trebuie să

afirm respectul pe care îl am pentru credinţa nemuritoare a
săracilor români, aceia care, cu tot amarul vieţii lor, niciodată
nu şi-au pierdut credinţa în Dumnezeul străbunilor. Cât despre
Numele Lui, românii nu au renunţat niciodată să-l viseze, să-l

- 325 -
Ioan Suciu

şoptească, să-l povestească, să-l cânte şi să-l legene cu iubire

şi pietate şi, prin el, să-l cinstească până la adoraţie pe Marele
Dumnezeu al cerurilor şi pământurilor toate.
Slavă Domnului, chiar dacă cel material a fost furat,
tezaurul spiritual al românilor nu s-a pierdut! Şi cinste
bunicilor şi străbunicilor noştri care au păstrat tradiţia curată
şi nestricată! Căci iată, astăzi, din ea a reînviat viu şi
strălucitor ca soarele, Numele Domnului!
Iar dacă misterul lui Leru-i Doamne a fost dezvăluit,
este pentru că acolo, în inima lor, românii nu şi-au pus
niciodată întrebarea ce este cu Leru-i Ler. Ei l-au primit
cândva în dar şi, după lege, l-au păstrat cu iubire, ca pe o
adevărată sfinţenie ce era, şi l-au cântat cu credinţă nepoţilor
şi strănepoţilor, convinşi fiind că ştiau bătrânii ce ştiau! Şi,
mai ştiau bătrânii şi că, odată, cândva, poporul creştin a
primit o moştenire. În credinţa existenţei unei moştenirii
tainice au crezut cu toţii, deşi nu o cunoşteau şi nu au văzut-o
niciodată. Căci, după lege, au crezut în tradiţiile părinteşti şi
au respectat cuvântul străbunilor.
Conform cuvântului Legii Omeniei, păstrat încă viu în
viaţa de la ţară, tot ceea ce venea din străbuni era sfinţenie.
Slavă Domnului, aşa a fost şi cu credinţa în poveştile, în
legendele, în cântecele şi în colindele cu Leru-i Ler!
În aceeaşi credinţă din bătrâni, mare şi neschimbabilă,
a stat şi tăria neamului nostru care, trecând prin vremurile
tulburi, nu şi-a pierdut nici fiinţa naţională şi nici comorile
tradiţiei populare.
România pierdut Tezaurul Ţării, furat de ruşi, dar a
câştigat cea mai mare comoară: Numele lui Dumnezeu! De
aceea, chiar şi în vremurile de restrişte, credinţa neamului a
păstrat poporul împreună şi l-a adus până în zilele vorbitoare
despre Reînvierea Moştenirii lui Dumnezeu pe Pământ.

„Hai, Leru-i Ler! Hai, linu-i Leru-i Doamne!” Iată

refrenul misterios, astăzi mai mult decât ieri, când românii îl
cântă în colindă, dar îl şi plâng cu evlavie, în cea mai

- 326 -
 LER

frumoasă rugăciune a lumii, îl roagă cu iubire şi cu dor, îl

strigă şi-l mângâie pe Domnul în cuvinte simple şi sincere,
atinse de aripa sfinţeniei, căci ce sunt colindele cu Leru-i
Doamne, dacă nu alese, sfinte şi nemuritoare rugăciuni?
Mare păcat, în condiţiile civilizaţiei moderne
globalizatoare, acest tezaur al omenirii, colindele românilor,
poveştile şi legendele lui Leru-i Ler, s-ar putea pierde în
negura culturală a timpului modern! Şi, Doamne fereşte, în
ceţile prostiei, ale ignoranței şi ale neştiinţei! Să sperăm însă
că, ceea ce a rezistat vitregiei istoriei milenare, va mai rezista
şi vitregiei timpurilor contemporaneităţii, civilizaţiei
internetului, implantului electronic şi înstrăinării popoarelor.
Să sperăm că, ceea ce nu a murit până astăzi, va trăi
veşnic!
De altfel, cum am putea gândi altfel? Numele lui
Dumnezeu, precum şi Cuvântul Său, nu moare niciodată! Căci
el, ca şi fiinţa lui Dumnezeu, este nemuritor! Şi nemuritor este
şi poporul care l-a păstrat şi l-a ocrotit în adâncurile sufletului
său!

Trăind mai bine de douăzeci de ani în Germania, am

găsit şi acolo urmele Numelui lui Dumnezeu. Mai mult, o
susţinere ştiinţifică pentru adevărul că Ler este însuşi Domnul
Dumnezeu, ne vine, pe neaşteptate, din chiar cultura germană.
Iată, în germană întâlnim familia cuvântului „Lehrer”
(pronunţă „Lerer!”). În limba germană, “Lerer” înseamnă
“Învăţătorul”!
Acum, draga mea, dă-mi voie să te întreb pe tine:
-Cine ar putea fi Învăţătorul lumii, altul decât Ler-
Împărat, altul decât Iisus Hristos, Fiul Său?!
Mai există, tot în limba germană, încă un cuvânt
vorbitor pentru adevărul lui Ler, „Heiler”, care înseamnă –
atenţie! - “Vindecătorul!” Heiler se pronunţă Hai Ler,
întocmai ca şi în colindele noastre şi înseamnă: “Trăiască
Ler”!

- 327 -
Ioan Suciu

Te întreb încă odată şi întreb lumea întreagă: cine este

şi cine a fost Vindecătorul Lumii, cine este doctorul trupurilor
şi al sufletelor, altul decât Mântuitorul şi bunul Dumnezeu?!

Iată cum, la nivelul secolului al XXI-lea, venind

împreună din vremurile de legendă ale Raiului, două culturi
absolut distincte pun mărturie pentru originea cuvântului Ler,
identificat de noi ca fiind Numele original al Domnului
Dumnezeu!

Acum, spre sfârşitul prelegerii, cred că pot repeta cu

mai mult curaj ceea ce poporul român ştia dintotdeauna, în
subconştientul său, ceea ce ştie tezaurul tradiţiei multimilenare
şi ceea ce cântă cu credinţă an de an, de Crăciun. Căci,
cântându-l pe Leru-i Doamne, românii îl cântă pe Domnul prin
însăşi taina Numelui Său, singurul autentic, vechiul,
adevăratul, unicul şi Sfântul Nume al Dumnezeului nostru!

Dacă această teorie lezează credinţa cuiva, mă rog de

iertare. Am gândit tălmăcirea acestei taine cu sufletul curat,
convins că dezvălui un mare adevăr, descoperit nu numai prin
analiză, ci şi prin revelaţie divină, prin cercetarea credinţei şi
a tradiţiilor.
Îmi cer voie să cred în cinstea, în credinţa şi în filozofia
poporului care m-a născut, căci tradiţiile, legendele şi
poveştile amintirii neamului sunt lucrurile sale de sfinţenie şi
stâlpii viitorului.
Această credinţă, adânc pătrunsă în inima mea,
vorbeşte lumii întregi despre existenţa unui adevăr tainic. Şi,
acest adevăr misterios, este însuşi Adevărul lui Dumnezeu.

Ceea ce propovăduiesc eu este o mare îndrăzneală,

adevărul însă, nu este al meu. El vine din adâncurile milenare
ale primilor oameni. Iar ceea ce ei au crezut cândva, cred şi eu
astăzi.

- 328 -
 LER

Despecetluind această taină, sunt convins că El, Ler

Dumnezeu, m-a călăuzit pe toate drumurile mele, luminându-
mi cărările şi arătându-mi icoana adevărului.

Îi rog pe toţi cei care află despre această despecetluire,

indiferent ce credinţă au, să-mi permită mie şi altora ca mine,
acelora care credem cu tărie în acest adevăr, să avem credinţa
noastră şi, aşa cum ea a putut dăinui de milenii, să o putem
duce şi noi mai departe, spre nemurire.
Rog pe toată lumea să mă ierte şi să-mi permită să
îngenunchez în faţa poporului care a redat lumii Moştenirea
lui Dumnezeu, ca în faţa unui popor cinstit, ales şi sfânt!

Este fără de îndoială, descifrarea enigmei celui mai

mare tezaur din lume, este o sărbătoare adevărată, nu numai
pentru românii de pretutindeni, ci pentru omenirea întreagă,
trăitoare sub stăpânirea păcatului, într-o lume a crizei vieţii
însăşi, într-o societate decăzută, stricată, confuză şi
contradictorie, fără de orizont şi fără de viitor.
Să primim deci Moştenirea sfântă şi să o adăpostim mai
departe în tainiţele inimilor şi ale sufletelor noastre şi, odată
cu ea, să ne înălţăm pe raza Mântuirii!
Aici se încheie expunerea mea despre taina cea
nepătrunsă a poporului român.
Hai, linu-i Leru-i Doamne!

-Unchiule, crezi că această descoperire va avea ecou şi

în inima conducătorilor bisericilor, mai ales ai Bisericii
Ortodoxe Române?
-Draga mea, m-aş bucura ca adevăratul Nume al
Domnului să fie preluat şi de prelaţii ortodocşi. Dar, în primul
rând, m-aş bucura ca poporul român, posesorul de drept al
Moştenirii, să primească această veste cu bucurie în inima sa.
Lui îi este, în primul rând şi pe drept cuvânt, rânduită. Cu atât
mai mult, cu cât trăim timpurile minunate ale Celei de a Doua
Veniri a Mântuitorului, ale Judecăţii de pe Urmă, ale

- 329 -
Ioan Suciu

vremurilor despecetluirii marilor taine ale Dumnezeirii şi ale

înnoirii credinţei ortodoxe.
Sunt convins că singura putere ce poate stinge păcatele
lumii acesteia este credinţa. Doar ea poate unifica limbile,
popoarele şi bisericile împreună şi mai poate aduna din nou, la
un loc, poporul lui Dumnezeu de pretutindeni.

Astăzi, deşi vremurile sunt grele, a sosit timpul ca

poporul român să-şi cunoască Moştenirea, adevărata sa
Moştenire, să o cinstească şi să o onoreze. Mai mult, a sosit
timpul ca legătura cu Marele Dumnezeu să fie făcută din nou,
prin chemarea, cunoaşterea şi adorarea adevăratului său
Nume.
Aşadar a sosit şi timpul reînvierii credinţei celei
adevărate în Ler Dumnezeu.

Aşa a fost credinţa noastră de mii de ani, aşa a trăit în

tradiţia străbunilor şi aşa trebuie să i-o arătăm şi astăzi lui
Dumnezeu.
Astăzi, la atâtea mii de ani de la primirea Moştenirii, să
ne lăsăm sfinţiţi de Numele Domnului şi, împreună cu tot
poporul să ne închinăm Marelui Ler.
Mai mult, aflându-ne în preajma sărbătorilor Învierii,
să ne bucurăm şi de Învierea Numelui lui Dumnezeu. Căci şi
Numele Domnului trăieşte o Înviere în inimile şi în sufletele
noastre! Şi, asemeni Tatălui, precum nici Iisus Hristos nu
poate pieri niciodată, nici Numele Tatălui nu piere niciodată,
ci trece mereu tânăr, din veşnicie în veşnicie.
Să ne bucurăm dar şi să slăvim Numele lui Ler
Dumnezeu, Cel care sfinţeşte, dintotdeauna, credinţa
românilor, arătându-le drumul spre Mântuire!

Să ne bucurăm dar şi să păstrăm mai departe taina

Moştenirii, căci în ea se întâlneşte cerul cu Pământul,
omenirea şi Dumnezeirea!

- 330 -
 LER

Ţi-am vorbit, draga mea, despre taina poporului român

şi despre taina Moştenirii sale.
Desigur, lumea este liberă să creadă sau să respingă
ideile mele. Pot, totuşi, să afirm că tot ceea ce ţi-am povestit,
vine dintr-o inimă curată, sinceră şi credincioasă, în care
trăieşte Dumnezeu.

Dă-mi voie, te rog, să repet credinţa mea.

Dumnezeu nu poate avea decât un singur nume,
neschimbabil şi netraductibil, acela pe care El însuşi şi l-a dat
la Primul Botez al Dumnezeirii. Iar dacă acest nume este Ler,
atunci a sosit timpul să-l putem cânta şi alinta, chema, ruga şi
striga, nu numai în cântece şi în colinzi, ci în toate rugăciunile
noastre, de-a lungul şi de-a latul Pământului şi, astfel, să-i
mulţumim Lui şi să-l slăvim pe El, Creatorul Universului.
Fie Domnul binecuvântat şi binecuvântat să-i fie Sfânt
Numele Său!

-Bine, unchiule, îţi mulţumesc pentru prelegere. A fost

ca la catedră. Pe mine m-ai convins. Pot crede că Ler, acest
nume, atât de tainic şi sfânt, este însuşi Numele Domnului.
Cum rămâne atunci cu povestea lui Moise, care ar fi auzit pe
cineva spunând: „Eu sunt cel ce sunt?”
-Aceasta este o altă poveste. Deocamdată însă, Oana
dragă, iată, cafeaua ta s-a răcit iar de prăjitură nici nu te-ai
atins. Să facem o mică pauză şi să coborâm în rât. Mai apoi, în
timp ce vom răsuci crapul la proţap, eu îţi voi mai spune o
poveste, pe care sunt sigur că nu o cunoşti, despre acelaşi
tainic tărâm al Ţării Raiului şi despre misterioasa şi
tulburătoarea Atlantidă.

Acum, ia-ţi te rog cafeaua şi prăjitura în mână şi să

mergem şi noi pe cărarea din grădină, înspre focul care, uite
că deja a început să fumege.

- 331 -
Ioan Suciu

XLV

În rât, aşezat în genunchi lângă lemnele uscate clădite în

formă de con, Idru sufla în foc să-l încingă. Ceilalţi oaspeţi
veneau în şir indian pe cărăruia îngustă ce cobora prin grădină
înspre fântâna cea veche, cu un cârlig rupt aşezat deasupra
coşului de lemn ce se clătina la cea mai mică atingere.

-Unchiule, mă luă Oana din nou la întrebări, este

adevărat că vechilor traci li se spunea „Copiii lui Dumnezeu”
şi „Copiii soarelui”?
-Aşa se pare, mărturiile vechimii şi tradiţiile
popoarelor vorbesc despre aceasta, dar şi despre faptul că,
însuşi Cezar întreba deseori ce mai era nou în Ţara Zeilor,
numind astfel ţinuturile Daciei lui Burebista. În vechime, peste
aceste plaiuri s-a întins Ţara Raiului. Legendele povestesc că,
odată, tare demult, Dumnezeu şi Maica Sfântă umblau pe
pământ... Acela era şi timpul în care, tot în această parte a
lumii, a existat şi tărâmul de neuitată legendă a Atlantidei.
Despre acel timp vorbeşte şi povestea pe care ţi-am promis să
ţi-o spun astăzi. Ia loc te rog lângă noi, pe butucul acesta de
lemn, şi ascultă.
După cum ştii, amintirile tradiţiei vorbesc şi despre
două evenimente de mare importanţă în istoria vechii omeniri.
Este vorba despre un mare război dintre zei şi despre marele
potop care a acoperit faţa pământului sub năvala apelor.
Izvoarele scrise şi legendele vechimi, printre care şi
Biblia, povestirile indiene şi cele ale mayaşilor relatează
fiecare, în felul său propriu, aceeaşi istorie.

- 332 -
 LER

Ştiinţa modernă acceptă ideea că există posibilitatea

ca, de mai multe ori, ca urmare a cutremurelor şi a ciocnirii cu
meteoriţi şi cu asteroizi de mari dimensiuni, Pământul să se fi
scuturat atât de tare, încât să se fi produs asemenea catastrofe,
unele dintre ele de nivel planetar.
Istoria unei astfel de „întâmplări cosmice”, probabil a
celui mai mare potop din istoria Pământului, este şi tema unei
povestiri a „Evangheliei Tainice”. Voi prelua unele date din
această carte şi ţi le voi povesti şi ţie, aşa cum cred eu, cum
ştiu şi cum „am văzut” că s-ar fi întâmplat.
Aminteam, puţin mai înainte, despre un mare conflict
între îngeri, generator al unui război teribil. Acest război a
existat cu adevărat. Numai că, dacă pe de o parte au fost
îngerii cei buni ai lui Dumnezeu, de cealaltă parte au fost cei
căzuţi în păcatul sodomiei, aceia care s-au răzvrătit împotriva
lui Dumnezeu. Aceştia din urmă erau sub conducerea lui
Satan.
Războiul dintre îngeri a fost pe măsura marilor forţe
aruncate în luptă, fiind atât de distrugător încât, dacă nu ar fi
existat puterea de previziune a Marelui Dumnezeu, noi n-am
mai vorbi astăzi împreună. Aşa că, doar ajutorul cel bun a fost
hotărâtor într-un conflict de-o violenţă extremă, în urma
căruia omenirea şi planeta întreagă puteau să se prăbuşească
în abisul infernal plănuit de Satan.

Aşadar, după cum povesteam mai înainte, atacul violent

pornit de către Satan împotriva lui Dumnezeu, a fost respins,
forţele armate ale Atlantidei au fost complet distruse şi Satan
însuşi a fost pus sub pază. Apărarea Ţării Raiului s-a
desfăşurat sub directa comandă şi cu ajutorul lui Ler
Dumnezeu.
Sfârşitul războiului nu a adus cu sine şi semnarea unei
păci durabile între părţile intrate în conflict. Cu armatele
complet distruse, Atlantida a fost silită să accepte controlul
ţării de către trupele lui Ler. Satan, noul rege al Atlantidei, a
fost pus sub escortă.

- 333 -
Ioan Suciu

Această pace fragilă a durat zece ani. La sfârşitul

acestui interval, folosind un moment prielnic, Satan evadează
din Atlantida şi trece marea, ajungând în zbor până în Egipt.
În ţara faraonilor, Satan pregăteşte o acţiune nouă şi
foarte rapidă împotriva Ţării Raiului.
Acţiunea îi reuşeşte.
Reîntors în Ţara lui Ler, trupele plătite ale lui Satan iau
în captivitate, prin înşelăciune, pe regina ţării, împreună cu
toate nurorile şi cu copii familiei regale, îl ucide pe Idrus,
regele ţării, solicită şi primeşte în schimbul libertăţii acestora,
o mare aeronavă intergalactică. Cu această navă, Satan
părăseşte în zbor Pământul.
Plecarea lui Satan nu înseamnă însă şi reinstaurarea
păcii pe Pământ. De altfel, lui Ler îi este clar, Satan plănuieşte
şi pregăteşte un nou eveniment. Un timp, acesta zboară încolo
şi încoace printre stele şi galaxii. Mai apoi, se reîntoarce în
sistemul solar şi se aşează cu noi forţe pe planeta Marte. Dar,
nici vorbă să se liniştească. Mintea lui infernală găteşte o nouă
şi groaznică răzbunare asupra potrivnicului său, Ler
Dumnezeu, care îşi avea reşedinţa principală în Munţii
Carpaţi. Şi, întocmai acest loc este ţintit în gândurile sale de
răzbunare.
Iată ce s-a întâmplat mai departe.

Urmând detaliile planului său diabolic, Satan îşi chemă

mai întâi aliaţii în ajutor. Cu sprijinul tehnic al acestora, adepţii
infernului desprind o stâncă uriaşă dintr-un munte de pe
planeta Marte, în lungime de kilometri.
Urmează o nouă operaţie: stâncii dislocate i se ataşează
mai multe motoare uriaşe de aeronavă, cuplate între ele.
În momentul pornirii motoarelor, Satan începu să
rânjească. Chiar şi lui, propriul plan de acţiune îi aparu de-a
dreptul infernal! Şi era infernal.
Odată motoarele pornite, stânca începu să se ridice spre
cer şi să se îndrepte cu viteză mereu crescândă spre Pământ.

- 334 -
 LER

Conform planului, uriaşul meteorit urma să colizioneze

cu Pământul, lovindu-l în chiar capitala Ţării Raiului şi
aruncându-l de pe orbită...

Oare ce se întâmpla în acest timp pe Pământ?

Acolo, după plecarea lui Satan, tuturor aeronavelor şi
sistemelor de apărare li s-a poruncit să intre în alarmă şi să
funcţioneze în stare de război.
În intensă acţiune erau şi radarele. Acestea sondau
spaţiul planetar şi interstelar metru cu metru. Ele sunt forţele
care au observat, prima oară, apariţia unui nou astru, aflat în
mişcare accelerată spre Pământ.
-Doamne, un corp solid cu un diametru de câţiva
kilometri se deplasează cu viteză înspre Pământ! au raportat
staţiile de radar. După ultimele calcule, acesta va lovi chiar
centrul ţării noastre! Coliziunea poate fi catastrofală.
-Este lucrarea lui Satan! Atenţie mare! Toate sistemele
de apărare să fie pregătite! comandă Domnul. Aeronavele de
asalt să zboare în întâmpinarea corpului străin, gata de
intervenţie. Toate tunurile cu laser şi sistemele de fulgere şi
lumini să fie gata de atac! Lăsaţi-l mai întâi să pătrundă în
spaţiul aerian al Pământului, mai apoi, la comanda mea, îl
loviţi şi îi abateţi traiectoria în direcţia Atlantidei!
-Da, Doamne, am înţeles! răspunse în cor apărarea.

În vremea aceasta, ascuns în somn, Pământul se apropia

de miezul-nopţii. Stânca lui Satan zbura tot mai repede... La
intrarea în atmosfera Pământului, bolidul se aprinse într-o mare
vâlvătaie. Vizibil în noapte ca un adevărat soare, acesta se
apropia într-o rostogolire învăpăiată.
Deodată, cu ochii ţintiţi înspre astrul zburător, Ler tună
în toate staţiile de emisie-recepţie:
- Asupra corpului străin, foooc!!!
Şi se făcu foc mare asupra bolidului. Sub ploaia
bombelor, a laserelor, a tunurilor şi a fulgerelor aruncate de
navele lui Ler, acesta se rupse în bucăţi.

- 335 -
Ioan Suciu

Mii de bulgări aprinşi căzură asupra Ţării Raiului.

Câţiva dintre aceştia, cu un diametru imens, se rostogoliră într-
un ciorchine infernal asupra Atlantidei.
Ceea ce a urmat mai departe a fost o mare de foc!
Exploziile şi cutremurele au început să scuture întreg
Pământul.
Atlantida a fost pur şi simplu pulverizată şi aruncată în
abisul adâncurilor, la peste două mii de metri adâncime. Peste
ea au început să se reverse, într-o uriaşă cascadă, valurile
gigantice ale Mării Mediterane.
Cutremurele catastrofale au mişcat trupul planetei,
cutremurându-l atât de tare, încât valurile mărilor şi ale
oceanelor s-au ridicat înalte cât munţii şi s-au revărsat
nimicitoare peste întreaga suprafaţă a uscatului. Astfel, nu
numai Atlantida a fost acoperită de furia apelor, ci Pământul
întreg!
Scufundarea Atlantidei însemnă infernul şi Potopul cel
Mare pe Pământ! Atâta prăpăd, în atât de puţin timp! Căci totul
a durat doar o zi şi o noapte. O zi şi o noapte de groază, nu
numai pentru atlanţi, ci pentru întreaga viaţă a planetei!
Dar, nu numai apele aveau să schimbe soarta
Pământului! Şi la nivel cosmic, catastrofa Atlantidei avea să
lase urme adânci: axa planetei s-a deplasat, poziţia în cosmos a
Pământului a fost modificată, iar deplasarea polilor avea să
provoace o schimbare generală a climei pe Pământ. Ca urmare,
specii întregi de plante şi de animale au dispărut complet din
unele regiuni, iar altele au fost silite să se adapteze noilor
condiţii.
Scufundarea Atlantidei a fost şi începutul sfârşitului
Ţării Raiului.

Aflată în imediată apropiere de catastrofă, mult mai

periclitată decât alte părţi ale lumii, Ţara Raiului a fost
cutremurată din temelii, arsă şi acoperită de ape pe suprafeţe
imense, suferind nu numai câmpiile şi dealurile, ci chiar şi
plaiurile montane.

- 336 -
 LER

Sub apele revărsate au pierit mii şi mii de animale şi

plante.
Pierderile omeneşti au fost impresionante. Peste 600000
de oameni au rămas sub ape, 400000 numai în Ţara Raiului!
Dar, nu numai oameni şi animale au pierit. 35000 de
îngeri ai Marelui Ler şi-au găsit sfârşitul în abisul vâlvătăilor
ori au rămas acoperiţi de năvala apelor!
Marea populaţie a Atlantidei, mai bine de 11 milioane
de inimi, a pierit în flăcări ori a rămas sub vârtejul apelor,
proiectând numele de Mare Neagră până în zilele
contemporaneităţii. Desigur, numele mării este prea-vorbitor
pentru grozăvia întâmplată, numai că, datorită sângelui vărsat,
s-ar fi putut numi, şi pe bună dreptate, Marea de Sânge!
Din rândurile atlanţilor au scăpat doar 40000 de îngeri,
cei aflaţi pe înălţimile marginale ale ţării, precum şi cei plecaţi,
înaintea evenimentului, în ţări străine. În timpurile viitoare,
aceştia au migrat în toate colţurile lumii, ajungând să scrie
istorie şi devenind eroi şi mari personalităţi ale civilizaţiei
umane. Cu ajutorul şi sub supravegherea lor, s-au construit
unele dintre marile monumente ale lumii antice. Prin faptele lor
deosebite, atlanţii au intrat în poveste, în mit şi în legendă.
Unul dintre proiectele susţinute de ei a fost construcţia
piramidelor din Egipt.

Dar, cum totul curge şi trece, aşa a trecut şi nenorocirea

adusă de Satan asupra Pământului.
Cu fiecare zi nou venită, apele se întorceau la obârşia
lor şi se cicatrizau rănile pricinuite de foc, de explozii şi de
cutremure. Doar Atlantida rămânea pierdută şi scufundată în
adâncuri, împreună cu întreaga ei viaţă şi civilizaţie.
Ceea ce s-a întâmplat în noaptea potopului, în nopţile şi
în zilele următoare, va rămâne consemnat de legende şi de
amintirile cele mai vechi ale lumii, sub numele de Potopul cel
Mare.
Dar şi potopul a avut creşterea şi descreşterea lui.

- 337 -
Ioan Suciu

Apele s-au rostogolit cu potopire şi cu moarte, au rămas

un timp, iar mai apoi s-au retras şi, cu tot prăpădul lăsat în
urmă, viaţa a renăscut mai puternică decât infernul. Şi, chiar
dacă a fost o nemaipomenită grozăvie, cu toate urmările sale
catastrofale, cu tot chinul, cu toate distrugerile şi cu cumplitele
morţi cauzate, pe scara timpului nu a fost altceva decât o scurtă
fulgerare în trupul Universului!
Da, dar şi aceste fulgerări pot fi aducătoare catastrofe
ireparabile! Mă gândesc la fulgerul care l-a transformat pe
Satan într-un un monstru! Tot o fulgerare a rupt istoria în două
falii, care nu se vor mai apropia niciodată una de alta: pe de o
parte, viaţa lumii de până la Ţara Raiului, dusă alături de
Dumnezeu şi, pe de altă parte, viaţa lumii căzute sub stăpânirea
infernală, perioadă în care trăim şi în zilele de astăzi!

Vorbind despre vremurile Marelui Potop, nu putem să

nu ne bucurăm că viaţa, sâmburele ceresc adus pe Pământ, a
dăinuit chiar şi după acele vremuri vitrege. Şi aceasta a fost cea
mai mare minune, căci viaţa a putut fi salvată deşi, totul a
trebuit să fie luat din nou de la capăt pe toată faţa planetei!
Oamenii au trăit şi au murit. Dar, nu zadarnic. Peste
amintirea lor s-a aşezat binecuvântarea vremurilor viitoare.

Trăind un nou început şi o nouă căţărare, pas cu pas, pe

crestele vieţii, viaţa a început din nou să înmugurească şi să
prindă putere. Mai apoi, ridicată din cădere, a început să
înflorească din nou, construindu-şi un nou drum şi un nou
viitor.
Atlantida însă, nu se va mai ridica niciodată. Ea a rămas
în adânc, sub apele albastre, mărturie şi monstruozitate a unei
monstruozităţi infernale.
În locul Atlantidei a rămas să vorbească legenda.
Legenda şi istoria.

-Unchiule, povestea ta se sfârşeşte aici? mă întrebă

Oana.

- 338 -
 LER

-Da, draga mea, această poveste se sfârșește aici, dar

începe mereu o alta, ţesută din caierul fără de sfârşit al vremii.
Iar şirul poveştilor, ca şi tic-tacul timpului, nu se termină
niciodată.

Dragi cititori, aici se termină cartea lui Ler. Rămâne ca

duhul ei să colinde mai departe istoria.
Poveştile, ca şi sufletul povestitorilor, sunt nemuritoare.
Nici nu s-a terminat bine una, când o alta îi ia locul. Este un joc
„de-a unul după altul”, precum viaţa şi cu moartea, precum
ziua şi cu noaptea. Ziua îşi spune povestea valurilor nopţii, iar
noaptea zorilor de ziuă. Copilul o visează şi o spune mirat
mamei, iar ea o ascultă şi o scrie în cartea cu poveşti. Un alt
copil, cândva, o va citi şi o spune mai departe...
Aşa şi astăzi. Ascultaţi o poveste, iar odată, cândva,
undeva, unul dintre voi o va spune mai departe copiilor lui, iar
copiii lui o vor povesti copiilor lor... Mai apoi, poate, cineva o
va scrie, aşa cum şi eu îmi scriu astăzi povestea.
După cum vedeţi, poveştile pot fi, într-adevăr,
nemuritoare. Ele trăiesc cât timpul! Uneori se mai odihnesc
olecuţă, în somnul uitării. După ce se trezesc, sufletul lor
reînvie în sufletul omului şi-şi continuă firul mai departe, în
viaţa generaţiilor viitoare.

Poveştile se odihnesc în vis şi reînvie în cântec.

Aşa este şi povestea lui Ler: trăieşte în cântec şi în
visare, trăieşte între cer şi Pământ, înflorind şi sfinţind viaţa
omului. Trăieşte în cântec şi înmugureşte în vis. Trăieşte în
doină şi se apleacă în rugăciune.
Luminându-şi povestea, Numele Domnului, descătuşat
de negurile tainei, va zbura mereu între Pământ şi cer, urcând
pe scara tainică de lumină, pe aripi de gând şi pe vrajă de
cuvânt, se va odihni în armoniile stelare şi se va întrupa din
nou în taina legendelor, în alintul doinelor şi în leagănul
colindelor:
Leru-i Ler...

- 339 -
Ioan Suciu

Ler este cântec, vrajă şi inimă de poveste.

Ler este scânteia primului început şi oglinda veşniciei.
Ler este adevărul vieţii, taina Învierii şi darul Mântuirii.

Ler este adiere de vis.

Ler este lumină şi viaţă fără de sfârşit.

Ler este steaua speranţei, mereu arzătoare pe cerurile

eternităţii.

- 340 -
 LER

XLVI

Toată povestea din cartea lui Ler

Este ţesută de îngeri în cer,
Toate cuvintele cărţilor mele
Sunt doar visare cu aripi de stele,
Plaiuri de doruri trezite din somn,
Cântec de înger şi doruri de om.

Toată lumina din cartea lui Ler

Este ninsoare de soare din cer,
Toată visarea poveştilor mele
Este doar rouă din raiuri de stele;
Susură-n ceruri izvorul cel sfânt
Roiuri de stele născând din Cuvânt.

- Fără de sfârşit -

- 341 -
- 342 -
 CUPRINS

I ............................................................................................ - 3 -
II ......................................................................................... - 11 -
III ........................................................................................ - 21 -
IV........................................................................................ - 32 -
V ......................................................................................... - 35 -
VI........................................................................................ - 39 -
VII ...................................................................................... - 45 -
VIII ..................................................................................... - 52 -
IX........................................................................................ - 57 -
X ......................................................................................... - 72 -
XI........................................................................................ - 74 -
XII ...................................................................................... - 78 -
XIII ..................................................................................... - 81 -
XIV ..................................................................................... - 97 -
XV .................................................................................... - 104 -
XVI ................................................................................... - 110 -
XVII ................................................................................. - 114 -
XVIII ................................................................................ - 117 -
XIX ................................................................................... - 124 -
XX .................................................................................... - 130 -
XXI ................................................................................... - 132 -
XXII ................................................................................. - 135 -
XXIII ................................................................................ - 144 -
XXIV ................................................................................ - 148 -
XXV ................................................................................. - 155 -
XXVI ................................................................................ - 159 -
XXVII .............................................................................. - 162 -
XXVIII ............................................................................. - 167 -
XXIX ................................................................................ - 172 -
XXX ................................................................................. - 173 -
XXXI ................................................................................ - 175 -
XXXII .............................................................................. - 183 -

- 343 -
XXXIII .............................................................................. - 187 -
XXXIV.............................................................................. - 195 -
XXXV ............................................................................... - 221 -
XXXVI.............................................................................. - 226 -
XXXVII ............................................................................ - 232 -
XXXVIII ........................................................................... - 241 -
XXXIX.............................................................................. - 246 -
XL ..................................................................................... - 256 -
XLI .................................................................................... - 276 -
XLII .................................................................................. - 287 -
XLIII ................................................................................. - 296 -
XLIV ................................................................................. - 302 -
XLV .................................................................................. - 332 -
XLVI ................................................................................. - 341 -

- 344 -