Sunteți pe pagina 1din 11

BIOFIZICA – LUCRĂRI PRCATICE

DETERMINAREA CONCENTRAŢIEI UNEI SOLUŢII PRIN METODA REFRACTOMETRICĂ

1. Scopul lucrării

Metoda refractometrică este o metodă a opticii geometrice prin care se studiază fenomenele de reflexie şi refracţie, fără a analiza natura corpusculară sau ondulatorie a luminii. În lucrarea de faţă se analizează parcursul razelor de lumină într-un sistem optic (refractometrul) cu ajutorul căruia se determină indicele de refracţie al soluţiei de studiat. Putem evalua apoi concentraţia soluţiei, folosind astfel o metodă fizică simplă şi rapidă.

2. Principiul lucrării

O undă electromagnetică plană progresivă (se îndepartează treptat de sursa care a produs- o) care se propagă în sensul pozitiv al axei Ox are o variaţie periodică în timp şi spaţiu a câmpului electric/magnetic, de forma

E(x,t)

=

E

0

sin 2 t x
sin
2
t
x

(3.1)

unde E(x,t) este valoarea câmpului electric în punctul de coordonată x, la momentul t, E 0 este

valoarea sa maximă (amplitudinea), este lungimea de undă (aceasta reflectă periodicitatea

spaţială a undei, reprezentând distanţa dintre două maxime succesive ale acesteia), iar frecvenţa undei (aceasta reflectă periodicitatea temporală a undei, reprezentând numărul de oscilaţii complete ale vectorului câmp electric în unitatea de timp). Argumentul funcţiei sinusoidale,

2 t x
2
t
x

, poartă numele de fază. La un anumit moment de timp, punctele cu aceeaşi fază

definesc frontul de undă, care în cazul nostru este un plan.

1

DETERMINAREA CONCENTRAŢIEI UNEI SOLUŢII PRIN METODA REFRACTOMETRICĂ

CONCENTRAŢIEI UNEI SOLUŢII PRIN METODA REFRACTOMETRICĂ Fig. 3.1 Reprezentare undei electromagnetice plane

Fig. 3.1 Reprezentare undei electromagnetice plane progresive

Raza de lumină poate fi definită fie ca traiectorie a unui corpuscul de lumină (foton), fie ca o traiectorie ortogonală pe fronturile de undă. Dacă mediul este omogen şi izotrop, razele sunt linii drepte. Un con îngust de raze care pornesc dintr-un punct comun reprezintă un fascicul divergent de raze. Viteza v de propagare a frontului undei electromagnetice pe o direcţie Ox, numită viteza de fază a undei, este

v

=

d x

d t

=

(3.2)

unde dx este distanţa parcursă de frontul undei în timpul dt. Raportul n = c/v unde c este viteza luminii în vid (c 300000 km/s), defineşte indicele de refracţie al mediului în care se propagă unda electromagnetică. Raza de lumină care se propagă intr-un material rezultă de fapt din compunerea undei incidente cu alte unde emise de atomii materialului. Indicele de refracţie este o mărime adimensională care în general are valori n

1. Există însă anumite materiale cu indice de refracţie subunitar. Aceasta nu înseamnă că lumina se poate propagă in aceste materiale cu viteză mai mare decât c, ci doar faptul că viteza de fază a undei în material, adică viteza cu care se deplasează maximele (sau zerourile) undei compuse, poate depăşi viteza luminii în vid. Într-adevăr, viteza de fază nu este viteza reală de

propagare a semnalului luminos, viteză care este întotdeauna c. Aceasta se numeşte viteză de grup şi reprezintă viteza cu care se propagă energia undei electromagnetice.

Indicele de refracţie al unei substanţe depinde de natura acesteia dar şi de o serie de alţi factori. Există substanţe pentru care n nu depinde de direcţia de propagare a radiaţiei (substanţe

2

BIOFIZICA – LUCRĂRI PRCATICE

optic izotrope) şi substanţe pentru care n poate varia când se modifică direcţia de propagare (substanţe optic anizotrope). În general, n creşte odată cu creşterea densităţii substanţei, ca şi cu creşterea temperaturii. Pentru apă şi soluţii apoase creşterea este de aproximativ 0.0001/grad. Întotdeauna, pentru o valoare a indicelui de refracţie determinată experimental, trebuie indicată temperatura la care s-a lucrat, precum şi lungimea de undă a radiaţiei utilizate; în mod uzual se

foloseşte temperatura de 25C şi radiaţia galbenă a sodiului (

aproximativ la mijlocul spectrului vizibil.

G Na =589.3 nm), care se află

Să considerăm două medii omogene transparente, M 1 şi M 2 , având indicii de refracţie diferiti, n 1 şi n 2 , şi separate de o suprafaţă plană S. O undă electromagnetică monocromatică se propagă în M 1 spre suprafaţa S (unda incidentă). În punctul de incidenţă I se produce întotdeauna fenomenul de reflexie şi, în anumite condiţii, poate avea loc şi fenomenul de refracţie. Unda reflectată se propagă in M 1 cu aceeaşi viteză de fază (v 1 ) ca şi unda incidentă (aceasta având viteza de propagare v), iar unda refractată se propagă în M 2 cu o viteză de fază diferită (v 2 ) şi pe o altă direcţie decât cea a undei incidente.

) şi pe o altă direcţie decât cea a undei incidente. Fig. 3.2 Reflexia şi refracţia

Fig. 3.2 Reflexia şi refracţia undei plane

Proprietătile reflexiei şi refracţiei:

- frecvenţa undei ( ) nu se modifică în urma reflexiei şi refracţiei:

=

1 =

2

(3.3)

1 şi 2 sunt frecvenţele undei reflectate si, respectiv, refractate.

3

DETERMINAREA CONCENTRAŢIEI UNEI SOLUŢII PRIN METODA REFRACTOMETRICĂ

- prima lege a reflexiei şi prima lege a refracţiei: unda incidentă, cea reflectată şi cea refractată se propagă în acelaşi plan;

- a doua lege a reflexiei: unghiul sub care se reflectă unda este egal cu unghiul de incidenţă:

- a doua lege a refracţiei:

 

=

1

sin

=

sin

1

=

sin

2

v

v

1

v

2

sau, echivalent,

n 1 sin 1 = n 2 sin 2

(ecuaţia Snell-Descartes)

(3.4)

(3.5)

Dacă mediul M 1 este mai refringent decât mediul M 2 (n 1 > n 2 ), pentru unghiuri de incidenţă

mai mari decât o valoare limită, > lim , nu se mai produce fenomenul de refracţie, ci unda se întoarce în totalitate in mediul M 1 . Acesta este fenomenul de reflexie totală. Unghiul de incidenţă pentru care raza refractată rămâne în planul de separare S (adică

2 = 90) se numeşte unghi limită ( lim ) şi valoarea sa este dată de relaţia:

sin

lim

=

n

2

n

1

(3.6)

valoarea sa este dată de relaţia: sin lim = n 2 n 1 (3.6) Fig. 3.3

Fig. 3.3 Reflexia totală

1: reflexie + refracţie ( = 0) 2: reflexie + refracţie ( < lim )

3: reflexie + refracţie ( = lim ); unda refractată rămâne in planul de separare

4: reflexie totală ( >

lim )

Prin urmare, pentru a se produce reflexia totală, trebuie îndeplinite două condiţii:

1. lumina să treacă dintr-un mediu mai refringent într-un mediu mai puţin refringent (n 2 < n 1 );

2. unghiul de incidenţă să fie mai mare decât unghiul limită ( > lim ).

4

BIOFIZICA – LUCRĂRI PRCATICE

Majoritatea refractometrelor funcţionează pe baza determinării unghiului limită, a cărui valoare depinde de indicele de refracţie al soluţiei de studiat, conform relaţiei (2).

Descrierea refractometrului Abbé

Piesa principală a refractometrului Abbé (Fig. 3.4) este un bloc de două prisme identice cu indice de refracţie mare (n P > 1.7), având ca secţiune principală un triunghi dreptunghic ca

în figura de mai jos, cu unghiul A de 60. Faţa ipotenuză a prismei inferioare (P 1 ) este mată, iar cea a prismei superioare (P 2 ) este netedă. Soluţia de studiat se aplică în strat subţire între feţele-ipotenuză ale celor două prisme. Fasciculul divergent de raze emise de sursa electrică de lumină albă este dirijat cu ajutorul unei oglinzi spre suprafaţa inferioară a prismei de sticlă P 1 . Razele pătrunse în sticlă prin refracţie cad pe faţa ipotenuză a prismei sub

diverse unghiuri de incidenţă. Faţa prismei, fiind mată, împrăştie razele în toate direcţiile în soluţia dintre prisme, astfel că unghiurile de

incidenţă ale razelor care cad pe faţa ipotenuză a prismei P 2 vor avea valori cuprinse între 0şi 90

. O rază având unghiul de incidenţă de 90vine razant, la nivelul interfeţei soluţie – prisma P 2 şi intră în P 2 , prin refracţie, sub unghiul limită

intră în P 2 , prin refracţie, sub unghiul limită Fig 3.4 Refractometrul Abbe lim =

Fig 3.4 Refractometrul Abbe

lim

=

arcsin

n

s

n

P

(3.7)

unde n s este indicele de refracţie al soluţiei.

La interfaţa soluţie-prisma P 2 nu se poate produce reflexia totală, deoarece n p > n s . Mersul razelor de lumină fiind însă reversibil, cazul particular al undei razante din figură reprezintă exact drumul unei razei care vine din prisma P 2 sub unghiul de incidenţă lim şi se refractă la 90în soluţie, numai că sensul de parcurgere a drumului este inversat.

5

DETERMINAREA CONCENTRAŢIEI UNEI SOLUŢII PRIN METODA REFRACTOMETRICĂ

CONCENTRAŢIEI UNEI SOLUŢII PRIN METODA REFRACTOMETRICĂ Fig. 3.5 Mersul razelor de lumină prin una din prismele

Fig. 3.5 Mersul razelor de lumină prin una din prismele refractometrului Abbe

Ne interesează cum va apărea imaginea în câmpul vizual, aceasta fiind obţinută prin focalizarea razelor paralele care ies prin faţa-catetă AB a prismei P 2 , de către obiectivul telescopului T, în planul său focal. Se poate arată că toate razele care ies prin faţa AB se refractă în aer sub unghiuri θ mai mari sau egale cu o valoare minimă, θ min . Valoarea minimă a unghiului de ieşire este obţinută în cazul discutat anterior al undei incidente razante. Într-adevăr, o rază care cade pe faţa

AC a prismei P 2 sub un unghi mai mic de 90se refractă în prismă sub un unghi α < α lim şi cade pe faţa AB sub un unghi

 

= 60– α

(3.8)

deci

 

> 60 lim

(3.9)

Deoarece > min , unde

 

min = 60 lim

(3.10)

din legea Snell-Descartes rezultă că şi θ are o valoare minimă, θ min . Ca urmare, razele emergente captate de telescop vor delimita o zonă luminoasă, care corespunde unghiurilor θ > θ min , şi o zonă întunecată, care corespunde unghiurilor mai mici decât θ min . Astfel, limita de separare între cele două zone care apar în câmpul vizual corespunde unghiului θ min .

6

BIOFIZICA – LUCRĂRI PRCATICE

Fig. 3.6 Aspectul imaginii din vizorul refractometrului Abbe

plan plan T T focal focal A A min Vizor B B
plan
plan
T
T
focal
focal
A
A
min
Vizor
B
B

Cu refractometrul Abbé măsurăm tocmai această valoare θ min , pe care o putem citi pe o scală circulară gradată. Aparatul are ataşată însă şi o altă scală gradată, pe care se citeşte concomitent valoarea indicelui de refracţie al lichidului studiat. Acest lucru este posibil prin etalonarea scalei indicelui de refracţie, care se realizează la fabricarea refractometrului ţinând cont de relaţia univocă dintre valoarea θ min şi cea a indicelui n s . Într-adevăr, aplicând ecuaţia Snell-Descartes pentru refracţia la interfaţa prisma P 2 – aer, obţinem

deoarece n aer 1. Prin urmare,

n

θ

θ

P

sin

min

min

=

=

min

= sin θ

min

arcsin

arcsin

[

n

P

n

P

(

sin 60

sin 60

lim

)]

,

arcsin

adica

n

s

n P

(3.11)

(3.12)

Se observă că, pentru un n P constant, valoarea θ min este funcţie de n s . Rotind simultan ambele prisme faţă de vizor, limita de separare poate fi deplasată în câmpul vizual, al cărui centru este marcat de intersecţia a două fire reticulare ortogonale. Citirea valorii indicelui de refracţie se face numai după reglarea orientării prismelor faţă de vizor astfel încât limita de separare să fie adusă în zona mediană a câmpului vizual (să treacă prin punctul de intersecţie a firelor reticulare).

7

DETERMINAREA CONCENTRAŢIEI UNEI SOLUŢII PRIN METODA REFRACTOMETRICĂ

T A 1 A 2 O
T
A 1
A 2
O

La refractometru, dispersia luminii determină apariţia in câmpul vizual a unei

benzi spectrale irizate in locul unei limite nete de separare intre zona luminoasă şi cea intunecată. Efectul dispersiei este eliminat prin intermediul compensatorului de dispersie, care cuprinde două sisteme (A 1 şi A 2 ) compuse fiecare din trei prisme alipite. Cele trei prisme, cele laterale fiind

fabricate din sticlă de crown, iar cea interioară din sticlă de flint, sunt proiectate astfel incât prisma rezultată, numită prisma Amici, sa fie o prismă cu vedere directă (nu produce o deviaţie netă a unei raze de o anumită

lungime de undă, deşi menţine in general o dispersie remarcabilă a spectrului)
S pentru radiaţia galbenă a sodiului. Aceasta trece nedeviată prin compensator, care este montat in faţa obiectivului vizorului.

Deoarece observarea prismelor se face în lumină albă, traversarea lor de către razele luminoase este însoţită de dispersia luminii. Aceasta reprezintă variaţia indicelui de refracţie cu lungimea de undă, ceea ce face ca, la traversarea unei prisme, un fascicul paralel compus din raze cu lungimi de undă diferite să fie descompus în raze de diferite culori care ies din prismă sub unghiuri diferite.

Când rotim butonul compensatorului de dispersie, cele două prisme Amici se rotesc în sensuri opuse, astfel încât într-o anumită poziţie relativă a prismelor, dispersia se compensează şi linia de separare între câmpul luminos şi câmpul întunecat apare netă, necolorată.

luminos şi câmpul întunecat apare netă, necolorată. Fig. 3.7 Prisma Amici Pentru anumite unghiuri de

Fig. 3.7 Prisma Amici

Pentru

anumite unghiuri de

incidenţă a razelor pe

prisma Amici, radiaţiile spectrului vizibil având <

Na

G

nu mai apar in câmpul vizual, rezultând o irizare albastră a limitei de separare. Pentru alte unghiuri de incidenţă, irizarea apare roşie. Se reglează orientarea compensatorului până se obţine separarea clară, fără irizaţii, a zonei luminoase de cea întunecată.

8

BIOFIZICA – LUCRĂRI PRCATICE

Modul de lucru

I. Cu ajutorul refractometrului se determină indicele de refracţie n x al soluţiei de studiat

(de concentraţie necunoscută c x ) şi al unor soluţii de aceeaşi natură, având concentraţiile c i (i = 1, 2, 3 …); Principala piesă a unui refractometru Abbé este blocul celor două prisme P 1 si P 2 . De prisma P 1 este ataşată o oglindă mobilă R. Cu ajutorul butonului K 1 , blocul prismelor se poate roti, solidar cu un sector circular S pe care este trasată o scală gradată cu valori ale indicelui de refracţie. Scala poate fi privită printr-un microscop M prevăzut cu vizorul reglabil V 2 . Un al doilea vizor (V 1 ), prevăzut cu două fire reticulare perpendiculare unul pe celălalt, aparţine telescopului T. Pentru fiecare citire se procedează astfel:

- Sursa electrică de lumină se plasează în faţa oglinzii.

- Se deschide blocul prismelor, menţinând faţa ipotenuză a prismei inferioare în poziţie orizontală. Pe aceasta se pun 1-2 picături din lichidul de studiat. Se închide blocul prismelor, menţinând în continuare faţa mată în poziţie orizontală, pentru a evita scurgerea lichidului dintre prisme (o condiţie foarte importantă pentru reuşita măsuratorii).

- Se adaptează orientarea oglinzii şi a vizorului pentru a obţine iluminare optimă în câmpul vizual.

- Se roteşte butonul prismelor până când în câmpul vizual apar cele două zone I, II şi limita de separare irizată.

- Se elimină irizaţiile prin rotirea butonului compensatorului de dispersie.

- Se roteşte butonul prismelor până când se aduce limita de separare la intersecţia firelor

reticulare.

- Se citeşte valoarea indicelui de refracţie cu trei zecimale exacte. A patra zecimală se apreciază

cu aproximaţie, orientându-ne după poziţia liniei de reper în cel mai mic interval (având valoarea

de 0.001) care o cuprinde.

- Se deschide blocul prismelor. Se curăţă feţele ambelor prismelor cu vată şi alcool. Această

curăţare este foarte importantă, deoarece, în caz contrar, între prisme vom avea de fapt un amestec de substanţe şi este posibil să nu mai obţinem o linie de demarcaţie netă între cele două

zone, chiar dacă dispersia este compensată.

9

DETERMINAREA CONCENTRAŢIEI UNEI SOLUŢII PRIN METODA REFRACTOMETRICĂ

- Se fac 10 citiri pentru fiecare soluţie. Se determină valoarea medie n medie respectivă.

II. Se reprezintă grafic punctele (c i ,n i ) obţinute.

şi abaterea pătratică

Graficul se obţine reprezentând pe ordonată concentraţia şi pe abscisă indicele de

refracţie. Pentru fiecare concentraţie c i (i = 1, 2, 3, … ) se obţin punctele de coordonate

(c

i ,

n

i

).

III. Se determină dreapta care trece cel mai aproape de toate punctele obţinute.

Teoretic, pentru un anumit domeniu al concentraţiilor mici (domeniu care depinde de natura soluţiei), indicele de refracţie creşte liniar cu concentraţia:

n = k

c + n 0 ,

k = const.; n 0 = indicele solventului

Aceasta este ecuaţia dreptei teoretice care dă dependenţa lui n de concentraţia soluţiei. În cazul nostru, solventul este apa, iar n 0 = 1.3333. Datorită erorilor experimentale, punctele obţinute prin măsuratorile anterioare se vor abate de la dreapta teoretică. Pentru a determina constanta k din datele obţinute experimental, se aplică metoda celor mai mici pătrate. Se calculează valoarea numerică a constantei k, se trasează dreapta pe grafic.

IV. Se determină c x atât prin interpolare grafică cât şi prin calcul numeric.

Numeric, concentraţia necunoscută se calculează cu ajutorul relaţiei:

c

=

n

x

n

0

x k

(3.13)

x )

până la intersecţia cu dreapta obţinută la punctul anterior. Se determină c x coborând, din punctul de intersecţie, perpendiculara pe ordonată.

Grafic, c x se determină prin interpolare, ducând paralela la ordonată prin punctul (0,

n

Aplicaţii

Metoda refractometrică de determinare a concentraţiei unei soluţii este o metodă rapidă şi suficient de precisă, ce poate fi uşor utilizată în analize medicale, biologice sau biofizice, cu o cantitate redusă de substanţă. Prin determinarea indicelui de refracţie se pot determina variaţiile de concentraţie în substanţele proteice ale diferitelor lichide din organism. Deoarece indicele de refracţie al unei

10

BIOFIZICA – LUCRĂRI PRCATICE

soluţii creşte cu concentraţia substanţelor dizolvate, variaţia indicelui de refracţie al serului uman reflectă variaţia conţinutului în proteine, sărurile găsindu-se în concentraţie aproximativ constantă. Înregistrarea unei valori scăzute a proteinemiei (concentraţia proteinelor în sânge) indică o stare patologică (nefrită, ciroză hepatică decompensată, atrofie hepatică acută). Valoarea normală a indicelui de refracţie al serului sanguin uman este cuprinsă între 1.3487 – 1.3517. Lichidul cefalo-rahidian are un indice de refracţie de aproximativ 1.390.

11