Sonde ultrasonore

Ecografia a fost una din inovaţiile majore din imagistica medicală şi s-a
impus încă din 1970 ca fiind de o importanţă deosebită în examinarea clinică.
Ecograful este un instrument complex cu ajutorul căruia se pot obţine informaţii
despre organismul uman şi animal (Fig.1).

Sonda 3
Sonda 5 MHz
MHz

Fig.1. Ecograf Philips

Pulsuri de energie ultrasonoră sunt trimise în mediul de cercetat cu ajutorul

sondelor ultrasonore. Informaţiile recepţionate de către sonde sunt prelucrate cu
ajutorul unor circuite electronice complexe şi afişate sub forma unor imagini bi sau

Page |1
tridimensionale. Succesul ecografiei este legat în mare parte de progresele
realizate în proiectarea sondelor ultrasonore. Sonda ultrasonoră este primul
element din sistemul de emisie, achiziţie si prelucrare a semnalului ecografic şi
din această cauză poate limita performanţele acestuia.

O sondă ultrasonoră este un dispozitiv capabil să transforme energia

electrică în energie ultrasonoră şi reciproc, să transforme energia ultrasonoră în
energie electrică. Fig.2 prezintă un exemplu de utilizare a unei sonde ultrasonore
pentru investigarea unui făt.

Fig.2. Exemplu de utilizare a sondei ultrasonore

Sondele ultrasonore pot să fie alimentate cu energie electrică în diferite

moduri:

a) In undă continuă.
În acest caz tensiunea electrică alternativă, având frecvenţa egală cu
frecvenţa de rezonanţă a elementelor piezolectrice folosite, se aplică în
mod continuu la bornele acestora. Acest fapt implică existenţa celui de-al

Page |2
 doilea element cu rol de receptor. Cele două elemente piezoelectrice ale
sondei sunt fixate în aceeaşi carcasă.
b) În mod pulsat.
Tensiunea electrică alternativă este aplicată elementului piezoelectric sub
forma unor impulsuri de scurtă durată şi în consecinţă acelaşi element
poate emite şi totodată receptiona ecouri de la mediul de cercetat. În acest
caz se pot defini o serie de parametri caracteristici emisiei:
1 - durata impulsului este de ordinul a 1 µs
2 - perioada de repetiţie a impulsurilor corespunde duratei unui ciclu
complet (durata impulsului + durata intervalului dintre impulsuri) şi este
de ordinul a 1 ms
3 – frecvenţa de repetiţie reprezintă inversul perioadei de repetiţie şi în
medie este de 1 kHz (1000 cicluri/sec)
4 – factorul de umplere a ciclului este raportul dintre durata impulsului
şi perioada de repetiţie fiind în medie de 0,001.

În cazul funcţionării în impulsuri sonda este emiţător şi receptor de unde

ultrasonore iar calitatea materialelor din care este realizată influienţează cele 3
calităţi de bază ale ei:

- sensibilitatea
- rezoluţia axială
- rezoluţia laterală

Sensibilitatea sondelor ultrasonore este impusă de dinamica mare a ecourilor

care sunt difuzate sau reflectate de ţesuturile şi mediile investigate. Această
dinamică este de ordinal a 120 dB ceea ce însemnă că raportul amplitudinilor celor
mai puternice şi mai slabe ecouri este de ordinal a 106.

Principalii factori care influientează sensibilitatea unei sonde ultrasonore

sunt:

- natura materialului piezoelectric folosit

- adaptarea impedanţei sondei la mediul investigat

Materialul piezoelectric folosit trebuie să aibă un bun coeficient de cuplaj

electromecanic pentru că acest coeficient este factorul de bază care determină

Page |3
eficacitatea efectului piezoelectric. Materialele cele mai folosite în construcţia
sondelor ultrasonore sunt ceramicile piezoelectrice din titanat de bariu. La
adaptarea impedanţei trebuie să se ţină cont de factori electrici cât şi mecanici
pentru că optimizează transferurile de energie între elementul piezoelectric şi
circuitele care efectuiază emisia şi recepţia cât şi transferul de energie ultrasonoră
între materialul piezoelectric şi ţesuturile biologice.

Ceramica piezoelectrică cu electrozii ataşaţi este un element capacitiv şi

adaptarea electrică a sondei impune cunoaşterea proprietăţilor dielectrice ale
materialului din care este realizată. Impedanţa specifică a ţesuturilor biologice este
în medie de 1,5 MRayls iar a ceramicilor piezoelectrice este de ordinal a 30
MRayls. Adaptarea între cele două medii se realizează prin utilizarea unor straturi
din materiale cu impedanţe acustice intermediare care să maximizeze energia
transmisă. Durata semnalului recepţionat care influentează rezoluţia axială a
imaginii trebuie să fie mică. Pentru a micşora această durată trebuie optimizată
amortizarea vibraţiei sondei după încetarea pulsului electric de excitaţie fără a
reduce în mod esenţial sensibilitatea acesteia. Optimizarea amortizării se realizează
prin aplicarea unui material adecvat pe ce-a de-a doua suprafaţă a elementului
piezoelectric. Materialul utilizat pentru amortizare este de obicei un amestec de
răşini sintetice şi pulberi metalice.

Caracteristica de directivitate determină rezoluţia laterală a sondei. Pentru

îmbunătăţirea caracteristicii de directivitate trebuie să se acorde o atenţie deosebită
raportului dintre lungimea de undă emisă şi dimensiunilor transversale ale
elementului piezoelectric iar forma suprafeţei acestuia influienţează focalizarea
fasciculului emis.

Principalele elemente ale unei sonde ultrasonore cu un singur element

piezoelectric sunt prezentate în Fig.3.

Un cilindru metalic (corpul sondei) conţine la o extremitate elementul

piezoelectric sub forma de disc. La cealaltă extremitate a cilindrului se găseşte
cablul de alimentare coaxial prin intermediul căruia se aplică impulsurile de
excitare pe suprafeţele metalizate ale elementului emiţător-receptor de ultrasunete.
Electrodul dinspre direcţia de emisie este conectat în aşa fel încât să se evite orice
risc electric pentru pacient.

Page |4
 Fig.3. Structura unei sonde pentru ecograf cu un singur element de emisie -
recepţie

În spatele elementului piezoelectric se găseşte materialul pentru amortizarea

oscilaţiilor libere ale acestuia şi care influenţează rezoluţia axială a sondei.

Sondele ultrasonore monoelement pot să fie nefocalizate sau focalizate. În

cazul primului tip de sondă, conform principiului lui Huygens, sonda emite o undă
ultrasonoră plana, cu frontul de undă paralel cu suprafaţa elementului piezoelectric.
Forma fasciculului ultrasonor este prezentată în Fig.4.

Fig.4. Sonda nefocalizată. Reprezentarea schematică a fascicolului

ultrasonor emis

Page |5
 Zona fasciculului din apropierea sondei şi care are laturile aproximativ
paralele se numeşte “câmp apropiat” sau “zona Fresnel”. După această zonă
fascicolul devine divergent şi zona respectivă se numeşte “câmp îndepărtat” sau
“zona Fraunhofer”. Zona în care câmpul apropiat se transformă în câmp
îndepărtat se numeşte “zona de tranziţie”. În câmpul apropiat au loc o multitudine
de interferenţe care cauzează o intensitate neuniformă a ultrasunetului. În câmpul
îndepărtat fenomenele de interferenţă sunt diminuate şi intensitatea ultrasonoră este
mai uniformă. Lungimea câmpului apropiat se poate calcula cu relaţia N = R 2/λ
unde N este lungimea câmpului apropiat, R este raza elementului piezoelectric iar
λ este lungimea de undă a ultrasunetului emis. Unghiul de divergenţă a fascicolului
în câmpul îndepărtat este dat de relaţia θ = 1,2 λ/D unde θ este unghiul de
divergenţă, D este diametrul elementului şi λ este lungimea de undă a
ultrasunetului emis. Din formula lungimii câmpului apropiat se pot obţine câteva
concluzii utile pentru proiectarea sondelor. Pentru ca zona Fresnel are cel mai
îngust diametru în această zonă se poate obţine cea mai bună rezoluţie laterală. Pe
măsură ce R creşte, N creşte şi zona Fresnel are lungimea cea mai mare pentru
elemente cu diametrul mare. Lungimea de undă scade cu frecvenţa şi pe măsură ce
frecvenţa creşte zona Fresnel creşte. Ar rezulta că pentru o sondă cu frecvenţă şi
diametru mare se poate obţine o imagine bună dar trebuie ţinut cont de faptul că pe
măsură ce frecvenţa creşte, creşte şi absorbţia undei în ţesuturi, unda este atenuată
şi adâncimea de pătrundere descreşte. Totodată, prin creşterea diametrului, creşte şi
diametrul fasciculului ultrasonor emis. O sondă cu diametrul şi frecvenţa mare va
crea un fascicul larg care nu pătrunde adânc în organism şi deci nu va da rezultate
bune pentru investigaţii medicale de profunzime. Prin simpla reducere a
diametrului unui element piezoelectric la o frecvenţă dată nu se poate obţine un
fascicule îngust pe o distanţă mare. Pe măsură ce diametrul elementului scade se
obţine un fascicul cu o divergenţă tot mai mare (Fig. 5).

Page |6
 (a) (b)

Fig.5. Influienţa diametrului (a) şi a frecvenţei elementului piezoelectric (b)

asupra fascicolului ultrasonor emis

Frecvenţa elementului influientează de asemenea şi forma fascicolului

întrucat, pe măsură ce frecvenţa creşte, divergenţa fasciculului scade. Sonde de
rezoluţie înaltă cu diametru mic şi frecvenţă mare utilizate pentru diagnoza
straturilor superficiale nu pot fi utilizate pentru examinarea structurilor situate în
adâncime în organism. Aceste probleme au fost rezolvate în parte cu ajutorul
sondelor focalizate. Pentru a îngusta şi colima fasciculul la distanţe mai mari faţă
de sondă este necesară realizarea de sonde focalizate.

Sondele pot fi focalizate cu ajutorul unor lentile acustice interne/externe sau

prin realizarea de elemente piezoelectrice cu suprafeţe concave care determină
concentrarea fascicolului ultrasonor la o anumita distanţă. Conceptul este acelaşi ca
şi la focalizarea optică. Forma unui fascicul ultrasonor generat de o sondă
ultrasonoră focalizată este prezentată în Fig.6

Page |7
 Fig.6. Fasciculul ultrasonor generat de o sondă focalizată

Efectul net al lentilei acustice sau a curbării elementului piezo este să

deplaseze zona de tranziţie dintre câmpurile apropiate şi depărtate cât mai aproape
de suprafaţa sondei şi în felul acesta să se îngusteze fascicolul emis. Se poate
identifica punctul focal care este aproximativ egal cu raza de curbură a elementului
sau a lentilei acustice. Focarul se găseşte în punctul de maximă îngustare a
fascicolului. Distanţa dintre focar şi suprafaţa sondei se numeşte distanţă
focală. Dacă focalizarea determină o convergenţă importantă în punctul focal
atunci divergenţa fasciculului emis este importantă în jurul focarului. Cu toate că
se poate realiza o mare îngustare în zona focarului aceasta este de importanţă
limitată pentru aplicaţii medicale. Datorită faptului că organe de diferite forme şi
dimensiuni sunt situate la adâncimi diferite faţă de suprafaţa corpului, este mai
bine să se obţină o îngustare graduală a fasciculului. Lungimea acestei porţiuni
îngustate a fasciculului în zona focarului se numeste zonă focală a sondei. În urma
îngustării fasciculului ultrasonor prin focalizare intensitatea ultrasonoră în diferite
zone se schimbă. Îngustarea fasciculului determină ca intensitatea fasciculului să
fie maximă în zona focală a traductorului. Acest fapt determină ca un ecou generat
în zona focală să fie diferit de un ecou generat în apropierea sondei. Din această
cauză şi datorită faptului că rezoluţia laterală este cea mai bună în zona focală
structuri care se găsesc la o anumită distanţă faţă de suprafaţa corpului trebuie
examinate cu sonde care au zone focale potrivite.

Structura unei sonde ultrasonore cu mai multe elemente piezoelectrice este

prezentată în Fig.4. Aceasta este realizată din mai multe elemente piezoelectrice
de forma dreptunghiulară şi care sunt fixate în aşa fel încât să formeze o bandă.

Page |8
 Celelalte componente ale sondei sunt similare cu elementele prezentate la
sonda cu un singur element piezoelectric.

Fig.4. Sonda ultrasonoră cu mai multe elemente piezoelectrice

Funcţionarea corespunzătoare a unei sonde cu mai multe elemente

piezoelectrice este posibilă numai în absenţa cuplajului dintre acestea. Atunci când
un element din componenţa sondei este excitat (electric la emisie sau mecanic la
recepţie) există posibilitatea să fie influienţate elementele adiacente prin cuplaje
parazite iar imaginea obţinută să fie deformată. Pentru aceasta se realizează
materiale piezoelectrice cu factorul de cuplaj electro-mecanic lateral de valori
scăzute.

În ultima vreme au aparut sonde multielement de înaltă densitate care conţin

din ce în ce mai multe elemente în interiorul benzii piezoelectrice realizate din
materiale compozite (o multitudine de elemente piezoelectrice înglobate în răşini
sintetice).

Sondele ultrasonore au diferite forme, dimensiuni şi configuraţii. Fiecare

sondă poate fi identificată prin diferiţi parametri care sunt înscrişi pe corpul sondei.
Fiecare sondă are o frecvenţă proprie care este precizată pe corpul sondei (de
exemplu 2,25 MHz, 3,5 MHz sau 5MHz). Zonele focale (de exemplu de la 4 la 8

Page |9
cm) unde fasciculul este mai îngust sau distanţele focale sunt de asemenea înscrise
pe corpul sondei. În general distanţa focală pentru o sondă cu distanţa focală mică
este între 2 si 4 cm, pentru o sondă cu distanţa focală medie este între 6 şi 7 cm iar
pentru o sondă cu distanţa focală mare este între 8 şi 12 cm. Dimensiunea
elementului piezoelectric este de asemenea precizată. Diametre tipice pentru
elementele piezoelectrice utilizate sunt 6 mm, 13 mm şi 19 mm. Toate aceste
variabile afectează fasciculul ultrasonor şi în final influientează imaginea generată
utilizând diferite sonde.

Sondele ultrasonore pot funcţiona la frecvenţe de la 2,5 la 10 MHz iar pentru

explorările funcţionale de suprafaţă în dermatologie se realizează sonde care
utilizează frecvenţe foarte înalte (25 – 40 MHz).

În construcţia sondelor ultrasonore se folosesc ceramici piezoelectrice şi

materiale plastice piezoelectrice, în principal copolimeri de fluorură de vinilin şi
trifluoretilenă. Avantajul materialelor plastice piezoelectrice este determinat de
faptul că au impedanţa acustică apropiată de a ţesuturilor biologice şi deci se poate
realiza mai usor adaptarea impedanţelor (Tabelul 1).

Tabelul 1

Material Ceramica PZT Polimer Tesuturi biologice

(VDF – TrFE)
Impedanta acustica 30 4,4 1,5
(MRayls)
Coeficient de 0,45 0,29 -
cuplaj electro-
mecanic

Materialele plastice piezoelectrice au flexibilitate mare şi sunt utile pentru

realizarea sondelor de înaltă frecvenţă sau pentru elemente piezoelectrice de formă
concavă de mare deschidere.

P a g e | 10
 Alegerea sondelor pentru investigaţii medicale

Sondele ultrasonore se deosebesc prin frecvenţă de lucru, distanţă focală şi

diametru. Alegerea unei sonde potrivite pentru o anumită investigaţie este esenţială
pentru obţinerea unui rezultat corect şi se poate face numai prin definirea exactă a
ariei ce trebuie vizualizată şi aprecierea distanţei la care se află faţă de suprafaţa
corpului. Sructurile aflate la suprafaţa corpului pot fi vizualizate folosind sonde cu
frevcenţă mai mare pentru că nu este necesară o adâncime mare de pătrundere a
undei ultrasonore. Structurile aflate la adâncime mai mare necesită utilizarea unor
sonde cu frecvenţă mai mică. Ca o regula generală, pentru fiecare investigaţie,
este necesară folosirea sondei cu cea mai mare frecvenţă posibilă care să
permită observaţia structurii respective.

După fixarea frecvenţei de lucru este necesară alegerea distanţei focale.

Utilizând o sondă oarecare se obţine o imagine preliminară a zonei de interes şi
apoi se apreciază distanţa la care se află faţă de suprafaţa corpului. Pentru
obţinerea imaginii finale se foloseşte o sondă care are distanţa focală cât mai
apropiată de valoarea măsurată.

În unele aplicatii este necesar ca observaţia să se facă prin aşa numitele

“ferestre acustice” ca de exemplu spaţiile intercostale. În acest caz este indicat ca
diametrul sondei utilizate să aibă un diametru mai mic sau egal cu dimensiunea
ferestrei acustice pentru ca toată energia emisă să fie trimisă către zona de interes
şi în felul acesta să se maximizeze intensitatea impulsului reflectat.

Alegerea sondei potrivite necesită experienţă pentru a ajusta cele trei

elemente importante pentru obţinerea unei imagini cât mai bogate în informaţii:
frecvenţa, distanţa focală şi diametrul (care dau adâncimea de pătrundere).

Pentru obţinerea de informaţii corecte este necesar să se facă observaţii cu

sonde diferite.

P a g e | 11