PRINCIPII GENERALE DE TEHNICĂ ÎN ECOGRAFIE

CAPITOLUL I. ULTRASUNETELE.
PRINCIPIUL ECOGRAFIEI. APARATURA

1.1. Definiţie

Ecografia este o metodă de examinare imagistică ce utilizează drept vector al

informaţiei medicale ultrasunetele reflectate în corpul uman.
Ultrasunetele sunt vibraţii mecanice ale materiei, transmise ca unde acustice
sau unde sonore. Ultrasunetele au frecvenţe superioare spectrului audibil (peste 20
KHz) fiind compuse din oscilatori corpusculari longitudinali.
Undele sonore sunt oscilaţii mecanice transmise de către particulele mediilor
solide, lichide sau gazoase, fără a se propaga în vid.

1.2. Caracteristicile generale ale undelor sonore

Undele sonore reprezintă variaţii de presiune, care determină mişcarea

particulelor mediului respectiv în jurul poziţiei de echilibru. Grafic unda sonoră poate
fi reprezentată sub forma unei curbe sinusoide, alcătuită dintr-o oscilaţie pozitivă,
urmată de una negativă (Fig. 1.)
Principalele caracteristici ale undelor sonore sunt:
 Perioada (T) - reprezintă timpul necesar particulei pentru efectuarea
unei oscilaţii complete şi revenirea la poziţia iniţială de echilibru.
 Lungimea de undă () - reprezintă distanţa parcursă de unda sonoră
în timpul unui ciclu (o perioadă) şi are unitatea de măsură metrul.  este deci o
distanţă şi se regăseşte în binecunoscuta relaţie: s = v x t (s = spaţiul, lungimea de
undă, v = viteza, t = timpul sau perioada).
 Amplitudinea (A) - reprezintă deplasarea maximă a particulei într-un
sens sau altul faţă de poziţia de echilibru.
 Frecvenţa () - reprezintă numărul de oscilaţii complete pe unitatea de
timp (secunda). Unitatea de măsură pentru frecvenţă este hertz-ul (Hz). Un Hz = o
oscilaţie/secundă.
În funcţie de frecvenţă undele sonore se împart astfel:
- infrasunete: 016 Hz, unde sonore neaudibile;
- sunete audibile: 1620.000 Hz;
- ultrasunete (US): 20 KHz150 MHz (până la acest nivel de frecvenţă fiind
operantă mecanica clasică);
- hipersunete: peste 150 MHz (mecanica cuantică).
Ultrasunetele utilizate în ecografie au frecvenţe cuprinse între 110 MHz
(domeniul clasic de frecvenţă), acest spectru extinzându-se în ultimii ani până la
2025 MHz.
 Viteza (c) sunetului - reprezintă distanţa parcursă de undă în unitatea
de timp şi se măsoară în m/sec. În relaţia cu celelalte mărimi c = /T sau c =  x .
În cazul nostru:  = c x T, unde: c = 1540 m/s, (viteza medie a ultrasunetelor
în ţesuturi), iar T = perioada.
Viteza de propagare a ultrasunetelor într-un mediu omogen este constantă la o
temperatură dată şi depinde de caracteristicile mediului, respectiv de elasticitatea şi
densitatea acestuia. Deoarece viteza sunetelor într-un mediu este constantă, frecvenţa
şi lungimea de undă a ultrasunetelor care străbat mediul vor fi invers proporţionale
(cu cât frecvenţa ultrasunetului este mai mare, cu atât lungimea de undă este mai
mică). Vitezele de propagare a ultrasunetelor în corpul uman sunt în medie cuprinse în
intervalul 15401570 m/sec (creier, ficat, rinichi, muşchi, sânge), cu valori uşor mai
mici 14301450 m/sec (apă, ţesut adipos), între valorile extreme 331 m/sec în aer şi
40006000 m/sec în os, în funcţie de tipul anatomic şi gradul de mineralizare al
osului.
 Energia acustică. Întrucât undele sonore reprezintă variaţii de
tensiune exercitate asupra particulelor unui mediu, sursa acustică generează o
cantitate de energie, care determină oscilaţiile particulelor şi care se transmite o dată
cu unda. Energia se măsoară în jouli (J).
 Puterea acustică sau fluxul de energie acustică, reprezintă cantitatea
de energie care trece în unitatea de timp printr-o suprafaţă dată a mediului de
propagare. Unitatea de măsură este joule/sec sau watt (W).
 Intensitatea acustică reprezintă fluxul de energie pe unitatea de
suprafaţă şi se măsoară în W/cm2.
Folosind mărimile acustice şi relaţiile de mai sus: T = 1/, unde  = frecvenţa
ultrasunetelor. Dacă notăm viteza US cu c din relaţia  = c x T rezultă:  = c/
Concret: dacă c = 1540 m/s şi  = 3,5 Mhz, avem:  = 1540/3.500.000 = 0,44
mm.
S-a demonstrat că rezoluţia axială (în lungul axului) a unui ecograf nu poate fi
mai mică decât /2. Însăşi dimensiunea fizică a cristalelor piezoelectrice din
componenţa traductoarelor au dimensiunea fizică de /2.
Rezoluţia este distanţa minimă între două puncte individualizate (vizualizate
distinct).
Rezultă deci că pentru o rezoluţie cât mai mică avem nevoie să alegem /2 cât
mai mic sau, conform formulei, frecvenţa traductorului cât mai mare.
Principalele consecinţe ale caracteristicilor ultrasunetelor şi relaţiilor dintre
ele sunt:
- Undele acustice cu frecvenţa mare generează o rezoluţie mai bună.
- Viteza ultrasunetelor depinde de elasticitatea şi densitatea mediului
(ţesutului) traversat, dar şi de temperatura acestuia.
- Atenuarea (absorbţia) transmiterii de energie depinde de distanţa parcursă de
undă prin mediu, având ca efect scăderea intensităţii, prin conversie în căldură şi
energie de legătură moleculară.
Pe măsură ce undele se îndepărtează de sursă şi pătrund în corpul uman, pierd
din energie, direct proporţional cu distanţa de la sursă dar şi cu frecvenţa undelor.
Rezultă ca o consecinţă:
- Cu cât frecvenţa sursei este mai mare, cu atât absorbţia este mai mare, deci
undele vor pătrunde mai puţin în corpul uman (la mai mică profunzime).
- Prin urmare frecvenţa mare generează rezoluţie mică (bună) şi penetrabilitate
scăzută în ţesuturi.
Este necesar pentru diversele aplicaţii practice de a utiliza ultrasunete cu
frecvenţe diferite, adaptate profunzimii ţesutului de examinat sau mai nou
multifrecvenţe concomitent.
1.3. Producerea US

 Efectul piezoelectric. Ultrasunetele utilizate în diagnosticul ecografic

sunt generate de efectul piezoelectric constând în apariţia unei diferenţe de potenţial
electric între cele două suprafeţe ale unui cristal de cuarţ, atunci când acesta este
supus unei deformări mecanice. Acesta este efectul piezoelectric direct, prin care
este generat curent electric.
Fenomenul se produce şi în sens invers prin efectul piezoelectric invers, când
un cristal de cuarţ supus unei diferenţe de potenţial va suferi o deformare mecanică.
Această deformare generează ultrasunetele.
 Sursa acustică. Piesa care emite ultrasunetele şi recepţionează
ecourile ultrasonore se numeşte traductor sau transductor (engl. transducer). În
limbajul curent sunt utilizate şi denumirile de sondă ecografică sau palpator.
 Efectul piezomagnetic reprezintă o alternativă mai rar utilizată de
producere a ultrasunetelor.
 Materialele fizice utilizate pentru producerea ultrasunetelor, la nivelul
traductorului sunt în principal:
- materiale electrostrictive - cuarţ sau ceramici sintetice de tipul zirconatului
de plumb, sau titanatului de bariu, precum şi derivaţi de mase plastice de tipul
fluorurii de poliviniliden;
- materiale magnetostrictive - săruri ale unor metale cu proprietăţi magnetice:
Ni, Co, Cu, Pb.
 Frecvenţa nominală a unui traductor. O piesă din ceramică sintetică
este caracterizată printr-o frecvenţă de rezonanţă, care reprezintă frecvenţa US
emise în condiţiile randamentului maxim al conversiei energiei electrice în energie
acustică. Frecvenţa de rezonanţă depinde de grosimea ceramicii fiind prestabilită la
fabricarea traductorului şi are o valoare fixă pentru fiecare traductor în parte.
În practică se constată rezonanţa traductorului nu numai la frecvenţa de
rezonanţă, ci şi la armonicele ei (multiplu de frecvenţă), bineînţeles cu randament
redus. Prin urmare, la aplicarea impulsurilor electrice va rezulta un spectru de
frecvenţe ultrasonore, în care domină cele având valoarea frecvenţei de rezonanţă.
Acest spectru de frecvenţe se numeşte lărgimea de bandă a semnalului ultrasonor,
care are aspectul unei curbe gaussiene.
Frecvenţa dominantă în lărgimea de bandă, care are utilitate maximă în
generarea imaginii ultrasonore, poartă denumirea de frecvenţă nominală a
traductorului respectiv. Aceasta se află în strânsă interdependenţă cu frecvenţa de
rezonanţă a ceramicii.
Prin urmare frecvenţa nominală a unui traductor este prestabilită prin
construcţia aparatului şi este nemodificabilă.

1.4. Proprietăţile acustice ale ţesuturilor

Ţesuturile biologice prezintă câteva proprietăţi care influenţează interacţiunea

lor cu undele ultrasonore:
 Viteza de propagare a ultrasunetelor este o constantă pentru fiecare
ţesut în parte şi ea variază în limite relativ mici pentru diferitele tipuri de ţesuturi moi
(vezi domeniul vitezelor menţionat anterior, între 3316.000 m/sec, cu valori medii
15401570 m/sec).
  Densitatea ţesuturilor influenţează viteza de propagare. Ţesuturile
mai dense vor genera viteze de propagare crescute (os, calcul), ţesuturile moi vor
genera viteze medii de propagare, iar lichidele vor genera viteze mici de propagare.
 Elasticitatea reprezintă proprietatea unui corp de a reveni la forma şi
volumul iniţial după ce a fost supus unei deformări mecanice. Pentru organele
parenchimatoase ea depinde de proporţia de ţesut conjunctiv fibros, care intră în
structura organului. Elasticitatea contribuie la generarea ecourilor ultrasonore şi este
unul dintre factorii determinanţi ai vitezei de propagare a US printr-un ţesut.
 Impedanţa acustică (Z) reprezintă produsul dintre viteza sunetului
printr-un anumit mediu şi densitatea mediului respectiv: Z = c x . Unitatea de măsură
este denumită rayl. Impedanţele acustice ale mediilor traversate de ultrasunete în
corpul uman variază în funcţie de vitezele menţionate mai sus între 0,0001 pentru aer
şi 7,8 pentru os, cu valori medii: 1,38 (ţesut adipos), 1,5 (apă), 1,611,70 (sânge,
rinichi, ficat, muşchi).

1.5. Comportarea ultrasunetelor în corpul uman

Undele US se propagă liniar în interiorul corpului uman, având un

comportament similar cu cel al unui fascicul luminos. Prin urmare undele US suferă
fenomene de reflexie, refracţie, difracţie (cu modificarea traiectoriei de propagare),
precum şi fenomene complementare atenuarea, absorbţia şi difuzia (cu modificarea
energiei ultrasunetelor incidente, iniţiale).
Pentru definirea comportamentului ultrasunetelor în cursul propagării este
considerată noţiunea de interfaţă ecografică. Noţiunea reprezintă suprafaţa de
separare între două medii cu impedanţe acustice diferite (practic cu densităţi fizice
diferite).
Comportamentul ultrasunetelor la nivelul suprafeţelor de separare:
a) Transmisia şi reflexia ultrasunetelor
Un fascicul US la nivelul unei interfeţe se va reflecta, o parte din energia
fasciculului iniţial, considerat incident, se va întoarce în mediul de provenienţă sub
forma undelor US reflectate (fasciculul reflectat) sau a ecourilor ultrasonore,
elemente care definesc diagnosticul ecografic.
Înregistrarea grafică a ecourilor ultrasonore şi prin aceasta a caracterizării
ţesuturilor care le-au reflectat, reprezintă rezultanta examenului ecografic. Termenii
de ultrasonografie sau ecografie reprezintă înregistrarea grafică a ecourilor
ultrasonore reflectate.
Energia fasciculului incident reziduală după reflexie se transmite celui de-al
doilea mediu în care va suferi noi fenomene de reflexie şi transmisie. Energia US
reflectată şi cea transmisă după reflexie mediilor următoare se află în relaţie de
inversă proporţionalitate. Cu cât se reflectă mai multă energie la nivelul unei interfeţe
cu atât se tranmite mai puţină energie în cel de-al doilea mediu. Se instalează astfel la
fiecare interfaţă o nouă atenuare a fasciculului incident.
Direcţia fasciculului reflectat depinde de unghiul pe care-l realizează
fasciculul incident cu interfaţa. Dacă fasciculul incident este perpendicular pe
interfaţă unda reflectată va avea aceeaşi direcţie perpendiculară. Dacă fasciculul
incident este înclinat sub un unghi  faţă de perpendiculara pe interfaţă, fasciculul
reflectat va emerge sub acelaşi unghi 1, situat de cealaltă parte a perpendicularei şi
nu va putea fi receptat ( = 1). Datorită acestor consecinţe fizice rezultă necesitatea
obiectivă ca unghiul incident  să fie cât mai aproape de 0 grade, pentru ca unghiul
undei reflectate 1 să fie de asemenea aproape de 0 grade şi astfel reflexia respectivă
să poată fi captată. Tot ceea ce se reflectă sub unghiuri mari, apropiate de 90 de grade
se pierde, nemaifiind recuperat de traductor.
La nivelul organelor parenchimatoase unde există interfeţe multiple se produc
reflexii multiple ale unor fascicule de energie din ce în ce mai joasă. Aceste reflexii
sau ecouri depind nu numai de unghiul de incidenţă ci şi de numărul şi calitatea
interfeţelor. Se produc astfel ecouri de împrăştiere (dispersie) care diminuă mult
energia fasciculului incident.
b) Refracţia ultrasunetelor
Reprezintă schimbarea direcţiei de transmitere a fascicului US incident la
traversarea unei interfeţe. Refracţia nu afectează examenul ecografic întrucât acelaşi
traductor este utilizat ca emiţător şi receptor, iar ecourile se refractă şi în sens invers
faţă de fasciculul incident.
c) Difracţia ultrasunetelor
Reprezintă deflectarea undelor US în jurul unei interfeţe mai mică decât
lărgimea de bandă a semnalului sonor. Astfel, undele US se vor propaga în spatele
obstacolului, fără a-şi pierde energia iniţială, generând artefacte ecografice care
parazitează imaginea.
d) Difuzia fasciculului US
Reprezintă preluarea de către unele particule din mediul de propagare a unei
cantităţi din energia incidentă şi reemiterea acestei energii în toate direcţiile. Difuzia
sau dispersia stă la baza apariţiei ecourilor de împrăştiere importante în generarea
imaginii ecografice.
e) Absorbţia ultrasunetelor
Reprezintă pierderea treptată a energiei fascicului incident, în cursul
propagării prin transformarea treptată a energiei acustice în energie termică.
f) Atenuarea fasciculului ultrasonor
Reprezintă suma pierderilor de energie acustică rezultate din absorbţie, difuzie
şi reflexie. Factorii care influenţează atenuarea sunt:
- absorbţia, care determină 80 % din pierderile de energie;
- difuzia, prin numărul mare de interfeţe mici (de exemplu în ţesutul adipos
sau fibros);
- reflexia, la nivelul unor interfeţe dense ecografic, puternic reflectogene (aer,
os, calculi, metal, pastă baritată);
- distanţa parcursă influenţează atenuarea în mod exponenţial, atenuarea fiind
direct proporţională cu pătratul distanţei parcurse de fasciculul US;

- frecvenţa US este direct proporţională cu atenuarea, frecvenţele mari vor fi

atenuate rapid, după un parcurs scurt, iar în profunzime se vor transmite doar US cu
frecvenţă mică.

1.6. Principiile fundamentale de obţinere a imaginilor ecografice:

 Formarea imaginii. Traductorul funcţionează alternativ ca emiţător şi

receptor de US, generând impulsuri cu durata de o microsecundă şi recepţionând
ecouri timp de 99 microsecunde, după care ciclul emisie-recepţie se reia. Emisia de
US are deci un caracter pulsator, intermitent. La nivelul interfeţelor o parte din
energia acustică se reflectă generând ecourile iar restul de energie se propagă mai
departe, spre o altă interfaţă. Undele reflectate parcurg traseul invers al fasciculului
incident şi la nivelul ceramicii traductorului generează impulsuri electrice prin efect
piezoelectric direct.
 Modalităţi de înscriere. Afişarea grafică a impulsurilor electrice
corespunzătoare ecourilor se poate face în mai multe moduri ecografice astfel:
- Modul A (modularea amplitudinii) reprezintă grafic o singură linie de
informaţie în spaţiu cu profunzimea de la care provine.
- Modul B (modularea strălucirii, iniţiala “B” provine de la termenul
brightness - engl. strălucire). Fiecare ecou al unei linii de informaţie este transformat
electronic într-un punct luminos, având strălucirea cu atât mai mare cu cât
amplitudinea ecoului este mai mare. Prin mişcarea traductorului se obţin mii de astfel
de puncte, mai mult sau mai puţin strălucitoare care generează imaginea ecografică
bidimensională. Imaginea ecografică modul B reprezintă o tomogramă
bidimensională ultrasonoră a unei regiuni limitate a organismului, în planul în care
este mişcat traductorul. Ecografia bidimensională (2 D) este modalitatea de diagnostic
US cea mai frecvent utilizată în practica medicală.
- Modul M (modularea poziţie timp sau mişcare timp - time motion - modul
TM). Fasciculul de Us intersectează structuri mobile care generează ecouri puternice
în mişcări ritmice pozitive şi negative faţă de linia de informaţie. Înregistrarea este
similară celei electrocardiografice cu două dimensiuni: pe verticală este prezentată
mişcarea în spaţiu iar pe orizontală timpul. Ecograma în modul M înregistrează
mişcarea tuturor structurilor de pe o linie de informaţie în funcţie de timp.

1.7. Aparatura de diagnostic ecografic

Aparatul utilizat în diagnosticul medical cu ultrasunete se numeşte ecograf.

Principalele componente sunt unitatea de bază, standard, traductoarele, modulele
auxiliare, unităţile accesorii şi unităţile de arhivare.
 Unitatea de bază este sistemul complex al ecografului, alcătuită din
plăci şi circuite integrate, care determină transformarea impulsurilor electrice
provenite din ecourile reflectate în puncte de imagine, redate pe display-ul aparatului,
corespunzând secţiunii topografice în corpul uman de la care au fost culese
informaţiile. Se compune la rândul ei din sistem de focalizare al ultrasunetelor, de
compensarea atenuării în funcţie de timp, un sistem de afişare a informaţiei (convertor
analog sau digital de imagine) şi un computer încorporat.
 Traductoarele reprezintă dispozitivele de producere a ultrasunetelor şi
de transformare în impuls electric a ecourilor captate. Pot fi subîmpărţite după modul
de emergenţă al fasciculului US în liniare şi sectoriale, fiecare fiind de două tipuri,
mecanice şi electronice. Traductoarele liniare produc pe ecran o imagine
dreptunghiulară iar cele sectoriale o imagine în formă de sector de cerc. Traductoarele
mecanice au în structura lor un dispozitiv mecanic de activare a cristalelor de cuarţ
care poate acţiona pendulant sau rotativ. Traductoarele electronice posedă un
dispozitiv electronic de activare a cristalelor de cuarţ fiind în general convexe sau
inelare, după forma imaginii pe care o generează (sector de cerc cu rază de curbură
mare sau imagine circulară).

 Modulele auxiliare separate sunt module tehnologic moderne în

ecografia Doppler (spectral, continuu, color sau CFM şi power), modul EKG pentru
stress eco, modul 3 D angio, modul de supracontrast.
 Unităţile accesorii sunt monitorul, videoprinterul, imprimanta, placa
de conectare la PC, trolley-ul - căruciorul - şi kit-urile de biopsie.
 Unităţile de arhivare sunt hard disk-ul, unitatea floppy şi discul optic.
CAPITOLUL II. METODOLOGIA EXAMINĂRII ECOGRAFICE

Ecografia este o metodă complementară de diagnostic la care se recurge numai

după efectuarea unei anamneze complete, a unui examen clinic atent şi a analizelor
complementare considerate “uzuale” (biochimice, hematologice, radiologice, EKG).

2.1. Pregătirea pacientului:

a) Ecocardiografie - repaus la orizontală 15 minute înainte de examniare, fără

alte măsuri deosebite.
b) Ecografia abdominală:
- perioadă ajeun, post absolut, 8 ore în medie înaintea examinării, pentru
îndepărtarea conţinutului tubului digestiv solid şi gazos care parazitează imaginea;
- pacientul va reţine urina timp de 4-5 ore înaintea examenelui pentru
realizarea repleţiei vezicii urinare care formează o “fereastră ultrasonică” ce conduce
ultrasunetele pentru vizualizarea organelor pelvine retrovezicale;
- în caz de obezitate sau meteorism se administrează cărbune medicinal,
fermenţi pancreatici, prokinetice;
- în caz de constipaţie se vor administra laxative sau clisme evacuatorii;
- examenul ecografic se va face la distanţă de 3-4 zile de un examen digestiv
baritat;
- se vor evita regiunile cu pilozitate crescută (sau se vor epila) şi cicatricile
cheloide, care reflectă iniţial ultrasunetele împiedicând formarea imaginilor
ecografice.

2.2. Tehnica examinării ecografice

În funcţie de regiunea care urmează a fi examinată şi de modul de abordare, se

pot utiliza poziţii multiple ale bolnavului: decubit dorsal, lateral sau ventral, poziţie
şezândă sau ortostatism. Se pot utiliza perne care să producă extensia unor regiuni
(cervical, flancuri, dorsal).
Regiunea de examinat este acoperită cu un gel special cu rolul de a realiza un
contact intim între traductor şi piele, cu rol în îndepărtarea interpunerii aerului, care
poate parazita imaginea.
Pentru evidenţierea organelor abdominale este frecvent utilizată examinarea
în inspir profund blocat.
Se vor alege “ferestre ecografice”, zone anatomice care permit abordul direct
al organului de examinat, evitându-se interpoziţia elementelor care împiedică
penetrarea US (aer, os). De exemplu, fereastra ecocardiografică obişnuită este
localizată în spaţiul III-IV intercostal stânga parasternal, în zona de matitate cardiacă
absolută.
Interpretarea secţiunilor examinate se face în mod convenţional astfel:
- secţiunile transversale sunt privite dinspre picioarele bolnavului astfel încât
viscere abdominale situate în dreapta bolnavului de exemplu vor fi vizualizate în
stânga imaginii;
- secţiunile longitudinale sunt privite dinspre dreapta bolnavului astfel încât
pe ecranul display-ului regiunile craniale, superioare, apar situate la stânga imaginii,
iar cele caudale inferioare apar la dreapta imaginii;
- de obicei se utilizează polaritatea normală a imaginii, respectiv fondul
negru pe care ecourile apar reprezentate ca puncte albe cu străluciri diferite, în
diverse nuanţe de gri.
2.3. Condiţii care fac dificilă examinarea ecografică

 Prezenţa pansamentelor, a cicatricilor deformante, fibrozante, a

gipsului sau metalelor care nu permit penetrarea US în ţesuturi.
 Prezenţa conţinutului digestiv, alimentar, a pastei baritate sau a aerului
la pacienţii meteorizaţi.
 Variaţiile sursei de alimentare în tensiune şi frecvenţă.
 Artefacte de reverberaţie în cazurile unei interfeţe puternic
reflectogene.
 Reglări incorecte ale compensării ecografice, contrastului şi
luminozităţii, focalizării.
 Erori datorate examinatorului: precipitarea, un examen incomplet,
examinare în condiţii improprii de pregătire a bolnavului, necunoaşterea unor repere
anatomice, nerecunoaşterea unor aspecte ecografice caracteristice.

2.4. Interpretarea convenţională a imaginilor ecografice. Terminologie

ecografică

Pornind de la codificarea convenţională a imaginii ecografice pe fond negru,

pe display-ul ecografului, în secţiunile examinate, vor fi vizualizate structurile
biologice reflectogene cu nuanţe de gri, în aşa numita scală de gri, cuprinzând nuanţe
progresive de la negru până la alb.
Structurile biologice lichidiene (de ex. conţinutul veziculei biliare, al vezicii
urinare, conţinutul vascular), care nu produc nici un fel de reflexie a ultrasunetelor,
vor fi redate pe ecran în culoarea neagră. Asemenea structuri vor fi denumite
anecogene, transsonice.
Structurile biologice solide cu densitate mare la reflexia ultrasunetelor (de
ex. osul, calculii, incluziunile metalice), care produc o reflexie intensă a ultrasunetelor
datorită densităţii fizice crescute, vor fi redate pe ecran în culoarea albă. Asemenea
structuri vor fi denumite hiperecogene sau sonolucente.
Structurile biologice cu densităţi parenchimatoase vor reflecta diferit
ultrasunetele, proporţional cu densitatea lor, pe mai multe paliere de ecogenitate:
- primul palier de ecogenitate corespunde structurilor dense, fibroase cu
conţinut crescut de ţesut conjunctiv (de ex. fascii, capsule de organ, pereţi vasculari,
pereţii unor organe cavitare, pereţii caliceali grupaţi în sinusurile renale);
- al doilea palier de ecogenitate îl reprezintă structurile glandulare, datorită
multiplelor interfeţe produse de structura tubuloacinoasă, care determină reflexii
multiple repetate (de ex. parenchimul glandelor submandibulare, parotide, tiroidă,
pancreas, endometru, placentă);
- al treilea palier de ecogenitate este reprezentat de parenchimul splenic,
urmat de cel hepatic (în mod normal, deşi comparabil cu parenchimul splenic,
parenchimul hepatic este uşor mai hipoecogen);
- următoarele paliere de ecogenitate corespund structurilor
parenchimatoase, cu densităţi fizice mai mici decât cele enumerate, fiziologic sau în
condiţii patologice prin procent mai mare de apă sau prin potenţial congestiv; se vor
prezenta hipoecogene parenchimul renal, format din corticală şi medulară, structurile
musculare fiziologice sau proliferările musculare, datorită procentului mare de apă,
dar şi ficatul de stază sau unele structuri tumorale congestive sau intens vascularizate.