Determinarea indicelui

de refracţie al unui
lichid prin metode
refractometrice
1. Noţiuni introductive
Fenomenul de schimbare bruscă a direcţiei de propagare a unei raze de lumină, atunci
când străbate limita de separare dintre două medii cu densităţi diferite, se numeşte
refracţie.
Legile ce stau la baza fenomenului de refracţie sunt:
1) Raza incidentă, raza refractată şi normala la suprafaţă în punctul de incidenţă sunt
coplanare (Figura 1);

i
n1

n2
r

Figura 1. Refracţia unei raze de lumină la limita de separaţie dintre două medii diferite

2) Raportul dintre sinusul unghiului de incidenţă şi sinusul unghiului de refracţie

este o constantă:

(1)

1
 Constanta n21 reprezintă indicele de refracţie relativ al mediului mai refringent
(2) în raport cu mediul mai puţin refringent (1).
Din punct de vedere optic, se consideră mai dens, acel mediu în care lumina se
propagă cu viteză mai mică. Valoarea indicelui de refracţie relativ a două medii este
egal cu raportul vitezelor de propagare a luminii în cele două medii:

(2)

Indicele de refracţie al unui mediu în raport cu vidul (în vid lumina având viteză
maximă) poartă denumirea de indice de refracţie absolut:

(3)

In consecinţă, indicele de refracţie relativ a două medii este dat de raportul

indicilor de refracţie absoluţi ai mediilor respective.
Deoarece densitatea optică a aerului este foarte apropiată de cea a vidului,
indicele de refracţie relativ al unui mediu faţă de aer este practic egal cu indicele de
refracţie absolut (indicele de refracţie absolut al aerului este
n = 1,00027).

Valoarea indicelui de refracţie al unei substanţe depinde de următorii parametrii:

- temperatură (măsurătorile se efectuează, de obicei, la 20°C);
- lungimea de undă a radiaţiei utilizate; indicele de refracţie scade odată cu
creşterea lungimii de undă. De aceea, valoarea indicelui de refracţie trebuie
însoţită şi de valoarea lungimii de undă la care s-a efectuat măsurătoarea. Se pot
folosi: radiaţia galbenă a sodiului (numită linia D); radiaţia roşie (notată C);
radiaţia albastră (F); radiaţia violetă a hidrogenului (G) etc. Indicele de refracţie
va purta, ca indice inferior, litera corespunzătoare radiaţiei folosite.
- presiune (în special în cazul gazelor);
- starea de agregare a substanţei.

2
 Din această cauză, este necesar ca, la indicarea valorii indicelui de refracţie al
unei substanţe să fie date şi condiţiile în care s-au efectuat măsurătorile.
Deoarece indicele de refracţie depinde de mai mulţi factori, s-a definit o altă
mărime care să caracterizeze substanţa, indiferent de condiţiile fizice în care se fac
măsurătorile. S-a introdus astfel, refracţia moleculară R, mărime fizică caracteristică
fiecărei substanţe refringente. Fizicienii H. Lorentz şi L. Lorentz au dedus expresia
acestei mărimi fizice ca fiind:

(4)

unde M este masa moleculară a substanţei, iar  este densitatea acesteia.

Refracţia moleculară este o mărime aditivă, cu alte cuvinte refracţia moleculară a

unui amestec de substanţe este egală cu suma refracţiilor moleculare ale componentelor
sistemului, dacă acestea nu interacţionează chimic între ele.
Refracţia atomică RA caracterizează atomul aflat într-un anumit tip de legătură
chimică şi depinde de numărul de ordine Z şi de configuraţia orbitalilor de valenţă.
Relaţia de definiţie a acestei mărimi fizice este:

(5)

unde A este masa atomică.

Cunoaşterea valorii refracţiei atomice ajută la stabilirea structurii moleculare. In

Tabelul 1 sunt redate câteva valori ale refracţiilor unor atomi.

Tabelul 1. Refracţii atomice ale unor atomi cu diferite legături chimice, determinate
pentru lungimea de undă a sodiului (D = 589.3 nm)
Atomul RA Legătura RA
>C< 2.418 Cl – (C) 5.967
>C= 3.284 O = (C) 2.221
–C≡ 3.617 (C) – O – (H) 1.525
H– 1.1 (C) – O – (C) 1.643

In cazul soluţiilor, valoarea indicelui de refracţie depinde de natura solventului şi

de concentraţia soluţiei.

3
 Fiind o constantă de material, indicele de refracţie se utilizează în practica
farmaceutică pentru identificarea unor substanţe şi pentru determinarea gradului de
puritate al acestora. In medicină, metodele refractometrice se folosesc pentru
determinarea concentraţiei proteinelor din serul sanguin.

2. Determinarea indicelui de refracţie

2.1. Noţiuni teoretice
Aparatele utilizate pentru măsurarea indicelui de refracţie poartă denumirea de
refractometre. In construcţia acestora, este folosit fenomenul de reflexie totală a luminii.
In conformitate cu legea a doua a refracţiei, o rază de lumină care trece dintr-un
mediu mai dens într-unul mai puţin dens, se depărtează de normală (Figura 2.a). La
creşterea unghiului de incidenţă, are loc o creştere a unghiului de refracţie, în proporţie
mai mare decât cel de incidenţă. Astfel, pentru o anumită valoare l a unghiului de
incidenţă, denumită unghi limită, unghiul de refracţie atinge valoarea de 90. Razele ce
cad pe suprafaţă sub un unghi de incidenţă mai mare decât unghiul limită suferă
fenomenul de reflexie totală, întorcându-se în mediul optic mai dens.
Dacă razele de lumină se propagă dintr-un mediu mai puţin dens spre un mediu
optic mai dens (Figura 2.b), se constată că unghiul maxim format de raze în mediul mai
dens are valoarea l a unghiului limită corespunzător celor două medii. Peste acest unghi,
în mediul doi, nu mai pătrund raze luminoase. Dacă într-un punct al suprafeţei de
separaţie cad raze de lumină din toate direcţiile posibile, atunci în mediul mai dens se vor
propaga raze sub forma unui con cu vârful în punctul considerat, având o deschidere
egală cu 2l.

a b
Figura 2. Reprezentarea schematică a refracţiei pentru cazul în care: a) razele de lumină
se propagă dintr-un mediu optic mai dens într-unul mai puţin dens; b) razele de lumină se
propagă dintr-un mediu optic mai puţin dens într-unul mai dens

4
 Scriind legea a doua a refracţiei în cazul unghiului de incidenţă limită, se obţine:

sau (6)

Din această relaţie, se observă că valoarea unghiului limită depinde doar de

indicele de refracţie relativ al celor două medii.
Refractometrele construite pe baza acestui fenomen permit determinarea indicelui
de refracţie al unei substanţe, măsurând valoarea unghiului limită.

2.2. Refractometrul Abbé

Refractometrul Abbé este unul dintre cele mai des utilizate aparate pentru măsurarea
indicelui de refracţie al substanţelor aflate în stare lichidă, cu precizie de până la a patra
zecimală. Părţile componente principale ale refractometrului Abbé (Figura 3) sunt
următoarele:
- blocul de prisme (1 şi 2);
- luneta de observaţie (3);
- compensatorul cu rozetă (7);
- luneta de citire (4).

Figura 3. Reprezentarea schematică a refractometrului Abbé

a) Blocul de prisme reprezintă partea componentă principală a refractometrului Abbé.
Acesta este alcătuit dintr-o prismă de măsură 1 şi o prismă de iluminare 2, confecţionate
din sticlă flint cu indicele de refracţie n=1,75. Unite după feţele ipotenuză (care nu se
ating), prismele formează un bloc paralelipipedic (Figura 4). Fiecare prismă este fixată
într-o carcasă metalică, prin care circulă un curent de apă, furnizat de un termostat.

5
Blocul de prisme poate fi rotit în jurul unui ax orizontal, cu ajutorul tamburului 5. Prisma
de iluminare poate fi rotită şi separat, în jurul muchiei M, acţionând butonul 8.
Lichidul de studiat se introduce în spaţiul liber dintre feţele ipotenuză ale celor
două prisme.
In faţa prismei de iluminare, este fixată o sursă de lumină S. Faţa ipotenuză a
acestei prisme, fiind mată, difuzează lumina, care o străbate în toate direcţiile. Razele de
lumină străbat stratul de lichid şi pătrund în prisma de măsură.
Datorită reflexiei totale, razele ce pătrund în prisma de măsură vor face, cu
normala la faţa ipotenuză a acesteia, un unghi cel mult egal cu unghiul limită. In
consecinţă, din fiecare punct al feţei ipotenuză a prismei de măsură, vor pleca raze de
lumină, aflate în interiorul unui con cu deschiderea 2l, având axa perpendiculară pe faţa
ipotenuză, în punctul considerat.

Figura 4. Reprezentarea
schematică a blocului de prisme

b) Luneta de observaţie este alcătuită dintr-un sistem de lentile convergente, având rolul
de a capta razele emergente din prisma de măsură. Luneta fiind reglată pentru infinit,
toate razele paralele cu o direcţie dată se vor întâlni într-un punct din planul focal al
obiectivului lunetei. In câmpul vizual al lunetei, se distinge o zonă luminoasă şi o zonă
întunecată.
Limita de separaţie dintre cele două zone corespunde razelor cu înclinare maximă
faţă de normala la suprafaţa prismei. Acestă limită de separaţie poate fi deplasată, rotind
blocul de prisme.
In ocularul lunetei, se află două fire reticulare, care se intersectează în centrul
câmpului vizual (Figura 3.b).

c) Compensatorul este intercalat între blocul de prisme şi luneta de observaţie, fiind

alcătuit din două prisme Amici, identice. Compensatorul are rolul de a recombina lumina
dispersată în prisma de măsură, obţinându-se astfel o limită de separaţie netă între zona
întunecată şi cea luminoasă. Compensatorul se reglează în poziţia corectă, manevrând
rozeta 7 (Figura 3).

6
 Compensatorul este asfel confecţionat încât dacă, pentru iluminare, se foloseşte
lumină albă, se obţine valoarea indicelui de refracţie corespunzătore liniei galbene a
sodiului.

d) Luneta de citire este legată solidar cu luneta de observaţie şi serveşte pentru citirea
valorii indicelui de refracţie al substanţei studiate. In câmpul vizual al lunetei, se află un
fir reticular, orizontal, în faţa căruia se deplasează o scală gradată direct în valori ale
indicelui de refracţie (Figura 3.a). Iluminarea scalei se realizează cu ajutorul unei prisme
cu reflexie totală (9). Scala gradată se deplasează sincron cu blocul de prisme, manevrând
tamburul 5.

2.3. Determinarea indicelui de refracţie pentru soluţii de NaCl

de concentraţii diferite

Inainte de efectuarea determinărilor indicilor de refracţie ai soluţiilor de analizat, trebuie

verificat dacă aparatul este reglat corect. Pentru aceasta, se utilizează apă distilată, al
cărei indice de refracţie, la 20C, trebuie să fie 1,3331. In caz contrar, se va calcula
corecţia corespunzătoare sau se va regla aparatul.
Se manevrează corpul lunetelor spre înainte (în sensul săgeţii), până la refuz.
Acţionând butonul 8, se separă corpul celor două prisme. In această situaţie, suprafaţa
mată a prismei de iluminare se află în poziţie orizontală.
Feţele celor două prisme se curăţă cu o bucată de tifon, umezită cu alcool. Pe
suprafaţa mată, se depun, cu o pipetă, câteva picături din lichidul de analizat.
Menţinând faţa mată a prismei de iluminare în poziţie orizontală, se închide
corpul prismelor şi se fixează sistemul optic în poziţia de lucru (fest).
Se orientează oglinda 10 astfel încât prismele să primească o cantitate maximă de
lumină.
Privind în ocularul lunetei, se reglează poziţia acestuia astfel încât imaginea
obţinută să fie clară. Se roteşte tamburul 5, până ce limita de separaţie dintre cele două
zone ale câmpului vizual se află la intersecţia firelor reticulare.
Se manevrează rozeta compensatorului, până ce dispare coloraţia limitei de
separaţie.
In continuare, se priveşte în luneta de citire. Se reglează poziţia prismei (9) pentru
iluminare maximă a câmpului vizual. Rotind ocularul lunetei, se obţine imaginea clară a
scalei gradate. In dreptul firului orizontal, se citeşte valoarea indicelui de refracţie, cu trei

7
zecimale. A patra zecimală se aprroximează în funcţie de poziţia firului reticular între
două diviziuni succesive.
Se va măsura indicele de refracţie pentru patru soluţii de NaCl, cu concentraţii de
1, 2, 3, şi, respectiv, 4%. Pentru fiecare substanţă, se efectuează cel puţin trei determinări,
calculând valoarea medie a citirilor efectuate. Rezultatele obţinute vor fi prezentate sub
forma unui tabel, urmând ca – în final – să se reprezinte grafic dependenţa n = f(c).
După fiecare determinare, suprafeţele prismelor se şterg bine cu apă distilată şi
apoi cu alcool.

Determinarea indicelui de refracţie

cNaCl (%) n n
- -
0 - - - -
- -
- -
1 - - - -
- -
- -
2 - - - -
- -
- -
3 - - - -
- -
- -
4 - - - -
- -

8
 n
1,3340

1,3330
c (%)

De reţinut!
 Valoarea indicelui de refracţie al unei substanţe depinde de următorii parametrii:
- temperatură (măsurătorile se efectuează, de obicei, la 20°C)
- lungimea de undă a radiaţiei utilizate; indicele de refracţie va purta, ca indice
inferior, litera corespunzătoare radiaţiei folosite
- presiune (în special în cazul gazelor)
- starea de agregare a substanţei

Valoarea indicelui de refracţie al unei substanţe va fi însoţită de parametrii fizici în

care s-au efectuat măsurătorile.

 In cazul soluţiilor, valoarea indicelui de refracţie depinde de:

 natura solventului
 concentraţia soluţiei
 În practica farmaceutică, indicele de refracţie se utilizează pentru:
 identificarea unor substanţe
 determinarea gradului de puritate al preparatelor farmaceutice
 determinări de concentraţie

9
10