CAPITOLUL 7

FENOMENE OPTICE IN ATMOSFERĂ

7.1. Noţiuni de optică electromagnetică

Unele corpuri, aflate în anumite condiţii, produc asupra ochiului o impresie

fiziologică pe care o numim lumină. Cu studiul propagării undelor luminoase şi a
fenomenelor legate de aceste unde, numite unde optice, se ocupă partea fizicii
numită optică.
Să ne oprim pentru început asupra ”istoriei naturii luminii”.
Prima teorie ştiinţifică cu privire la natura luminii aparţine lui Isaac Newton
(1704) şi susţine că sursa de lumină emite corpusculi luminoşi care se propagă în
virtutea inerţiei în linie dreaptă cu o viteză relativ mare. Teoria corpusculară
explică fenomenele de reflexie a luminii prin analogie cu reflexia unor bile elastice
de un perete fix, iar fenomenul de refracţie prin atracţia corpusculilor luminoşi de
către mediile mai dense.
In 1690, Christiaan Huygens pune bazele teoriei ondulatorii cu privire la
natura luminii, conform căreia lumina trebuie să fie considerată ca o undă elastică
ce se propagă într-un mediu special, care umple întregul univers, numit eter. Teoria
ondulatorie a lui Huygens, completată apoi de Young, Fresnel şi alţii explică
majoritatea fenomenelor optice cunoscute: reflexia, refracţia, interferenţa, difracţia,
polarizarea, dar are şi unele neajunsuri.
Abia în 1893, James Clerk Maxwell pune bazele teoriei electromagnetice cu
privire la natura luminii. El afirmă că lumina este un fenomen electromagnetic,
unda electromagnetică fiind formată dintr-un câmp electric şi unul magnetic,
variabile în spaţiu şi timp.
Conform acestei teorii, deosebirea dintre undele electromagnetice propriu
zise şi undele luminoase constă în frecvenţa lor.
Mai târziu, în 1901, Max Planck revine la teoria corpusculară a luminii sub forma
teoriei cuantice a naturii luminii. Conform acestei teorii, lumina are o structură
discontinuă, sub formă de cuante de energie. Albert Einstein (1905) a numit
particulele de lumină care au energia egală cu o cuantă, fotoni. Dezvoltarea în
continuare a cercetărilor în domeniul opticii au arătat că lumina este un fenomen
complex care reprezintă în acelaşi timp proprietăţi ondulatorii şi corpusculare.
Louis de Broglie (1924) dezvoltă această idee şi arată că dualitatea undă-
corpuscul nu este caracteristică numai luminii, ci oricărei particule. Această
dualitate confirmă dualitatea materială a luminii. Unda luminoasă este de natură
electromagnetică; ea poate fi reprezentată într-un mediu omogen prin vectorii
 
intensitate câmp electric E şi intensitate câmp magnetic H care sunt
perpendiculari între ei şi perpendiculari pe direcţia de deplasare.
  
Deoarece E şi H au aceeaşi fază şi variază sincron, unda
electromagnetică poate fi reprezentată ca în figura 7.1.
Referitor la viteza de propagare a undelor electromagnetice în vid, din
teoria lui Maxwell, rezultă:
1
c 7.1.
 0 0
unde  0 reprezintă permitivitatea electrică a vidului şi  0 reprezintă
permeabilitatea magnetică a vidului.

Figura 7.1. Propagarea şi componenţa undei electromagnetice

Calculând viteza de propagare a undelor electromagnetice în vid conform

relaţiei 7.1. se obţine valoarea c = 3.108 m/s, adică tocmai viteza luminii în vid.
Acest fapt a permis lui Maxwell să afirme că lumina este şi ea o undă
electromagnetică.
Viteza undelor luminoase într-un mediu oarecare:
c c
v  7.2.
 r r n
unde n este indicele de refracţie al mediului respectiv. Permitivitatea electrică
relativă a mediului εr depinde de frecvenţa undelor şi deci şi n  f   ceea ce
conduce la fenomenul de dispersie a luminii.
Mediile în care se propagă lumina pot fi omogene şi neomogene. Un mediu
omogen din punct de vedere optic este acel mediu în care, în toate punctele,
indicele de refracţie n are aceeaşi valoare. In aceste medii, lumina se propagă pe
drumul cel mai scurt, adică în linie dreaptă. Traiectoriile după care se propagă
lumina se numesc raze de lumină. Un mănunchi de raze de lumină formează un
fascicul de raze, care pot fi: paralele, convergente şi divergente (figura 7.2.).

Figura 7.2. Raze de lumină, paralele, convergente, divergente

La trecerea luminii printr-un mediu neomogen, la care indicele de refracţie

variază continuu de la punct la punct, razele de lumină se refractă necontenit şi se
propagă pe un drum curbiliniu. Propagarea luminii în astfel de medii este descrisă
de un principiu general numit principiul lui Fermat (1679) sau principiul drumului
optic minim, respectiv al drumului minim.
Pentru formularea acestui principiu să introducem noţiunea de drum optic,
definit prin produsul dintre lungimea geometrică a drumului şi indicele de refracţie
n al mediului.
Conform principiului lui Fermat, lumina se propagă pe acel traseu al cărui
drum optic este un extrem (în practică, un minim).
Ca o consecinţă a principiului lui Fermat este principiul reversibilităţii
razelor de lumină, care arată că lumina care se propagă într-un anumit sens în
lungul unei raze, se poate propaga în sens contrar, în lungul aceleiaşi raze. Cu
ajutorul principiului lui Fermat se obţin foarte uşor legile reflexiei şi refracţiei
luminii şi se rezolvă o serie de alte probleme ale opticii geometrice.

7.1.1. Reflexia şi refracţia luminii

Dacă o undă luminoasă întâlneşte suprafaţa de separaţie dintre două medii
transparente ( aer-sticlă, aer – apă etc.) unda suferă fenomenele de reflexie şi
refracţie. Reflexia (figura 7.3. a )constă în întoarcerea undei (parţial) în mediul din
care a venit, iar refracţia (figura 7.3. b ) constă în schimbarea direcţiei de propagare
a undei. In cursul reflexiei şi refracţiei frecvenţa  a undei nu se modifică.

a) b)

Figura 7.3. a) Reflexia luminii; b) Refracţia luminii

Prima lege a reflexiei (refracţiei) afirmă că raza incidentă, raza reflectată (
respectiv refractată) şi normala la suprafaţa de separaţie dintre cele două medii
sunt coplanare.
A doua lege a reflexiei arată că unghiul de incidenţă, i, este egal cu unghiul de
reflexie i':
i = i' 7.3.
A doua lege a refracţiei se scrie sub forma:
sin i n2
  n21 7.4.
sin r n1
O consecinţă a legii a doua a refracţiei este fenomenul de reflexie totală.
La trecerea luminii dintr-un mediu mai refringent (cu n mai mare) într-un mediu
mai puţin refringent, raza de lumină se depărtează de normală. Există un unghi de
incidenţă limită, mai mic ca π/2, pentru care unghiul de refracţie r = π/2. Pentru un
unghi de incidenţă mai mare decât unghiul de incidenţă limită, raza de lumină se
reflectă, întorcându-se în mediul din care a venit.

7.1.2. Dispersia luminii

Prin dispersia luminii se înţelege fenomenul determinat de dependenţa
indicelui de refracţie de lungimea de undă a radiaţiei, n=f(λ). Fenomenul de
dispersie observat de către Newton la trecerea unui fascicul de lumină naturală
printr-o prismă se manifestă prin descompunerea acestuia în radiaţiile (figura 7.4.).
Procesul de dispersie este cu atât mai accentuat cu cât lungimea de undă
este mai mică, adică cu cât frecvenţa radiaţiei este mai mare. Experienţele au arătat
că la cele mai multe substanţe, în domeniul optic, indicele de refracţie variază
continuu, scăzând lent cu creşterea lungimii de undă λ. Acest tip de dispersie este
numit dispersie normală.

Figura 7.4. Descompunerea luminii naturale la trecerea prin prisma optică in

componentele sale - ROGVAIV
7.1.3. Interferenţa şi difracţia luminii

Prin interferenţa luminii se înţelege fenomenul de compunere a două sau

mai multe unde care se întâlnesc într-un punct din spaţiu, cu producerea de maxime
şi minime de intensitate luminoasă. Pentru ca undele luminoase să satisfacă
condiţiile de interferenţă trebuie ca ele să fie emise de aceeaşi sursă.
În procesul de interferenţă apar maxime şi minime când sunt îndeplinite
anumite condiţii.

Condiţia de maxim: r2  r1  2 p ; p = 0, 1, 2, 3, …. 7.5.
2

Condiţia de minim: r2  r1  (2 p  1) ; p = 1, 2, 3, …..
2
7.6.,
unde r2  r1 este diferenţa de drum dintre cele două unde.
Prin difracţia luminii se înţelege orice modificare a repartiţiei spaţiale a
intensităţii undei luminoase suferită ca urmare a întâlnirii unor neomogenităţi ale
mediului. Intr-un sens mai restrâns al cuvântului, difracţia constă în pătrunderea
luminii în umbra geometrică a obstacolelor de dimensiuni mici, comparabile cu
lungimea de undă a undei respective; obstacolul poate fi un paravan prevăzut cu o
fantă mică sau un obiect de o formă oarecare. Pentru a explica fenomenul de
difracţie, Fresnel a aplicat principiul lui Huygens.
Conform acestui principiu, orice punct de pe o suprafaţă de undă constituie
el însuşi un izvor de unde (figura 7.5.)

Figura 7.5. Ilustrarea principiului Huygens

7.1.5. Difuzia şi polarizarea luminii

Când o undă luminoasă străbate un mediu, câmpul electromagnetic al
undei interacţionează cu particulele mediului, energia undelor fiind absorbită de
acestea şi apoi reemisă, lumina fiind astfel împrăştiată( difuzată) în toate direcţiile.
Reflexia luminii este, din punct de vedere microscopic, o difuzie a luminii de către
un număr mare de centri difuzanţi aflaţi la distanţe mici unii de alţii, în comparaţie
cu lungimea de undă. Refracţia este un fenomen similar în care lumina difuzată
interferă cu cea incidentă. Termenul de difuzie (scattering) este totuşi uzual pentru
situaţia în care centrii de difuzie nu se află la distanţe mici faţă de lungimea de
undă a luminii.
Un astfel de exemplu este cel oferit de razele de soare care pătrund într-o
cameră întunecată, în care particulele de praf din atmosferă pot fi observate ca
puncte strălucitoare datorită luminii difuzate.
Fenomenul de difuzie este caracteristic propagării luminii prin medii
neomogene. In cazul mediilor omogene, undele secundare emise în toate direcţiile
interferă, anulându-se reciproc, intensitatea luminii fiind practic diferită de zero
numai în direcţia de propagare.
In cazul mediilor neomogene caracterizate de fluctuaţii ale indicelui de
refracţie (ca urmare a fluctuaţiilor densităţii, orientării moleculelor, prezenţei altor
particule) intensitatea luminii va fi diferită de zero şi pe direcţii diferite de direcţia
de propagare, ca urmare a proceselor de difuziune (cazul atmosferei).
Se pot distinge mai multe tipuri de difuzie.
• Dacă particulele difuzante au diametrul mai mic decât λ/10 ( λ -
lungimea de undă) este vorba de difuzie de tip Rayleigh, pentru care
intensitatea luminii difuzate într-o anumită direcţie este invers
proporţională cu puterea a patra a lungimii de undă : I ~ 1/λ4 .
• Pentru particule cu dimensiune mai mare ca lungimea de undă , difuzia se
numeşte de tip Mie, iar intensitatea luminii difuzate este invers
proporţională cu puterea a doua a lungimii de undă : I ~ 1/λ2 .
• Un alt tip de difuzie observat experimental este difuzia moleculară , care
se produce în medii optic pure, dar care prezintă fluctuaţii ale densităţii.
Intensitatea luminii difuzate în acest caz este, de asemenea, invers
proporţională cu puterea a patra a lungimii de undă. Un astfel de exemplu
este difuzia produsă de aglomerările moleculelor din aer (datorate
fluctuaţiilor densităţii aerului) care difuzează mai mult radiaţiile cu
lungime de undă mică, rezultând astfel culoarea albastră a cerului.
Procesele de difuzie determină scăderea intensităţii luminii incidente, după o
lege asemănătoare legii absorbţiei:
I  I 0 e  x
unde µ este un coeficientul de atenuare datorită difuziei, iar x este distanţa
parcursă de lumină prin mediu.
Conform teoriei electromagnetice, lumina, ca orice radiaţie
electromagnetică, este o undă transversală, direcţiile de oscilaţie ale vectorului
  
intensitate câmp electric E şi intensitate câmp magnetic H fiind perpendiculare
între ele precum şi pe direcţia de propagare (figura 7.1.)
Lumina naturală, fiind emisă de atomii şi moleculele excitate, este formată din
trenuri de undă ale căror planuri de oscilaţie sunt orientate întâmplător faţă de
direcţia de propagare pe care o conţine. Ca urmare, se poate considera că în lumina
naturală direcţiile de vibraţie ale vectorului electric sunt distribuite simetric în jurul
direcţiei de propagare. Dacă direcţiile de vibraţie ale vectorului electric se găsesc
în orice moment şi în orice punct al direcţiei de propagare în acelaşi plan, spunem
că lumina este polarizată liniar. Dacă la o rază de lumină oscilaţiile vectorului
electric se fac de preferinţă într-un plan, fiind posibile şi oscilaţiile în alt plan,
spunem că lumina este parţial polarizată
La lumina polarizată eliptic vectorul electric descrie o elipsă într-un plan
perpendicular pe direcţia de propagare, elipsă care se deplasează, în timp, odată cu
unda. Dacă rotirea vectorului electric se face spre dreapta spunem că polarizarea
este eliptică dreapta, iar când rotirea se face spre stânga, polarizarea este eliptică
stânga. Dacă elipsa a degenerat într-un cerc, avem o lumină polarizată circular.

7.2. Fenomene optice în atmosferă

Având o structura stratificată, atmosfera este un mediu dispersiv în care

densitatea şi presiunea scad exponenţial cu altitudinea.
Razele de lumină care vin de la Soare, Lună, stele, trecând prin atmosferă, se
propagă printr-un mediu care îşi măreşte densitatea optică, de sus în jos, adică un
mediu care îşi modifică indicele de refracţie direct proporţional cu densitatea. Ca
rezultat razele de lumină se abat tot mai tare spre normală, adică se abat tot mai
mult spre Pământ. Această abatere este cu atât mai mare cu cât lumina parcurge un
drum mai lung prin atmosferă, adică cu cât corpul ceresc se află mai aproape de
orizont.
Datorită refracţiei luminii în atmosferă aştrii aflaţi la orizont sunt văzuţi mai
sus decât în realitate. Din acest motiv când Soarele este după orizont, el se mai
vede în atmosfera terestră şi astfel apusul întârzie cu câteva minute iar răsăritul
vine cu câteva minute înainte. Deoarece atmosfera este un mediu dispersiv, razele
roşii care vin de la Soarele aflat la orizont se înclină mai puţin decât cele verzi şi
cele albastre.
După trecerea luminii prin atmosferă se obţin mai multe discuri colorate ale
Soarelui care se suprapun dar nu întru totul deoarece discul verde este mai ridicat
decât cel roşu, discul albastru ar trebui să fie dincolo de cel verde dar nu se vede
din cauza împrăştierii puternice a luminii albastre în atmosferă. Marginea verde a
Soarelui poate fi văzută timp de 2-3 minute dimineaţa când Soarele începe să se
ivească de după orizont şi seara când Soarele apune după linia orizontului. Cel mai
bine „raza verde" se vede deasupra mării când ea colorează în verde crestele
înspumate ale valurilor văzute la orizont.
7.2.1. Culoarea albastră a cerului are la bază difuzia Rayleigh.
Prin difuzia Rayleigh razele de lumină cu lungimea de undă mai mare sunt
împrăştiate mai puţin. Astfel, razele de lumină de culoare albastră, care au o
lungime de undă mai mică decât cele roşii, vor fi împrăştiate mai mult. Din această
cauză razele albastre se cumulează în atmosferă în timp ce cele roşii ajung pe
pământ unde sunt absorbite. Cosmonauţii aflaţi la înălţimi mari, unde aerul are
densitatea mică şi nu împrăştie lumina, văd cerul de culoare neagră. În figura 7.6.
este prezintat spectrul cerului. Se observă că intensitatea maximă se obţine la
lungimea de undă de aproximativ 510 nm care aparţine culorii albastre.
Vara, într-o perioadă fără ploi, când în aer sunt multe particule de praf, cerul
este mai degrabă alb-lăptos, decât albastru, toate componentele luminii fiind
aproape in aceeaşi măsură împrăştiate. Dacă plouă praful dispare şi cerul devine
adânc albastru.

Figura 7.6. Spectrul cerului

7.2.2. Culoarea şi mărimea Soarelui

În miezul zilei Soarele are culoarea galben-aurie, acelaşi fenomen de
împrăştiere Rayleigh determină şi culoarea Soarelui. Suprafaţa Soarelui are o
temperatură de aproximativ 5.500 K, rezultând astfel o culoare albă. Lumina care
vine de la astru pierde în atmosferă o parte din razele ei violete şi albastre şi noi
vedem discul solar de culoare galben-aurie.
La apus şi la răsărit Soarele are culoarea roşu-portocaliu., cu cât Soarele
se află mai aproape de orizont, cu atât drumul parcurs de razele lui în atmosferă
este mai mare. Efectul Rayleigh face ca si mai multe raze albastre să fie împrăştiate
obţinându-se acum culoarea roşu-portocaliu.
Văzut la orizont Soarele se vede mult mai mare decât atunci când este sus
pe boltă (situaţie similară şi pentru Lună). Această mărire în dimensiune a astrului
este numai aparentă. Iluzia optică se produce din cauză că orice obiect care se
apropie de orizont este văzut sub unghiuri din ce în ce mai mic. Soarele
apropiindu-se de linia orizontului nu-si schimbă diametrul unghiular, doar sistemul
ochi - creier îşi imaginează astrul tot mai mare.
Un tablou splendid datorat reflexiei luminii pe suprafaţa apei se creează în
momentul în care Soarele sau Luna se află la orizont deasupra mării. Fiecare
„frunte” de val reflectă ca o oglindă lumina primită de la astru. În fiecare val se
formează câte o imagine a Soarelui (sau a Lunii) şi contopindu-se aceste imagini
formează o dâră strălucitoare (figura 7.7.)

Figura 7.7. Reflexia luminii Soarelui aflat la orizont pe suprafaţa apei

7.2.3. Crepusculul este fenomenul succesiunii culorilor pe fundalul cerului la
trecerea treptată de la întunericul nopţii spre lumina zilei şi invers de la lumina zilei
la întunericul nopţii. Datorită rotaţiei Pământului în jurul axei sale avem zilnic o
„eclipsă" de Soare denumită noapte, însoţită de două fenomene spectaculoase:
aurora (crepusculul de dimineaţă) şi amurgul (crepusculul de seară).
Dacă Pământului i-ar lipsi atmosfera Soarele ar răsări şi ar apune imediat, am
avea o trecere bruscă de la întuneric la lumină şi invers. Profităm de o trecere
treptată de la lumina zilei la întunericul nopţii, printr-o succesiune de culori
gingaşe ce se perindă pe fundalul cerului.
Seara şi dimineaţa când Soarele se află sub orizontul locului, razele sale nu
mai cad pe suprafaţa Pamatului dar luminează încă straturile superioare ale
atmosferei. Moleculele şi aerosolii atmosferici împrăştie puternic lumina solară, ea
ajungând şi la Pământ unde produce fenomenul de crepuscul. Difuzia este mai
puternică în straturile inferioare ale atmosferei şi scade cu înălţimea concomitent
cu scăderea densităţii aerului şi a concentraţiei de impurităţi. Odată cu deplasarea
Soarelui după orizont se schimbă unghiul de incidenţă a razelor Soarelui pe
straturile atmosferice fapt ce determină variaţia culorii cerului în direcţia unde se
află Soarele, spre răsărit sau spre apus.
Crepusculul de dimineaţă începe în momentul în care Soarele se află la 2°-3°
sub orizont, cu 15-20 minute înainte de a răsărit, când dispar cele mai slabe stele şi
sfârşeşte odată cu răsăritul Soarelui.
Crepusculul de seară începe în momentul în care Soarele se află la 18° sub
orizont şi apar cele mai slabe stele şi sfârşeşte la 15-20 minute după apusul
Soarelui.

7.2.4. Nopţile albe sunt nopţile de la latitudinile unde Soarele nu coboară sub linia
orizontului, sub un unghi de 18°. Crepusculul de seară nu apucă să îşi stingă
culorile că cel de dimineaţă se şi aprinde. Unirea celor două crepuscule creează un
fenomen, mult admirat numit„nopţile albe”. Acest fenomen miraculos se produce
anual la
Sankt Petersburg la sfârşitul lunii mai şi în alte locuri de pe Pământ cum ar fi în
Alaska sau Groenlanda.

7.2.5. Curcubeul apare vara după ploaie pe fundalul norilor plumburii şi este un
fenomen de o deosebită splendoare. Fenomenul curcubeului se explică prin trei
procese fizice: două refracţii, o reflexie totală şi dispersia luminii. Adică, refracţia
luminii la trecerea din aer în picătura de apă, o reflexie totală pe partea interioară a
picăturii de apă, o refracţie la ieşirea luminii din picătură în aer, dispersia în
interiorul picăturii şi la ieşirea din picătură (figura 7.8.).

Figura 7.8. Formarea curcubeului

La formarea curcubeului participă milioane de picături. Densitatea şi
mărimea lor determină luminozitatea şi lărgimea arcelor colorate ale curcubeului.
Curcubeul se vede bine atâta timp cât picăturile de ploaie sunt dese şi cad uniform.
Fiecare picătură de ploaie aflată în cădere îşi trimite raza sa spre ochiul
observatorului numai timp de o fracţiune de secundă, apoi altă picătură îi ia locul şi
tot aşa de parcă prin faţa observatorului s-ar perinda cadrele unei pelicule de film.
 Drept rezultat observatorul rămâne cu impresia că vede în faţa sa arce
colorate statornice Fiecare observator vede curcubeul său. Se mişcă observatorul,
se mişcă şi curcubeul. Sunt cazuri în care după ploaie se văd mai multe curcubee,
chiar şi şapte. Când se formează două curcubee, la primul culorile se aranjează
astfel încât roşu este în exterior şi albastrul în interior, iar la al doilea ordinea
culorilor este inversă. Curcubeul este un fenomen care se vede într-o anumită
direcţie şi observarea lui nu depinde de distanţă la care se află picăturile de apă faţă
de observator. Curcubeul se vede totdeauna în partea opusă Soarelui.
Curcubeul de noapte reprezintă un fenomen miraculos născut de razele
blânde ale Lunii. Din cauza luminii slabe a Lunii, curcubeele de noapte sunt văzute
foarte rar, numai când pe cer este Lună plină, dar şi atunci culorile lui aproape că
nu se desluşesc, atât sunt de palide. Curcubeul de noapte se vede în partea opusă
Lunii.
7.2.6. Haloul ia naştere când în faţa Soarelui sau a Lunii se găsesc fâşii de nori
subţiri formaţi din cristale fine de gheaţă. După felul în care sunt aşezate aceste
cristale, haloul poate avea diferite forme. Rolul cristalelor de gheaţă în formarea
haloului este important, lumina se refractă pe feţele cristalelor şi apoi se reflectă
după diferite direcţii. Refractându-se prin prisma de gheaţă lumina albă a Soarelui
se descompune în raze colorate de aceea cercul haloului este colorat ca al
curcubeului dar ordinea culorilor este inversă: în partea exterioară este culoarea
albastră iar în partea interioară este culoarea roşie. Cristalele mici de gheaţă (care
pot avea mai multe forme şi se pot aşeza în diverse poziţii faţă de razele incidente)
luate împreună cu picăturile de apă şi praful din atmosferă pot modifica atât de
neobişnuit direcţiile razelor de soare si putem vedea proiectate pe cer diferite figuri
luminoase.
7.2.7. Nimbul este un fenomen care are la bază difracţia şi interferenţa razelor de
lumină. El poate fi observat cu destulă uşurinţă din aeronave, deasupra norilor,
având soarele poziţionat în spate. Acest fenomen a putut fi constatat şi fotografiat
numai atunci când omul a avut posibilitatea să folosească aparate de zbor.
Nimbul mai poate fi observat vara, dimineaţa devreme, pe un şes cu iarbă
acoperită cu rouă. Când Soarele începe să se ridice de la orizont, în jurul umbrei
capului nostru putem observa un cerc luminos.
Fenomenul mai este cunoscut şi sub denumirea de Spectrul Brocken, de la
numele unui munte ceţos din Germania unde a fost observat şi consemnat pentru
prima dată. El se datorează picăturilor de rouă. Fiecare picătură luată separate
funcţionează ca o lentilă optică. Fiecare din ele, adunând razele solare, dă câte o
imagine a Soarelui în focarul picăturii, situat pe firul de iarbă care ţine picătura.
Soarele din imagine îşi trimite razele sale în direcţia din care au venit, practic pe
aceeaşi cale şi noi vedem picăturile de rouă ca nişte mici surse de lumină. Aureola
luminoasă va fi văzută numai în jurul umbrei capului propriu. Nimbul nu va fi
observat pe o suprafaţă fără rouă.
7.2.8. Mirajul optic este un fenomen optic produs prin refracţia treptată a razelor
de lumină in straturile de aer cu densităţi diferite (de exemplu, in straturile de aer
din vecinătatea solului, atunci când temperatura acestuia este diferită de aceea a
atmosferei). Datorită mirajului, obiectele depărtate, aflate în apropierea orizontului,
apar însoţite de imaginea lor răsturnată.
În general, apar două tipuri de miraje. Când straturile de aer inferioare sunt
mai calde (ex. la amiază, in deşert; de-a lungul unei şoşele), imaginea răsturnată se
află sub obiect, ceea ce poartă numele de miraj inferior. Apariţia mirajului se
explica foarte uşor: îndată ce privirea este îndreptată asupra unui punct de pe
suprafaţa Pământului dincolo de o anumită limită, raza vizuală pătrunde in
straturile încălzite ale aerului (unde indicele de refracţie se micşorează) sub un
unghi suficient de inclinat pentru a suferi o deviere bruscă. Efectul este identic cu
aşezarea unei oglinzi in acest punct : obiectul pare ca se împarte in doua - o parte
superioara si una inferioara, răsturnată si identică cu prima (figura 7.9.).
Curbura suprafeţei Pământului si curbarea obişnuită a razelor exercita o
mare influenţă asupra mirajelor îndepărtate. Din cauza curburii suprafeţei
Pământului, baza obiectelor îndepărtate rămâne invizibilă mai jos de o anumită
"linie de dispariţie". Intre această "linie de dispariţie" şi linia "limită" situată ceva
mai sus, se află acea parte a obiectului care se vede reflectată. Deasupra liniei
"limită", se văd obiectele care nu sunt reflectate.
Când straturile de aer inferioare sunt mai reci (ex. dimineaţa, in deşert; pe
marile de la latitudini mari), imaginea se vede deasupra obiectului - miraj superior.
În acest caz, dacă obiectul se află sub linia orizontului, este posibil să se vadă
numai imaginea lui. Uneori, curbarea razelor in sus produce reflexii multiple; raza
se propagă nestingherită pe drumul ei (spre deosebire de reflexia inferioară, când
raza întâlneşte in calea ei Pământul) şi se observă imagini ciudate, drepte si
răsturnate, care variază din clipă in clipă, in funcţie de distanţa observatorului de
obiect si de distribuţia temperaturii in atmosfera. Acest miraj este bine cunoscutul
fata morgana

Figura 7.9. Mirajul optic

Aceste „minuni” se numesc miraje sau „Fata morgana” şi se datorează
fenomenului de reflexie şi refracţie a luminii la trecerea prin atmosferă.