Sisteme disperse coloidale. Definiţie.

Un sistem dispers coloidal reprezintă un sistem termodinamic heterogen obţinut prin

amestecarea a două sau mai multor componente nemiscibile. Componentul aflat în cantitate
mai mică, se numeşte dispersoid, iar cel aflat în cantitate mai mare, se numeşte mediu de
dispersie.
Dispersoidul este alcătuit din particule coloidale, numite „unităţi cinetice”, de dimenisuni
mult mai mari decât cele ale mediului de dispersie. De aceea el constituie faza discontinuă, în
timp ce mediul de dispersie reprezintă faza continuă a sistemului dispers. Între cele două faze
există o suprafaţă de contact foarte mare care conferă sistemului coloidal anumite proprietăţi
specifice. Această suprafaţă, numită suprafaţă interfazică, este cu atât mai mare cu cât
dimensiunea unităţilor cinetice este mai mică.
O suprafaţă interfazică mare determină o instabilitate ridicată a sistemului dispers coloidal.
Cea mai importantă consecinţă a prezenţei suprafeţei interfazice o reprezintă instabilitatea
termodinamică a coloizilor. Dacă particulele celor două componente sunt de dimensiuni mici, de
ordinul a 10-10m şi cu polarităţi apropiate, atunci amestecarea lor conduce la un sistem omogen,
fără suprafaţă interfazică, stabil termodinamic, numit soluţie micromoleculară.
Un comportament particular îl au sistemele obţinute prin dizolvarea compuşilor
macromoleculari în solvenţi corespunzători, care deşi au un caracter omogen (soluţii de
compuşi macromoleculari), totuşi proprietăţile lor termodinamice diferă de cele ale soluţiilor
micromoleculare.
Studiile referitoare la proprietăţile fizico-chimice ale sistemelor coloidale au condus la
observaţia potrivit căreia, coloizii nu reprezintă o clasă de substanţe chimice, ci o stare în care
poate exista orice compus chimic.
Potrivit definiţiei IUPAC, o substanţă se află în stare coloidală dacă particulele
componente au cel puţin o dimensiune cuprinsă între 10 -9m (1 nm =10 A) şi 10-6m (1  m).
Aceste dimensiuni se obţin fie prin unirea prin legături fizice sau chimice a speciilor moleculare
(atomi, ioni, molecule), fie prin divizarea substanţei macroscopice.
Ştiinţa coloizilor este o ştiinţă interdisciplinară deoarece sistemele coloidale sunt sisteme
deosebit de complexe, iar studierea lor necesită cunoştinţe de chimie, fizică, biologie, atematică
etc. Ea are ca obiect de studiu nivelul mezoscopic al materiei. Acest nivel se mai numeşte şi
nivelul nanometrilor , deoarece materia se află sub forma particulelor de dimensiuni anometrice.
(Fig.4.1).
Nivelul mezoscopic este cuprins între nivelul macroscopic (sau nivelul metrilor),
unde materia are proprietăţi care variază în mod continuu (masa, volum, viteză, energie etc) şi
nivelul „microscopic”(sau nivelul Angstromilor), format din atomi, molecule la care
proprietăţile au un caracter discontinuu, studiate cu legile mecanicii cuantice.
Substanţele în stare coloidală îşi găsesc aplicaţii în cele mai diverse domenii: medicină,
tehnică farmaceutică şi cosmetică, industrii alimentare, agricultură, construcţii etc.
 Aproape toate alimentele sunt sisteme disperse complexe deoarece ele sunt alcătuite din
componente de polarităţi diferite care prin amestecare formează unităţi cinetice de dimensiuni
coloidale sau mai mari, structurate în două sau mai multe faze.
De exemplu, laptele este un sistem dispers complex în care coexistă substanţe nemiscibile
(apă, proteine, lipide, săruri etc.). Starea de coloid conferă laptelui o anumită stabilitate
explicată prin dispersarea picăturilor de grăsime în apă în prezenţa proteinelor.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre medicamente, cosmetice, sisteme biologice (sânge,
ţesuturi etc).

Caracteristici generale ale sistemelor disperse

Proprietăţile fizice ale sistemelor disperse sunt diferite de cele ale sistemelor omogene
(monofazice) datorită următoarelor cauze:
- prezenţa unei suprafeţe interfazice mari care conferă sistemului o energie liberă ridicată,
respectiv o stabilitate minimă; forma sferică a unităţilor cinetice şi dimensiunile lor mici
determină prezenţa unei raze de curbură foarte mică;
- încărcarea electrică a particulelor cu dimensiuni coloidale care determină apariţia stratului
dublu electric şi a unui potenţial electrocinetic;
- agitaţia termică a moleculelor mediului de dispersie şi prezenţa mişcării browniene a
particulelor coloidale care conferă sistemului proprietăţi fluctuante, studiate după legile fizicii
statice;
- densitatea numerică a particulelor coloidale este mai mică decât în cazul soluţiilor, fapt pentru
care entropia sistemului este scăzută şi stabilitatea redusă;
- dimensiunile diferite ale sistemelor disperse joacă un rol important în
stabilitatea la sedimentare a sistemului;
În continuare vom prezenta pe scurt principalele carcteristici ale sistemelor ultramicroeterogene:
1. Suprafaţa specifică a sistemelor disperse, reprezintă suprafaţa de separaţie dintre faza
dispersată şi mediul de dispersie pentru o unitate de volum (sau de masă) de fază dispersată:
S1 = S1,2/V1 (4.1)
unde s-au notat cu indicele „1” mărimile care se referă la faza dispersată, iar cu „2” mărimile
care se referă la mediul de dispersie. S1,2 reprezintă suprafaţa de separaţie dintre particulele
dispersate şi mediu de dispersie, iar V1 este volumul fazei dispersate. Pentru acelaşi volum de
fază dispersată, suprafaţa specifică depinde de dimensiunile unităţilor cinetice şi
de forma lor geometrică. De exemplu, pentru particule sferice de rază ,r, suprafaţa specifică este:

(4.2)

iar pentru particule cilindrice de lungime ,l,:

(4.3)
Ostwald propune ca inversul dimensiunii liniare a unităţilor cinetice dispersate să se numească
grad de dispersie, notat cu .:

(4.4)
În realitate particulele fazei dispersate (unităţile cinetice) nu au forme geometrice bine
determinate, iar dimensiunile particulelor depind de direcţia în care sunt măsurate. Pentru
simplificare, particulele cu formă neregulată sunt asimilate cu particule sferice de acelaşi volum,
dar cu o rază numită rază echivalentă , cărora le corespunde aceeaşi suprafaţă specifică cu
particulelor reale. În funcţie de gradul de dispersie, sistemele disperse sunt monodisperse, când
toate unităţile cinetice au aceeşi dimensiune şi polidisperse, cănd unităţile cinetice au dimensiuni
diferite distribuite statistic.
2. Mişcarea browniană a particulelor coloidale, reprezintă mişcarea dezordonată şi permanentă a
particulelor coloidale datorită agitaţiei termice a moleculelor mediului de dispersie. La un
moment dat o particulă coloidală ciocnindu-se cu moleculele mediului, primeşte impulsuri de
diverse valori,din diverse direcţii. Rezultanta celor 10 12 impulsuri pe secundă este
diferită de zero. Deoarece mişcarea de agitaţie termică are un caracter dezordonat, în fiecare
moment rezultanta impulsurilor are o altă valoare, direcţie şi sens. Mişcarea browniană a
particulelor coloidale poate fi observată cu ajutorul unui ultramicroscop.Traiectoriile observate
sunt aparente, fiecare segment fiind la rândul său format dintr-un număr foarte mare de segmente
real.
3. Sarcina electrică a particulelor coloidale, îşi are originea în diverşi purtători de sarcină
(ioni, molecule polare) care sunt distribuiţi neuniform la suprafaţa de separaţie dintre cele două
faze. Apariţia sarcinilor electrice la diverse tipuri se datorează următoarelor cauze:
- Disocierea grupelor ionogene de la suprafaţa particulelor. Este cazul coloizilor moleculari
care conţin grupe funcţionale ionizabile: - COOH; - OH; - NH 2; - SO3Me etc.Un loc important
în această categorie de coloizi îl au proteinele a căror sarcină electrică depinde de valoarea pH-
ului şi de tăria ionică a soluţiei.
- Adsorbţia moleculelor polare ale mediului de dispersie şi disocierea lor pe suprafaţa
particulelor. Prin acest mecanism se poate explica apariţia sarcinii electrice la o serie de coloizi
în compoziţia cărora intră substanţe cu caracter acid, cum ar fi unii oxizi sau silicaţi. De exemplu
particulele de dioxid de siliciu formeazã în apă un hidrosol. Moleculele de SiO 2 care există pe
suprafaţa unor astfel de particule sunt hidratate formând acid silicic, care ionizează:

Ionii de silicat SiO32- sunt adsorbiţi pe suprafaţa particulei conferind acesteia o sarcină negativă,
iar ionii de hidrogen rămân în soluţie (în stratul difuz). (Fig.4.2).

- Adsorbţia selectivă a ionilor din mediul de dispersie Anionii, care sunt în general mai puţin
hidrataţi decât cationii se adsorb preferenţial şi asigură suprafeţei o sarcină negativă. De
exemplu, sarcina superficială a particulelor de SiO2 este cu atât mai mare cu cât în soluţie
există mai mulţi ioni HO- (mediu bazic); ea scade cu creşterea concentraţiei ionilor de hidroniu
H+până la punctul de sarcină zero. Ca regulă, substanţele cu caracter bazic se încarcă superficial
cu sarcini pozitive, iar cele acide se încarcă negativ.

De asemenea, sarcina electrică a particulelor care nu ionizează superficial (cărbune, sulf,

carbură de siliciu) se datorează adsorbţiei preferenţiale a ionilor HO - în raport cu ionii H+.
.
Cohen a arătat că o mărime importantă care influenţează sarcina suprafeţei interfaciale o
constituie constanta dielectrică a fiecăreia dintre faze. Astfel, experimental s-a observat că la
contactul dintre două faze, cea cu constantă dielectrică mai mae se încarcă pozitiv. Astfel, în
sisteme apoase se încarcă pozitiv majoritatea oxizilor şi hidroxizilor de Al, Fe, Zn, Cr, Cu, iar
negativ metalele nobile, sulful, sulfurile de As, Sb, Hg, grafitul etc.