DETERMINAREA GRADULUI DE DISPERSIE A UNUI SISTEM COLOIDAL

Scopul lucrării:
Lucrarea urmăreşte determinarea gradului de dispersie al unor sisteme coloidale (soluri de
AgI, AgBr, colofoniu) prin măsurători spectrofotometrice.

Consideraţii teoretice:
Un sistem polidispers este un sistem eterogen alcătuit dintr-un mediu de dispersie şi una
sau mai multe faze dispersate, caracterizat printr-o suprafaţă de separaţie între faze.
Graniţele între domeniile disperse sunt orientative, ele se deplasează în funcţie de natura
componenţilor. Deosebirea esenţială între sistemele disperse este dimensiunea unităţii cinetice,
care determină stabilitatea diferită a acestora.
Sistemele disperse în care toate particulele au aceeaşi dimensiune se numesc monodisperse. În
realitate, dimensiunea particulelor oscilează într-un interval mai mult sau mai puţin larg, sistemele
fiind polidisperse.
Sistemele coloidale sunt sisteme eterogene cu suprafaţă interfazică extrem de extinsă, care
determină proprietăţile esenţiale ale acestora.

Sistemele de dispersie cu mediu de dispersie lichid se pot împărţi în trei mari grupe în
funcţie de mărimea particulelor dispersate şi anume:
- dispersii microscopice ( d >10‫־‬5 cm )
- dispersii coloidale ( d =10‫־‬5...... 10‫־‬7 cm )
- dispersii moleculare ( d < 10‫־‬7 cm )
Gradul de dispersie conferă anumite proprietăţi acestor sisteme şi anume:
- dispersiile microscopice nu trec prin filtrele obişnuite; sunt vizibile la microscop;
precipită relativ uşor; nu dializează şi nu difuzează.
- dispersiile coloidale trec prin cele mai fine filtre, dar sunt reţinute de ultrafiltre; nu
sedimentează; nu dializează; difuzează lent şi sunt vizibile la ultramicroscop.
- dispersiile moleculare trec şi prin ultrafiltre; nu sedimentează; dializează şi difuzează
foarte uşor; nu pot fi observate la ultramicroscop.
Având în vedere rolul suprafeţei interfazice, s-a introdus un parametru caracteristic (suprafaţa
specifică) care prin definiţie reprezintă suprafaţa unităţii de volum a uneia dintre faze.
Notând cu S12 suprafaţa prezentată de faza 1 faţă de mediul de dispersie 2 şi cu V1 volumul fazei
disperse, expresia matematică a suprafeţei specifice este:
S12
S1 = .
V1
Aplicând această relaţie pentru sisteme disperse cu particule de diferite forme, rezultă o

expresie generalizată de forma: S = , în care β este un coeficient numeric ce depinde de forma

particulei iar γ este dimensiunea liniară.
W. Ostwald a propus ca suprafaţa specifică care este de fapt o măsură a suprafeţei
interfazice să se numească grad de dispersie.
Trasând curba de dispersie S1=f(r), se obţine o hiperbolă echilaterală care redă sugestiv
dezvoltarea suprafeţei interfazice în sistemele disperse, limitele domeniului coloidal cât şi cele
două căi posibile de obţinere a sistemelor coloidale condensarea şi dispersarea.

1 DETERMINAREA GRADULUI DE DISPERSIE A UNUI SISTEM COLOIDAL

 Prepararea sistemelor coloidale.
În principiu, există două căi de preparare a sistemelor coloidale:
- prin aglomerarea (condensarea) particulelor mici (molecule, ioni) dintr-o soluţie moleculară;
- prin dispersarea fină a agregatelor mari.
Condensarea se poate realiza prin trei metode:
1) condensare proprie, adică, prin evaporarea solventului şi prin crearea ulterioară a
condiţiilor potrivite pentru formarea unor particule de dimensiunea sistemelor coloidale;
2) prin modificarea condiţiilor experimentale în aşa fel încât, substanţa solidă să devină
insolubilă;
3) prin efectuarea unei reacţii chimice în soluţie, însoţită de formarea unor substanţe
insolubile.

Dispersarea fină a particulelor mari se poate realiza prin:

1) măcinare în mori coloidale;
2) pulverizare în arc electric;
3) pulverizare cu ultrasunete, etc.

Determinarea gradului de dispersie prin măsurători fotometrice.

Trecerea luminii printr-o soluţie coloidală este însoţită de două fenomene: difuzia şi
absorbţia luminii. Chiar dacă solul este incolor, adică nu absoarbe radiaţii în domeniul vizibil, el
apare colorat, datorită efectului Tyndall. Privit perpendicular pe direcţia luminii incidente,
presupusă albă, solul apare de nuanţă albăstruie.
Rayleigh a arătat că intensitatea luminii difuzate, Id, depinde de lungimea sa de undă, λ,
conform relaţiei:
𝐼𝑑 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡 ⋅ 𝜆−4 (1)
Lumina difuzată este bogată în radiaţii cu lungime de undă mică şi astfel se explică
coloraţia albăstruie a soluţiei.
Relaţia (1) se aplică solurilor care conţin particule mici (d=5....100μm). Cu cât raza
particulei este mai mare, valoarea absolută a exponentului este mai mică şi relaţia (1) devine:
𝐼𝑑 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡 ⋅ 𝜆−𝑧 (2)
În cazul sistemelor coloidale cu o dispersie mai grosieră, legea lui Rayleigh nu se mai
aplică şi se utilizează relaţii empirice. Cea mai cunoscută dintre acestea este relaţia lui Heller:
𝐷 = 𝑘 ⋅ 𝜆−𝑛 (3)
unde D este densitatea optică (absorbanța), iar k este o constantă independentă de lungimea de
undă.
Intensitatea luminii difuzate depinde de parametrul monodimensional Z, care
caracterizează raportul dintre raza particulei, r şi lungimea de undă medie:
max + min
= (4)
2

2 DETERMINAREA GRADULUI DE DISPERSIE A UNUI SISTEM COLOIDAL

unde λmax şi λmin sunt lungimile de undă maximă şi minimă la care se fac citirile, rezultând:
8𝜋𝑟
𝑍= (5)
𝜆
Valorile lui Z în funcţie de parametrul n sunt date în tabelul 1.

Tabelul 1.
Z n Z n
2,0 3,812 5,5 2,807
2,5 3,686 6,0 2,657
3,0 3,573 6,5 2,533
3,5 3,436 7,0 2,457
4,5 3,284 7,5 2,379
5,4 3,121 8,0 2,329

Turbiditatea unui sistem, τ, este o mărime invers proporţională cu drumul optic pe care îl
parcurge lumina şi poate fi calculată cu relaţia:
2,3𝐷
𝜏= 𝑙 (6)
unde l este grosimea cuvei (l =1cm).

Modul de lucru şi prelucrarea datelor experimentale.

Se prepară soluri de colofoniu, iodură de argint, bromură de argint.
Halogenurile de argint, cu excepţia fluorurilor, sunt greu solubile în apă, ceea ce a permis
obţinerea solurilor prin reacţii chimice de dublu schimb, respectiv amestecarea soluţiilor diluate
de azotat de argint şi halogenură alcalină.
Pentru a conferi stabilitate sistemului, se lucrează în prezenţa în prezenţa unuia dintre
reactivi în exces, când se formează particule fine ce nu se depun.

Solul de colofoniu se prepară prin condensare folosind metoda înlocuirii solventului. Un

mililitru de soluţie 1% de colofoniu în alcool etilic se toarnă picătură cu picătură, sub agitare
energică, în 100 mL apă distilată. Rezultă un sol de colofoniu în apă. Pentru eliminarea
particulelor grosiere, solul se filtrează.

Solurile de AgI şi AgBr se prepară astfel: în 10 mL soluţie de KI sau KBr se adaugă cu

atenţie, picătură cu picătură şi sub agitare, o soluţie AgNO3 dintr-o biuretă, până când soluţia
devine slab opalescentă. Soluţiile folosite sunt de concentraţie n/100.
Pentru fiecare sol preparat se măsoară densitatea optică la diferite lungimi de undă cu
ajutorul unui spectrofotometru (între 350-600 nm din 50 în 50 nm).
Cu ajutorul relaţiei (6) se calculează turbiditatea. Apoi, se logaritmează relaţia (3) şi se
reprezintă grafic lgτ funcţie de lgλ, iar din panta dreptei se calculează valoarea exponentului n,
conform relaţiei:
𝑙𝑔 𝜏 = 𝑙𝑔 𝑘 − 𝑛 𝑙𝑔 𝜆 (7)
n = tg(180 - α) = - tg α.
Din tabelul 1, prin extrapolare, se determină valoarea parametrului Z, corespunzătoare lui
n, iar cu relaţia (5) se determină raza particulelor coloidale, r şi apoi se determină gradul de
dispersie S, cu ajutorul relaţiei (8):

3 DETERMINAREA GRADULUI DE DISPERSIE A UNUI SISTEM COLOIDAL

 4𝜋𝑟 2 3 6
𝑆1,2 = 4 =𝑟=𝑑 (8)
𝜋𝑟 3
3

Rezultatele experimentale se sistematizează în tabelul 2.

λ lg λ D, ua, τ lgτ D, ua, τ lgτ D, ua, τ lgτ
(nm) AgI (AgI) AgBr (AgBr) (AgBr) col. (col.) (col)
350
400
450
500
550
600
650
n= n= n=
Z= Z= Z=
r= m r= m r= m
S= m-1 S= m-1 S= m-1

4 DETERMINAREA GRADULUI DE DISPERSIE A UNUI SISTEM COLOIDAL