SISTEME DE SUBSTANŢE

Sistemele reprezintă ansambluri de elemente care sunt în

interdependenţă, constituind un întreg organizat.
Substanţele pure se caracterizează prin compoziţie
constantă şi omogenitate. Majoritatea materialelor
anorganice sunt amestecuri sau sisteme de substanţe –
omogene sau eterogene.
FENOMENE DE INTERFAŢĂ

Interacţiunile substanţelor dintr-un sistem, cu forţe de coeziune

internă diferite, vor conduce la dezechilibre asupra particulelor
componente la interfaţă, determinând producerea unor fenomene
specifice numite FENOMENE DE INTERFAŢĂ.
În timp ce în interior moleculele sunt solicitate uniform în toate direcţiile,
la suprafaţă ele sunt expuse numai pe o singură parte influenţelor
moleculelor din propria fază – pe cealaltă parte fiind solicitate de o altă
forţă. Stratul superficial neechilibrat este format din 1-3 molecule.
1. ADSORBŢIA
La interfaţa a două substanţe
S1 şi S2 apare dezechilibrul de forţe.

Dacă S1 are forţe de coeziune

internă mai mari decât S2, în tendinţa de a se
reduce rezultanta “R”, substanţa S1, va atrage
către interfaţă un număr mai mare de
R
particule de substanţă S2.
Fenomenul de atracţie a unei
substanţe, la interfaţa cu altă substanţă,
în tendinţa de a se reduce dezechilibrul Substanţa atrasă se numeşte
forţelor se numeşte ADSORBŢIE. ADSORBAT, iar substanţa ce produce
atracţia se numeşte ADSORBANT.
Efectul adsorbţiei constă în creşterea concentraţiei adsorbatului la interfaţă şi
creşterea însemnată a vâscozităţii acestuia, încât un gaz adsorbit se va comporta
ca lichid, iar un lichid adsorbit, ca solid.
Adsorbţia se atenuează relativ repede odată cu creşterea distanţei, manifestându-
se intens pe aprox. 15 m.
 Dacă între substanţe se manifestă numai forţe fizice
(van der Waals), fenomenul se numeşte FIZIOSORBŢIE şi
este reversibil, la schimbarea condiţiilor de echilibru,
producându-se DESORBŢIA.
Dacă între substanţe se realizează legături chimice,
fenomenul se numeşte CHIMIOSORBŢIE sau
CHEMOSORBŢIE şi poate fi reversibil numai dacă interfaţa
se tratează cu o altă substanţă capabilă să lege adsorbatul şi
să-l desprindă de primul adsorbant.

ADSORBŢIA  ABSORBŢIE
 TENSIUNEA SUPERFICIALĂ

Cum pătura superficială “apasă” asupra 

volumului de substanţă, aceasta va răspunde prin
forţe de respingere, cu tendinţa de a-şi mări R
volumul.

Dar particulele din pătura superficială,

sunt în echilibru de forţe, ceea ce face ca pătura Dacă interfaţa este între
superficială să se manifeste ca o membrană două lichide, se numeşte
elastică (întinsă), apărând, la interfaţă, forţa numită TENSIUNE INTERFACIALĂ.
TENSIUNE SUPERFICIALĂ.

Tensiunea superficială explică următoarele fenomene:

 liofilia şi liofobia;  capilaritatea;  miscibilitatea.

Fenomenele de interfaţă se manifestă la toate combinaţiile de stări de

agregare S-L; S-G; L-G.
În cazul solidelor, aceste fenomene au cea mai mare intensitate, chiar dacă
starea solidă nu permite modificarea volumului.
REOLOGIA

4
 LIOFILIA ŞI LIOFOBIA
Dacă o picătură de lichid (L) se află pe suprafaţa unui solid (S),
sistemul aflându-se în gaz (G), în punctele de contact ale celor trei
faze (A şi A/), se vor manifesta tensiunile superficiale
corespunzătoare celor trei combinaţii.
Proiecţia celor trei tensiuni (vectori) pe
planul solidului, în punctul A, va fi:

SG   SG   SG  SL  LG cos   în care:

SL SL  = unghiul tangentei la picătura de lichid în
R A A/ punctele de contact, numit UNGHI DE UDARE;
 = rezultanta, numită FORŢĂ DE ADEZIUNE;
Observând că:
 sensul pozitiv adoptat pentru rezultanta  este sensul SG;
 cele două puncte (A şi A/) vor suporta acţiuni simetrice;
 singurul parametru variabil al ecuaţiei este cos ;
 cos 00 = 1 şi cos 1800 = -1
rezultă două cazuri posibile:
 CAZUL 1:  forţa de adeziune îndreptată spre gaz, va “trage” lichidul
spre gaz

SG SG
SL SL  în tendinţa de a se reduce
A A dezechilibrul (valoarea ),   00,
/
picătura aşternându-se pe solid,
  SG  SL  LG cos   până la realizarea unui strat
monomolecular de lichid.

lichidul udă solidul = LIOFILIE

SG   SG
CAZUL 2:  forţa de adeziune îndreptată SLSL
spre lichid, va “trage” lichidul spre lichid.
 în tendinţa de a se reduce dezechilibrul
(valoarea ),   1800, picătura se restrânge
pe solid, până la desprindere. lichidul nu udă solidul = LIOFOBIE

Dacă lichidul este apa  HIDROFILIE / HIDROFOBIE

 CAPILARITATEA
Dacă un lichid se află într-un tub (solid), cu diametrul , moleculele de pe
circonferinţa tubului, aflate în contact şi cu gazul, vor fi antrenate de forţa de
adeziune.
Dacă solidul este liofil,  are sensul spre gaz şi va ridica moleculele de lichid.

Dacă solidul este liofob,  are sensul spre lichid şi va coborî moleculele de lichid.

G
 

G  2
gH
4
L L 4
H
g
Deoarece moleculele din pătura superficială sunt legate între ele prin tensiunea
superficială, moleculele de pe circumferinţa tubului vor antrena, în mişcare întreaga coloană de
lichid din tub, dar suprafaţa lichidului va lua forma curbă (de menisc) - concav, respectiv
convex.
Întreruperea capilarității în elementele de construcții –
pentru a împiedica ridicarea apei din terenul de construcții
în pereții clădirilor, se prevăd elemente de construcții ce
secționează capilarele.
 MISCIBILITATEA LICHIDELOR

Miscibilitatea exprimă capacitatea moleculelor a două lichide

diferite de a difuza reciproc.

Fenomenul poate fi împiedicat de tensiunea interfacială care

face ca interfaţa să se comporte ca membrană impermeabilă pentru
lichide.
Cu cât tensiunea interfacială este mai mare, cu atât
lichidele sunt mai puţin miscibile.
Pentru ca două lichide nemiscibile să poată deveni
miscibile, trebuie acţionat pentru reducerea tensiunii interfaciale.
O posibilitate este încălzirea (fierberea) lichidelor, agitaţia
termică conducând la reducerea dezechilibrului la interfaţă.
ULEI - APĂ

9
4.2. SISTEME DISPERSE

Două, sau mai multe substanţe aflate în amestec formează SISTEME DISPERSE.

Substanţele individuale, definite chimic se numesc COMPONENTE.

Părţile omogene şi dinstincte sub aspect fizic (separate prin interfeţe
definite), se numesc FAZE.

Exemple:
 sistemul lichid şi vaporii săi, în timpul fierberii - 1 componentă / 2 faze
 două lichide miscibile - 2 componente / 1 fază;

Sistemele cu o singură fază se numesc SISTEME OMOGENE.

Sistemele cu cel puţin două faze se numesc SISTEME ETEROGENE.

Faza preponderentă (continuă) dintr-un sistem dispers se numeşte MEDIU

DE DISPERSIE sau DISPERSANT.
Faza discontinuă (dispersată) se numeşte DISPERSAT sau DISPERSOID.

STABILITATEA exprimă menţinerea sistemului în stare dispersă, în timp.

10
 Stabilitatea unui sistem se analizează prin balanţa a două fenomene contrare,
care se manifestă cu atât mai pregnant, cu cât sistemul este mai fluid:

 tendinţa de separare a fazelor, determinată de diferenţa de

energie potenţială a acestora;
energia potenţială este funcţie de volumul (mărimea) şi densitatea dispersoidului

 tendinţa de menţinere în stare dispersată, datorită

fenomenelor de interfaţă dispersant-dispersoid;
liofilie, suprafaţa specifică a dispersoidului, agitaţia termică
SUPRAFAŢA SPECIFICĂ reprezintă suprafaţa totală, a tuturor
granulelor ce rezultă prin divizarea unui gram, sau unui cm3 de materie considerată
total compactă. (m2/g ; m2/cm3)

Un sistem dispers va fi mai stabil, dacă:

 dispersoidul este de dimensiuni mai mici şi densităţile fazelor sunt
mai apropiate;
 dispersoidul este liofil faţă de dispersant şi are suprafaţă specifică
mai mare.

11
VI. COLOIZI
 Sistemele coloidale sunt un tip special de sisteme
eterogene – suprafeţele de separaţie dintre faze sunt extrem
de extinse.
Acest fapt poate fi realizat prin dispersarea (mărunţirea,
fărâmiţarea) uneia din fazele existente, obţinându-se astfel un
sistem dispers. În cazul cel mai simplu, al sistemului bifazic,
există o fază dispersată (dispersoid), constituită din mici
particule răspândite în cealaltă fază, numită mediu de dispersie.
Dispersoidul are dimensiuni supramoleculare, dar mai mici
decât lungimea de undă a luminii în spectrul vizibil (<10-7m).
Dispersoidul nu poate fi observat în microscopia optică,
fapt pentru care coloizii se mai numesc şi soluţii coloidale.

13
Clasificarea sistemelor disperse după natura fazelor
Faza continuă (mediul Faza Interfaţă Exemple
de dispersie) dispersă

Solid (S) Solid S/S Sol solid; suspensie

solida
Lichid S/L Sol; Liogeluri;
Gaz S/G Xerogeluri;
sisteme capilare
Lichid (L) Solid L/S Geluri; suspensii;
Lichid L/L Emulsii; soluţii
micelare;
Gaz L/G Spume umede

Gaz (G) Solid G/S Aerosoli;

aerosuspensii
Lichid G/L Aeroemulsii; ceaţă
Spume fine

Într-un sistem dispers coloidal, se pot găsi toate combinaţiile de

stări de agregare, cu excepţia combinaţiei G-G.
SOLI
SOLII conţin particule solide, despersate în mediu lichid.

Caracteristica definitorie este curgerea viscoasă.

Dimensiunile mici şi suprafaţa specifică mare

(6 x 103 m2/cm3), permit dezvoltarea fenomenelor de
interfaţă (liofilie / liofobie), fapt pentru care, solii trebuie
analizaţi în cele două cazuri:

 soli liofili (hidrofili), la care dispersoidul este liofil faţă de dispersant;

 soli liofobi (hidrofobi), la care dispersoidul este liofob faţă de
dispersant.
În cazul solilor liofili, particulele de dispersoid adsorb, la
interfaţă, molecule de dispersant, “învelişul” format jucând rol de “manta
elastică” care va determina producerea ciocnirilor elastice (cu
respingere) a particulelor.
Prin acest mecanism, se împiedică aglomerarea particulelor de
dispersoid şi este compensată, parţial, diferenţa de densitate a fazelor.

15
 Pentru obţinerea solilor liofili, este suficientă divizarea (la
nivel coloidal) şi umectarea dispersoidului care se autodispersează.

Divizarea se poate realiza prin:

 metode mecanice - mori coloidale;
 metode electrice - arc electric în mediul de dispersie;
 metode de condensare - amestecarea unei soluţii saturate a
dispersoidului în mediul de dispersie care dizolvă numai solventul
acelei soluţii:
În cazul solilor liofobi, particulele de dispersoid resping, la
interfaţă, molecule de dispersant, încât stabilitatea sistemului este, practic,
nulă.
Această situaţie se produce când cele două faze sunt formate
prin legături chimice diferite: dispersoid legat covalent-în apă; dispersoid
ionic-în lichid organic etc.
Pentru a asigura stabilitatea, este necesară schimbarea caracterului
suprafeţei dispersoidului, din liofob, în liofil.
În acest sens, se folosesc substanţe care să formeze PUNŢI DE
LEGĂTURĂ între faze.
16
 Dacă dispersoidul este covalent, iar mediul de dispersie este apa, se introduc î
sistem substanţe organice cu molecula asimetrică.
radical covalent
(hidrofob) Apa hidrolizează hidrogenul de la
R-COOH capătul hidrofil al substanţei, aceasta
grupare funcţională ionizându-se negativ.
hidrofilă
Moleculele ionizate nu-şi pot găsi
echilibrul, decât dacă se adsorb cu radicalul
covalent la particula de dispesoid covalent şi
îndreaptă capătul ionizat spre apă. Se
formează un macro-anion.

Dacă dispersoidul este format cu legături covalente polare sau ionice, iar
dispersantul este covalent, se introduc în sistem electroliţi care se chemosorb pe
dispersoid şi măresc potenţialul electric al suprafeţei micelei, astfel formate,
intensificând adsorbţia fazei lichide.
Solii prezintă stabilitate limitată.
17
GELURI
Dacă un sol pierde faza lichidă (dispersantul), volumul scade, particulele
solide (de dispersoid) se apropie reciproc până intră în contact unele cu altele,
formând o reţea de granule solide între care rămâne dispersată faza lichidă.

GELURILE corespund sistemului dispers L-S.

GELIFICAREA se poate produce şi prin
răcirea unui sol cu concentraţie suficient de mare, pentru
ca, prin reducerea agitaţiei termice să fie permite
aşezarea granulelor de solid în reţea.

Gelificarea este însoţită de modificarea proprietăţilor sistemului:

pierderea proprietăţilor stării lichide (creşterea consistenţei, până la dispariţia
curgerii) şi apariţia proprietăţilor stării solide (elasticitate, duritate, rezistenţe
mecanice)
Dacă în punctele de contact ale granulelor solide se realizează legături
chimice gelificarea este ireversibilă.
Dacă se realizează, doar, legături fizice, procesul de gelificare este
reversibil.

18
 Transformarea gel - sol se poate realiza prin:
 adăugare de fază lichidă (dispersantul iniţial);
 aport energetic (agitare, încălzire moderată);
 peptizare - introducerea de electroliţi care se adsorb pe granule şi,
mărindu-le potenţialul electric, le dispersează.
Proprietatea unui gel de a trece în stare sol prin aport
energetic, se numeşte TIXOTROPIE. Gelurile se numesc GELURI
TIXOTROPICE.
Dacă un gel pierde toată faza lichidă, devine XEROGEL şi corespunde
sistemului dispers G-L.
Uscarea gelurilor este însoţită de contracţii mari de volum şi de
rigidizarea sistemului datorită modificărilor chimice (cristalizări, legături
chimice etc.).
La reumezire, xerogelurile pot absorbi lichid, suferind umflări, dar
variaţiile de volum la umezire-uscare scad pe măsura îmbătrânirii gelului.

ÎMBĂTRÂNIREA GELURILOR reprezintă procesul ireversibil de

rigidizare în timp, datorită modificărilor fizico-chimice structurale.
întărirea lianţilor silicatici

19
SUSPENSII
Suspensiile sunt sisteme disperse macroeterogene, în
care dispersoidul are dimensiuni mai mari decât 10-7 m.

dispersoidul este vizibil la microscopul optic, cu lupa,

sau cu ochiul liber.

Pentru suspensiile în medii fluide, dimensiunile relativ mari

ale dispersoidului fac ca stabilitatea dispersiei să fie redusă.

20
 Suspensiile în medii gazoase constituie impurităţi ale gazului.
Uneori, mediul gazos poate fi folosit ca mijloc de transport a unor
pulberi, sau lichide, stabilitatea fiind realizată prin viteza curentului de gaz.
Nu este necesară îmbunătăţirea stabilităţii, pulberea trebuind a fi
separată de gaz la destinaţia transportului (cicloane, pulverizatoare).

SPUMELE (grosiere) - G-L se pot obţine prin:

 spumare (agitare);
 barbotare (suflare);
 substanţe generatoare de gaze.
Stabilitatea se îmbunătăţeşte prin folosirea de substanţe
tensioactive (care reduc tensiunea superficială a lichidului), numite spumanţi
(săpunuri, detergenţi etc.)
În unele cazuri, pentru a separa gazul din lichid, se folosesc
substanţe care măresc tensiunea superficială a lichidului, sub denumirea de
DEZEMULSORI.
instalaţiile hidraulice

21
 Betoanele celulare se realizează cu agregate
minerale, sort mic, (max 1mm), înglobându-se în
structură un volum mare de bule de gaz, izolate între
ele. Dispersarea gazului se poate realiza prin:
 barbotare (suflare) de aer în amestecul proaspăt,
acesta rezultând ca o spumă consistentă;
 introducerea, în amestec, a unor combinaţii de
substanţe sau pulberi (Al, Zn, Mg, Fe-Si, Fe-Mn etc.)
care, prin reacţie între ele sau cu componentele de
hidratare ale cimentului, degajă gaze:
 CaCO3 + 2HCl CaCl2 +H2O + CO2
 2Al + 3Ca(OH)2 + 6H2O 3CaOAl2O36H2O + H2
 Betoanele celulare obţinute prin spumare se mai
numesc şi spumo-betoane, iar cele obţinute
prin folosirea de substanţe generatoare de gaze
se mai numesc şi gazo-betoane.
 Pentru stabilizarea gazului dispersat, în
compoziţia betoanelor celulare se introduc
aditivi tensioactivi (spumanţi), iar pentru
accelerarea întăririi, elementele realizate din
astfel de betoane se supun unui tratament hidro-
termic, în autoclave, cu vapori de apă la
presiune de 12...16 atm şi temperaturi de peste
170 C.
 Suspensiile S-L se folosesc pentru realizarea straturilor subţiri din
materiale pulverulente (solide) - vopsele, pulberi metalice etc.

Suspensiile în medii solide se obţin în stadiul lichid al dispersantului.

Suspensiile G-S sunt reprezentate de solidele poroase, care pot fi de două tipuri:
 structuri macroporoase, dacă porii din structură comunică cu exteriorul;
 structuri celulare, dacă porii se prezintă ca celule independente.

Structurile poroase sunt importante

pentru realizarea termoizolaţiilor, cele două
structuri având calităţi diferite în acest sens.

În cazurile în care incluziunile gazoase, în structura unui solid,

constituie defecte de structură, acestea se numesc SUFLURI.

Suspensiile S-S se cuprind în categoria “aliaj de amestec” în care

componentele cristalizează independent şi se obţine STRUCTURA
GRĂUNŢOASĂ.

24
 EMULSIILE (L-L) se pot obţine prin amestecarea lichidelor nemiscibile.
Emulsia va fi constituită din globule de lichid dispersate în lichidul dispersant.

De regulă, emulsiile se realizează dintr-un lichid organic (ULEI) şi APĂ.

 dacă uleiul se dispersează în apă, emulsia se numeşte DIRECTĂ, sau ULEI
ÎN APĂ;
 dacă apa se dispersează în ulei, emulsia se numeşte INVERSĂ, sau APĂ ÎN
ULEI.
Substanţele care reduc tensiunea interfacială se numesc EMULSORI sau
EMULGATORI şi, prin modul de acţiune, determină tipul de emulsie.
EMULS Dacă interacţiunea ULEI-EMULSOR este mai slabă decât cea
OR EMULSOR-APĂ, se reduce tensiunea EMULSOR-APĂ şi uleiul se va
dispersa în apă, obţinându-se emulsie directă..
În caz contrar, apa se va dispersa în ulei, obţinându-se emulsie
inversă.

Dacă o emulsie directă intră în contact cu o

suprafaţă, echilibrul tensiunilor se modifică, emulsorul
se adsoarbe pe suprafaţă iar globulele se reunesc în
strat continuu. RUPERE SOLID
 NOŢIUNI DE CINETICĂ
CHIMICĂ
Procesele prin care se produc transformări ale unor substanţe
în altele, cu caracteristici diferite se numesc REACŢII CHIMICE.

REACTANŢI  PRODUŞI DE
REACŢIE
REACTOR
În funcţie de procesul chimic, reacţiile pot fi:

 reacţii de descompunere (disociere), care presupune descompunerea unui

reactant în doi sau mai mulţi produşi de reacţie
A B + C
 reacţii de sinteză (combinare), care presupune formarea unui produs de reacţie
din reactanţi
A+B C
 reacţii de substituţie (înlocuire și dublă înlocuire), care presupune înlocuirea,
unor părţi din substanţele compuse reactante:
AB + C AC + B ; AB + CD AC + BD
26
 Pentru ca doi reactanţi să reacţioneze, trebuie să fie îndeplinite
următoarele condiţii:
 particulele de reactanţi să se ciocnească (să interacţioneze) eficace;
 energia sistemului de reactanţi să fie suficient de mare pentru a se
rupe legăturile reactanţilor şi a se forma legăturile produsului de
reacţie;
 echilibrul fizic al sistemului să permită producerea reacţiei.

Ciocnirea reactanţilor exprimă condiţia ca particulele

reactanţilor, definiţi ca specie şi ca număr) să intre în interacţiune
simultan.
EX. Pentru a se forma o moleculă de apă, este necesar ca doi
atomi de H să se ciocnească simultan cu un atom de oxigen
O + 2H H 2O

Numărul particulelor de reactanţi care participă simultan la o

reacţie se numeşte ORDIN DE REACŢIE.

27
Energia sistemului exprimă condiţia de atingere a ENERGIEI DE ACTIVARE (EA).

ENERGIE

ENERGIE
EA EA
EP
E<0
ER ER
E>0
EP

REACŢIE TIM REACŢIE TIM

ENDOTERMĂ P EXOTERMĂ P

Energia de activare se poate realiza prin energia reactanţilor sau

prin excitarea acestora (aport energetic exterior):
 încălzire  reacţii termochimice;
 energie electrică  reacţii electrochimice;
 iluminare (iradiere cu fotoni)  reacţii fotochimice;
 bombardare cu particule nucleare  reacţii nucleare;
 introducerea de catalizatori  reacţii catalitice.
A + B + Cat ACat + B AB + Cat
28
 Echilibrul fizic al sistemului exprimă condiţia de constrângere a
stării sistemului în reactor, ce va determina echilibrul chimic al reacţiei.
VITEZA DE REACŢIE defineşte desfăşurarea reacţiei în timp şi
poate fi exprimată prin scăderea concentraţiei reactanţilor sau prin
creşterea concentraţiei produşilor de reacţie, pe unitatea de timp.
Viteza unei reacţii chimice este direct proporţională cu
concentraţia substanţelor care reacţionează.
Legea acţiunii maselor - Guldberg şi Waage (1867)

Într-o reacţie generală de forma:

aA + bB + ....  cC + dD.....
viteza de reacţie este:

.....  k1 A  a B b şi V2  C  D  k 2 C c D d ...

dC A dCB dC dC
V1  
dCA şi [A]dtsunt concentraţiile
dt molare; dt dt
a, b c,d, ... sunt coeficienţii stoichiometrici.

k1 şi k2 = CONSTANTE DE VITEZĂ
29
 Reacţiile chimice devin reversibile în momentul în care vitezele V1 şi V2 se
egalează fapt ce conduce la echilibrul chimic (de reacţie):

k1 C c D d K = CONSTANTA DE ECHILIBRU

K  a b
k 2 A  B

Constanta K depinde de substanţele chimice (reactanţi şi produşi de

reacţie) dar şi de parametrii fizici de echilibru:
 dacă reacţia este exotermă, sistemul se încălzeşte, fiind
necesară răcirea reactorului;
 dacă reacţia este endotermă,sistemul se răceşte, fiind
necesară încălzirea reactorului;
 dacă volumul produşilor de reacţie este mai mic decât suma
volumelor reactanţilor, presiunea în sistem scade, fiind necesară
mărirea presiunii;
 dacă volumul produşilor de reacţie este mai mare decât suma
volumelor reactanţilor, presiunea în sistem creşte, fiind necesară
reducerea presiunii;

30
 În funcţie de modul de prezentare a reactanţilor, reacţiile se produc;
 în medii omogene, când amestecul de reactanţi formează sistem omogen;
 în medii eterogene, când amestecul de reactanţi formează sistem dispers
eterogen.

În medii omogene, reacţiile se produc până la atingerea echilibrului

chimic, sau până la consumarea, în reacţie, a unuia dintre reactanţi.
În medii eterogene, reacţiile se produc la interfaţa fazelor şi se
opresc dacă produşii de reacţie se localizează la interfaţă şi sunt impermeabili
pentru unul dintre reactanţi.
AB Situaţii posibile pentru continuarea reacţiilor
PRODUŞII DE REACŢIE:
 se dizolvă în unul dintre reactanţi;
A B  este permeabil pentru unul sau toţi reactanţii;
 este îndepărtat prin mijloace mecanice.
PROCESE DE FABRICARE A MATERIALELOR ARTIFICIALE
ŞI DE COROZIUNE

31
 În sistemele eterogene, la care fazele sunt în stări
de agregare diferite şi nu se dizolvă una în alta,
sau sunt în aceeaşi stare de agregare dar
nemiscibile, reacţiile chimice sunt precedate de
fenomene de interfaţă (adsorbţie, chemosorbţie)
însoţite de activări de particule ca urmare a
diferenţei de tensiune superficială.
 La reacţiile chimice în sisteme eterogene, ca
urmarea a fenomenelor de interfaţă, produşii de
reacţie se intercalează între faze sub forma unui
strat subţire.