IV.

COMPUŞI ORGANICI
În funcţie de forma catenei, de numărul de valenţe cu
care se leagă în catenă şi de numărul de valenţe
rămase disponibile, pentru alte legături, structurile pot fi:

alcani alchene alchine atomi de C

legături între C
valenţe libere

Prin legarea hidrogenului la

valenţele libere se obţin
HIDROCARBURILE
arene
Alcanii sunt hidrocarburi saturate (aciclice sau
ciclice) – se mai numesc hidrocarburi alifatice
sau parafine. Formula lor este CnH2n+2 (CnH2n
pentru cicluri).
Sunt cele mai puţin bogate în carbon. Acestea
au catena liniară, ramificată sau ciclică:
• liniară: CH3 – CH2 – CH2- ... ... – CH3
• ramificată: CH3 – CH2 – CH- CH2 - ... ... – CH
CH3
• ciclică: CH2
H2C CH2
H2C CH
2 CH2 CH3
• Alchenele sunt hidrocarburi nesaturate
(aciclice sau ciclice) – sunt caracterizate de
existenţa uneia sau mai multor legături duble în
catenă (care, bineînţeles, constituie o slăbire şi nu
o creştere a stabilităţii hidrocarburii). În aceste
hidrocarburi se disting grupările etilenice – cu
dublă legătură. Formula generală a
hidrocarburilor etilenice este CnH2n. Pot fi cu lanţ
liniar sau ramificat:
• lanţ liniar: CH3 – CH2 –... ... - CH= CH2

• lanţ ramificat: CH3 – CH2 – ... ... – CH2 - C = CH2

CH3
• Alchinele (hidrocarburile acetilenice) - au
formula generală CnH2n-2.
• Hidrocarburile aromatice - clasă extrem
de importantă, cuprinde toate hidrocarburile
a căror formulă de structură prezintă unul
sau mai multe nuclee bezenice:
 seria cu un singur nucleu benzenic (seria
benzenului C6H6 sau CnH2n-6)
Principalele grupări funcţionale sunt:
• gruparea hidroxil (- OH) legată la un radical aciclic
formează alcooli, iar legată la un radical ciclic formează
fenoli – compuşi hidroxilici;
• gruparea carbonil (C=O) formează aldehide şi
cetone – compuşi carbonilici;
• gruparea carboxil (- COOH) formează acizii organici,
substanţe denumite compuşi carboxilici;
• gruparea amino (- NH2) formează amine şi
amide.
Substanţele derivate pot reacţiona între ele formând:
• eteri – prin eliminarea unei molecule de apă între
două molecule de alcooli;
• esteri – prin combinarea unui alcool cu un acid;
• anhidride – prin combinarea a două molecule de
acizi.
• Polimerii sunt substanţe macromoleculare,
de natură organică, anorganică sau mixtă.
• În industria materialelor de construcţii se
folosesc în special polimeri organici sau micşti,
deoarece în cursul fabricaţiei numai aceştia trec
printr-o fază plastică, ceea ce uşurează
prelucrarea lor.
• La materialele din polimeri, utilizate în
construcţii, nu plasticitatea constituie
caracteristica fundamentală, ci elasticitatea,
flexibilitatea şi rigiditatea lor, funcţie de
domeniul de utilizare.
• Substanţele macromoleculare folosite se pot
obţine prin reacţii de polimerizare sau
policondensare.
• În reacţia de polimerizare monomerii se leagă
între ei, fără eliminare de substanţe secundare,
astfel încât raportul dintre radicalii componenţi
se păstrează neschimbat:
n A  - (A)n –
n (xA + yB)  - [(A)x – (B)y] –
• în care A şi B reprezintă monomerii;
• n – numărul de monomeri legaţi în
macromoleculă şi se numeşte grad de
polimerizare. Când monomerii sunt diferiţi,
produsul de reacţie se numeşte copolimer.
Dupa modul de obtinere polimerii sintetici se clasifica în:
Polimeri de polimerizare:
• polietilena - polimerizarea etenei la diferite presiuni
în prezenta catalizatorilor; se foloseste sub forma de
foi subtiri pentru protectia schelelor (tuburi);
• polipropilena - polimerizarea propilenei; se
utilizează pentru conducte de transport a fluidelor
calde;

Structura polipropilenei:
• Carbonul este albastru
• Hidrogenul este gri
• Poliizobutena - polimerizarea izobutilenei în prezenta
catalizatorilor la temperaturi scazute; în amestec cu
negru de fum si bitum se foloseste sub forma de foi ca
material hidroizolator;
• Polimetacrilatul de metil (plexiglas) PMMA - obtinut din
polimerizarea metacrilatului de metil în prezenta
catalizatorilor; cunoscut și sub denumirea de Plexiglas, Acrylite,
Lucite și Perspex din sticlă acrilică, este un termoplastic transparent,
ușoară sau rezistentă la spargere a sticlei. Se folosește sub formă
de foi, benzi, produse fasonate în lucrări decorative
luminoase, ca ecrane acustice si sub forma de placi
ondulate la acoperișuri.
• Poliacetatul de vinil (PAV) - polimerizarea acetatului
de vinil; se utilizeaza sub forma de emulsie în apa
neplastifiata (ARACET E) sau plastifiata (ARACET EP)
la: zugraveli, tapete semilavabile, adeziv în industria
lemnului, fixarea parchetului pe stratul suport, etc
Policlorura de vinil (PVC) - polimerizarea clorurii de
vinil în prezenta catalizatorilor; se folosește sub forma
de tuburi pentru instalațiile electrice, conducte de
apa, jgheaburi, burlane, material pentru învelitori,
etc;
PRODUSE DIN PVC
Polistirenul - polimerizarea
stirenului; se folosește sub formă
de plăci albe sau colorate la
placarea pereților, la ferestrele
clădirilor (expandat sau extrudat).
 POLIMERI – proprietăţi
La materialele din polimeri utilizate în
construcţii nu plasticitatea constituie
caracteristica fundamentală, ci elasticitatea,
flexibilitatea şi rigiditatea lor, funcţie de
domeniul de utilizare.
În funcţie de proprietăţi, aceştia se pot împărţi
în:
 elastomeri, formaţi din macromolecule
monodimensionale şi caracterizate prin
elasticitate mare;
 plastomeri termoplastici, alcătuiţi din
macromolecule bidimensionale şi care îşi
măresc reversibil plasticitatea la încălzire;
 plastomeri termoreactivi, formaţi de
asemenea din macromolecule bidimensionale,
dar care la încălzire trec în structuri
tridimensionale şi devin rigizi.
După forma macromoleculelor constituente
polimerii sunt:
liniari (cauciucul natural nevulcanizat,
celuloza etc.);
 ramificaţi (o gamă variată de polimeri
sintetici )
spaţiali sau tridimensionali (polimerii
tridimensionali au o structură de lanţuri
macromoleculare reunite prin legături chimice
transversale)
po
POLIMERI – proprietăţi
La materialele din polimeri utilizate în construcţii
nu plasticitatea constituie caracteristica
fundamentală, ci elasticitatea, flexibilitatea şi
rigiditatea lor, funcţie de domeniul de utilizare.
În funcţie de proprietăţi, aceştia se pot împărţi în:
elastomeri, formaţi din macromolecule
monodimensionale şi caracterizate prin elasticitate
mare;
plastomeri termoplastici, alcătuiţi din
macromolecule bidimensionale şi care îşi măresc
reversibil plasticitatea la încălzire;
plastomeri termoreactivi, formaţi de asemenea
din macromolecule bidimensionale, dar care la
încălzire trec în structuri tridimensionale şi devin
rigizi.
 Proprietăţi fizico – chimice
• Proprietăţile fizico – chimice ale acestor materiale
depind de compoziţie, structură, gradul de polimerizare şi
de orientare al macromoleculelor. De aceea unele din
aceste proprietăţi variază în limite destul de largi.
• Astfel, densitatea aparentă poate fi cuprinsă între 15
… 2000 kg/m3. Rezultă că unele materiale din polimeri
sunt de două ori mai uşoare decât aluminiul şi de 5…10
ori mai uşoare decât oţelul.
• De asemenea unii polimeri se caracterizează prin bune
proprietăţi de izolare fonică, hidrofugă şi electrică.
• Polimerii prezintă o bună rezistenţă chimică, cu
excepţia unora care sunt solubili în solvenţi organici,
ceea ce permite utilizarea lor la protecţia unor
materiale faţă de diverse medii agresive.
• Materialele din polimeri prezintă însă şi unele
caracteristici nefavorabile: stabilitate termică
redusă (la 70…80 oC polimerii termoplastici se
înmoaie, iar cei termorigizi la 200 oC se
descompun), coeficient de dilatare termică
ridicat, de circa 2…15 ori mai mare decât a
oţelului) şi procesul de îmbătrânire în timp.
• Unii polimeri, sub influenţa oxigenului
atmosferic, a luminii şi a căldurii, prezintă
fenomenul de îmbătrânire, care se manifestă prin
pierderea elasticităţii şi plasticităţii, concomitent
cu creşterea casanţei materialului.
• Procesul de îmbătrânire se manifestă mai puternic
la polimeri cu grad scăzut de polimerizare,
respectiv de policondensare. Pentru întârzierea
acestui proces, la fabricarea materialelor din
polimeri se introduc diverse adaosuri.
CARBONAŢII
 Carbonaţii sunt săruri stabile ale acidului
carbonic. Acesta se formează prin dizolvarea
dioxidului de carbon în apă (echilibrul reacţiei
fiind deplasat mult spre stânga). Fiind foarte
instabil se descompune în CO2 şi H2O, astfel
încât în soluţie se găseşte dizolvată numai o
cantitate de acid, care este parţial disociat în
ioni:
CO2 + H2O  H2CO3  2H+ + CO32-
 Acidul carbonic formează două tipuri de
carbonaţi - carbonaţi normali sau neutri:
MCO3 şi carbonaţi acizi M(HCO3)2,
cunoscuţi şi sub denumirea de
bicarbonaţi.
 Carbonaţii sunt substanţe solide,
cristalizate. Cei neutrii sunt greu solubili în
apă, cu excepţia carbonaţilor alcalini; cei
acizi sunt toţi solubili în apă (în afară de
NaHCO3, care este mai greu solubil).
 Carbonaţii, chiar dacă sunt insolubili,
reacţionează cu acizii; se pune în libertate
acidul carbonic, adică se observă degajare
de CO2:
CaCO3 + 2HCl  CaCl2 + CO2 + H2O
(reacţia de recunoaştere a carbonaţilor)
 Carbonatul de calciu (CaCO3) este unul
dintre compuşii cei mai răspândiţi în natură,
sub formă de calcit, aragonit, marmură,
precum şi sub formă de piatră de var
(calcar), cretă, dolomit etc.
 Calcitul apare în natură sub formă de cristale
trigonale, incolore sau colorate de impurităţi. La
cristalele transparente, mari se observă fenomenul
de birefrigerenţă, mai ales în calcitul de Islanda
(„spatul de Islanda”).
 Aragonitul este format din prisme rombice, albe sau
colorate din cauza impurităţilor. Este mai dur decât
calcitul.
 Marmura este o varietate cristalină de carbonat
de calciu care se extrage din cariere. Poate fi
albă, cu cristale mărunte, ce se aseamănă cu
zahărul – de unde şi numele de marmură
zaharoidă – sau colorată în roz, galben, verde,
negru din cauza impurităţilor infiltrate în masa de
carbonat de calciu. (Cea mai cunoscută carieră
de marmură din România este cea de la
Ruşchiţa.)
CALCIT – cea mai cunoscută formă este cea de
“colţi de câine”(sistem de cristalizare romboedric)
 Piatra de var, foarte răspândită în scoarţa pământului,
este formată din cristale mici de calcit. De obicei este
amestecată cu alte minerale, de exemplu cu carbonat de
magneziu, când se numeşte dolomit. Când este
amestecată cu argilă se numeşte marnă.
 Creta este un carbonat de calciu de culoare albă, cu
granulaţie fină şi foarte fărâmicios (prezintă resturi de
animale microscopice). Mai sunt şi alte varietăţi de
carbonat de calciu, formate din depunerea scoicilor şi a
cochiliilor unor foraminifere care apoi au fost cimentate
într-un ciment calcaros.
 Carbonatul de calciu este o substanţă albă, foarte greu
solubilă în apă (solubilitate: 1,3 mg CaCO3 în 100 g apă,
la 200C). Din această cauză, dacă într-o soluţie sunt
prezenţi ioni de Ca2+ şi CO32-, se formează un precipitat
alb, cristalin, de carbonat de calciu:
Ca2+ + CO32- ↔ CaCO3
SIDERIT – MAGNEZIT - DOLOMIT
 Dacă se adaugă, însă, dioxid de carbon,
precipitatul dispare, deoarece se formează
carbonat acid de calciu, care este solubil:
CaCO3 + CO2 + H2O ↔ Ca(HCO3)2
 Reacţia este reversibilă; de aceea apele care
conţin dizolvate cantităţi mari de carbonat acid
de calciu (ape dure) nu se folosesc la
alimentarea cazanelor cu aburi, locomotive,
turbine etc. deoarece, din cauza încălzirii,
carbonatul acid se descompune (dioxidul de
carbon se degajă iar carbonatul neutru se
depune, formând împreună cu alte săruri din
apă piatra de cazan).
 Carburile sunt compuşii în care carbonul este combinat
cu un element având electronegativitate mai mică sau
aproape egală.
Carbura de calciu CaC2 se mai numeşte carbid şi se
fabrică din var şi cărbune, la 25000C.
CaO + 3C  CaC2 + CO
 Temperaturi mai joase favorizează reacţia în sens
contrar; temperaturi de peste 25000C sunt nefavorabile
deoarece carbura se descompune.
 Carbura de calciu se prezintă sub formă de cristale
aciculare albe. Structura ei este ionică. Deoarece
carbidul tehnic conţine impurităţi, acetilena care se
degajă prin acţiunea apei asupra carbidului nu este
niciodată pură, ci conţine printre impurităţi şi hidrogen
fosforat, care îi imprimă mirosul neplăcut şi poate
provoca explozii în instalaţiile cu acetilenă:
CaC2 + 2H2O  C2H2 + Ca(OH)2

 Apa joacă un rol important în multe procese
naturale sau tehnologice, fiind de cele mai multe
ori indispensabilă sau determinantă.
 În afară de rolul vital din mediul natural de pe
pământ, apa este element component la
prepararea unor materiale de construcţii,
ceramică, betoane, mortare etc. ; influenţează
durabilitatea materialelor şi elementelor de
construcţii de cele mai multe ori nefavorabil sau
constituie sarcini pentru anumite construcţii
(rezervoare, baraje, conducte etc.).
 Apele prezintă acţiuni agresive asupra
materialelor care îşi pot pierde activitatea
(ciment, var, ipsos), se pot deforma (lemn),
diminuează unele proprietăţi fizico-
mecanice şi dielectrice(hârtia, textilele etc.).
 Acţiunea distructivă a apei se accentuează
atunci când materialele sunt poroase când se
asociază cu cristalizarea substanţelor
dizolvate în apă sau prin congelare, procese
însoţite de mărire de volum şi care introduc
eforturi.
 In natură apa se găseşte în toate stările de agregare:
vapori în atmosferă, lichidă în apele de suprafaţă
(hidrosferă, izvoare, râuri), solidă, când temperatura
coboară sub 00C (brumă,promoroacă, zăpadă, grindină).
 Atmosfera conţine vapori de apă în concentraţii ce
variază cu temperatura şi presiunea şi care provin în
majoritate din evaporarea oceanelor şi mărilor şi în mai
mică măsură, din evaporarea gheţarilor şi a zăpezii.
 Vaporii de apă din atmosferă se condensează sub formă
de nori, ceaţă, ploaie, grindină sau zăpadă, când este
atinsă presiunea de saturaţie la temperatura respectivă şi
sub formă de rouă, brumă sau chiciură, când
condensarea apei are loc pe suprafeţe reci.
 Apa atmosferică formează „apa meteorică”.
 Formula chimică a apei este formată dintr-un atom de
oxigen şi 2 atomi de hidrogen legaţi covalent,
realizându-se o structură moleculară nesimetrică din
cauza orientării valenţelor atomului de oxigen sub un
unghi de 104,80.
 Greutatea moleculară a apei lichide, determinată prin
metodele crioscopică sau ebulioscopică, este mai
mare decât ar corespunde formulei simple a apei
(H2O). Aceasta se datorează faptului că în apa lichidă
se găsesc, pe lângă molecule singulare de H2O şi
asociaţii de molecule de apă. Asociaţiile de molecule
se realizează prin legături prin punţi de hidrogen de
două (H2O)2 sau mai multe (H2O)n molecule simple
şi care explică anomaliile fizice ale apei.
Poziţionarea moleculelor de apă în cristalul de gheaţă
 La temperatura obişnuită apa pură este un lichid fără miros,
incoloră în strat subţire şi colorată în albastru într-un strat
gros. Apa se congelează la 00C, transformându-se în
gheaţă şi fierbe la 1000C, formând vapori.
 Densitatea gheţii la 00C este 916,8 kg/m3 iar a apei
lichide, la aceeaşi temperatură este 999 kg/m3. Din
această cauză, un volum de apă lichidă îşi va mări
volumul prin îngheţare cu aproximativ 9,8%, având o
importanţă deosebită în natură şi tehnică.
 Densitatea apei variază în funcţie de temperatură şi
anume: creşte de la 00C la +40C, apoi scade. Acest fapt
are o însemnătate deosebită în natură. Apele de
suprafaţă (lacuri, râuri etc.) se răcesc la scăderea
temperaturii, apa fiind mai grea se lasă la fund iar la
suprafaţă se ridică apa cu temperatură mai mare şi deci
cu densitate mai mică.
Apele naturale. Duritatea apei
 Apele naturale sunt soluţii în apă de: gaze (O2, CO2, NH3, H2S),
săruri (hidrocarbonaţi, sulfaţi, cloruri etc.) sau substanţe
organice (produse de descompunere a proteinelor) sau conţin
în suspensie substanţe minerale (prafuri, mâluri) sau organice.
 Apele naturale au o compoziţie ce depinde de provenienţă: în
apele de precipitaţii predomină gazele dizolvate din
atmosferă, în apele subterane şi de suprafaţă predomină
sărurile dizolvate iar apele industriale sunt soluţii sau suspensii
de substanţe minerale sau organice.
 Prezenţa substanţelor dizolvate sau a suspensiilor în apa
naturală restricţionează sau determină dificultăţi în folosire.
Impurităţile solubile au efect coroziv la evaporarea apei,
sărurile greu solubile cristalizează sau se depun, determinând
eforturi ce pot distruge structurile solidelor sau schimba
aspectul, modifica temperaturile de fierbere şi congelare etc.
 Duritatea apei este definită de cantitatea
sărurilor de calciu şi magneziu.
 Duritatea determinată de prezenţa bicarbonaţilor
de calciu şi magneziu se numeşte duritate
temporară (Dt) iar duritatea determinată de sulfaţi,
cloruri, azotaţi şi alte săruri de calciu sau
magneziu formează duritatea permanentă (Dp).
Suma durităţii temporare şi a durităţii permanente
este duritatea totală (DT).
 Duritatea temporară (determinată de
bicarbonaţi) se poate elimina din apă prin fierbere,
când bicarbonaţii trec în carbonaţi insolubili, care
precipită.
 Duritatea temporară sau alcalinitatea apei este dată
de carbonaţii acizi de calciu şi magneziu dizolvaţi în
apă şi care sunt săruri instabile termic.
 Prin fierberea apei aceştia se descompun în carbonaţi
greu solubili, ce se depun pe cazane, în exploatarea
conductelor (sărurile se depun pe pereţii conductelor,
le reduc secţiunea şi îngreunează curgerea ) şi în
schimbătorii de căldură (sărurile depuse reduc
conductivitatea termică).

 Ca(HCO3)2 CaCO3 + CO2 + H2O

 Mg(HCO3)2 MgCO + CO + H O
3 2 2
 În mod convenţional, duritatea apei se exprimă
prin grade de duritate (d0) .
 Un grad de duritate german corespunde unui
conţinut de 10 mg CaO la litrul de apă.
Gradul de duritate Caracteristica apei

< 50 Foarte moi

50...100 Moi

100...200 Mijlocii

200...300 Dure

>300 Foarte dure

 Extras din stas 790-84: condiţii pentru apa folosită
la prepararea mortarelor şi betoanelor de ciment

Caracteristica Condiţii de admisibilitate

Concentraţia ionilor de hidrogen (pH-ul) 5-10

Conţinut total de săruri mg/l (max) 2000
Sulfaţi mg/l (max) 2000
Cloruri mg/l (max) 500
Carbonaţi şi hidrocarbonaţi mg/l (max) 1000
Ioni de calciu şi magneziu mg/l (max) 500
Alcalii sub formă de Na2O mg/l (max) 600
Substanţe organice mg/l (max) 500
Pierderi la calcinare a substanţelor 800
insolubile mg/l (max)