Curs de Biofizică

Şef lucrări dr. Irena GRIEROSU

Caracteristici biofizice ale

PROTEINELOR
I. Caracteristici particulare ale
macromoleculelor din structurile vii
II. Clasificarea proteinelor
III. Structura primara, secundara, tertiara si
cuaternara a proteinelor
IV. Functii generale ale proteinelor
V. Metode de studiu ale proteinelor
VI. Insulina, mioglobina - hemoglobina,
colagen, ADN si ARN
I. Caracteristici particulare ale
macromoleculelor din
structurile vii
A. Forma si dimensiunile moleculelor
B. Macromoleculele sunt structuri
complexe
C. Mecanisme de asociere a
monomerilor
D. Forme naturale rezultate din
asocierile moleculare
A. Forma şi dimensiunile
moleculelor

Moleculele care alcătuiesc fiinţele vii

au 2 caracteristici foarte diferite de
cele studiate în chimia organică:
1. Ele sunt continuu formate şi distruse,
chiar dacă prezintă o concentraţie
constantă = reînnoire
2. Multe dintre moleculele vieţii au
dimensiuni mari = macromolecule
O macromoleculă:

- masă
- relief
- volum
- suprafaţă externă - în contact cu
moleculele vecine
- mişcări interne şi flexibilitate
B. Macromoleculele sunt
structuri complexe
- sunt alcătuite din molecule elementare
(denumite unităţi sau, mai bine, subunităţi 
glicogenul este alcătuit din subunităţi de
glucoză)

- o subunitate este denumită şi monomer

(gr. monos = singur, meros = parte)
dimer, trimer, tetramer
oligomer (gr. oligos = puţin)
polimer (gr. polys = mulţi)
- dimer / polimer
omogen - dacă subunităţile sunt identice
eterogen - dacă subunităţile sunt diferite

- indice de polimerizare = numărul de monomeri

prezent într-o moleculă completă de polimer
Polimerii pot fi de 3 tipuri

I. Polimeri lineari
II. Polimeri ramificaţi
III. Polimeri globulari
 I. Polimeri lineari - alcătuiţi din
monomeri reuniţi, fiecare, prin
două legături simple (asemenea
verigilor dintr-un lanţ)
ex.: lanţul polipeptidic

A–B–A–D–G–A–A

A – A – A – A – A – A – A … sau (A)n
II. Polimeri ramificaţi - la nivelul cărora,
în anumite puncte lanţul de monomeri
prezintă o ramificaţie, punct de
plecare pentru un nou lanţ de
monomeri; monomerul situat la
nivelul ramificaţiei prezintă 3 legături
cu monomerii vecini.
III. Polimeri globulari - rezultă de
regulă prin asocierea de
oligomeri sau polimeri mici;
fiecare subunitate este în
contact cu mai multe alte
subunităţi.
Pentru studiul structurii
unui oligomer sau polimer

- Structura monomerului
(sau a monomerilor)

- Natura legăturii dintre monomeri

C. Mecanisme de asociere
a monomerilor

2 tipuri de mecanisme de
asociere
1. prin legături covalente
2. prin legături non-covalente
Gruparile amino si carboxil ale a.a. se ionizeaza usor la
pH fiziologic (gruparea amino fixeaza un proton, iar
gruparea carboxil pierde un proton). Rezultatul este un
zwitterion, adica o molecula ionizata care are ambele
sarcini, pozitiva si negativa, dar sarcina totala este zero.

Intr-un lant polipeptidic gruparile amino si carboxil

participa la formarea legaturilor covalente peptidice,
eliminand posibilitatea de ionizare a acestor grupari, cu
exceptia extremitatilor lantului polipeptidic.
 prin legături
covalente (2 tipuri)
 prin legături non
covalente (leg. fizice)

Caracteristici:
 forţe de legătură relativ slabe (1/10 faţă de legătura
covalentă),
 de aceea se stabilesc în număr mare (pentru un efect
atractiv suficient),
 suprafeţele moleculelor trebuie să fie complementare
(pentru apropiere suficientă),
 aceste legături fizice pot fi situate:
- în structura internă a macromoleculei,
- asocieri ale unor subunităţi identice sau de tipuri
diferite.
NATURA legăturilor
non covalente (4 tipuri)

 sarcini electrice ale moleculelor, de

ex. funcţia carboxilică
(-COO-) sau amină (-NH3+) care dau
legături saline (acid-bază)

 sarcini parţiale ca dipolii C=O

(electronii mai apropiaţi de O, negativ,
în timp ce C este uşor pozitiv)

-- prin cuplarea în sens opus a

acestor dipoli C=O se formează
legături prin schimb de dipoli
(dipolare)
-- legături hidrogen
Legaturile hidrogen sunt numeroase ... ... ..

... ... .. dar … foarte slabe!

90 % din gruparile
functionale ale unei
proteine formeaza
legaturi hidrogen, fie
cu apa fie cu alte
grupari functionale.

- leg. hidrogen este de natura electrostatica

- este de 20 de ori > decat legatura Van der Waals

- este de 20 de ori < decat o legatura covalenta

 Legaturile hidrogen care mentin elicele alfa (sau beta)
impreuna sunt vulnerabile la variatiile de pH si de temperatura.
NATURA legăturilor

non covalente
 forţe de coeziune apolare

- molecule care nu se dizolvă, nu se amestecă cu apa,

deoarece conţin doar radicali saturaţi –CH2-
(se comportă în mediul apos din organism asemenea
unei bărci pe apă, care nu se scufundă deoarece este
împinsă în sus, conform principiului lui Arhimede),

- dacă două zone saturate (denumite şi hidrofobe) ale unei

aceleiaşi molecule sau a două molecule diferite se
situează una în faţa alteia formează o legătură
hidrofobă, intramoleculară în primul rând şi
intermoleculară în cel de al doilea caz.
 Gruparile functionale hidrofobe forteaza moleculele de apa
adiacente acestora sa se aranjeze intr-o stare mai ordonata, sa-si
scada deci entropia. Energia rezultata va impinge aceste grupari
functionale departe de moleculele de apa, spre centrul proteinei.

Lipidele, îndeosebi, se leagă

prin legături hidrofobe,
datorită constituenţilor
esenţiali, acizii graşi, ale
căror molecule nu sunt
„udate” de apă. De
asemenea, anumite
domenii
apolare ale proteinelor
pot reacţiona între ele în
acelaşi mod.
 Lanturile laterale
polare, frecvent
participa la formarea
legaturilor H (90%)

- polar neionizat (~ 6 a.a.)

caracter hidrofil
- polar ionizat (5 a.a.), la pH neutru
20 de
aminoacizi
caracter hidrofob

5 din 20 de a.a. – lantul

Legaturi non-polare = lateral are sarcina
- legaturi disulfidice (de tip electrica (aspartat si
cross-linking), glutamat - , histidina,
- rigiditate a lantului polipeptidic
lizina si arginina + ) =
- cisteina, metionina – 2 a.a.
legaturi saline
care contin un atom de S

Efectul hidrofobic contribuie cel

mai mult la stabilizarea structurii proteinei
 D. Forme naturale rezultate
din asocierile moleculare
1. Asimilarea formelor naturale cu figuri
geometrice
 Structurile naturale, rezultate din formarea
de oligomeri, polimeri sau asocieri moleculare
sunt întotdeauna complexe.

 Asemănarea formelor moleculare cu figuri

geometrice este:
- aproximativă,
- moleculele se pot deforma pentru
îndeplinirea funcţiilor biologice, ca răspuns la
acţiunea unor forţe.
 2. Tipuri de figuri geometrice (4)
a) sferă (glob) este structura care conferă
stabilitate (soliditate):
• ex. forma celulei libere (explicaţie termodinamică)
• ribozomii.
b) foaie-foiţă
– structură foarte răspândită, de ex. membrana celulară,
a cărei matrice este alcătuită din 2 straturi de
fosfolipide (la nivelul cărora se inseră proteinele);
- membranele extracelulare – membrana bazală,
constituite dintr-o reţea de colagen de tip IV, dispusă
ca ochiurile unei plase, la nivelul căreia se află
glicoproteine şi proteoglicani.
c) bastonaş (fibrilă, fibră) – formă de
cilindru a cărui lungime este net superioară
diametrului
 se obţine prin asocierea longitudinală a
unor subunităţi lineare
 prin asocierea unor subunităţi globulare
într-o singură direcţie
--- asocierea mai multor bastonaşe în aceeaşi
direcţie a spaţiului formează o fibrilă
--- fibrele şi fibrilele se orientează în funcţie de
forţele de tensiune
tendoane, fibre osoase
miofibrile – ţesut muscular
--- arhitectura celulelor, ţesuturilor, organelor
(tensegritate)
d) elice - dispoziţie elicoidală,
spiralată
- acizii nucleici, proteinele
- o serie de polimeri glucidici
I. Caracteristici particulare ale
macromoleculelor din structurile vii
II. Clasificarea proteinelor
III. Structura primara, secundara, tertiara si
cuaternara a proteinelor
IV. Functii generale ale proteinelor
V. Metode de studiu ale proteinelor
VI. Insulina, mioglobina - hemoglobina,
colagen, ADN si ARN
CLASIFICAREA PROTEINELOR

 BIOCOLOIZI - proteine circulante,

proteine solubile din citoplasma

 MACROMOLECULE DE
STRUCTURA
BIOCOLOIZI
MACROMOLECULE DE STRUCTURA
I. Caracteristici particulare ale
macromoleculelor din structurile vii
II. Clasificarea proteinelor
III. Structura primara, secundara, tertiara si
cuaternara a proteinelor
IV. Functii generale ale proteinelor
V. Metode de studiu ale proteinelor
VI. Insulina, mioglobina - hemoglobina,
colagen, ADN si ARN
 Structura
primară

Structura secundară

Structura terţiară

Structura
cuaternară
Structura primară
 - - Ala – Glut – Ser – His – Leu – Pro – Gly - -

Structura primară legaturi covalente

 Pentru anumite proteine (lizozimul - un lant
Structura primară polipeptidic de 129 aminoacizi) structura
primara este reprezentata de legaturi
covalente dar si de punti disulfidice.
 Structura secundară
α-helix

Dubla elice ADN. Moleculele de adenina (A)  intotdeauna se opun

moleculelor de timina (T), iar guanina (G), citozinei (C).
Legaturile hidrogen detin un rol important in realizarea si
mentinerea structurii de tip secundar.
 legaturi hidrogen
Structura secundară α-helix
Structura secundară - β pliat legaturi hidrogen
 Plierea unui singur lant polipeptidic
intr-o forma tridimensionala =
structura tertiara a proteinei

3 principii importante:
1. Lanturile secundare sunt consecinta, in
principal, numeroaselor legaturi hidrogen.
2. Structurile secundare de tip α-helix si
β-pliat se asociaza frecvent pentru a forma
proteine.
3. Lanturile au tendinta de a se plia in spatiu
pentru a ocupa mai putin loc.

Structura tertiară
Legaturile structurii tertiare -
RECAPITULARE
 Exemple de structura tertiara

Mioglobina - structura
tertiara.
Structura secundara = 8 elice alfa.
Exemple de structura tertiara

Trioz-fosfat-
izomeraza

Enzima.
Structura secundara =
8 elice alfa si 8
structuri beta.
Trioz-fosfat-
izomeraza
Exemple de structura cuaternara

Structura cuaternară -
Hemoglobina
I. Caracteristici particulare ale
macromoleculelor din structurile vii
II. Clasificarea proteinelor
III. Structura primara, secundara, tertiara si
cuaternara a proteinelor
IV. Functii generale ale proteinelor
V. Metode de studiu ale proteinelor
VI. Insulina, mioglobina - hemoglobina,
colagen, ADN si ARN
Proteinele asigura o varietate uimitoare de functii in
strinsa relatie cu structura lor moleculara
1. Enzime: catalizează ruptura
sau formarea unor legături
covalente (mii)
Ex:

- pepsina
- ADN-polimeraza
- ribonucleaza
- tripsina
-alcool-
dehidrogenaza
2. Proteine structurale:
susţinerea mecanică a celulelor şi
a ţesuturilor

Ex:
- colagenul şi
elastina
-tubulina şi
actina
- α- keratina
- proteoglicanii
3. Proteine de transport:
transportul unor molecule mici sau a
unor ioni
Ex:
- Hb. – oxigen
- transferina - fier
- albumina - lipide
- proteine de
transport
membranar: H2,
glucoză (GLUT),
Ca2+
4. Proteine motrice: generează
mişcare în celule şi ţesuturi

Ex:
miozina,

actina,

kinezina,

dineina
5. Proteine de stocare:
a unor molecule mici sau ioni

Ex:

- feritina

- ovalbumina
6. Proteine semnal: transmit
semnale de la celulă la celulă
Ex: - hormoni (insulina, tirotropina etc.)
- factori de creştere: NGF, EGF
7. Proteine receptoare:
detectează semnale şi le
transmit maşinăriei celulare
Ex:
-rodopsina,

- receptorul
pentru
acetilcolină al
celulei
musculare
primeşte
semnale
chimice
8. Proteine reglatoare ale
genelor: se leagă de ADN pentru a
induce sau a inhiba expresia genelor
9. Proteine cu rol particular

Ex:
- proteinele antigel
ale peştilor de la
polii Nord-Sud

- proteine
fluorescente

- proteine cu
funcţie de adeziv
Ex.

lumina produsa =
rezultatul reactiei
intre luciferina si
ATP (sub actiunea
unei enzime,
luciferaza).
Funcţiile proteinelor membranare
I. Caracteristici particulare ale
macromoleculelor din structurile vii
II. Clasificarea proteinelor
III. Structura primara, secundara, tertiara si
cuaternara a proteinelor
IV. Functii generale ale proteinelor
V. Metode de studiu ale proteinelor
VI. Insulina, mioglobina - hemoglobina,
colagen, ADN si ARN
A. Detectarea proteinelor

B. Determinarea structurii
proteinelor

C. Purificarea proteinelor

D. Alte metode
A. Detectarea proteinelor
- Western blot
- Imunoprecipitare
- Spectrofotometrie
- ELISA
Spectrofotometrie
B. Determinarea structurii
proteinelor

- cristalografie
- RMN
 Cristalografie (difractie cu raze X)

 razele X descoperite in 1895

 rol fundamental in intelegerea structurii si
simetriei unui cristal
 difractia cu pulberi – metoda simpla si
necostisitoare de identificare a mineralelor
(indeosebi sub forma de granule fine)
 difractia cu cristal unic – utila pentru determinarea
simetriei
Lungimea de unda a razelor X - de
acelasi ordin de marime ca si
distantele interatomice (in solide,
circa 0,1 nm).
λ (razele-X) = 0,01-100 nm (~1 Å)
Difractia cu raze X este o metoda
analitica care poate fi utilizata
pentru studiul segmentelor regulate
ale unor molecule (structura
conformationala a proteinelor).
Cristalografie Difractia razelor X
pe o structura
ordonata este un
fenomen de
difuzie.
Pentru
simplificare,
Bragg considera
difractia razelor X
ca un fenomen de
reflexie selectiva.
Intensitatea
maxima a radiatiei
difractate se
obtine cind
unghiul de
incidenta este
egal cu cel de
reflexie.
 Difractia cu raze X

2d sin θ = n∙λ BC + BD = nλ

ecuaţia Bragg BC = BD = AB sin θ

AB = d

2d sin θ = n∙λ

C D
d

B
Condiţia maximului de interferenţă se realizează pentru cazul în care
diferenţa de drum a celor două raze este un multiplu întreg al lungimii
de undă, adică BC + BD = nλ.
difractograma
“We have discovered
the secret of life” 2003 /
1953
Premiul Nobel in Fizica in 1915: “Pentru
serviciilor lor privind analiza structurii
cristalelor cu ajutorul razelor X" un pas
important in dezvoltarea cristalografiei
cu raze X.
 Difractia cu raze X
- 1. metoda cu pulberi -

Preparatul este pulverizat sub forma de pulbere intr-un spatiu inchis (tub
capilar cu pereti subtiri), astfel incit razele X (monocromatice) vor
interactiona cu particulele sub toate unghiurile θ posibile. Fasciculele de
raze X vor fi difractate de acele cristale ale caror plane sunt intimplator
orientate sub un unghi de incidenta θ care satisface ecuatia Bragg.
 Difractia cu raze X
- 2. metoda cu cristal turnant -

Cristalul este rotit usor, si doar pentru anumite unghiuri θ se obtin maxime de
difractie, care vor fi inregistrate pe filmul fotografic. Rezolutia metodei = 5 - 6 Å .
Imaginea de difractie, inregistrata pe film, corespunde pozitiei atomilor din
reteaua cristalina.
 2d x sin = nλ
Premiul Nobel in Fizica Ecuatia lui Bragg –
1914 100 ani in 2012
Max von Laue Lawrence si Henri Bragg =
Premiul Nobel in Fizica 1915

Premiul Nobel in Fizica

1901
http://www.nature.com/news/crystallography-atomic-secrets-1.14608
Wilhelm Röntgen
 Figura de difractie

Fasciculul care trece nedeviat impresioneaza puternic placa fotografica

(centrul figurii de difractie),

Daca atomii probei sunt dispusi neregulat, pe placa apare un halou

innegrit difuz in jurul petei centrale,

Daca atomii sunt dispusi ordonat (cristal), radiatiile reflectate interfera in

functie de diferenta de faza dintre ele (constructiv sau distructiv) si vor
impresiona placa fotografica sub forma de linii sau puncte. Pozitia
acestora in raport cu pata centrala (fasciculul nedeviat) se numeste
diagrama de difractie a razelor X si furnizeaza relatii cu privire la
pozitia atomilor difractanti, lungimea legaturilor si unghiurile de legatura.
 Profiluri de densitate
electronica

- Deoarece radiatiile X interactioneaza cu electronii,

reprezentarea structurii proteinei ca un aranjament de
atomi punctiformi, dispusi intr-un sistem de
coordonate (X, Y, Z) este artificiala.

- Mai aproape de realitate este reprezentarea unei

distributii continue de sarcina electronica, cu inaltimea
proportionala cu numarul atomic Z (deci cu nr. de
electroni). Acesta este un profil de densitate
electronica. Pozitiile atomilor individuali corespund
maximelor.
 Limitele tehnicii de difractie
cu raze X
- Se obtin informatii numai cu privire la zonele ordonate ale
proteinei (care uneori reprezinta o parte redusa din structura sau
nu contin situsurile functionale).
- Intr-un cristal proteic deshidratat (“uscat”) proteina tinde sa adopte
o structura dezordonata. De aceea se obtin in prezent cristale
“umede”.
- Structura unei proteine membranare (mediu hidrofob) poate fi
diferita de cea obtinuta dupa purificare si cristalizare in prezenta
apei.
- Diagrama de difractie a razelor X duce la reprezentarea unei
imagini statice a structurii proteinei. Aceasta isi modifica insa
conformatia cu o frecventa de 1012 - 1015 ori pe secunda. De aceea
se foloseste in prezent inregistrarea spectrelor RMN pentru
obtinerea unei imagini in dinamica a structurii proteinei.
Etapele de studiu ale unei proteine:
 a) difractograma (raze X)
 b) harta densitatii electronice
(computer)
 c) modelul conformational al structurii
proteinei
 Modélisation

Rayons X
Transformée de Fourrier
En calculant la transformée de Fourier inverse
on obtient la densité électronique de la molécule

On place les
atomes
dans la densité
électronique

Il faut connaître
la séquence
 Aranjare hexagonala
Aranjare tetraedrica a atomilor
a atomilor de carbon
de carbon; leg. cov.
B. Determinarea structurii
proteinelor

- cristalografie
- spectrometrie RMN
 Spectrometria RMN ofera informatii (cu rezolutie atomica)
despre structura tridimensionala a proteinelor, dar si despre
mecanismele care guverneaza asamblarea dinamica a
acestora.

 Principiu:
- se plaseaza proteina in solutie, intr-un camp magnetic intens
(10 - 20 T)
- spinii nucleelor atomilor din care este alcatuita proteina se
orienteaza in lungul axei principale a campului magnetic.

 Avantaje: informatii privind dinamica macromoleculelor.

 Inconveniente:
- limite privind marimea (maxim 50 kDa, sau 30 kDa cu
marcaj),
- necesita solutii concentrate (100 μM - 1 mM).

Spectrometria RMN a contribuit la descifrarea a peste 16 % din

structura celor 44 000 de macromolecule biologice cunoscute
in prezent.
 RMN: rezonanta magnetica nucleara

Nucleul anumitor atomi poseda un spin. Doar atomii care poseda un

spin nuclear non-nul sunt observabili.
1H, 13C, 15N.
B
Spinul (se orienteaza in cimp magnetic)

Daca aplicam o frecventa electromagnetica corespunzatoare spinilor aliniati

(adaptata in functie de natura campului magnetic si naturii atomului), apare
rezonanta: spinii basculeaza, sunt deci intr-o stare excitata.
B

Se masoara curentul (intr-o bobina) determinat de

revenirea la starea de echilibru.

Diferitele frecvente de spin observate ofera informatii

privind: legaturile, aranjarea spatiala, geometria etc.,
deci date privind structura conformationala a proteinei.

Nobel de Chimie Nobel de Chimie

2002 1991
Kurt Wüthrich Richard R. Ernst
 Spectrometru RMN utilizat
pentru studiul structurii
tridimensionale a proteinelor.
Genereaza un camp magnetic
foarte puternic, de16,4 T
(frecvent intre 10 - 15 T).
Nucleele de hidrogen (adica
protonii) au o frecventa de
rezonanta de 700 MHz in camp
magnetic.

Proba trebuie sa fie pura,

concentrata, solubila, stabila.

Macromoleculele (proteinele)
nu trebuie sa fie de dimensiuni
mari (maxim 30 KDa).

Campul magnetic terestru = (47 T)

 Spectru 2 D. Proteina
Spectru 1 D.
este uniform marcata cu
Fiecare pick
azot 15N.
corespunde
unui proton.
Protonii
proteinei
formeaza un
spectru
continuu.

Acelasi
spectru
(2 D) ca si la
(b)reprezentat
prin niveluri de
contur.

Spectru 3 D. Proteina
este uniform marcata cu
azot 15N si carbon 13C.
Determinarea structurii
tridimensionale a
proteinelor prin RMN.
Proteina (ex. nostru)
contine in principal doua
domenii beta-pliat (in
galben si verde), o zona
alfa-helix (in rosu) si
legaturi flexibile
(reprezentate in albastru).

In RMN putem obtine o

serie de modele.
C. Purificarea proteinelor

- Metode cromatografice

- Metode electroforetice

- Electrofocusarea
Cromatografie Do you
remember?
 Do you
remember?
Electroforeza
 Do you
Electrofocusare remember?
D. Alte metode

- marcarea cu radioizotopi
- marcarea cu markeri
fluorescenti
-utilizarea de markeri
metabolici
 Do you
remember?

Utilizarea
de markeri
fluorescenti
I. Caracteristici particulare ale
macromoleculelor din structurile vii
II. Clasificarea proteinelor
III. Structura primara, secundara, tertiara si
cuaternara a proteinelor
IV. Functii generale ale proteinelor
V. Metode de studiu ale proteinelor
VI. Insulina, mioglobina - hemoglobina,
colagen, ADN si ARN
Exemple de proteine -1

Insulina
 INSULINA - 51 acizi aminati
(lantul A = 21 aa, lantul B = 30 aa)

1. struct.
primara
7 a.a. terminali -
Lantul A indispensabili
functionarii ca hormon

Lantul B Diferen.
intre ins.
umana
si cea de
2. struct. la o
serie de
secundara
specii
animale
 Exemple de proteine -2
Mioglobina
si
Hemoglobi
na
-analogie structurala si functionala = capacitatea de a fixa
reversibil O2
- Hb 4 lanturi tertiare: 2 lanturi α (141 a.a.) si 2 lanturi β (146 a.a.)
- fiecare lant are fixat un grup heminic prin leg. necov.

MIOGLOBINA HEMOGLOBINA
lantul ß
Exemple de proteine - 3

Colagenul
-1/3din proteinele
totale

- nu se poate etira

-tripla elice =
tropocolagen
Exemple de proteine - 4

ADN-ul si ARN-ul
(acizi nucleici)
 Spirala se stabilizeaza prin
legaturi de hidrogen

 ARN mesager, de transfer,

ribozomal
 Bibliografie selectivă

 Aurengo A., Grémy F., Petitclerc T. - Biophysique, Médecine-Sciences

Flammarion, Paris, 1998.
 Laurence Bordenave, Jaques de Certaines, Yvon Grall, Ilana Idy-
Peretté, Biophysique pour les sciences de la vie et de la santé, 2007.
 Dimoftache C., Herman S. – Principii de Biofizică umană, Ed.
Universitară “Carol Davila”, Bucureşti, 2003.
 Goldfarb D. Biophysics DeMYSTiFieD. McGraw-Hill Companies, 2011.
 Hancock J. T., Cell Signalling, Longman, Edinburgh, 1997.
 Rusu V., Baran T., Brănişteanu D. D. - Biomembrane şi patologie, vol.
I, Ed. Medicală, Bucureşti, 1988, 63-92, 286-292.
 Rusu V. Note de curs. 2010.
 Rusu V. – Nobel – Retrospectivă 1905 – 1995 – Laureaţii premiului
pentru fiziologie şi medicină, Ed. Omnia, Iaşi, 1996.
 Rusu V si colab. Lucrări practice şi demonstraţii de Biofizică şi Fizică
Medicală, Ed. „Gr. T. Popa” Iaşi, 2003.
 Rusu V. – Dicţionar medical, Ed. Medicală, Bucureşti, ed. IV, 2011.
 P.K. Srivastava, Elementary Biophysics- An Introduction , Ed. Alpha
Sicience International ltd., Harrow, U. K., 2005
 Ştefănescu C, Rusu V. Biophysics and Medical Physics: An
Introduction, Ed. Tehnopress, 2008.
 Weiss TF, Cellular Biophysics, I-II, The MIT Press, Massachusetts,
1996.
