Coloizi

Fig. 1. Laptele este o soluţie coloidală de grăsime fin divizată conţinută în apă .

Un coloid este adesea o substanţă sub formă de lichid sau preparat semi-solid
farmaceutic, cosmetic, etc. care conţine în suspensie particule suficient de mici pentru ca
amestecul să pară omogen. Coloizii nu difuzează prin membrane semipermeabile – de
exemplu celofan - (Fig.2) iar într-un mediu fluid formează dispersii omogene de particule cu
dimensiuni de la 2 la 200 nanometrii. Acesteste particule au aşadar dimensiunea unor
nanoparticule, chiar dacă nu sunt denumite totdeauna
astfel.

Lipiciurile şi gelurile (de exempu de gelatină)

sunt de fapt coloizi şi formează suspensii denumite
coloidale. Suspensiile coloidale sunt intermediaire
între suspensiile propriu zise (particule cu
dimensiunie superioare 200 nm) şi soluţiile adevărate
(particule de talie inferioară valorii de 2 nm).

Pectina (o polizaharidă), anumite proteine,

cum ar fi ovalbumina sau gelatina, formează soluţii
coloidale, denumite macromoleculare utilizate la
fabricarea de geleuri. Alte glucide cu mase
moleculare ridicate cum ar fi amidonul sau celuloza
pot de asemenea forma soluţii coloidale. Vopselele
care nu au miros, laptele sau plasma sanguină sunt de
Fig. 2 . Aspectul unei instalaţii pentru
demonstrarea osmozei. Interiorul
asemenea soluţii coloidale. Chiar metalele cum ar fi
membranei : soluţie de KMnO4, argintul sau aurul se pot transforma în soluţii
exterior : apă. Apa difuzează = osmoza coloidale de fapt nişte micro-suspensii. Săpunurile,
denumite ştiinţific agenţi tensioactivi, formează soluţii coloidale denumite micelare datorită
interacţiunilor dintre partea nepolară a moleculei acestora.

Prin coloid se înţelege materialul care este compus din două faze distincte,
denumite faza dispersată si mediul de dispersie. Faza dispersată este formată din particule de
dimensiuni mici conţinute într-un mediu continuu format din cealaltă fază.

AMESTECURI COLOIZI SOLUTII

Particule mari particule medii particule mici

> 0,2 µm 0,2 - 0,002 µm < 0,002 µm

După natura fazelor se pot distinge mai multe categorii de coloizi:

Faza dispersată
Mediu / Faza
Gaz Lichid Solid
Nu există Aerosol lichid Aerosol solid
Gaz (Toate gazele sunt formate Exemple: ceaţa, bruma, Exemple: fumul,
din molecule) norii praful atmosferic
Mediul Emulsie Sol
Spumă
De Lichid Exemple: laptele, Exemple: tuşul,
Exemple: frişca, cremele
dispersie maioneza, săpunul lichid vopsele
(continuu) Spumă solidă
Gel Sol solide
Exemple: silicagelul,
Solid Exemple: gelatina, Exemple: sticla,
polistirenul expandat, piatra
geleul, brânzeturile opalul
ponce

Adesea se numeste impropriu coloid doar faza disperată – adică cea fin divizată.

Câteva caracteristici ale coloizilor

Caracteristici chimice

Stabilitatea unei soluţii coloidale este rezultanta echilibrului între interacţiunile de

atracţie şi cele de respingere ce se exercită între particule. Aceste interacţiuni depind mai ales
de temperatură, pH şi natura electrolitului dintr-una dintre faze: argilele şi nămolurile
formează soluţii coloidale care se floculează în prezenţa sărurilor metalelor ceea ce explică
depunerile pe fundul estuarelor fluviilor – formarea deltelor sau grindurior.
 De fapt sistemele coloidale nu sunt stabile şi mai devreme sau mai târziu are loc
separarea celor două faze. Doar viteza cu care se desfăşoară acest fenomen determină
aparenta stabilitate a sistemului. De cele mai multe ori se recurge pentru stabilizare la
săpunuri, care se fixeaza pe suprafeţe prin partea polară în cazul particulelor cu suprafeţe
polare sau cu partea nepolară în cazul celorlalte..

Floculat Dispersare cu săpun – agent

tensioactiv - suprafeţe polare
Dar aceste săpunuri sunt diferite in funcţie de natura fazelor. Pot exista de exemplu în cazul
lichidelor două posibilităţi : emulsii apă/ulei sau invers ulei/apă. Proprietăţile celor două tipuri
de coloizi sunt total diferite. Dar şi săpunurile utilizate sunt diferite.

Reguli de aur pentru agenţii

tensioactivi

Ulei în apă Apă în ulei

Agent tensioactiv Agent tensioactiv

solubil în apă mai solubil în ulei
(insolubil în ulei)
Ex : săpun al unui
Ex : săpun al unui ion polivalent
ion monovalent (Ca, Al)
(Na, K)

Caracteristici fizice

Interacţiunile dintre particule. Forţele ce joacă un rol important sunt :

• Repulsia datorată volumului propriu: particulele solide (substanţele solide) nu se pot

întrepătrunde.
• Interacţiunile electrostatice: particulele coloidale poartă adesea sarcini electrostatice
care, după semn, pot să se atragă sau să se respingă. De regulă sarcinile conţinute în
faza continuă (ioni în soluţie) precum si mobilitatea relativă a celor două faze
afectează acestă interacţiune.
 • Forţe van der Waals: apar datorită interacţiunilor dintre doi dipoli sau dintre doi dipoli
induşi. Sunt forţe de distanţă scurtă, atractive prezente şi între două paricule fin
divizate.
• Forte entropice: Conform principiului al doilea al termodinamicii un sistem evoluează
spre maximizarea entropiei sale. Pot apare forţe de atracţie chiar între sfere dure.
• Forţe sterice: Suprafeţele acoperite cu molecule mari sau aflaţi în soluţie pot produce
repulsii sterice suplementare sau chiar atracţii.

Stabilizarea unei dispersii coloidale (peptizarea)

De cele mai multe ori se caută stabilizarea unei dispersii coloidale prin împedicarea
(încetinirea) agregării particulelor (denumită coalescenţă în cazul lichidelor sau floculare în
cazul solidelor). Fenomenul invers agregării se numeşte peptizare. Principalele două
mecanisme sunt stabilizarea sterică şi stabilizarea electrostatică (fig.3). Stabilitatea
electrostatic este cea mai folosită şi are la bază respingerea sarcinilor de acelaşi semn .
Diferitele faze având adesea afinităţi electrostatice diferite provoacă la suprafaţă un strat
dublu electric. Acesta are o pondere importantă când particulelel au dimensiuni mici. La o
dispersie coloidală stabilizată masa particulelor fiind mică gravitaţia nu învinge respingerea
electrostatică. Sarcina particulelor poate fi observată prin plasarea particulelor într-un câmp
electric când toate particulele se deplasează spre acelaşi electrod ceea ce indică că au acelaşi
semn.

Stabilizarea electrostatică – prin

Stabilizarea sterică – cu molecule adsorbţia unor ioni ce formează
mari ce împiedică contactul. stratul dublu electric.

Fig. 3. Cele două căi de stabilizare ale coloizilor.

Destabilizarea unei dispersii coloidale

Destabilizarea unei suspensii coloidale poate avea loc :

• Intr-o manier reversibilă (floculare)

• Intr-o manieră ireversibilă denumită agregare, coalescenţă sau maturare
Ostwald
 Uneori este dorit fenomenul de agregare deci de destabilizare a sistemului coloidal.
Acesta este denumit floculare in faza primara urmat de obicei în timp de maturarea Oswald.
Această destabilizare se poate realiza prin câteva procedee :

• Suprimarea barierei electrostatice ce împiedică agregarea cu ajutorul unor săruri sau

prin modificarea judicioasă a pH-ului.
• Adausul unui polimer încărcat cu sarcini opuse celei de pe suprafaţă astfel încât să
permită formarea de punţi între particule. De exemplu particulele de silice sau de
argilă încărcate de regulă negativ pot fi floculate prin adausul unui polimer încărcat
pozitiv.
• Adausul unui polimer neadsorbant poate induce o separare a coloidului prin
aglomerare (depletion).

• Deformarea particulelor poate accentua forţele Van der Waals făcându-le să

depăşească intensitatea celor de stabilizare.
 SOLUŢII, CONCENTRAŢII, FRACŢII

I- CE ESTE O SOLUŢIE ?

Definiţii :

La dizolvarea unei specii chimice solide, lichide sau gazoase (minoritară în raport
cu solventul) denumită solvat (solut – în literatura internaţională) într-un lichid denumit
solvent se obţine o soluţie. La utilizarea apei se obţine o soluţie apoasă.

O soluţie este omogenă dacă are aceeaşi compoziţie peste tot. O soluţie limpede
este adesea omogenă. Dacă pe lângă soluţie mai există solid nedizolvat spunem că soluţia
este saturată.

O soluţie poate conţine ioni sau molecule. Există însă şi topituri care pot fi soluţii.
Practic pot exista soluţii de toate tipurile mai puţin solide sau lichide în gaze (solidele
sau lichidele devin gaze înainte de realizarea soluţiei). Cel mai des se lucrează cu soluţii
lichide.

Substanţele ionice şi cele covalente polare se dizolvă adesea în solvenţi polari

(sarea de bucătărie se dizolvă în apă acidul clorhidric se poate dizolva atât in apă cât şi
în metanol) iar substanţele cu legături nepolare se dizolvă adesea în solvenţi nepolari
(sulful se dizolvă în sulfură de carbon dar carbonul nu) . Metalele se dizolvă în alte
metale topite dar metalele alcaline se dizolvă şi în amoniac lichefiat. Singura regulă
simplă cunoscută în domeniul solubilităţilor este : substanţele asemănătoare se dizolvă.
Solubilităţile unei substanţe în diverşi solvenţi se exprimă în grame/100 g solvent.

II- NOŢIUNEA DE CONCENTRAŢIE:

2.1. Definitii:

Se numeste concentraţie a unei soluţii un raport exprimat între conţinuturile de

solvat şi solvent din soluţie. Conţinutul solvatului (minoritar) se poate exprima masic sau
sub formă de cantitate de substanţă. Masa se exprimă cel mai des în grame iar
cantitatea de substanţă (materie) în moli. Conţinutul solventului (major în soluţie) sau a
soluţiei în ansamblu se poate exprima ca volum (exprimat în litrii), ca masă (în kg) dar şi
sub formă de cantitate de substanţă (în mol).
Concentraţia ponderală, Cp (sau masică) reprezintă conţinutul de solvat exprimat în
grame dintr-un litru de soluţie. Se exprmă în g.L-1. Notând mA masa substanţei A şi V
volumul soluţiei, relaţia de definiţie pentru concentraţia substanţei A este :

Cp(A)=mA/V

Concentraţia molară a unei specii chimice în soluţie este egală cu cantitatea de

substanţă a speciei respective prezente într-un litru de soluţie.

Trecerea de la grame la moli pentru o substanţă A şi invers se realizează cu relaţia :

NA=mA/MA

unde cu m s-a notat masa iar cu M masa molară a speciei chimice respective (aici A).

Concentraţia molară a speciei chimice A se notează [A] sau CA. Aceasta se exprimă în
mol.L-1

Considerând că s-a măsurat o cantitate de substanţă nA care s-a dizolvat într-un volum
V de soluţie, concentraţia molară a acestei soluţii se exprimă :

CA = n A / V

Cu unităţile CA în mol.L-1 ; nA în mol şi V în L.

2.2. Calculul unei concentraţii:

Obţinerea (prepararea) unei soluţii se realizează conform schemei:

Cotă
(semn)

Cântărire Introducerea solutului într- Se completează cu apă distilată

un balon cotat adecvat care (sau un alt solvent) până la cotă
conţine puţină apă distilată se astupă etans cu un dop şi se
(sau un alt solvent) răstoarnă până la omogenizare.
Problemă: Se prepară o soluţie de glucoză C6H12O6 dizolvând o masă m = 5,4 g de glucoză
în 50 mL apă. Să se calculeze concentraţia molară a glucozei în soluţie. Se dau masele
atomice :

M(H) = 1,0 g.mol-1 ; M(C) = 12,0 g.mol-1 ; M(O) = 16,0 g.mol-1 ;

Rezolvare :

• Se determină cantitatea de substanţă (glucoză, în cazul de faţă) din masa de

5,4 g.

n(C6H12O6) = m(C6H12O6)/M(C6H12O6)

A.N. n(C6H12O6)=5,4/180 = 3,0.10-2 mol

• Se calculează concentraţia molară a glucozei în soluţie:

[C6H12O6] = n(C6H12O6) / V

A.N. [C6H12O6] = 3,0.10-2 /0,050 = 6,0.10-1 mol.L-1

2.3. Noţiunea de concentraţie masică sau titrul soluţiei ‘T’

Titrul sau concentraţia masică a unei specii chimice dintr-o soluţie este egală cu masa
speciei chimice respective prezente într-un litru de soluţie. Titrul se exprimă în g.mL-1.

Notând mA masa speciei chimice A şi V volumul de soluţie preparat, titrul se exprimă :

TA = mA / V

Unde TA are ca unitate g.mL-1 ; mA se exprimă în g iar V în mL. Avantajul acestei

concentraţii este acela că produsul VxTA reprezintă chiar masa de substanţă A care a
reacţionat cantitativ.

2.4. Diluţia unei soluţii

Pentru a prepara un volum V1 de soluţie de concentraţie C1 prin diluarea unei soluţii mai
concentrate având iniţial concentraţia C0, se parcurg paşii :

• Se calculează volumul V0 de soluţie iniţială ce trebuie măsurată.

• Se măsoară volumul respectiv cu o pipetă.
• Se introduce soluţia într-un balon cotat de volum V1.
 • Se completează cu apă distilată până la semn. Se astupă etanş cu dopul şi se
omogenizează noua soluţie prin răsturnare repetată.

Prin diluare nu se schimbă cantitatea de substanţă prelevată din soluţia iniţială dar se
diminuează concentraţia molară.

Exemplu de calcul : Soluţia iniţială are o concentraţie Co = 1,0 mol.L-1 NaCl. Se doreşte
prepararea unei soluţii de NaCl C1 = 1,0x10-1 mol.L-1 cu volumul V1 = 100 mL.

Pe parcursul diluţiei nu se modifică cantitatea de substanţă. Cantitatea extrasă din

soluţia iniţială no se regăseşte în cea finală n1 (vezi relaţia de definiţie de mai sus).

n1 = no

Co.Vo = C1.V1

Volumul de soluţie ce trebuie prelevat este :

III. Fracţii

Fracţia ponderală, W reprezintă raportul dintre masele de solvate şi solvent :

WA= mA/m

unde cu mA s-a notat masa de substanţă A dizolvată iar cu m masa de soluţie.

Este o mărime adimensională. Pentru mai multe componente : A, B, C una dintre
acestea fiind solventul, suma fracţiilor ponderale este 1.

Compoziţia Percentuală (masă/masă)

Se poate ajunge la compozitia procentuală în două moduri:

 • Considerând părţile în greutate de solvat raportate la 100 părţi soluţie.
• Multiplicând fracţia ponderală cu 100.

Pentru oricare din cele două variante avem nevoie de:

• Masa de solvate din soluţie.

• Masa de soluţie.

Calculul compoziţiei procentuale se face:

PA = (masa de solvat A/masa de soluţie)x100

Suma procentelor pentru ansamblul unei soluţii este 100.

Fracţia molară

Fracţia molară, X (hi), a unui component din soluţie is the raportul dintre
numărul de moli ai acelui component şi numărul total de moli din acea soluţie
(inclusiv cei ai solventului).

Pentru a face calculul avem nevoie de numărul de moli ai fiecărui component.

Pentru trei componenţi A, B, C vom avea ecuaţiile :

XA= moli A /(moli A + moli B + moli C)

Analog pentru a calcula fracţia molară a lui B:

XB= moli B/(moli A + moli B + moli C)

ppm şi ppb

Legate de exprimarea fracţiilor ponderale şi a fracţiilor molare s-au introdus pentru

aplicaţiile din domeniul conţinuturilor foarte joase (în tehnologia semiconductorilor sau în
ingineria mediului) noţiunile de ppm si ppb. Acestea sunt cele mai folosite dintr-o serie de
fracţii similare introduse în ştiinţă şi inginerie din cauză că nu necesită conversii de la masă
sau volum la alte unităţi mai relevante din punct de vedere chimic ca molaritatea sau
normalitatea. Am discutat anterior despre procente (notate %) care de fapt pot fi denumite
parţi la sută (foarte rar notate pps) ce denotă cantitatea de substanţă (material) dintr-un total de
100 indiferent de unitatea de măsură. De ex. 1% înseamnă 1g per 100 g.
Părţi per (sau la) mie notate o/oo, indiferent de de unitatea de măsură de exemplu 1 mg
per gram sau 1 parte la 103.
 Părţi per milion notate "ppm" desemnează cantitatea de substanţă dată dintr-un total
de 1.000.000 indiferent de unitatea de măsură de ex 1mg per kg sau 1 parte per 106.
Părţi per bilion notat "ppb" reprezintă o convenţie din literatura mondială unde bilion
(l. engleză) înseamnă miliard. Reprezintă cabtitatea de substanţă din totalul de 1.000.000.000
indiferent de unităţi cum ar fi de exemplu 1 mg per tonă.
Se mai folosesc ppt desemnând 1 parte la 1012 şi foarte rar ppq desemnând 1 parte la
1015.
În chimia atmosferei respectiv în poluarea aerului ppm indică părţi în volume notate
câteodată ppmv. Acest lucru se referă la gaze permanente. În cazul unor solide cum ar fi
aerosoli sau particule solide în suspensie aici concentraţia se exprimă mai corect în μg per m3
de aer sau mg per m3.

Concentraţii sau fracţii mai rar utilizate

Procentul volum/volum

Procentul volumic (prescurtat % v/v) reprezintă volumul ocupat de solvat din totalul
de 100 de unităţi de volum din soluţia rezultată. Se utilizează de regulă pentru soluţii de
lichide în alte lichide dar şi pentru amestecuri de gaze. De exemplu o soluţie 40% v/v etanol
în apă conţine 40 ml etanol per 100 ml soluţie.

Normalitatea

Normalitatea ţine cont de reacţia chimică la care participă specia chimică din soluţie
dar şi de discrepanţa diferitelor specii ce rezultă prin dizolvarea aceleiaşi substanţe. Definiţia
este: normalitatea reprezintă numărul de echivalenţi gram conţinuţ într-un litru de soluţie.
Relaţia de definiţie este:

Normalitatea, N = nE/V [val/L]

Unde nE reprezintă numărul de echivalenţi gram (prescurtat val)

V – volumul soluţiei (în litrii)

De exemplu, acidul clorhidric (HCl) este un acid monoprotic (are un singur proton) şi de
aceea 1 mol = 1 echivalent gram (1 val). Soluţia se va putea scrie fie 1 M, fie 1 N (se citeşte 1
normală). Dar acidul sulfuric (H2SO4), care este un acid diprotic, preparat ca soluţie 1M va
avea o concentraţie 2 N (se citeşte 2 normală).

Numărul de echivalenţi gram se calculează analog numărului de moli:

nE = m/E unde m este masa substanţei iar E masa unui echivalent grem.

Masa E depinde de reacţia chimică la care se foloseşte soluţia. Pentru acizi, de exemplu, masa
unui echivalent E se calculează:

E = M/p unde cu p s-a notat protonarea (numărul de protoni din formula acidului).
Acestă variant de concentraţie prezină avantaje în calculi legate de analizele prin
titrări volumetrice, indiferent de reacţia ce are loc. Astfel numărul de
echivalenţi în reacţiile cantitative fiind identic pentru ambii reactanţi
calculul volumelor se face uşor. Astfel pentru 2 reactivi notaţi cu 1 respectiv
2 nE(1) = nE(2). Numărul de echivalenţi din reactivul cu care s-a titrat, de
exemplu 2 (cunoscut în ceea ce priveşte concentraţia) va fi nE(2) = V2N2.
Normalitatea reactivului 1 (necunoscută) va fi nE(1) = V1N1. De aici:

V1N1=V2N2

Normalitatea soluţiei necunoscute (cea care face obiectul analizei) N1 se calculează:

N1=V2N2/V1

Astfel prin simple măsurători de volum se pot realize cele mai ieftine analize
chimice cantitative.

Molalitatea

Molalitate = (număr de moli solvat)/(1 kg solvent)

Molalitatea (mol/kg, concentraţie molală, sau b2) dsemnează numărul de moli de

solvat (2) conţinuţi într-un kilogram de solvent (1) şi nu pe soluţie. De exemplu cântarind 1
mol de solvat pe care-l dizolvăm în 2 kg solvent va duce la o concentraţie 0,5 mol/kg sau 0,5
molală. Relaţia de definiţie va fi :

b2 = (n2/m1)x1000

unde n2 = numărul de moli de solvat

m1 = numărul de grame de solvent

Concentraţia Formală (sau formulară)

Concentraţia formală (F) este tot o măsură a concentraţiei similar cu molaritatea.

Concentraţiile formale (după unii autori formulare) au sens a fi folosite atunci cand specia
rezultată prin dizolvare diferă de formula substanţei câtărite. Diferenţa dintrre concentraţiile
molare şi cele formulare este aceea că concentraţia formulară indică moli ai substanţei
chimice iniţiale folosite la prepararea soluţiei fără a mai ţine cont de specia care exisă în
realitate în acea soluţie. Concentraţia molară se referă la specia existentă în mod real în acea
soluţie.

De exemplu: dacă se dizolvă carbonat de sodiu într-un litru de apă compusul va ioniza în ionii
Na+ şi CO32-. O parte din ionul CO32- vor reacţiona cu apa formând speciile HCO32- şi H2CO3.
Deci soluţia respectivă nu va mai conţine de loc Na2CO3. Deşi am dizolvat 1 M Na2CO3
soluţia nu mai conţine de loc substanţa respectivă. Cu toate acestea putem afirma că soluţia
este 1 F Na2CO3.

Tabel de concentraţii sau fracţii utilizate în chimie

Mărimi frecvent folosite
Mărime Note Formularea Unitate
Procent %
at.%
atomic(A) (adimens.)

Procent %
at.%
atomic(B) (adimens.)

%
Procent masic wt%
(adimens.)

Procent %
vol%
volumic (v/v) (adimens.)
mol/L (or M
Molaritate M
or mol/dm3)

Mb mol/kg (or
Molalitate
sau b2 m**)
χ
Fracţie Subunitar
(chi)
molară (adimens.)
sau X
Concentraţie
F mol/L (or F)
Formulară

Normality N N

‰ (or
Părţi la mie g/kg
ppt*)
Părţi per
ppm mg/L
milion
Părţi per
ppb µg/kg
bilion
Părţi per
ppt* ng/kg
trilion
Părţi per
ppq pg/kg
quadrillion

Aplicaţii

1. Câţi moli există în 2 litrii soluţie 3M de substanţă A?

2. Câţi moli există în 600 mL soluţie 0,4 molară HCl?
3. Se realizează soluţiile:
a. 3 moli NaOH în 4 L soluţie.
b. 0,5 moli NaCl în 250 mL soluţie.
c. 0,2 moli FeCl3 în 10 L soluţie.
Care sunt molarităţile soluţiilor?
4. Câte grame AgNO3 sunt necesare pentru prepararea 250 mL soluţie 0,5M?
Se dau M(Ag) = 108, M(N) = 14, M(O) = 16.