Disciplina - Tehnologie farmaceutică

1
Importanța
 Procesele vitale sunt de natura coloidală
- sângele, membranele celulare, fibre nervoase, etc.
 Produse naturale – lapte, latex, cauciuc natural, sucuri
 Produse de sinteză – cauciuc sintetic, vopsele, adezivi, materiale
plastice
 Medicamente – a căror acțiune farmacologică depinde de starea
coloidală
- acțiunea antiseptică și tolerabilitatea compușilor coloidali de Ag este
mai mare față de sărurile ionice.
- sulful coloidal – acțiune mai pronunțată
- adsorbția toxinelor din tractul gastrointestinal mai pronunțată de către
compușii coloidali – caolin (silicat Al), Al(OH)3

2
 Generalități
 Nu reprezintă o anumită ff dar se caracterizează sub
aspectul sist.disp. în diferite ff (erine, colire, colutorii,
sol.inj. – albastru de metilen, dextran, PVP – preparate
cu diferite grade de dispersie)
 Coloizii liofili sunt utilizați pentru ef. stabilizant steric
(capacitate protectoare) pentru coloizii hidrofobi,
prevenind coagularea particulelor hidrofobe în
prezența electroliților
 Dispersiile coloidale hidrofile (mucilagii) – agenți de
stabilizare pt emulsii, suspensii sau agenți lianți la
formularea comprimatelor.
 Dispersiile de gelatină și glicerină – formularea
supozitoarelor, hidrogelurilor, capsulelor gelatinoase.
3
Caracteristici:
 Particule cu dimensiuni mici 1 nm – 1 μm
 Față de sistemele disperse grosiere
- dimensiune redusă a particulelor
- particulele pot trece prin hârtia de filtru obișnuită
- sunt reținute prin dializă sau ultrafiltrare
- particulele coloidale prin dimensiunea redusă sunt în
mișcare browniană – nu favorizează fenomene de
sedimentare sau flotare
 Energia liberă de suprafață este independentă de gradul de
diviziune al particulelor
4
Nomenclatură
 Solul = dispersie coloidală a unui solid într-un mediu
lichid sau gazos
 Prefixele desemnează mediul de dispersie:
apa – hidrosol
aer - aerosol

5
 Clasificare
 După proveniență
1. anorganici – derivații coloidali de Ag, sulf, aur, mercur,
cupru coloidal, bentonita (silicat de Al hidratat), aerosil
(polimer al SiO2)
2. organici – de mare importanță pt. tehnologia farm. -
guma arabică, guma tragacanta, alginații, MC, CMC,
alcool polivinilic, etc.
 După forma particulelor
– sferici, liniari (CMM)

6
Clasificare
 În funcție de structura particulelor coloidale
1. moleculari – particulele dispersate sunt de
dimensiuni coloidale, atomii sunt legați prin valențe
principale -> macromolecula (M 103 - 109)

2. micelari (de asociație sau amfifili) alcătuiți din

micromolecule care se organizează în anumite condiții
în agregate de diferite forme = micele, alcătuite din
valențe secundare (săpunuri, coloranți, STA)

7
Clasificare
 După modul de interacțiune dintre faze
1. liofobi – particulele coloidale nu prezintă afinitate
față de mediul de dispersie. Rămân dispersate doar în
anumite condiții – coloizii de Ag, S, Au
2. liofili – moleculari și de asociație. Particulele
coloidale prezintă afinitate față de mediul de dispersie.
Dispersiile se formează spontan, sunt termodinamic
stabile. Se împart în trei categorii – dispersii adevărate
(mucilagii); dispersii gelificate (geluri); hidrosoli (nu
se formează dispersii propriu-zise dar particulele sunt
foarte mici - bentonita)

8
Proprietățile coloizilor
1. Proprietăți optice
 În funcție de caracterul lor și
gradul de diluție – limpezi,
opalescente sau tulburi
 La microscop apar limpezi ca și
cele moleculare (soluții)
 Efectul Tyndall – lumina
direcționată pe o dispersie
coloidală poate fi o parte
absorbită, alta difuzată,
refractată și restul transmisă ca
atare prin sol. Datorită luminii
refractate, solul apare tulbure.
 Majoritatea coloizilor manifestă
turbiditate mică, dedusă din
intensitatea luminii.

9
1. Proprietăți optice
 Se folosește pentru caracterizarea dimensiunilor
particulelor coloidale.
 Gradul de turbiditate al dispersiei depinde de
greutatea moleculară a coloidului și concentrația
dispersiei
 La ultramicroscop – apar puncte luminoase
 Microscopul electronic – redă imaginea particulelor ca
dimensiune și formă

10
 2. Proprietăți cinetice
 Includ caracteristici care sunt legate de mișcarea
particulelor în mediul de dispersie
 O dispersie formată dintr-un coloid liofob prezintă o
mișcare browniană mai accentuată decât una obținută
cu un coloid liofil. Fenomenul este mai slab la coloizii
liofili, deoarece aceștia sunt solvatați (hidratați).
 Sist.coloidale prezintă o mișcare lentă a particulelor, iar
căderea acestora se produce datorită gravitației.
 Dar poate fi indusă: termic, gravitațional, electric, prin
modificarea vâscozității
11
2. Proprietăți cinetice
 În urma mișcării browniene, particulele coloidale difuzează
spontan din zona cu conc. mai mare spre zona cu conc. mai
scăzută.
 Rata difuziei – legea I Fick
dm/dt = -D x S x dc/dx
unde - dm – masa substanței care difuzeză în timpul dt
printr-o suprafață S sub influența gradientului de
concentrație dc/dx.
D – coeficient difuzie
semnul minus arată că difuzia se produce în sensul
scăderii concentrației

12
2. Proprietăți cinetice
 Sedimentarea – procesul depunerii particulelor în
câmpul gravitațional – legea lui Stokes

2r2 (1  2 )g
V
9
Unde r – raza particulei
ρ1 , ρ2 – densitatea particulei și a mediului de diseprsie
g – forța gravitațională
η – vâscozitatea mediului

Când particulele < 0,5 μm - forța gravitațională nu este suficientă pt a provoca

sedimentarea – mișcarea browniană, difuzia vor menține particulele uniform
repartizate în masa de lichid.

13
3. Proprietăți superficiale
 Particulele coloidale sunt caracterizate de fenomene de
adsorbţie, electrocapilaritate, umectare, tensiune
interfacială - proprietăţi superficiale care decurg din
condiţia sist. fizic.
 Utilizarea unor substanţe coloidale în stabilizarea
emulsiilor şi a suspensiilor se bazează pe proprietatea
coloidului de a reduce tensiunea interfacială a particulelor
dispersate (lichide, solide) într-un mediu lichid.
 unii coloizi reprezintă substanţe auxiliare cu o deosebită
importanţă în formularea unor medicamente care ridică
probleme în omogenitatea şi stabilitatea lor.
 Substanţele de natură coloidală vor influenţa comportarea
generală a formelor farmaceutice care le includ.

14
 Fenomene superficiale
 Când două faze coexistă, frontiera dintre ele este numită
interfaţă.
 Moleculele care formează stratul interfacial au proprietăţi
diferite faţă de cele ale mediilor componente.
 Diversele tipuri de interfeţe care există depind

în mare măsură de cele două faze

(solide, lichide sau gaze).
 Fenomenele interfaciale cu incidenţă în medicină şi
Proprietăţile interfaciale ale
farmacie sunt: - absorbţia SM,
suprafeţelor agenţilor activi ajută
- penetrarea moleculelor prin membranele biologice, la etanşeizarea alveolelor pulmonare,
- formarea şi stabilizarea emulsiilor
responsabile în eficientizarea
- dispersia în mediile lichide a particulelor insolubile,
funcţionării plămânului.
sub formă de suspensii. 15
 Între moleculele unui fluid, în intervalul dintre două ciocniri succesive, se exercită forţe de
atracţie = forţe de coeziune echilibrarea moleculelor din interiorul lichidului.
 În stratul superficial (aprox. egal cu dublul distanţei intermoleculare ~ 10-9m), apar în plus
forţe de atracţie = forţe de adeziune, mai mici decât primele.
 Efectul direct al acestor două tipuri de forţe este de a împinge moleculele spre interiorul
lichidului, menţinând moleculele strâns unite în stratul superficial, comprimând suprafaţa.
 Din acest punct de vedere suprafaţa lichidului se aseamănă cu o membrană elastică bine
întinsă de formă sferică, deoarece sfera are cea mai mică suprafaţă exterioară la un volum dat.
 În fiecare punct al suprafeţei iau naştere tensiuni, tangente la aceasta şi orientate radial =
tensiuni superficiale.
 Aceste tensiuni produc la nivelul stratului superficial o presiune internă.
• Considerăm un lichid aflat într-un tub cilindric subţire
(capilar).
• Dacă, forţele de adeziune dintre lichid şi pereţii vasului sunt
mai mari decât cele dintre lichid şi aer, spunem că lichidul
aderă (udă) la pereţii vasului.
În caz contrar, lichidul nu aderă la pereţii vasului.

16
4. Proprietăți electrice
 În contact cu mediul de dispersie (apa), majoritatea
suprafeţelor particulelor dobândesc sarcină electrică ce
poate proveni din disocierea electrolitică a particulelor
sau prin adsorbţie de ioni din soluţie.
 E.g. - dispersii coloidale de AgI, ionii determinanţi de
potenţial sunt Ag+ sau I-, care vor stabili felul sarcinii
după cum va fi în exces I- sau Ag+ provenit din
preparare.
 În mod similar, H+ şi OH- sunt ioni determinanţi de
potenţial pentru oxizii metalici şi hidroxizi (hidroxidul
de magneziu şi hidroxidul de aluminiu).

17
4. Proprietăți electrice
 Aminoacizii şi proteinele se încarcă electric prin ionizarea
grupărilor carboxil şi aminice, rezultând ioni -COO- şi NH3+.
 Astfel, la pH redus, proteina va fi încărcată pozitiv
-NH2 → -NH3+
iar la pH ridicat se va încărca negativ
-COOH → COO-.
 La un anumit pH, specific fiecărei proteine, numărul total de
sarcini pozitive va egala numărul total de sarcini negative şi
sarcina aparentă va fi zero, ceea ce reprezintă punctul
izoelectric al proteinei.
 În punctul izoelectric, orice proteină puţin solubilă şi stabilă
poate fi uşor pp de săruri.
 Insulina poate fi pp la pH – 5,2 în soluție hidroalcoolică.

18
4. Proprietăți electrice
 Punctul izoelectric, atins la pierderea încărcăturii electrice, va
determina ciocnirea şi alipirea particulelor, respectiv
coagularea.
 Sarcina de suprafaţă se dobândeşte prin adsorbţia selectivă a
ionilor, de preferinţă negativi, în mediul apos. Fenomenul se
explică prin faptul ca, în general, cationii sunt mai hidrataţi şi
pot migra mai uşor în mediul apos, faţă de anioni, care sunt mai
mici şi au tendinţa mai mare de a se fixa la suprafaţa particulelor.
 Prezenţa sarcinilor electrice conferă stabilitate coloizilor în
soluţii diluate faţă de dispersiile coloidale concentrate, unde
particulele, prin atingere, îşi pot pierde sarcina electrica şi pot
sedimenta.
 Se consideră că particulele coloidale în soluţie apoasă prezintă la
suprafaţă un strat dublu de ioni: negativi şi pozitivi.

19
 Teoria dublului strat electric a lui Helmhotz, Stern
 În jurul particulelor se formează un
strat dublu electric, constituit din
suprafaţa încărcată, un exces de
neutralizant de contra-ioni în
mediul apos şi o distribuţie difuză
de co-ioni în mediul apos. Stratul
dublu electric are o parte
interioară, care închide ionii
adsorbiţi, şi partea difuză, în care
ionii sunt distribuiţi sub influenţa
forţelor electrice şi a mişcării
termice. Cele două părţi ale
stratului dublu electric sunt
separate de planul lui Stern, la o
distanţă egală cu aproximativ raza
ionului hidratat de la suprafaţă
(contra-ionii se menţin la suprafaţă
prin atracţie electrostatică, iar
centrul acestor ioni hidrataţi
formează planul Stern).
Diferența de potențial între suprafața particulei acoperite de ioni opuși, fixați și un
punct neutru – potențial zeta, folosit ca indiciu în separarea macromoleculelor sau
a stabilității unei suspensii – coloizii folosiți ca stabilizanți 20
5. Proprietăți reologice
 Comportarea reologică le conferă:
- structură organizată în funcție de conc., temperatură, asocierea cu alte
componente, condițiile de forfecare
 Curgerea newtoniană sau ideal vâscoasă se produce la soluţiile
coloidale diluate, al căror coeficient de vâscozitate este o constantă
caracteristică (coloizi liofobi, tensioactivi, macromolecule).

 Curgerea nenewtoniană, la care vâscozitatea se modifică în funcţie

de tensiunea de forfecare, poate cuprinde caracteristici variate:
- pseudoplastice – η scade cu creșterea tensiunii de forfecare
- plastice – η scade cu creșterea temperaturii (Pasta Zinkleim)
- dilatante – η crește cu creșterea tensiunii de forfecare
- tixotrope – η scade cu creșterea tensiunii de forfecare, dar revin
la forma inițială

21
5. Proprietăți reologice
 Coloizii de asociaţie în concentraţie mică formează
dispersii omogene; la concentraţii mari, aranjamentul
micelelor poate schimba comportarea relogică spre
sisteme cu o curgere pseudoplastică.
 Coloizii sferici de natură macromoleculară, prin
forma lor, posedă o comportare newtoniană, cu
vâscozitate mică.
 Substanţele macromoleculare cu formă liniară
conferă vâscozitate soluţiei în funcţie de gradul de
polimerizare a moleculei, de gradul de solvatare,
concentraţie şi temperatură.

22
5. Proprietăți reologice
 Macromoleculele cu utilizări în tehnologia ff sunt caracterizate
reologic în concentraţiile în care pot fi incluse în diverse
formulări: siropul pentru diabetici, ca agenţi de emulsionare, de
suspendare, formator de gel şi la unele ff solide (supozitoare,
comprimate, capsule).
 Vâscozitatea mucilagiilor va fi micşorată la asociere cu substanţe
cu densităţi mari, la modificări de pH sub 4 sau peste 7. Poliolii
şi alcoolul etilic, în concentraţii mici cresc vâscozitatea, iar în
concentraţii mari provoacă flocularea. Glicerolul, PG menţin
vâscozitatea de structură.
 CMC Na - eterul celulozei în care hidroxilii sunt substituiţi cu
radicali carboxilici pentru a creşte solubilitatea - formează
mucilagii cu vâscozitate diferită în funcţie de sort, condiţii de
lucru. La concentraţii mici se obţine o curgere pseudoplastică şi
în concentraţie de 5% prezintă o comportare plastică şi tixotropă.
23
5. Proprietăți reologice

 Carbopolii - polimer ac. carboxivinilic uniform şi

stabil, va prezenta o vâscozitate dependentă de baza cu
care se face neutralizarea, pH, temperatură, prezenţa
glicerolului, electroliţilor etc.
 Dispersia de carbopol prezintă la pH 3 o vâscozitate
redusă, iar la pH 7 se obţine o structură gelică cu
vâscozitate mare, trecând de la comportamentul
newtonian şi pseudoplastic la cel plastic - tixotrop.

24
Stabilitatea fizică a sistemelor coloidale
 Stabilitatea dispersiilor obţinute cu CMM este mare în
comparaţie cu dispersiile coloidale liofobe - structura
macromoleculelor care antrenează un strat puternic de
solvatare şi a eventualei încărcări electrice a particulelor.
 Coloizii liofobi necesită pentru stabilizare un coloid liofil
(hidrofil) având un rol de coloid protector - agent protector
- peptizator.
 Mecanismul de stabilizare a coloizilor se bazează pe stratul
de solvatare şi pe sarcina electrică de suprafaţă care
împiedică alipirea particulelor între ele.
 E.g. - Compuşii coloidali Ag conţin coloizi de protecţie
reprezentaţi de proteine şi varietatea lor constă în
proporţia de argint coloidal, natura proteinei şi tehnologia
de preparare. 25
Stabilitatea fizică
 Se produc ciocniri între particule datorate mişcării
browniene.
 În urma acestor ciocniri rezultă un permanent contact
între particule care va duce la apariţia de flocoane sau
de agregate care pot sedimenta, sau sistemul coloidal
rămâne stabil cu particule omogen dispersate.
 Stabilitatea sistem coloidal depinde de:
- forţele electrice de respingere,
- forţele de atracţie
- forţele ce apar din procesul de solvatare.

26
Flocularea
 procesul de asociere a
particulelor în flocoane,
care prezintă un aspect
lânos, neomogen.
Structura flocoanelor
este necompactată, în
care particulele
păstrează o anumită
distanţă unele de altele.
 Agregatele sunt
aglomerări de particule
în formaţiuni mai mari
sau mai mici. 27
Coagularea
 particulele sunt închise în agregate
care se redispersează foarte greu sau
deloc.
 procesul de modificare fizică a
dispersiei coloidale cu apariţia de
flocoane, formaţiuni agregate sau
gelificate de macromolecule, până la
starea de gel - la intervenţia unui
electrolit, poliol, macromoleculă,
pierderea stratului puternic liofil
(hidrofil) din jurul moleculei, care
conferă stabilitate dispersiilor
coloidale.
 Efectul de gelificare produs de
glicerol, sorbitol asupra unor CMM
poate fi utilizat în obţinerea unor
baze de unguent de tip hidrogel.

28
Coacervare
 este separarea dintr-un sol liofil a
unui strat bogat în coloid sub
acţiunea deshidratantă a altui
compus macromolecular mai
puternic solvatat sau în prezenţa
unor electroliţi.
 metodă de bază în procesul de
microîncapsulare, când substanţe
insolubile dispersate în soluţia unor
macromolecule vor fi izolate cu un
înveliş protector prin intervenţia
unui element deshidratant.
 un mijloc de protejare a SM de
influenţa mediului extern.
 Microcapsulele pot fi administrate
intern, reprezentând o modalitate
de prelungire a acţiunii
medicamentelor.
29
Coloizi liofobi
 particulele dispersate nu au afinitate faţă de mediul de dispersie, nu se
dizolvă în acest mediu şi se menţin dispersate numai în anumite
condiţii.
 se mai numesc şi coloizi de dispersie
Metode de obţinere ale sistemelor disperse coloidale liofobe
 prin dispersare: care constă în pulverizarea până la dimensiuni
coloidale a substanţelor grosier divizate în mediul de dispersie;
 prin condensare când particulele dispersate molecular sau ionic
(soluţii adevărate) sunt precipitate sau salefiate în aşa fel ca să se
formeze agregate coloidale.

30
Proprietăţile coloizilor liofobi
• nu au tendinţă de solvatare;
• se transformă ireversibil după eliminarea solventului;
• au stabilitate redusă, de aceea în practica farmaceutică
se găsesc de multe ori combinaţii cu substanţe
coloidale liofile (coloizi de protecţie);
• sunt sensibili faţă de electroliţi;
• vâscozitatea lor este redusă, diferă puţin de
vâscozitatea solventului;
• tensiunea superficială se deosebeşte puţin de cea a
mediului de dispersie.

31
Exemple de coloizi liofobi - în practica farmaceutică:
 Argentum colloidale (collargol) – conţine 70% argint coloidal, coloidul
protector este o albumină;
 Argentum vitelinicun (argirol) – conţine 20% argint coloidal, asociat cu
vitelină (fosfoproteină din gălbenuşul de ou);
 Argentul proteinicum (protargol) – conţine 8% argint coloidal, se
obţine prin tratarea unei soluţii de azotat de argint cu o soluţie de
proteină;
 Sulful coloidal – se obţine prin tratarea unei soluţii de polisulfură cu
acid clorhidric;
 Aurul coloidal – este obţinut în prezenţa unui coloid de protecţie dintr-
o soluţie de clorură aurică, la care se adaugă o substanţă reducătoare.

32
Coloizi liofili
 Această categorie de coloizi este grupată în coloizi de asociaţie (micelari
sau amfifili) şi moleculari (macromoleculari).
 se dispersează spontan la adăugarea solventului;
 particulele au tendinţă de solvatare (în cazul apei vorbim de hidratare),
pot atrage în jurul lor molecule de solvent. Prin solvatare (hidratare) se
formează un strat protector care împiedică agregarea;
 solurile coloizilor liofili au o stabilitate mai mare decât solurile coloizilor
liofobi;
 sunt mai puţin sensibile faţă de electroliţi;
 după îndepărtarea solventului, se dispersează spontan la adăugarea unei
noi cantităţi de solvent;
 vâscozitatea solurilor, în cazul coloizilor macromoleculari, este cu mult
mai mare decât cea a solventului;
 tensiunea superficială a solurilor, mai ales în cazul coloizilor micelari,
este mult mai redusă decât cea a mediului de dispersie.
33
Coloizii micelari (amfifili, de asociaţie)
 sunt substanţe cu dimensiuni moleculare mai mici
(< 1 nm) decât dimensiunile coloidale, însă datorită structurii
lor moleculare, au caracter amfifil şi în mediul lichid se
asociază spontan, formând agregate, numite micele, de
dimensiuni coloidale.
 Micelele pot avea formă sferică, lamelară, tubulară, în funcţie
de structura moleculară sau de concentraţie.
 agenţii tensioactivi (tenside, substanţe active de suprafaţă,
STA)
 coloranții farmaceutici - cu caracter acid, anionici
(fluoresceină, roşu de congo, indigocarmină, benzopurpurină) şi
coloranţi bazici, cationici (albastru de metilen, violet de
genţiana, tripaflavină, rivanol, mercurocrom = sare disodică
a dibromo-2,7-hidroximercur-9-fluoresceinei).
34
TENSIDE

Denumirea substanţei Formula Tipul

Laurilsulfat de sodiu C12H25OSO3Na Anionic
Palmitat de sodiu C15H31COONa Anionic
Oleat de amoniu C17H33COONH4 Anionic
Clorhidrat de heptadecilamină C16H35NH3Cl Cationic

Bromură de hexadecil C16H35N+(CH3)3Br cationic

trimetilamoniu
Lecitină Amfoter în funcţie
C17H35COOCH2

C17H35COOCH OH
de pH, anionic sau
CH2OPO(CH2)N+(CH3)3

O
cationic
Esteri ai acizilor graşi cu PEG CH3(CH2)16CH2(OCH2CH2)nOH Neionic

Mono-oleat de polioxietilen CH2COOC17H33 Neionic

O
80 sorbitan (tween 80)
H(OH2CH2C)n1O O(CH2CH2O)n2H
O(CH2CH2O)n1H
35
Coloizii de asociație – proprietăți

 Concentraţia în STA căreia îi corespunde formarea

primelor micele se numeşte concentraţie micelară
critică (c.m.c.) - corespunzătoare unei concentraţii
scăzute.
 În această situaţie se modifică diferitele proprietăţi
fizico-chimice ale soluţiilor STA: conductivitate,
presiune osmotică, tensiune superficială, indicele de
refracţie, scăderea punctului de congelare etc.

36
CMM
 Coloizii macromoleculari sau moleculari sunt
substanţe cu molecule mari, organice sau anorganice,
de provenienţă naturală, în cele mai multe cazuri
semisintetice sau sintetice.
 Mărimea moleculelor aparţine domeniului de mărime
coloidal, ceea ce a condus la denumirea de coloizi
macromoleculari.
 CMM sunt formate din unităţi structurale numite
monomeri, cu greutate moleculară mică, legate prin
valenţe principale.
 Monomeri - Glucoza, acidul manuronic, etilena,
clorura de vinil, acizii aminaţi.
37
Clasificare
 În funcţie de configuraţia sterică
 liniari - predomină o catenă principală (pectina,
gelatina, polietilenglicoli);
 ramificaţi - catena principală are ramificaţii din
monomeri diferiţi (agar);
 globulari (hemoglobina);
 reticulaţi (mase plastice).
 Dpdv farmaceutic, cei mai importanţi CMM sunt
cei liniari, constituiţi dintr-o catenă principală cu
sau fără substituenţi.

38
Utilizări farmaceutice
 posibilitatea de refacere a volumului de lichid circulant (înlocuitori de
plasmă);
 vâscozitate şi aderenţă soluţiilor aplicate pe mucoasa oftalmică şi
nazală;
 stabilitate ca agenţi de creștere a vâscozității (de îngroşare) sau
pseudoemulgatori la formularea suspensiilor şi emulsiilor;
 structură gelică - tixotropă în cazul bazelor de unguent de tip hidrogel;
 diverse funcţii la granulate, comprimate (aglutiuanţi, dezagreganţi,
acoperire);
 material de bază în obţinerea latexurilor, microcapsulelor, capsulelor
etc.;
 substanţe necesare dispozitivelor cu cedare controlată a substanţei
medicamentoase (implante, sisteme terapeutice transdermice etc.);
 posibilitatea de formare a precursorilor medicamentoşi.
39
Obţinerea dispersiilor coloidale din CMM
Îmbibarea și dispersarea CMM
 proces spontan de adsorbţie a apei de către polimeri,
cu creşterea masei şi a volumului (gelatina - 14 ori).
 I. procesul de solvatare se petrece în timp scurt,
caracterizat printr-o interacţiune energică între
moleculele mediului de dispersie şi CMM, rezultând
compuşi de solvatare stabili.
 II. difuzia moleculelor solventului în interiorul
polimerului, prin procese de osmoză. Intervenţia
temperaturii în această etapă favorizează ruperea
legăturilor dintre molecule şi se obţine o dizolvare
totală.
40
Observații
 Umectarea CMM în faza iniţială cu glicerol, etanol,
favorizează dispersia omogenă a particulelor solide de
substanţe, evitând grunjirea şi dificultăţile de
îmbibare.
 Hidrosolurile obţinute cu CMM se numesc mucilagii.
F.R. X înscrie mucilagiile de:
 guma arabică în concentraţie de 30%,
 guma tragacanta 2,5%,
 metilceluloza 2%
 carboximetilceluloză sodică 2%.

41
Observații
 se utilizează mucilagul de alcool polivinilic 10%,
mucilagul de alginat de sodiu 1-2%, mucilagul de
gelatină 4-5%, mucilagul de bentonită 5%, mucilagul
de etilceluloză 1-2%, etc.
 În concentrații mai mari coloizii filiformi formează
hidrogeluri cu o structură reticulară şi care se
utilizează ca baze de unguente.

42