POLIMERI

Noțiuni introductive

Polimerii reprezintă o clasă de materiale utilizate pe scară largă în

toate domeniile. În domeniul biomedical își găsesc numeroase aplicații,
începând de la sisteme de cedare a medicamentelor cu diferite căi de
administrare, până la ingineria tisulară și regenerativă, sub forma
diferitelor dispozitive medicale.
Etimologia cuvântului polimer provine din cuvintele grecești „poly”
(multe) și „meres” (părți). Polimerii reprezintă deci entități formate dintr-
un număr mare de unități ce se repetă, identice sau diferite, numite
unități structurale, conectate prin legături covalente, motiv pentru care
moleculele polimerilor sunt numite macromolecule, catene sau lanțuri
polimerice. Pe catenele principale pot fi grefate grupe funcționale și/sau
catene laterale (secundare).
Unitățile repetitive din structura polimerului se numesc unități
structurale, monomere sau meri, iar procesul de obținere din monomeri –
polimerizare, respectiv policondensare, depinzând de structura
monomerilor.
Numărul de unități structurale din lanțul polimeric se numește
grad de polimerizare, n, și caracterizează lungimea sa. Pentru polimeri
cu același tip de unități structurale, n servește la determinarea masei
molare a polimerului, aceasta fiind produsul dintre masa molară a unității
structurale și gradul de polimerizare.
Polimerii formați din același tip de unități structurale sunt denumiți
homopolimeri, iar cei ce conțin unități structurale diferite – copolimeri.
1
 Polimerii pot fi clasificați în funcție de mai multe criterii, unul dintre
cele mai importante fiind în funcție de gradul de solubilitate:
a. solubili;
b. gonflabili;
c. insolubili.
Pentru aplicațiile farmaceutice o atenție deosebită este acordată
polimerilor solubili și gonflabili în apă, ultimii formând geluri cu
consistență diferită.

Tehnici de caracterizare a polimerilor

Polimerii se pot caracteriza prin mai multe tehnici și anume:

1.1. Tehnici spectrale
1.1.1. Spectroscopie în infraroșu
1.1.2. Spectroscopie Raman
1.1.3. Spectroscopie de rezonanță magnetică nucleară
1.1.4. Spectroscopie prin dicroism circular
1.2. Metode microscopice
1.2.1. Microscopie optică
1.2.2. Microscopie electronică de transmisie
1.2.3. Microscopie electronică de baleiaj
1.3. Metode termice
1.3.1. Termogravimetrie
1.3.2. Calorimetrie diferențială dinamică
1.3.3. Alte metode termice
1.4. Metoda unghiului de contact
1.5. Metode reologice
1.5.1. Fluide vâscoase
1.5.2. Fluide vâscoelastice

2
 Geluri. Noțiuni generale

În cazul soluțiilor cu concentrații mari de polimeri, datorită

interacțiunilor dintre lanțurile polimerice vâscozitatea crește semnificativ,
ceea ce poate conduce la un aranjament de tip rețea tridimensională.
Astfel de soluții cu vâscozitate mare, în care lanțurile macromoleculare
sunt reticulate prin forțe de natură fizică, sunt numite geluri formate prin
legături secundare sau geluri fizice și, având consistență semisolidă, au
proprietăți intermediare între ale lichidelor și solidelor. Formarea gelurilor
prin reticulare fizică se datorează interacțiunilor fizice puternice dintre
lanțurile macromoleculare: legături de hidrogen, interacții hidrofobe și
complexare (cu ioni metalici). Asemenea geluri sunt cunoscute în
literatură ca geluri reversibile sau de tip II.
Gelifierea unei soluții poate decurge spontan prin: modificarea
temperaturii, adaos de electroliţi, concentrarea soluţiilor de electroliți la
temperatură constantă. Se formează geluri cu schelet coloidal laminar
sau sfero-coloidal solid, constituit prin valenţe secundare, în care
solventul este inclus. Scheletul tridimensional al sistemului este
echivalent cu un fascicul de capilare, secţiunile acestora constituind
ochiurile reţelei porilor.
Gelurile conțin o cantitate mare de solvent în spațiile
intermoleculare ale rețelei.
Reticularea lanțurilor polimerice prin legături covalente conduce la
geluri chimice, ireversibile, permanente sau de tip I. În acest caz rețeaua
de gel poate fi distrusă doar prin ruperea legăturilor covalente.
Legăturile de natură chimică fiind mai puternice decât cele de
natură fizică, rețeaua tridimensională a gelurilor chimice este mai
rezistentă la acțiunea diferiților factori decât a celor fizice.

3
 Gelurile sunt caracterizate de o serie de fenomene ca:
 Tixotropia = fenomenul de trecere reversibilă şi izotermă a
gelului în sol sub influenţa unei acţiuni mecanice (agitaţie,
vibraţie). Acest fenomen se remarcă la gelurile de bentonită,
de hidroxid de aluminiu.
 Sinereza = maturizarea gelului, care constă de fapt în
concentrarea gelului, care ia forma vasului în care se află şi
separarea treptată a unor soluţii foarte diluate de electroliţi şi
fază dispersă.
 Histereza = fenomenul de rămânere în urmă a temperaturii de
gelifiere faţă de cea de topire.
 Îmbibarea = fenomenul de absorbţie spontană a lichidelor. În
funcţie de cantitatea de lichid adsorbită distingem:
- geluri cu îmbibare parţială
- geluri cu îmbibare nelimitată.
Gelurile se pot îmbiba nu numai în contact cu faza lichidă ci şi cu
vaporii acesteia. Izoterma de adsorbţie a vaporilor prezintă fenomenul de
histereză (pe unele porţiuni curbele de hidratare şi deshidratare nu
coincid, izoterma prezentând o buclă.
Fenomenul se explică prin faptul că presiunea vaporilor de apă la
acelaşi conţinut de apă în gel depinde de structura sa capilară, de
caracterul porozităţii, care se modifică pe măsura deshidratării gelului.
 Uscarea = fenomenul de pierdere spontană a lichidului de
dispersie.
Viteza de uscare a unui gel este mai mare la început când
concentraţia lichidului scade liniar în timp, iar spre sfârşitul fenomenului
concentraţia scade asimptotic. Mediul de dispersie este reţinut în două
moduri:

4
  Ca umiditate legată = stratul de solvatare (partea legată
absorbtiv)
 Ca umiditate nelegată = partea reţinută datorită structurii
capilare a gelului şi care poate fi foarte uşor îndepărtată.
Moleculele lichidului care formează umiditatea legată suferă o
polarizaţie suplimentară ceea ce favorizează întărirea legăturilor lor cu
modificarea sensibilă a proprietăţilor. De exemplu, dacă lichidul legat
este apa proprietăţile sale suferă următoarele modificări:
- densitatea este dublă
- constanta dielectrică este de 40 de ori mai mică
- punctul de solidificare este mai coborât
- proprietăţile de solvent sunt mult reduse.
Cantitatea de apă legată poate fi destul de mare - de exemplu la
gelatină ea reprezintă 40% din umiditate. Schimbarea raportului între
apa legată şi cea nelegată explică rezistenţa multor plante la îngheţ sau
secetă, îmbătrânirea fiziologică a ţesuturilor. În urma uscării gelurile
fragile (silicagelul) îşi păstrează forma şi volumul iniţial în timp de gelurile
clasice (cleiul, gelatina) îşi micşorează mult volumul la separarea fazei
lichide.

O categorie aparte de geluri o reprezintă hidrogelurile care se

formează prin umflarea (gonflarea) polimerilor hidrofili în prezența apei.
Hidrogelurile pot îngloba o serie de medicamente solubile sau
dispersabile în apă. Capacitatea moleculelor de diferite mărimi de a
difuza în şi din hidrogeluri este o caracteristică ce face posibilă utilizarea
ca sisteme de cedare a substanţelor medicamentoase. Acestea sunt
sisteme de cedare a medicamentelor sigure și eficiente, formularea
putând fi modelată în vederea obținerii unei cedări controlate a
medicamentului la locul de administrare, în scopul obținerii unui anumit
efect terapeutic.
5
 Cinetica de cedare din hidrogeluri

Pentru determinarea masei de medicament cedată pe unitatea de

suprafață într-o anumită perioadă de timp dintr-uh hidrogel, Higuchi a
propus relația:

2 4  C02  D  t
q  (1)


unde q reprezintă cantitatea de medicament cedată pe unitatea de

suprafaţă, C0 – concentraţia sa iniţială, t – timpul de cedare și D –

coeficientul de difuzie în mediul de cedare.
Ec. (1) se aplică în cazul medicamentelor complet dizolvate în
sistemul polimeric și este valabilă dacă sunt îndeplinite condițiile:
 medicamentul este distribuit inițial uniform în suport;
 difuzia sa are loc într-o singură direcție;
 particulele de medicament sunt mult mai mici decât grosimea
sistemului;
 coeficientul de difuzie este constant în timp și nu se modifică
în funcție de poziția în vehicul;
 umflarea și dizolvarea suportului sunt neglijabile;
 mediul de cedare asigură condiții sink perfecte.

În situația în care medicamentul este suspendat în matricea

polimerică, ecuația Higuchi capătă forma:

2  C o S v D  t
q2  (2)


6
S v reprezentând solubilitatea medicamentului în sistemul polimeric.

Ec. (2) este validă dacă sunt îndeplinite condițile menționate, la

care trebuie adăugată necesitatea ca particulele de medicament să fie
distribuite uniform şi să nu sedimenteze în suport. De asemenea,
dizolvarea medicamentului în mediul de cedare trebuie să fie îndeajuns
de rapidă, astfel încât viteza de dizolvare să nu devină etapă limitatoare
de viteză.
Coeficientul de difuzie din ec. (1) și (2) se determină din panta

dreptei q2 în funcție de timp.

Valoarea coeficientului de difuzie a medicamentului poate fi
modelată prin modificarea concentrației, respectiv a solubilității în
hidrogel.