Curs 13

Coagulare- floculare

Particulele coloidale există în aproape toate apele uzate industriale, iar

procedeul de coagulare-floculare îşi găseşte o utilitate largă în practica depoluării

apelor.

Îndepărtarea completă a particulelor aflate în suspensie în apă prin

sedimentarea naturală a suspensiilor nu este întotdeauna eficientă, motiv pentru care

se utilizează compuși chimici care să destabilizeze dispersiile coloidale din apă.

Sistemele coloidale din ape sunt constituite din două faze:

 faza dispersă, reprezentată de particulele coloidale;

 mediul de dispersie, alcătuit din apă de tratat.

Depoluarea apei prin procedeul denumit coagulare-floculare, constă ȋn

introducerea ȋn apa a unor compuși chimici care prin dizolvarea, produc ioni de semn

contrar particulelor coloidale neutralizând sarcina electrică a acestora, ȋn sensul

reducerii forţele de respingere dintre particulele în suspensie, conducând astfel la

aglomerarea lor în flocoane (agregate de dimensiuni mai mari şi mai grele).

Coagularea și flocularea sunt de fapt doua etape distincte ale procedeului de

depoluare fizico – chimică a apelor. Pentru o mai buna întelegere a acestor procedee,

în cele ce urmează se vor explica separat.

Coagularea (provine din latinescul coagularae, însemnând a închega, a reuni)

este un procedeu complex, care constă ȋn destabilizarea particulelor disperse, coloidale

(cu diametru sub 1 micrometru), din sistemul eterogen reprezentat de apa supusă
depoluării. Aceasta reprezintă prima etapa ȋn ȋndepărtarea particulelor coloidale și rolul

ei este destabilizarea particulelor.

Dupa origine, coloizii din apa supusă depoluării pot avea origini diferite:

 Anorganică (Mineral): argile, nămoluri, silice, săruri și hidroxizi

metalici;

 Organică: acizii humic și fulvic, agenți activi de suprafață.

Principiile de bază ale coagulării

Coagularea este rezultatul aderării reactivilor chimici la particulele coloidale

aflate ȋn suspensie ȋn apă, cu scopul neutralizării sarcinilor electrice prezente pe

suprafața particulelor coloidale, ceea ce facilitează aglomerarea coloizilor care se unesc

ȋn agregate mai mari, denumite flocoane sau microflocoane.

Dimensiunea impurităţilor sub formă de particulelor, care pot fi prezente în apele

uzate, variază între valorile 10-7 - 1 mm. O fracțiune din acestea, de regulă cea

constituită din particule de dimeniuni mai mari, poate fi separată prin sedimentare, însă

o alta parte, cea a particulelor cu dimeniuni mici şi prin urmare care prezintă viteze mici

de sedimentare, pentru a putea fi separată pe această cale, se agrega sub forma unor

particule mai mari, care ulterior pot fi ȋndepărtate prin sedimentare. Aceste particulele

foarte fine sunt înconjurate de învelişuri de ioni, ce posedă o încărcare electrică

provocând respingerea lor. Pentru agregarea particulelor este necesară învingerea sau

anularea acestor forţe de respingere.

Stabilitatea sistemului de particulelor coloidale

 Particulele coloidale disperasate ȋntr-un mediu apos sunt foarte stabile, au

dimensiuni mici cuprinse ȋn domeniul 0,001- 0,1 μm și sunt încarcate cu sarcinii

electrice negative. Acestea sunt alcătuite din două componente:

 nucleul, partea interioară, neutră din punct de vedere electric, care

constituie masa micelei şi

 partea exterioară, ionogenă, formată din două straturi de ioni.

Conform teoriei stratului dublu electric, există un strat de adsorbţie, care aderă

direct la nucleu, care mai este denumit strat fix sau Helmholtz şi un strat difuz format din

antiioni sau contraioni (Fig. 7.7.1).

Fig.7.7.1. Modelul stratului dublu electric

Stratul fix este denumit strat dublu electric (Fig. 7.7.1) (Popescu, 2003).

Particulele coloidale sunt caracterizate prin stabilitate cinetică şi stabilitate la agregare.

Stabilitatea cinetică este rezultatul dimensiunilor mici ale particulelor coloidale, astfel

forţele de greutate au acelaşi ordin de mărime cu forţele de atracţie sau de respingere.

Din cauza agitației termice, mişcarea particulelor este haotică, putând suporta ciocniri

plastice, situație în care din două particule se formează o particulă, sau ciocniri elastice

ȋn urma cărora particulele rămân independente (Popescu, 2003).

Stabilitatea la agregare este dată de ciocnirea elastică a particulelor coloidale

atunci când particulele sunt în imposibilitatea de a se uni, datorită existenței forţelor

electrostatice şi a forţele de respingere Fig. 7.7.2.

Fig.7.7.2. Repulsia electrostatică exercită ȋntre două particule coloidale

Destabilizarea sistemului de particule coloidale

Sistemul de particule coloidale poate fi destabilizat ȋn două moduri: cinetic şi

prin agregare (O’Melia,1972). Destabilizarea cinetică poate avea loc prin separarea

particulelor coloidale sub acțiunea unui câmp de forțe centrifugale, care sunt mult mai

mari în comparație cu forţele de agitaţie. Destabilizarea prin agregare se poate efectua

prin adaos de compuși chimici şi/sau prin creşterea temperaturii. În Fig. 7.7.3 este

descrisă destabilizarea sistemului de particule coloidale prin introducerea unui agent de

coagulare.

Destabilizarea sistemelor coloidale cu ajutorul reactivilor chimici, se bazează pe

interacții de natura fizică (ex. adsorbţie) și/sau chimică.

 Particulele coloidale au o suprafaţă specifică foarte mare, ceea ce explică

capacitate mare de adsorbție a ioniilor existenţi în apă, ceea ce conduce la apariția

sarcinii electrice a acestora.

Fig. 7.7.3. Destabilizarea sistemului de particule coloidale prin introducerea unui

coagulant.

Exemple de grupe ionogene prezente ȋn apă, care sunt răspunzătoare pentru

sarcina electrică a particulelor sunt: sulfat, carboxil, fosfat etc. Ca urmare, particulele

sunt încărcate cu sarcini electrice de acelaşi semn, iar sistemul are un potenţial

electrocinetic care face imposibilă aglomerarea particulelor în flocoane mari, în mod

natural. Prin adaugarea coagulanților se reduce potenţialul electrocinetic al sistemului şi

se anuleaza forțele de repulsie.

Teoria coagulării-floculării a fost extinsă și explicată în anul 1970 de către

anumiți cercetatori (O'Melia, 1972; Dempsey, 1984) pe baza a patru mecanisme:

compresia stratului dublu electric, neutralizarea sarcinii, formarea punţilor interparticule

şi flocularea precipitatelor (înglobarea în precipitat). Aceste mecanisme pot avea loc

simultan sau separat și sunt dependente de pH şi de cantitatea de coagulant şi floculant

(Amirtharajah, 1982).

Procesul de transport, în acest context, presupune aducerea particulelor

coloidale destabilizate în contact, urmată de aglomerarea lor în agregate instabile

cinetic, care sedimentează. Când contactul dintre particulele destabilizate are la bază

mişcărea browniană, transportul este pericinetic, iar procedeul de coagulare-floculare

se află în faza pericinetică.

Pe masură ce dimensiunile particulelor cresc, procesul de coagulare

avansează. Deoarece mişcarea browniană are o contribuţie nesemnificativă la

transport, este necesară crearea unei anumite turbulenţe a mediului, particulele fiind

astfel transportate de gradienţii de viteză adică ortocinetic, iar procesul de coagulare-

floculare se află în faza ortocinetică.

În faza pericinetică a procesului de coagulare-floculare, mişcarea particulelor

coloidale se poate descrie ca un bombardament rapid şi dezordonat efectuat de către

moleculele fluidului. În această etapă se realizează o dispersie cât mai rapidă a

coagulantului în apă şi un contact puternic al tuturor particulelor coloidale cu

coagulantul hidrolizat, formându-se astfel flocoanele (Rojanschi, 1996).

În faza ortocinetică de coagulare-floculare are loc aglomerarea microflocoanelor

formate anterior până se ajunge la formarea flocoane sedimentabile.

În tabelul 7.7.1. și Fig. 7.7.4. sunt prezentate comparativ semnificațiile

coagulării și floculării pe baza acțiunii exercitate asupra sistemului de particule

coloidale.
 Dupa cum s-a precizat anterior, procedeul de coagulare-floculare necesită

utilizarea unor materiale de coagulare sau agenţi de coagulare şi adjuvanţi de

coagulare sau floculanţi. Materialele de coagulare sunt substanţe chimice cu greutate

moleculară obişnuită, iar floculanţii sunt material cu greutate moleculară mare.

Tabel 7.7.1. Acțiunea asupra sistemului de particule coloidale

Acțiunea asupra sistemului de particule coloidale

Coagulare Floculare

puternică moderată

Coagularea este procedeul de Flocularea constă în unirea

aglomerare a particulelor coloidale ca particulelor coloidale ca urmare a

urmare a distrugerii stabilităţii sistemelor intervenţiei unui agent floculant, de regulă,

coloidale prin adaos de substanţe sau prin un compus chimic macromolecular, prin

modificarea altor factori ce produc adsorbţia unor molecule mari de polimeri

compresia celor două învelişuri electrice (polielectroliţi) care facilitează crearea

care înconjoară particulele coloide, făcând unor punţi de legătură între particule,

astfel posibilă agregarea lor în aglomerate, rezultând flocoane, fără modificarea

și manifestarea forţelor de atracţie dintre substanţială a elementelor de stabilizare

particule. Materialele care produc proprii sistemului (Popescu, 2003).

coagularea se numesc coagulanţi

(Popescu, 2003).
 Destabilizarea coloizilor cu sarcină electrică negativă se poate realiza prin tratare

cu ioni metalici pozitivi (cationi). Pe baza acestui considerent se utilizează ca

materialele de coagulare sărurile metalice anorganice, cele mai utilizate fiind sunt

sărurile de aluminiu şi de fier.

Fig.7.7.4. Reprezentarea schematică a diferenței dintre coagulare și floculare

Doza de coagulant necesară pentru destabilizare depinde de concentraţia

coloizilor, de pH şi de prezenţa în soluţie a altor ioni.

Într-o apa uzată, la un pH acid, aceste săruri se găsesc sub formă hidrolizată:

[Fe(H2O)6]3+, [Al(H2O)6]3+. Ecuația generala a hidrolizei este următoarea:

xM3+ + yH2O ↔ [Mx(OH)y]3x-y + yH+

unde M este metalul conținut de sare.

Coagulanții folosiți în prezent fac parte din trei categorii:

1) – Coagulanți minerali- sunt coagulanții utilizați frecvent și sunt pe bază de săruri de

fier (FeCl3, Fe2 (SO4)3) și săruri de aluminiu (PAC = policlorura de aluminiu, alauni).

Sarcinile cationice sunt aduse de ionii metalici, Fe3+ sau Al3+, care formează hidroxizi ȋn

contact cu apa. Principalele avantaje ale utilizării acestor coagulanți sunt domeniul larg

de aplicare și prețul scazut.

2) – Coagulanți organici- sarcinile cationice sunt aduse de ionul de amoniu cuartenar

fixat pe catena principală a polimerului. În prezent există patru categorii principale de

coagulanti organici: poliaminele, Polidadmac, rășini diciandiamide, rășini melamin-

formaldehidice (Fig.7.7.6).

(a) (b)

Fig.7.7.6. Formulele structurale ale Poliaminelor (a) și Polidadmac (b)

Principalele avantaje ale utilizării coagulanților de natură organică sunt dozele

scazute utilizate și volumul redus de nămol rezultat (fără să conțină de hidroxizi). De

asemenea, acești coagulanți nu influențează pH-ul sau dozarea volumetrică a durității.

3)- Amestecuri de coagulanti minerali și organici –prezintă, din punct de vedere

comercial, avantajele atât ale coagulanților organici cât și ale celor minerali.

Coagulantul mineral cel mai adesea utilizat în amestecuri este PAC (policlorura de

aluminiu).
 Principalele materiale de coagulare clasice şi caracteristicile lor sunt prezentate

în tabelul 7.7.2. În practică se folosesc, cu precădere, sărurile de metale trivalente, Fe

(III) şi Al (III).

Tabel 7.7.2.

Principalii agenți de coagulare clasici

Agenți de coagulare Formula Caracteristici

- cel mai utilizat coagulant în tratarea apei

pentru potabilizare;

- scade pH-ul apei;

-ȋndepartează turbiditatea şi materiile

organice în procent de 70 %;

- preferat când apa de tratată este acidă;

- se prezintă sub formă solidă.

Sulfat de -consumul de Al2(SO4)3·18H2O este
Al2(SO4)3 ·18H2O
aluminiu influenţat de tubiditatea apei, pH şi de

temperatură.

-corelația dintre turbiditate şi doza de

 0,8  30
coagulant poate fi exprimată: a 
6

a – doza de sulfat de aluminiu;

τ – turbiditatea în grade.

-valoarea reală a dozei de coagulant se

 verifică experimental în laborator.

Al2O3·Na2O· - utilizat în tratarea apei pentru potabilizare;

Aluminat nH2O -preferat a se utiliza pentru ape pentru care

de sodiu se impune menținerea unui pH ridicat.

- măreşte pH-ul apei;

- poate fi utilizat în locul laptelui de var;

- se prezintă sub formă solidă sau lichidă.

- produs acid şi coroziv;

- are afinitate mai mare pentru substanţe

humice decât sulfatul de aluminiu;

- utilizat în cazul apelor puternic colorate şi

puţin mineralizate;

- se poate prezenta sub formă solidă sau

lichidă.
Clorura
FeCl3· 6H2O - poate provoca colorarea apei, fiind în
ferică
special utilizată pentru epurarea apelor

reziduale.

-se obține un efect superior sulfatului de

aluminiu, îndeosebi pentru ape cu turbidităţi

mari când se constată o limpezire mai

rapidă, aglomerate cu dimensiuni şi

greutate specifică mai mari.

Sulfatul FeSO4·7H2O - produs acid mai puţin periculos;

 feros - se utilizează pentru ape cu pH mai mare

de 7.8;

- se prezintă sub formă lichidă.

Adaosul de coagulanţi cationici sau de polielectroliţi în doze prea mari în apă

poate duce la inversarea sarcinii particulelor coloidale şi la restabilizarea lor.

Coagulanţii sunt în general săruri ale unor metale polivalente (Fe 3+, Al3+ etc).

Aceste săruri, prin hidroliză sau disociere, pun în libertate ionii metalici, care anulează

sarcina electrică negativă a particulelor coloidale din apă, astfel având loc coagularea

fazei dispersate şi sedimentare ei rapidă în cadrul procedeului de decantare.

Ionii de aluminiu formează cu apa hidroxizi de aluminiu:

Al3+ + H2O → Al(OH)2+ + H+ (7.7.1)

Al(OH) 2+ + H2O → Al(OH) 2+ + H+ (7.7.2)

Al(OH) 2+ + H2O → Al(OH) 3 + H+ (7.7.3)

Al(OH) 3 + H2O → Al(OH) 4- + H+ (7.7.4)

Cationii de Al3+ pot forma cu anionii prezenți în apă, săruri greu solubile, de tipul:

Al(OH)SO4, Al(OH)Cl2, [Al(OH)2SO4]-, Al(OH)2Cl.

Reacția de hidroliză a sărurilor de aluminiu în prezenţa ionilor de bicarbonat

existenţi, în general, în toate apele, decurge după cum urmează:

2Al3+ + 6HCO3- + 6H2O → 2Al(OH)3 + 6H2CO3 (7.7.5)

Reacţii similare se desfăşoară şi în cazul prezenţei sărurilor de fier (Fe (III) sau

feroase (Fe (II)) în apă:

Fe2+ + H2O → Fe(OH)+ + H+ (7.7.6)

Fe(OH) + + H2O → Fe(OH) 2 + H+ (7.7.7)

 În mediul bazic, hidroxidul feros se oxidează uşor cu oxigenul dizolvat în apă,

formând hidroxid feric:

Fe(OH) 2 + O2 + 2H2O → 4Fe(OH) 3 (7.7.8)