4.2.

Proprietăţile chimice ale solului

4.2.1. Complexul coloidal al solului

Solul este un sistem polidispers, alcătuit din particule minerale şi
organice mai mult sau mai puţin dispersate. Fracţiunile de praf şi nisip
reprezintă particule de minerale slab afectate de procesele de solificare, au o
activitate chimică redusă, ele jucând mai mult un rol fizic, pentru care au
primit numele de microscheletul solului.
Argila, oxizii şi hidroxizii de fier şi aluminiu, silicea, substanţele
humice şi compuşii organo-minerali, produse rezultate prin procesele de
solificare, constituie materia distinctivă a solului, cea care îi conferă
principalele proprietăţi chimice. Aceste materiale se găsesc într-o stare de
dispersare înaintată, cu particule mai mici de 2 µm, ele alcătuind complexul
coloidal al solului. Coloizii solului reprezintă prin dimensiunea lor o formă
de tranziţie între dispersia ionică şi moleculară, prezentă în soluţia solului şi
dispersia grosieră (microschelet).
Starea de dispersie înaintată face ca suprafaţa specifică a complexului
coloidal să fie foarte mare. După Bucur şi Lixandru (1997), suprafaţa externă
a unui gram de humus este între 500 şi 800 m2, iar în cazul mineralelor
argiloase smectitice, la suprafaţa externă a particulelor de 70 - 120 m2 / g se
adaugă suprafaţa internă de 550 – 650 m2 / g (tabelul nr. 16).
Tabelul nr. 16.
Câteva proprietăţi ale humusului şi ale unor minerale argiloase.
Vermiculit
Proprietatea Humus Smectit Mică fină Clorit Caolinit
dioctaedric
Mărimea particulei
0,1 – 1,0 0,01 –1,0 0,1 – 5,0 0,2 – 2,0 0,1 – 2,0 0,5 – 5,0
(µm)
Suprafaţa externă
500 – 800 70 – 120 50 – 100 70 – 100 70 – 100 10 – 30
( m2 / g )
Suprafaţa internă
550 – 650 500 – 600
( m2 / g )
Distanţa dintre
1,0 – 2,0 1,0 – 1,5 1,0 1,4 0,7
pachete ( nm )*
Sarcina negativă
200 – 750 80 – 120 100 – 180 15 – 40 15 - 40 2–5
netă ( cmol/kg)**
-9
* nm = 10 m
**cmol / kg = me / 100 g (măsură a capacităţii de schimb cationic)
(După N. Bucur şi Gh. Lixandru, 1997)

Particulele coloidale minerale şi organice sunt de obicei strâns unite

prin legături de natură fizică şi fizico-chimică, ocupă întreaga masă a solului
şi îmbracă sub formă de pelicule subţiri particulele mai grosiere.

106
 Coloizii solului sunt încărcaţi cu diferite sarcini electrice, cel mai
adesea negative. Coloizii încărcaţi cu sarcini negative, numiţi şi acidoizi, sunt
mineralele argiloase, silicea coloidală şi acizii din humus. Coloizi cu sarcini
pozitive nu se găsesc în sol în formă tipică, dar pot apare doar în anumite
condiţii de reacţie a solului, când îşi pot schimba sarcina electrică, aceştia
fiind denumiţi amfolitoizi. Ei pot disocia superficial ca un acid (o micelă –
anion şi ioni de H+) sau ca o bază (o micelă – cation şi ioni de OH-). În
această categorie intră oxizii hidrataţi de fier şi aluminiu şi substanţele
proteice din humus.
O particulă coloidală, numită şi micelă, este formată dintr-un nucleu în
care moleculele materialului se găsesc agregate cu forţe puternice între ele.
Pe faţa exterioară a nucleului se află un strat de ioni (negativi), determinat de
potenţialul particulei, după care urmează un strat de ioni de compensare cu
sarcină contrară, dispuşi la rândul lor în două straturi, unul foarte compact de
ioni imobili, legaţi de suprafaţa particulei şi un strat difuz de ioni disociaţi,
mobili (fig. 16).

A B
Fig. 16. Schema teoretică a micelelor coloidale (după N.I. Gorbunov, citat de N. Florea,
1963). A. Micelă minerală; B. Micelă organică.
Micelele coloidale de argilă au sarcini electrice negative libere datorită
imperfecţiunii cristalelor, acestea apărând ca urmare a substituţiilor ionice de
tip Al3+ în locul Si4+, ce se petrec în stratul tetraedric, sau cele ale Ca2+, Mg2+
sau Fe2+ ce substituie parţial Al3+ din stratul octaedric, precum şi datorită
unor poziţii vacante în reţea. Aceste substituţii creează un deficit de sarcină
pozitivă, ceea ce se înregistrează ca un exces de sarcină negativă. În cazul
humusului, sarcinile negative ale acizilor humici sunt date de prezenţa la
exteriorul nucleului micelei a grupărilor carboxilice (-COOH) sau hidroxil-
fenolice (C6H5 -OH). În ce priveşte sarcina electrică a amfolitoizilor, aceştia

107
pot adsorbi H+ sau OH- , dezvoltând sarcini pozitive sau negative. Sarcinile
negative ale particulelor coloidale sunt compensate de sarcinile pozitive ale
cationilor şi ale dipolilor de apă, astfel că micela coloidală în întregul ei este
neutră din punct de vedere electric.
Nucleul micelei cu stratul de ioni care îi determină sarcina electrică
prezintă un anumit potenţial electric faţă de lichidul înconjurător, numit
potenţial termodinamic sau potenţial plin. O parte din potenţialul
termodinamic este neutralizat de stratul dens de contraioni, astfel că, partea
de potenţial disponibilă a fost denumită potenţial electrocinetic sau potenţial
zeta. El reprezintă, de fapt, diferenţa de potenţial care se stabileşte între cele
două învelişuri ale stratului dublu electric al particulei coloidale. Ionii
stratului dens, fiind puternic reţinuţi de nucleul micelei, nu sunt hidrataţi, în
schimb ionii mobili din stratul exterior difuz se află în stare de hidratare.
Hidratarea ionilor variază în funcţie de natura acestora şi este cu atât mai
puternică cu cât raza lor este mai mică şi sarcina mai mare (tabelul nr. 17).
Tabelul nr. 17.
Hidratarea ionilor (în soluţie normală)
+
Ionii Li Na+ K+ NH4+ Mg2+ Ca2+ Ba2+ Cl- Br- I-
Molecule de H2O
13 8 4 4 14 10 4 3 2 3
legate de un ion
(După C. D. Neniţescu, 1963)

Anionii sunt, de obicei, mult mai puţin hidrataţi, fixarea moleculelor de

apă realizându-se prin legături de hidrogen.
Micelele coloidale formează cu apa soluţii coloidale (hidrosole), fiind
supuse fie acţiunii forţelor de atracţie, fie celor de respingere. Aceste forţe
acţionează în funcţie de valoarea potenţialului electrocinetic al particulei
coloidale. Atunci când potenţialul electrocinetic este ridicat, deci nu este
neutralizat în întregime de ionii compensatori, acţionează forţele de
respingere dintre particulele hidrosolei. Situaţia se înregistrează în
hidrosolele unde sunt frecvenţi ionii metalelor alcaline, cum este Na+ sau a
hidrosolelor cu acizi humici. Cationii de sodiu, datorită valenţelor mici şi
disocierii lor în stratul difuz de la suprafaţa particulei coloidale, formează
mantale groase de apă, ceea ce determină doar o neutralizare parţială a
sarcinilor electrice ale nucleului micelei. Acest fapt face ca sub acţiunea
forţelor de respingere dintre micelele hidrosolei, soluţia coloidală să se
menţină. Când potenţialul electrocinetic scade, se ajunge la aşa numitul
potenţial critic, moment în care încep să acţioneze forţele de atracţie, iar când
s-a ajuns la punctul izoelectric se produce coagularea hidrosolei şi
transformarea ei în gel. Fenomenul are loc când cationii compensatori din
stratul difuz al micelei sunt bivalenţi, adică este prezent Ca2+ şi Mg2+, aceştia
108
având o putere de neutralizare a sarcinilor electrice negative ale nucleului
micelei mai mare decât cea a cationilor monovalenţi. Ionii de calciu sunt mai
puternic reţinuţi în stratul difuz şi se înconjoară cu o peliculă mai subţire de
apă, ceea ce determină neutralizarea întregului potenţial electrocinetic al
particulei coloidale. Astfel, solurile ce prezintă un complex coloidal saturat
cu ioni de calciu, ca şi soluţii bogate în astfel de ioni, au cele mai bune
condiţii de coagulare a argilei şi humusului şi de stabilitate a agregatelor
structurale. Coagularea argilei şi humusului se petrece adesea sub influenţa
sărurilor dizolvate în soluţia solului.
Puterea de coagulare a cationilor creşte, în general, odată cu mărirea
valenţei şi cu reducerea gradului de hidratare a acestora. După K. K. Ghedroiţ
(1955), cationii din sol se ordonează din acest punct de vedere astfel:
Li+ < Na+ < K+ < NH4+ < Mg2+ < Ca2+ < H+ < Fe3+ < Al3+.
Excepţie face ionul de hidrogen care în soluţie apoasă nu există în stare
liberă, ci se leagă cu o moleculă de apă, formând aşa numitul ion hidroniu sau
ion axoniu (H3O+), ceea ce îi conferă acestuia o putere ridicată de coagulare.
Procesul de coagulare a coloizilor din sol poate fi reversibil, când este
provocat de ionii de sodiu şi hidrogen sau ireversibil, atunci când sunt
implicaţi ionii de calciu şi magneziu.
Menţinerea stării de coagulare se păstrează atât timp cât sunt prezente
condiţiile fizico-chimice ce au determinat coagularea. Prin îndepărtarea
ionilor de calciu şi magneziu şi înlocuirea lor cu ioni de sodiu, se produce
ridicarea potenţialului electrocinetic, are loc hidratarea puternică a
particulelor coloidale, fapt ce conduce la dispersia complexului coloidal şi
stricarea structurii. Adesea, prin îndepărtarea ionilor de Ca2+ şi Mg2+, în
complexul coloidal sunt fixaţi mai ales ionii de hidrogen. Aceştia, deşi au o
putere de coagulare la fel de mare ca a calciului, determină ridicarea acidităţii
şi prezenţa acizilor humici, ceea ce provoacă dispersia complexului coloidal.
Dispersia puternică a complexului coloidal face ca particulele dispersate să
migreze pe profil odată cu apa ce se infiltrează.
Prin accentuarea acidităţii complexului coloidal, începe să se distrugă şi
particulele de argilă, care se desfac în grupe de silice hidratată şi hidroxizi de
Fe şi Al. Datorită caracterului amfoter al hidroxizilor de Al şi Fe, ei
realizează cu acizii humici complexe humico-alumino-ferice, cu diferite
raporturi acizi humici / Fe2O3 + Al2O3 , raporturile fiind mai mari cu cât
reacţia este mai acidă. Aceste complexe se comportă ca hidrosole şi migrează
pe profil odată cu apa ce se infiltrează, depunându-se la adâncimea unde se
realizează condiţii fizico-chimice de coagulare.
Trecerea unui coloid coagulat din nou în stare de dispersie se numeşte
peptizare. Procesele de peptizare şi coagulare au importanţă în formarea
solului. Coagularea coloizilor contribuie la structurarea materiei solului, iar
109
procesele de peptizare sunt cele ce condiţionează migrarea coloizilor pe
profilul de sol.

4.2.2. Funcţiile complexului coloidal al solului

Solul este un sistem natural deschis, în care, în mod continuu se petrece
un schimb de energie şi substanţă cu mediul înconjurător. În cadrul acestor
procese, solul are proprietatea de a reţine diverse substanţe pe cale mecanică,
fizică, fizico-chimică, chimică sau biologică (K. K. Ghedroiţ).
Capacitatea de reţinere mecanică reprezintă proprietatea solului de a
opri particulele aflate în suspensie din apa care se infiltrează. Reţinerea este
făcută de către porii care au diametrul mai mic decât cel al particulelor
reţinute. În sol se realizează şi o reţinere a particulelor mai fine decât
diametrul porilor, în momentul când fluxul de apă capilară pătrunde într-un
orizont mai puţin umed sau unde aşezarea particulelor solului este mai
îndesată, mai compactă şi unde circulaţia capilară a apei trece la o deplasare
peliculară sau chiar se opreşte.
Această proprietate a solului este strâns legată de însuşirile sale fizice,
respectiv de: compoziţia granulometrică, porozitate, structurare, compactare
etc.
Compoziţia granulometrică este principalul element de care depind
însuşirile fizice ale solului şi prin aceasta şi capacitatea de reţinere mecanică.
Solurile cu textură grosieră au o porozitate alcătuită predominant din pori
necapilari, astfel că, circulaţia rapidă a apei prin porii lacunari determină o
capacitate mică de reţinere mecanică. Solurile cu textură fină, deşi au o
porozitate capilară foarte mare, au o permeabilitate mică pentru apă, astfel că,
infiltraţia apei fiind redusă, este redusă şi capacitatea de reţinere mecanică.
Capacitatea cea mai ridicată de reţinere mecanică o au solurile cu textură
mijlocie, deoarece acestea, având o porozitate capilară ridicată şi o bună
permeabilitate, asigură atât o circulaţie însemnată a apei de infiltraţie, cât şi o
bună reţinere a particulelor din suspensie.
Structura solului, prin modul de agregare a particulelor elementare,
poate influenţa capacitatea de reţinere mecanică. Structurile sferoidale de tip
glomerular sau grăunţos şi cele poliedric subangular au un raport optim între
porii capilari şi necapilari, ceea ce asigură o bună capacitate de reţinere
mecanică.
Capacitatea de reţinere mecanică a solului influenţează diferitele
procese pedogenetice, cum sunt cele de iluviere a argilei, de stagnogleizare
sau înmlăştinire, precum şi cele ale activităţii biologice a solului. De
asemenea, această proprietate a solului este avută în vedere şi în unele
activităţi de epurare a apelor poluate de industrie sau de filtrare a apelor
râurilor, ce sunt utilizate în alimentarea localităţilor.
110
 Capacitatea de reţinere fizică mai este cunoscută sub numele de
adsorbţie apolară sau moleculară. Fenomenul de reţinere fizică constă în
adsorbţia la suprafaţa particulelor minerale sau organice ale solului a
moleculelor unor substanţe din aerul sau soluţia solului. Acest fenomen este
cauzat de prezenţa la suprafaţa particulelor a unor sarcini electrice libere, ce
pot atrage molecule care au caracter de dipol (sistem molecular care conţine
două sarcini electrice, egale ca mărime, însă de semn contrar, situate la o
distanţă mică una de alta). Aşa sunt moleculele de apă, amoniac, bioxid de
carbon etc.
Capacitatea de reţinere fizică este cu atât mai ridicată cu cât gradul de
dispersie a fazei solide a solului este mai mare. Aceasta deoarece, solul cu cât
este mai bogat în coloizi, cu atât va avea o suprafaţă specifică mai mare, deci
energia de suprafaţă, liberă va fi mai mare şi va adsorbi mai multe molecule.
De asemenea, ea este influenţată şi de natura coloizilor, astfel, alcătuirea
mineralogică a argilei solului, dominată de minerale smectitice, determină
existenţa unei energii libere mai mari, decât în cazul unei argile în care
predomină mineralele de tipul caolinitului şi, ca urmare, în primul caz
capacitatea de reţinere moleculară este mai ridicată. Capacitatea de reţinere
fizică mai este influenţată de temperatură, de tensiunea vaporilor de apă sau
concentraţia în săruri a soluţiei solului.
Fenomenul de reţinere fizică cuprinde şi unele substanţe coloidale ca
acizii humici, oxizii de fier şi mangan, dar cel mai cunoscut este cel al
adsorbţiei moleculelor de apă, ce formează la suprafaţa particulei o peliculă
de apă. Reţinerea moleculelor de apă se produce prin degajare de căldură, aşa
numita căldură de adsorbţie sau de umectare. Conţinutul de apă al solului, de
la care orice creştere a umezelii nu mai provoacă degajare de căldură, a fost
denumit de Mitscherlich higroscopicitate sau coeficient de higroscopicitate.
Prin acelaşi fenomen sunt reţinute de sol multe din substanţele nutritive,
împiedecându-se spălarea lor din profilul de sol, în acelaşi timp, acestea sunt
uşor accesibile pentru rădăcinile plantelor. Cunoscându-se valoarea
capacităţii de reţinere fizică, se pot stabili dozele optime de îngrăşăminte
chimice. Astfel, solurile cu textură grosieră, ce au o capacitate de adsorbţie
apolară redusă, trebuie să primească îngrăşămintele necesare în doze mai
mici şi aplicate eşalonat, faţă de solurile argiloase, unde aplicarea
îngrăşămintelor minerale se poate face o singură dată.
Capacitatea de reţinere fizico-chimică este cunoscută şi sub numele
de adsorbţie polară sau de schimb ionic. Fenomenul se referă la adsorbţia
ionilor (fie cationi, fie anioni) pe care complexul coloidal o realizează din
soluţia solului. Ionii adsorbiţi din soluţia solului vor fi compensaţi de o
cantitate echivalentă de ioni de acelaşi tip de sarcină, astfel că atât soluţia
solului cât şi complexul coloidal vor rămâne neutre din punct de vedere
111
electric. (În sol, cel mai adesea se petrece fenomenul de reţinere a cationilor
şi doar în anumite condiţii se realizează şi cel de reţinere anionică).
Coloizii de argilă şi humus, fiind încărcaţi cu sarcini electrice negative,
vor reţine din soluţia solului ioni cu sarcină de semn contrar, adică cationi.
Cationii din soluţia solului provin din debazificarea silicaţilor primari, din
mineralizarea materiei organice sau din disocierea electroliţilor. Cationii cei
mai ades întâlniţi în sol sunt cei de Ca, Mg, Na, K, H, NH4, Al, Fe sau Mn.
Cercetările efectuate asupra fenomenului de schimb ionic au stabilit că
acesta se petrece după anumite legi.
Legea echivalenţei precizează faptul că schimbul de ioni are loc în
proporţii echivalente, adică cantitatea de ioni ce trece din complexul
adsorbtiv în soluţie este egală cu cea care trece din soluţie în stare adsorbită.

Ca2+ Mg2+ H+ H+
Complexul Complexul +
+ 6 HCl → H+ H + CaCl2 + MgCl2 + NaCl+KCl
coloidal coloidal
Na+ K+ H+ H+

Prezenţa în soluţia solului, spre exemplu, a acidului clorhidric

determină o reacţie de schimb între ionii de H+ de aici şi cationii bazici Ca2+,
Mg2+, Na+ şi K+ din complexul adsorbtiv, cu apariţia în soluţie a sărurilor
respective (CaCl2 , MgCl2 , NaCl şi KCl). Cantitatea de acid clorhidric care
intră în reacţie este echivalentă cu cea a clorurilor care se formează.
Cunoscându-se că schimbul de cationi are loc în proporţii echivalente,
aceasta ajută practicii agricole în ameliorarea însuşirilor chimice ale
diverselor soluri. Astfel, se pot calcula cantităţile de substanţe necesare
pentru amendarea solurilor acide sau a celor puternic alcaline.
Legea reversibilităţii menţionează că schimbul de cationi este
reversibil. Prin aceasta se înţelege că ionii adsorbiţi de către complexul
coloidal din soluţia solului pot fi schimbaţi cu alţi ioni, atunci când condiţiile
fizico-chimice s-au modificat. Spre exemplu, prezenţa în soluţia solului a
unui exces de NaCl determină o reacţie de schimb cu ionii de Ca2+ şi Mg2+
din complexul adsorbtiv. Prin aceasta, aceştia sunt înlocuiţi de către Na+, în
soluţie apărând CaCl2 şi MgCl2. O nouă modificare a condiţiilor fizico-
chimice poate determina înlocuirea sodiului din complex cu ioni de Ca2+,
Mg2+, H+ etc.
Datorită faptului că schimbul de cationi este reversibil, orice modificare
a condiţiilor fizico-chimice din sol va determina un schimb cationic, astfel că
procesul se petrece în mod continuu. Acest aspect al schimbului de cationi
are un rol însemnat în nutriţia plantelor. Astfel, spre exemplu, prin aplicarea
de îngrăşăminte cu potasiu, acesta este adsorbit din soluţie de către
112
complexul coloidal, fiind, într-o oarecare măsură, protejat de spălarea în
adâncime. De asemenea, prin consumul potasiului din soluţia solului de către
plante, el va fi completat treptat de ionii de K+ reţinuţi în complexul coloidal.
Legea reversibilităţii ne explică de ce complexul adsorbtiv al solului îşi
restabileşte după un anumit timp componentele iniţiale, atunci când după
unele lucrări pedoameliorative (de amendare) ele nu se mai repetă. Solurile
acide, spre exemplu, au un conţinut ridicat de H+ adsorbit în complexul
coloidal, ceea ce le face puţin propice pentru multe culturi agricole.
Ameliorarea acestor însuşiri se realizează prin aplicarea de amendamente
calcaroase.

Mg2+ H+ H+ Mg2+ Ca2+

H+ Complexul H+ Ca2+ Complexul
+ 4CaCO3 → + 4H2CO3
H+ coloidal H+ coloidal Ca2+
Ca2+ H+ H+ Ca2+ Ca2+

Deoarece condiţiile de mediu ce au determinat formarea solurilor acide

se menţin, acest fapt va determina, mai devreme sau mai tîrziu, apariţia în
soluţia solului a ionilor de H+ în exces. Aceasta va duce la înlocuirea
calciului din complexul adsorbtiv şi, debazificarea treptată şi revenirea la
starea iniţială.

Mg2+ Ca2+ Mg2+ H+ H+

Ca2+ Complexul H+ Ca2+ Complexul
+ 4H+ → + 2Ca2+
coloidal H+ coloidal Ca2+
Ca2+ Ca2+ Ca2+ H+ H+

Din acest motiv lucrarea de amendare calcică a solului trebuie

repetată la un anumit interval de timp.
Legea echilibrului arată că schimbul cationic între soluţia solului şi
complexul adsorbtiv se petrece până la stabilirea unui echilibru. Cum însă în
sol, în condiţii naturale, aproape continuu apar modificări ce strică echilibrul,
în permanenţă va fi o reacţie de restabilire a echilibrului.
Deranjarea echilibrului cationic dintre soluţia solului şi complexul
adsorbtiv este determinată de modificarea concentraţiei şi compoziţiei
soluţiei solului şi totodată aduce ioni de H+ rezultaţi din disocierea acidului
carbonic (H2CO3), format prin dizolvarea în apă a bioxidului de carbon
atmosferic; apei de irigaţie care este încărcată cu diverşi cationi; consumului
apei şi unor cationi de către plante; alterării mineralelor sau descompunerii
substanţelor organice; aplicării de îngrăşăminte sau amendamente; evaporării

113
apei din sol; aportului de apă din stratul acvifer freatic, al levigării cationilor
spre partea inferioară a profilului sau chiar din profilul de sol etc.
Orice modificări în concentraţia unora sau altora dintre cationi va duce
la deranjarea echilibrului, care va fi restabilit prin eliberarea sau adsorbţia din
complexul coloidal. Astfel, între complexul adsorbtiv şi soluţia solului există
în permanenţă un echilibru, dar el este dinamic, deplasându-se continuu în
funcţie de condiţiile momentului respectiv.
Legea energiei de adsorbţie arată că energia de adsorbţie a cationilor
din soluţie şi energia de trecere a cationilor din stare adsorbită în soluţie sunt
în funcţie de valenţa şi raza ionică a cationilor şi de gradul de hidratare a
acestora. Ea depinde, de asemenea, de concentraţia cationilor în soluţia
solului.
Cationii trivalenţi, ca cei de Fe3+ sau Al3+, sunt mai puternic reţinuţi
decât cei bivalenţi de Ca2+ şi Mg2+, iar aceştia decât cei monovalenţi de Li+,
K+ şi Na+. Aceasta deoarece sarcina electrică este mai mică la cationii
monovalenţi şi mai mare la cei bivalenţi şi trivalenţi.
Energia de reţinere a cationilor este în funcţie şi de raza ionică a
acestora. Astfel, dintre cationii cu aceeaşi valenţă vor fi reţinuţi mai puternic
cei cu raza ionică mai mare. Aşa spre exemplu, energia de adsorbţie a
calciului este mai mare decât a magneziului, Ca2+ având raza ionică de 1,06
Å, iar Mg2+ de 0,78 Å. Pentru că schimbul cationic între soluţia solului şi
complexul adsorbtiv se petrece în prezenţa apei, gradul de hidratare al
cationilor determină energia de adsorbţie a acestora. Astfel, energia de
reţinere a cationilor este mai mică, dacă hidratarea este mai puternică,
pelicula de apă jucând un rol de atenuator al câmpului electrostatic al
cationului. O excepţie de la această lege este cationul de hidrogen (H+) care
este mai puternic reţinut din soluţie şi, prin urmare, mai greu de trecut din
complexul adsorbtiv în soluţie. Situaţia este explicată de unii autori prin
faptul că ionul de hidrogen nu se găseşte în stare liberă în apă, ci numai sub
formă de hidroniu (H3O+), acesta fiind hidratat doar cu o singură moleculă de
apă.
Pe baza acestor considerente asupra energiei de adsorbţie a cationilor
de către complexul coloidal, principalii cationi din sol se pot ordona astfel:
H+ > Fe3+ > Al3+ > Ca2+ > Mg2+ > K + > Na+.
Energia de adsorbţie a cationilor din soluţie depinde şi de concentraţia
lor în soluţie. Astfel, la concentraţii ridicate a unora dintre ioni, aceştia vor fi
adsorbiţi cu prioritate, faţă de cei cu o concentraţie mai mică, chiar dacă
aceştia au o energie de adsorbţie mai mare. Acest aspect este abordat de E. N.
Ivanova (1932) în explicarea proceselor de alcalizare a solului, ea arătând că
atunci când Na+ este în concentraţie de patru ori mai mare decât suma
cationilor de Ca2+ şi Mg2+, atunci sodiul este reţinut mai puternic. Pe baza
114
cunoaşterii acestor fenomene se bazează măsurile de ameliorare a solurilor
sodizate, măsuri ce au în vedere în principal creşterea concentraţiei în cationi
bivalenţi sau trivalenţi a soluţiei solului prin aplicarea de amendamente ce
conţin calciu, fier sau aluminiu (fosfogips, calcar, clorură de calciu, sulfat de
fier şi aluminiu etc.).
Indicii de caracterizare a capacităţii de schimb cationic
Schimbul de cationi este una din însuşirile de bază ale solului, el fiind
în strânsă legătură cu alte proprietăţi ale acestuia pe care, totodată, le
condiţionează. În funcţie de condiţiile de mediu, ce determină anumite tipuri
de solificare, în complexul adsorbtiv sunt prezenţi anumiţi cationi (Al3+, Ca2+,
Mg2+, Na+, K+, H+, NH4+). Cationii alcalini (Na+ şi K+) şi cei alcalino-
pământoşi (Ca2+ şi Mg2+) conferă solului caracteristici bazice, iar cei de Al3+
şi H+ proprietăţi acide.
Pentru a putea aprecia unele însuşiri chimice ale solului se folosesc
următorii indici de caracterizare a capacităţii de schimb cationic: capacitatea
totală de schimb cationic (T), suma bazelor schimbabile (SB), hidrogenul
schimbabil (SH) şi gradul de saturaţie în baze (V). În afară de aceşti indici,
pentru caracterizarea unor soluri, sau pentru unele necesităţi practice, se iau
în consideraţie: capacitatea de schimb cationic efectivă (determinată la pH-ul
real al solului), procentul de Na+ schimbabil din T (pentru stabilirea gradului
de alcalitate al solului) sau aciditatea de schimb efectivă (dată de suma Al3+
schimbabil + H+ schimbabil).
Capacitatea totală de schimb cationic reprezintă cantitatea totală de
cationi pe care un sol o poate reţine sau schimba. Ea se notează cu litera T şi
se exprimă în miliechivalenţi la 100 g sol uscat la 105°C.
Capacitatea totală de schimb cationic este determinată de constituenţii
minerali ai solului, în care alcătuirea granulometrică şi compoziţia
mineralogică a fracţiei argiloase au o importanţă deosebită, precum şi de
conţinutul de materie organică şi gradul de transformare a acesteia în humus.
Cu cât fracţiunile granulometrice sunt mai fin dispersate cu atât mai mult
creşte capacitatea de schimb cationic. De asemenea, predominarea între
mineralele argiloase neoformate a montmorillonitului, beidelitului sau
nontronitului determină o ridicată capacitate de schimb cationic. C. Crăciun
(2000) arată că valoarea capacităţii totale de schimb cationic creşte în ordinea
caolinit, illit, smectit şi că smectitul are rol preponderent asupra capacităţii
totale de schimb cationic, uneori acesta având un rol mai important chiar
decât conţinutul de argilă. De altfel, Duchaufour (2001) spune că valorile cele
mai reduse ale capacităţii de schimb cationic sunt întâlnite la caolinit,
deoarece schimbul de cationi se realizează doar în zonele de ruptură ale
foiţelor, unde pot să apară sarcini negative. Humusul din sol are o capacitate

115
de schimb cationic mai mare decât a argilelor, capacitate dată de numeroasele
grupuri funcţionale COOH - şi OH -. Numărul lor variază în funcţie de
calitatea humusului şi de gradul de disociere al compuşilor humici. În ceea ce
priveşte calitatea humusului în determinare capacităţii de schimb cationic, C.
Chiriţă (1953) arată că solul de stepă, unde există un humus de tip mull, are o
capacitate specifică de schimb cationic a humusului de 2,98 me, pe când
solurile situate sub pădure, cu humus de tip moder, au doar 1,20 - 1,87 me.
Capacitatea de schimb pentru baze reprezintă suma bazelor
schimbabile, adică totalul cationilor de Ca2+, Mg2+, Na+ şi K+ adsorbiţi de
complexul coloidal al solului. Ea se exprimă în me la 100 g sol uscat la
105°C şi se notează cu SB.
Complexul coloidal al solului poate să conţină doar baze schimbabile şi
atunci spunem că solul sau orizontul de sol este saturat în baze. Astfel de
situaţii sunt întâlnite frecvent în regiunile mai uscate, de stepă sau deşert,
unde sărurile mai greu solubile sau chiar cele uşor solubile nu sunt levigate în
totalitate, complexul adsorbtiv fiind saturat în cationi bazici. Soluri saturate
în baze se întâlnesc şi în regiuni mai umede, unde roca parentală este bogată
în cationi bazici, aşa cum sunt: calcarele, dolomitele, marnele, bazaltele,
rocile salifere etc. sau condiţiile de drenaj împiedică spălarea sărurilor
solubile sau chiar favorizează acumularea acestora, precum şi acolo unde
există un aport constant de materiale ce conţin săruri (aluviuni sau depuneri
eoliene carbonatice).
Cel mai adesea, complexul coloidal nu este saturat în cationi bazici, ci
o parte din ei au fost înlocuiţi cu ioni de hidrogen sau aluminiu.
Gradul de saturaţie în baze exprimă proporţia în care complexul
coloidal al solului este saturat în cationi bazici. El este notat cu litera V şi se
exprimă în procente din capacitatea totală de schimb cationic, după formula:

V = (SB / T) · 100

Gradul de saturaţie în baze este de 100 % la solurile complet saturate în

baze (kastanoziomuri, unele cernoziomuri, rendzine, solonceacuri etc.) şi
devine tot mai mic cu cât capacitatea de schimb pentru hidrogen (SH) devine
mai mare. În natură, un sol complet debazificat nu s-a întâlnit, chiar şi cele
mai alterate şi debazificate soluri din lume, cum sunt feralsolurile din
climatele umede ale pădurii ecuatoriale, tot mai conţin încă 2 - 4 % cationi
bazici.
Pentru caracterizarea solurilor, din punct de vedere al gradului de
saturaţie în baze, Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor foloseşte
următoarele clase de saturaţie în baze (tabelul nr. 18).

116
 Tabelul nr. 18.
Clase de saturaţie în baze
Simbol Denumire Limite în %
V1 Extrem oligobazic < 10
V2 Oligobazic 10 - 30
V3 Oligomezobazic 31 - 53
V4 Mezobazic 54 - 75
V5 Eubazic 76 - 90
V6 Saturat în baze ≥ 91
După Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor, 2003

Gradul de saturaţie este calculat cu T (capacitatea totală de schimb

cationic) obţinut prin însumarea bazelor schimbabile cu aciditatea totală,
determinată la pH-ul 8,3.
Capacitatea de reţinere anionică este una din proprietăţile solului cu
o deosebită importanţă practică, mulţi dintre nutrienţii plantelor apărând sub
formă anionică (Cl -, NO3 -, SO4 2-, PO4H 2-, PO4 3-, MoO4 2- sau B(OH)4 -).
Coloizii din sol sunt în mare parte cu sarcină electrică negativă, deci,
reţin cationi. Există însă şi coloizi ce au caracter amfoter, cum sunt hidroxizii
de aluminiu şi fier, ce pot adsorbi atât cationi, cât şi anioni. Anionii din sol
sunt reprezentaţi mai ales de cei proveniţi de la acizii minerali (clorhidric,
azotic, sulfuric, carbonic, silicic, fosforic etc.) sau ai unor acizi organici.
Schematic (după Obrejanu şi Puiu, 1972), reţinerea anionilor poate fi
reprezentată astfel:

OH OH
‫׀‬ ‫׀‬
HO – Al Al
– OH + PO4H2- → HO – = PO4H
HO – Fe Fe
‫׀‬ ‫׀‬
OH OH

Reacţia se petrece la un pH < 6 şi este reversibilă, adică anionii pot

trece din nou în soluţie.
Capacitatea de reţinere chimică sau chemosorbţia este explicată de
N. Florea (1963) prin aceea că ionii reţinuţi trec în stare inertă, nu mai revin
din nou în soluţie, ceea ce o deosebeşte net de schimbul de cationi.
Fenomenul de reţinere chimică se întâlneşte atât la anioni cât şi la cationi.
Dacă reţinerea chimică a cationilor este mai puţin însemnată, reţinerea
anionilor are importanţă mai ales practică. Se are în vedere, în principal,
faptul că anionii fosforici în mediu acid sunt reţinuţi prin valenţele libere ale

117
ionilor de aluminiu şi fier ale particulelor argiloase, formându-se fosfaţi de
aluminiu şi fier care sunt insolubili.

Argilă Al3+ + PO4 3-→ Argilă Al ≡ PO4

Reţinerea fosforului în formă insolubilă de către ionii de Al sau Fe din

solurile acide arată că fosforul adăugat ca îngrăşământ nu poate fi folosit de
către plante. Deci, este necesară în primul rând schimbarea reacţiei solului
prin adăugarea de amendamente calcaroase care să împiedice fixarea
fosforului.
Capacitatea de reţinere biologică
Reţinerea biologică reprezintă un proces esenţial al pedogenezei, prin
acesta ajungându-se la formarea orizonturilor bioacumulative.
Organismele vii, în special plantele, au proprietatea de a reţine şi
transforma sub formă de substanţe organice diverse elemente chimice pe care
le iau din aer, apă sau roci (sol). Se apreciază că cca. 60 de elemente chimice
participă la circuitul biologic al materiei, iar dintre acestea o parte (C, H, O,
N, P, K, Mg, Ca) sunt absolut necesare dezvoltării organismelor.
O caracteristică a reţinerii biologice este aceea că ea este selectivă şi
acumulatoare. În procesele de sinteză a substanţelor organice, în principal,
plantele şi microorganismele folosesc anumite elemente chimice. Totodată,
organismele elimină în sol în timpul vieţii diferite exudate şi dejecţii, iar la
moartea lor, materiile organice din care sunt constituite ajung tot în sol. Prin
aceste procese se produce o acumulare selectivă de elemente chimice în sol
sub formă de substanţe organice, ce vor fi apoi, prin mineralizare treptată,
reutilizate de către alte organisme.
Materia organică, proaspăt ajunsă în sol sau la suprafaţa acestuia,
suferă transformări sub acţiunea factorilor climatici şi mai ales a diverselor
organisme. O parte este mineralizată, iar altă parte se transformă în compuşi
humici, ce se acumulează în sol. Repetarea an de an a acestor procese duce la
reţinerea de substanţe organice în partea superioară a solului, acestea
constituindu-se ca rezervă de substanţe nutritive şi formarea în acest fel a
orizontului A bioacumulativ.
Un rol deosebit îl are capacitatea de reţinere biologică în ce priveşte
acumularea azotului în sol, unul din elementele indispensabile vieţii, mai ales
că acesta lipseşte din rocile minerale sau se găseşte în cantităţi foarte mici.
Formele sub care azotul este utilizat de către plante sunt cele de azotaţi sau
azotiţi, forme ce sunt solubile şi prin urmare nu se pot acumula, fiind spălate
de către apele de infiltraţie. Acumularea azotului în sol se realizează doar sub
formă de substanţe organice, de unde, prin descompunerea de către
microorganisme este eliberat treptat şi folosit de către plante.
118
 4.2.3. Soluţia solului
Apa din sol este una din componentele fără de care solul ar fi un corp
inert, el ne mai putând îndeplini principala sa funcţie, aceea de a întreţine
viaţa plantelor superioare.
Din întreaga apă din sol, doar o parte are însuşiri solvente şi poate
forma soluţii. Aici sunt avute în vedere formele de apă ce au fost denumite
apa labil legată şi apa liberă. Celelalte forme de apă, apa legată chimic şi
apa stabil legată, sunt nesolvente şi prin urmare au puţină importanţă pentru
proprietăţile soluţiei solului.
Soluţia solului conţine diferite substanţe, acestea găsindu-se în stare de
dispersie ionică, moleculară sau coloidală. Unele din ele sunt preluate din aer,
când precipitaţiile traversează atmosfera (bioxid de carbon, oxigen, oxizi de
azot, amoniac, bioxid de sulf, clor etc.), altele (acizi organici şi anorganici,
săruri ale acestora, baze etc.) trec în soluţie din componenţii fazei gazoase şi
solide a solului sau prin activitatea organismelor.
Soluţia solului are o compoziţie foarte complexă, variată de la un tip de
sol la altul, prezintă variaţii pe acelaşi profil de sol, precum şi variaţii în timp,
atât sezoniere cât şi diurne. Compoziţia este determinată de o multitudine de
factori, cum sunt: cei climatici (precipitaţii, temperatură, evapotranspiraţie),
adâncimea şi mineralizarea apei freatice, tipul de vegetaţie, tipul de humus,
activitatea microbiologică din sol, natura şi gradul de solubilitate a
substanţelor minerale şi organice, proprietăţile complexului coloidal al
solului etc. Aşa spre exemplu, concentraţia soluţiei solului în săruri solubile
creşte în perioada primăvară - vară, pe măsură ce valorile evapotranspiraţiei
devin tot mai ridicate şi precipitaţiile mai reduse. La anumite valori ale
concentraţiei soluţiei solului, unele săruri precipită din soluţie, aceasta
modificându-şi compoziţia. Odată cu venirea toamnei şi apoi a iernii, prin
scăderea evapotranspiraţiei şi creşterea cantităţii de precipitaţii se produce o
diluare a concentraţiei soluţiei. În acelaşi timp, unele din sărurile din sol sunt
dizolvate şi trec în soluţie, iar atunci când umiditatea devine mai mare decât
capacitatea pentru apă în câmp, ca efect al acţiunii forţei gravitaţionale are
loc deplasarea soluţiei solului către orizonturile inferioare şi cu aceasta a
substanţelor prezente în ea.
Un rol important în stabilirea compoziţiei soluţiei solului îl are
complexul adsorbtiv prin procesele de schimb ionic. Gradul de concentraţie
al soluţiei solului în cationi şi proprietăţile lor determină peptizarea gelurilor
coloidale şi migrarea lor pe profilul de sol, odată cu deplasarea fluxului de
apă.
Humusul, cea mai importantă sursă de substanţe nutritive din sol, în
urma descompunerii prin procese biochimice rezultă o serie de substanţe
minerale care trec în soluţie, de unde sunt asimilate de către plante sau sunt
119
îndepărtate prin levigare. În funcţie de conţinutul de humus din sol şi de
activitatea microbiologică, soluţia solului are o concentraţie mai mare sau
mai mică în substanţe nutritive. Solurile bogate în humus şi cu intensă
activitate microbiologică, cum sunt cernoziomurile, au o concentraţie şi o
compoziţie favorabilă creşterii şi dezvoltării majorităţii plantelor superioare,
în schimb, solurile sărace în humus şi cu activitate microbiologică slabă, gen
luvisoluri sau podzoluri, au o soluţie mai diluată şi deficitară în substanţe
nutritive, aici apărând adesea unele elemente nocive pentru plante, cum este
ionul Al3+.
Plantele şi microorganismele au şi o influenţă directă asupra
concentraţiei şi compoziţiei soluţiei solului prin schimbul permanent de
substanţe, atât prin extragerea unor elemente nutritive, cât şi prin eliminarea
unor substanţe, ce intră în soluţie.
Un rol important în stabilirea compoziţiei şi concentraţiei soluţiei
solului îl are şi prezenţa stratului acvifer freatic la mică adâncime. Efecte
vizibile sunt remarcate în perioadele calde şi uscate ale anului sau în
climatele aride, când sub efectul evapotranspiraţiei apare un flux de apă
capilară ascendent, ce aduce în orizonturile superioare ale solului sărurile
solubile dizolvate în apa freatică. Evaporarea apei sub efectul temperaturii
ridicate duce la creşterea concentraţiei soluţiei solului, iar ca urmare , unele
săruri floculează, depunându-se în sol sub formă de eflorescenţe, vinişoare,
pete etc., în acest fel formându-se orizonturi de acumulare a sărurilor.
Ordinea în care se depun sărurile este în funcţie de gradul de solubilitate al
acestora, la unele soluri întâlnindu-se pe acelaşi profil orizont de acumulare a
carbonaţilor, orizont de acumulare a gipsului sau orizont de acumulare a
clorurilor.

4.2.4. Aciditatea solului

Întreaga aciditate din sol se mai numeşte şi aciditate totală. Ea
reprezintă însumarea acidităţii soluţiei solului, adică a acidităţii actuale, cu
aciditatea complexului adsorbtiv al solului, numită şi aciditate potenţială.
Aciditatea actuală - reacţia solului
Substanţele prezente în soluţia solului eliberează prin disociere sau
hidroliză ioni de hidrogen (H+) sau de oxidril (OH -), dând soluţiei caracter
acid sau alcalin, în funcţie de cum predomină unii sau alţii dintre ioni. Însuşi
apa, ce este solventul diferitelor substanţe, este disociată şi ea în proporţie
foarte redusă. Ionii rezultaţi prin disociere formează cu ionii apei acizi şi
baze, ce pot fi electroliţi puternici sau slabi. Cei puternici se pot disocia
complet şi vor pune în libertate mai mulţi ioni de hidrogen sau de oxidril, pe
când cei slabi se disociază foarte puţin şi, prin urmare, vor elibera mai puţini

120
ioni. Concentraţia ionilor de hidrogen liberi existenţi în soluţia solului
reprezintă ceea ce se numeşte aciditate actuală şi se exprimă în unităţi pH.
Aciditatea actuală a solului se determină prin măsurarea pH-ului unui
amestec de sol şi apă, stabilite adesea în proporţii de 1/1 sau 1/2,5. Pentru
stabilirea unităţilor pH, s-a avut în vedere că apa chimic pură are la
temperatura de 22°C o concentraţie ionică de 10-14, ea fiind dată de produsul
concentraţiei ionilor de H+ de 10-7, cu a ionilor de OH - de 10-7. Stabilirea
reacţiei unei soluţii se face prin definirea concentraţiei acesteia în ioni de H+,
iar pentru o mai uşoară exprimare se foloseşte cologaritmul concentraţiei de
ioni de H+:
pH = − log (H+)

În cazul apei chimic pure spunem că ea are pH = 7, deci are reacţie

neutră. Dacă într-o soluţie concentraţia ionilor de H+ este mai mare decât a
celor de OH -, se consideră că aceasta are reacţie acidă, iar dacă concentraţia
ionilor de H+ este mai mică decât a celor de OH -, reacţia soluţiei este
alcalină. Scara de variaţie a unităţilor pH cuprinde un număr de 14 trepte (1 -
14). În ceea ce priveşte valorile pH-ului solului ele se înscriu cel mai adesea
între 4 şi 11, mai rar se pot întâlni valori mai mici de 4 sau mai mari de 11. În
metodologia ICPA de caracterizare a solurilor (tabelul nr. 19), au fost
stabilite 11 clase de reacţie a solului (valori pH).
Tabelul nr. 19.
Clase de reacţie a solului
(pH-ul în suspensie apoasă la raport sol / soluţie de 1 : 2,5)
Denumire Limite Denumire Limite
Extrem de acidă ≤ 3,5 Slab alcalină 7,3 - 8,4
Foarte puternic acidă 3,6 - 4,3 Moderat alcalină 8,5 - 9,0
Puternic acidă 4,4 - 5,0 Puternic alcalină 9,1 - 9,4
Moderat acidă 5,1 - 5,8 Foarte puternic alcalină 9,5 - 10,0
Slab acidă 5,9 - 6,8
Extrem de alcalină ≥ 10,1
Neutră 6,9 - 7,2
(După Metodologia elaborării studiilor pedologice, ICPA,1987).

Aciditatea potenţială a solului

Aciditate potenţială a solului este exprimată prin suma ionilor
schimbabili de H+ şi Al3+ prezenţi în complexul adsorbtiv. Aceştia nu dau
aciditate solului decât atunci când trec în soluţie.
Valoarea acidităţii potenţiale a solului se obţine prin determinarea
cantităţii de H+ şi Al3+ în urma schimbului cationic ce se realizează prin
percolarea probei de sol cu o soluţie salină.

121
 H+ Mg2+ Ca2+ H+ H+ Mg2+ Ca2+ K+
Ca2+ Complexul H+ Ca2+ Complexul K+
+ 5KCl → + 5HCl
H+ coloidal H+ K+ coloidal K+
H+ K+ Na+ H+ H+ K+ Na+ K+

Aciditatea potenţială este în funcţie de gradul de saturaţie în baze (V%)

şi de capacitatea totală de schimb cationic (T). Ea este cu atât mai mare cu cât
gradul de debazificare al solului este mai mare, iar la valori egale ale
acestuia, aciditatea potenţială este mai mare la solul care are o capacitate
totală de schimb cationic mai mare.

4.2.5. Puterea de tamponare a solului este proprietatea pe care o au

solurile de a se opune modificării bruşte a pH-ului, atunci când sunt
încorporate substanţe acide sau bazice. Această putere de tamponare se
datorează sistemelor tampon din sol. Aşa este sistemul CaCO3 / Ca(HCO3)2 /
H2CO3 sau în solurile acide sistemul Al3+ / Al(OH)2+ / Al(OH)2+ / Al(OH)3 ,
dar cel mai important sistem tampon al solului este complexul argilo-humic.
Astfel, dacă un sol este tratat cu acid clorhidric, ionii de hidrogen, rezultaţi
prin disocierea acidului în soluţia solului, înlocuiesc bazele din complexul
adsorbtiv, iar acestea vor forma cu clorul sărurile respective. În acest fel,
complexul adsorbtiv s-a opus scăderii bruşte a reacţiei soluţiei solului, dar a
crescut în schimb aciditatea potenţială a solului, prin intrarea H+ în complexul
coloidal.

H+ Mg2+ Ca2+ H+ H+ H+ Ca2+ H+

2+ +
Ca Complexul H Ca2+ Complexul K+
+6HCl→ +CaCl2+MgCl2+NaCl+KCl
H+ coloidal K+ K+ coloidal H+
K+ Mg2+ Na+ H+ H+ H+ Mg2+ H+

Dacă solul conţine carbonat de calciu, acesta va neutraliza acidul

clorhidric prin trecerea carbonatului în bicarbonat şi mai departe, dacă se
adaugă în continuare acid clorhidric, bicarbonatul de calciu trece în acid
carbonic, dar acesta este mult mai slab decât acidul clorhidric. Astfel,
scăderea pH-ului soluţiei solului este mult mai redusă.
2CaCO3 + 2HCl → Ca(HCO3)2 + CaCl2
Ca(HCO3)2 + 2HCl → H2CO3 + CaCl2
La fel, dacă în sol este introdusă o bază puternică, aceasta disociază,
eliberând grupuri OH-, iar cationii vor intra în complexul adsorbtiv, înlocuind
ionii de hidrogen. Astfel, ionii OH-, care ar fi trebuit să determine o mărire a

122
pH-ului, sunt neutralizaţi sub formă de apă de ionii de H+, eliberaţi din
complexul adsorbtiv.
Ca2+ H+ Ca2+ Na+
Ca2+ Complexul H+ Ca2+ Complexul H+
+ NaOH → + H2O
H+ coloidal H+ H+ coloidal H+
Mg2+ K+ Mg2+ K+
În cazul că solul este acid şi conţine ioni de aluminiu liberi, prin
adăugarea în sol de baze, ionii de aluminiu se vor uni cu ionii de hidroxil,
formând, în final, hidroxid de aluminiu - o bază foarte slabă.
Al3+ + OH- → Al(OH)2+ + OH- → Al(OH)2+ + OH- → Al(OH)3
Solurile cu putere de tamponare ridicată sunt cele ce au un conţinut
ridicat de materie organică şi carbonaţi (cernoziomuri, rendzine,
kastanoziomuri etc.), apoi cele cu grad ridicat de saturaţie în baze
(faeoziomuri, cambisoluri eutrice, unele luvisoluri ş. a.) sau chiar şi cele
acide ce au în complexul adsorbtiv sarcini date de materia organică, de
allofane sau de ionii complexului alumino-feric (andosoluri, podzoluri).
Puterea de tamponare a solului depinde de capacitatea totală de schimb
cationic a complexului adsorbtiv. Prin urmare, ea este mică la solurile cu
textură grosieră şi sărace în humus şi mare la cele cu textură fină şi conţinut
ridicat de humus.
Cunoaşterea puterii de tamponare a solului are importanţă mai ales în
practica agricolă, prin faptul că ajută la calculul cantităţilor şi la stabilirea
tipurilor de amendamente necesare pentru corectarea reacţiei solului, precum
şi la stabilirea tipurilor de îngrăşăminte chimice ce se pot administra. Astfel,
solurile cu putere de tamponare ridicată pentru baze vor trebui fertilizate cu
îngrăşăminte cu reacţie alcalină, iar cele ce au capacitate de tamponare
ridicată pentru acizi vor putea fi fertilizate cu îngrăşăminte cu reacţie acidă.
Capacitatea de tamponare este importantă şi la stabilirea dozelor şi modului
de administrare a îngrăşămintelor sau amendamentelor. Pe solurile cu
capacitate redusă se vor administra doze mai mici şi la intervale de timp mai
scurte, pe când la cele cu capacitate mare de tamponare, dozele vor fi mai
mari şi încorporate la intervale lungi de timp.

4.2.6. Potenţialul de oxido-reducere al solului (redox)

Reacţiile de oxidare sunt considerate, de obicei, ca fiind procese de
combinare cu oxigenul sau mai simplu, de câştigare de oxigen sau de
pierdere de hidrogen. În sens larg, oxidarea reprezintă orice proces ce se
petrece cu cedare de electroni, astfel că numărul sarcinilor pozitive libere va
creşte.

123
 2FeO + 1/2 O2 → Fe2O3
Oxid feros Oxigen Oxid feric
FeCl2 + Cl → FeCl3
Clorură feroasă Clor Clorură ferică
H2 → 2H+ + 2e
Hidrogen molecular ioni de hidrogen electroni
Trecerea hidrogenului molecular în hidrogen ionic prin pierdere de
electroni este o reacţie de oxidare.
Reacţia de reducere este un proces invers oxidării, ea fiind definită ca o
pierdere de oxigen sau un câştig de hidrogen sau de electroni, deci o creştere
a sarcinilor negative libere.
Mn2O3 → 2MnO + 1/2O2 → 2Mn + O
Oxid manganic Oxid manganos Oxigen Mangan Oxigen
FeCl3 + 1/2H2 → FeCl2 + HCl
Clorură ferică Hidrogen Clorură feroasă Acid clorhidric
Hidrogenul molecular, prin acţiunea asupra clorurii ferice, are rol
reducător, aceasta fiind trecută în clorură feroasă, deci, fierul de la forma
trivalentă a trecut în formă bivalentă.
În sol se petrec atât procese de oxidare cât şi de reducere, ele depinzând
de condiţiile de aeraţie ale solului. Aceste condiţii variază în funcţie de gradul
de umezire, de structură şi textură, de conţinutul de materie organică, de
condiţiile de drenaj global specifice locului respectiv, de intensitatea
activităţii microorganismelor ş. a.
În solurile bine aerisite sunt favorizate procesele de oxidare a
substanţelor minerale sau organice, un rol important avându-l bacteriile
aerobe. În solurile sau orizonturile unde apare un exces de umiditate,
diminuarea conţinutului de aer şi implicit a celui de oxigen determină
dezvoltarea bacteriilor anaerobe. Pentru nevoile lor fiziologice ele vor
descompune substanţele minerale sau organice ce conţin oxigen. Astfel, se
produce reducerea formelor oxidate ale fierului şi manganului (Fe2O3 sau
Mn2O3) şi trecerea lor în forme cu valenţă inferioară (FeO sau MnO) sau
chiar ca ioni de Fe sau Mn. Prin descompunerea anaerobă a materiei organice
rezultă unii produşi simpli cu însuşiri reducătoare, cum sunt: CO2 , CH4
(metan), H2S (hidrogen sulfurat), H2 sau N2 .
Potenţialul de oxido-reducere (Eh) reprezintă puterea de oxidare sau
reducere a sistemelor din sol şi se măsoară în mV.
Solurile bine aerisite, după Duchaufour (1970), au condiţii favorabile
oxidărilor, materia organică se mineralizează parţial şi formează humus de tip
mull. În aceste soluri valorile Eh sunt pozitive, mai mari de 400 mV. Solurile
mai slab oxigenate, cum sunt solurile semihidromorfe au un potenţial mai
redus, sub 400 mV, aceste valori scăzând cu cât gradul de hidromorfie este
mai ridicat, deoarece prin creşterea anaerobiozei se intensifică reacţiile de
124
reducere a substanţelor minerale şi organice din sol. În solurile lipsite de
oxigen, cauzat de excesul pluvial sau freatic, în care se produce, sub acţiunea
bacteriilor anaerobe, o reducere totală a fierului şi manganului şi o humificare
anaerobă a materiei organice, valorile Eh sunt negative. Astfel, în
histosolurile din Delta Dunării determinările efectuate au indicat valori Eh
între -100 şi - 420 mV (Munteanu, 1996).
Pentru caracterizarea potenţialului redox al solurilor se foloseşte, de
obicei, determinarea presiunii (P) hidrogenului molecular (H2), definită prin
indicele rH. Acesta reprezintă cologaritmul presiunii de H2 molecular aflat
sub formă gazoasă în soluţie.
1
rH = log
P
Dacă noţiunea de pH implică raportul existent între ionii de H+ şi OH- ,
noţiunea de rH se referă atât la puterea de reducere cât şi la cea de oxidare;
deci, la raportul existent între hidrogenul molecular şi oxigenul molecular.
Teoretic, valorile rH variază între 0 şi 40. Valoarea 0 reprezintă condiţii de
reducere maxime, acestea realizându-se când presiunea hidrogenului
molecular din sol este egală cu presiunea atmosferică. Valoarea 40 arată
existenţa condiţiilor maxime de oxidare a materiei solului. Presiunea O2 şi H2
se găseşte în echilibru la valoarea rH = 27. În soluri, cel mai adesea, rH-ul are
valori cuprinse între 10 şi 30, dar sunt situaţii când acestea tind către extreme.
În histosolurile din Delta Dunării s-au înregistrat valori rH cuprinse între 3,5
şi 8 (orizontul histic) şi de 6,6 până la 8,7 în orizontul mineral subiacent
(Munteanu, 1996). În orizontul histic valorile sunt mai coborâte (-420 mV)
datorită prezenţei în cantităţi ridicate a H2S şi CH4, substanţe rezultate din
descompunerea anaerobă a materiei organice, pe când în orizontul mineral
subiacent valorile puţin mai ridicate (-180 .... -220 mV) sunt datorate
prezenţei formelor reduse ale fierului şi manganului.
Cunoaşterea potenţialului redox este importantă în practica agricolă,
deoarece s-a constatat că la un rH mijlociu plantele au condiţii optime de
dezvoltare. Când rH-ul are valori mari, condiţiile de creştere ale plantelor
sunt mai puţin bune, iar când potenţialul redox este scăzut, dezvoltarea
plantelor este puternic împiedicată.
Valorile mici ale rH-ului sunt specifice solurilor hidromorfe, pentru-că
aici se întâlnesc condiţii ridicate de anaerobioză. Dacă la aceasta se adaugă şi
reacţia acidă a solului, atunci pot apărea acumulări de substanţe nocive
creşterii plantelor (ioni de Al3+ şi Mn3+ liberi), blocarea accesibilităţii
fosforului sau trecerea oxizilor de azot în azot amoniacal sau azot molecular.
Creşterea fertilităţii acestor soluri se realizează prin desecare, iar prin
urmărirea creşterii valorilor rH pe profilul solului, putem stabili momentul
când acestea au ajuns la valoarea optimă pentru dezvoltarea plantelor.
125
Totodată, putem să luăm măsurile necesare pentru păstrarea acestor condiţii,
ca să nu trecem în faza de supradesecare, când valorile rH devin prea mari şi
vor fi restrictive.

4.2.7. Salinitatea solului

Sursa principală a sărurilor din sol o reprezintă rocile şi mineralele din
scoarţa terestră. Acestea, în urma proceselor de alterare, eliberează diverşi
ioni care prin intermediul apei formează săruri, ce sunt transportate adesea de
la locul respectiv şi depuse odată cu celelalte aluviuni. Cele mai comune
săruri sunt carbonaţii, clorurile sulfaţii, silicaţii sau nitraţii. Dintre acestea, o
parte sunt considerate uşor solubile (cele cu un grad de solubilitate mai mare
decât CaSO4), aşa cum sunt clorurile de Na, K, Mg şi Ca şi sulfaţii şi
carbonaţii de Na şi K. Carbonaţii de calciu şi magneziu sunt solubili doar în
prezenţa CO2 dizolvat în apă. Acesta, acţionând ca acid carbonic, trece
carbonaţii în bicarbonaţi, ce pot disocia în forme ionice de Ca2+, Mg2+ şi
HCO3-.
CaCO3 + H2CO3 = Ca(HCO3)2 → Ca2+ + 2(HCO3)-
Tabelul nr. 20.
Intensitatea salinizării (apreciată după conţinutul total de săruri solubile în extras apos 1 : 5
corectat sau după electroconductivitate)
Textura Orice textură
grosieră mijlocie fină Salinizarea
Salinizarea clorurică sulfatică
Simbol -
denumire clorurică* sulfatică clorurică sulfatică clorurică sulfatică ECe***
mmho/cm sau
Limitele de conţinut total de săruri solubile (mg/100 g sol) **
dS/m
S1- nesalinizat ≤ 90 ≤ 140 ≤ 100 ≤ 150 ≤ 115 ≤ 170 ≤ 1,7 ≤ 2,7

S2 - slab salinzat 91 - 230 141 - 230 101 - 250 151 - 350 116 - 300 171 - 400 1,8 - 5 2,8 - 7
S3 - moderat
231 - 550 331 - 830 251 - 600 351 - 900 301 - 700 401 - 1050 6 - 13 8 - 19
salinizat
S4 - puternic
551 - 920 831 - 1400 601 - 1000 901 - 1500 701 - 1200 1051 - 1750 14 - 23 20 -32
salinzat
S5 - foarte
≥ 921 ≥ 1401 ≥ 1001 ≥ 1501 ≥ 1201 ≥ 1751 ≥ 24 ≥ 33
puternic salinizat
* Tipul de salinizare se stabileşte după raportul între ionii-gram exprimaţi în
miliechivalenţi-gram, astfel: salinizare clorurică - Cl- / SO4 ≥ 1,1 ; salinizare sulfatică - Cl- /
SO4 ≤ 1,0
** Conţinutul total de săruri solubile corectat se stabileşte pe baza analizei extractului
apos (1 : 5), din suma totală a anionilor şi cationilor scăzându-se dacă este cazul conţinuturile
de sulfat de calciu solubilizat şi de bicarbonat de calciu solubilizat în plus în extract (1 : 5)
faţă de extract la saturaţie.
*** ECe reprezintă electroconductivitatea solului măsurată în extractul de sol la
saturaţie, la 25ºC.
(După Metodologia elaborării studiilor pedologice, ICPA,1987).

126
 În anumite condiţii de mediu se poate ajunge la o concentrare a
sărurilor în sol şi prin aceasta în soluţia solului. Acest fapt duce la creşterea
presiunii osmotice, ceea ce micşorează accesibilitatea apei şi a substanţelor
nutritive pentru plante. În anumite cazuri, când concentraţia sărurilor solubile
în sol ajunge foarte mare, acestea provoacă moartea majorităţii plantelor, pe
aceste soluri putând creşte doar unele specii de plante, ce s-au adaptat la
astfel de condiţii, iar uneori nici acestea.
Pentru caracterizarea materialului de sol din punct de vedere al
conţinutului de săruri solubile, metodologia ICPA (1987) a stabilit o serie de
5 clase de intensitate a salinizării solului (tabelul nr. 20).
Unele din sărurile solubile au o acţiune toxică asupra plantelor mai
mare decât altele. Astfel, Na2CO3 este mai toxică decât NaCl şi MgCl2, iar
acestea decât Na2SO4 şi MgSO4. De asemenea, şi ionii disociaţi în soluţia
solului au efect toxic asupra plantelor. Anionul Cl- este mai toxic decât cel de
SO42+, iar cationul Mg2+ decât Na+ (Kovda, 1960).
Pentru o precizare mai corectă a intensităţii de salinizare a materialului
de sol sau atunci când se fac doar simple determinări ale unora dintre anioni,
au fost stabilite clase de intensitatea salinizării în funcţie de concentraţia
anionilor de Cl- şi SO42- (tabelul nr.21).
Tabelul nr. 21.
Intensitatea salinizării
(apreciată după conţinutul de diferiţi anioni, în mg sau me la 100 g sol)
Textura
grosieră mijlocie fină
Simbol -Denumire conţinut de:
Cl- SO42- Cl- SO42- Cl- SO42-
în miligrame la 100 g sol
S1- nesalinizat < 16 < 46 < 18 < 50 < 20 < 57
S2 - slab salinzat 17 - 55 47 - 110 19 - 60 51 - 120 21 - 69 58 - 139
S3 - moderat salinizat 56 - 163 111 - 325 61 - 175 121 - 350 70 - 200 140 - 400
S4 - puternic salinzat 164 - 325 326 - 650 176 - 350 351 - 700 201 - 400 401 - 800
S5 - foarte puternic
≥ 326 ≥ 651 ≥ 351 ≥ 701 ≥ 401 ≥ 801
salinizat
în miliechivalenţi-gram la 100 g sol
S1- nesalinizat < 0,4 < 0,9 < 0,5 < 1,0 < 0,6 < 1,1
S2 - slab salinzat 0,5 - 1,5 1,0 - 2,2 0,6 - 1,7 1,1 - 2,5 0,7 - 1,9 1,2 - 2,9
S3 - moderat salinizat 1,6 - 4,6 2,3 - 6,7 1,8 - 5,0 2,6 - 7,2 2,0 - 5,6 3,0 - 8,3
S4 - puternic salinzat 4,7 - 8,9 6,8 - 13 5,1 - 10 7,3 - 14 5,7 - 11 8,4 - 16
S5 - foarte puternic
≥ 9,0 ≥ 14 ≥11 ≥ 15 ≥ 12 ≥ 17
salinizat
(După Metodologia elaborării studiilor pedologice, ICPA, 1987 şi Sistemul Român
de Taxonomie a Solurilor, 2003)

127
 Pentru stabilirea gradului de salinizare a solului se face o corelaţie între
intensitatea salinizării probei de sol (s1 - s5) cu adâncimea la care se
înregistrează salinizarea respectivă. (tabelul nr. 22).
Tabelul nr. 22.
Grade de salinizare a solului (S)
Simbol Apreciere Criterii de încadrare
S0 nesalinizat s1 la orice adâncime.
S1 salinizat în adâncime s2 - s5 mai jos de 100 cm.
S2 salinizat slab s2 între 0 - 100 cm; s3 între 20 - 100 cm; s4 între 50 - 100 cm.
S3 salinizat moderat s3 între 0 - 20 cm; s4 între 20 - 50 cm; s5 între 50 - 100 cm.
S4 salinizat puternic s4 între 0 - 20 cm; s5 între 20 - 50cm.
S5 salinizat foarte puternic s5 între 0 - 20 cm.
(După Metodologia elaborării studiilor pedologice, ICPA, 1987)
Cunoaşterea gradului de salinizare a solului are o deosebită importanţă
în practica agricolă, pentru că în funcţie de aceasta şi de natura sărurilor
solubile se stabilesc sortimentul de plante ce pot fi cultivate şi măsurile
ameliorative necesare pentru diminuarea conţinutului de săruri solubile, cel
puţin în stratul de înrădăcinare al plantelor.
Prezenţa sărurilor solubile în concentraţii ridicate în sol influenţează de
asemenea şi unele din însuşirile fizice, chimice şi microbiologice (mai ales
cele legate de nitrificare, amonificare şi fixarea azotului) ale acestuia.

4.2.8. Alcalinitatea solului

Reacţia alcalină a solurilor este dată fie de prezenţa sărurilor alcaline
(carbonaţi şi bicarbonaţi ai metalelor alcaline şi alcalino-pământoase), fie de
îmbogăţirea complexului adsorbtiv în Na+ schimbabil. Sărurile alcaline
provoacă prin disocierea lor în soluţia solului formarea de acid carbonic şi
baze. Acidul carbonic este un acid slab şi va elibera puţini ioni de H+, în
schimb bazele alcaline şi alcalino-pământoase sunt puternice şi vor disocia în
soluţia solului cantităţi însemnate de ioni de OH-, ceea ce va genera o ridicare
însemnată a pH-ului.
Carbonaţii de calciu nu dau reacţii prea alcaline, deoarece pentru
dizolvarea lor trebuie să intervină bioxidul de carbon, care îi transformă în
bicarbonaţi. Aceştia au un caracter bazic mai slab, dând naştere la o reacţie
slab alcalină, pH-ul putând ajunge până la valori de 8,3 - 8,4.
Prezenţa carbonaţilor şi bicarbonaţilor de sodiu şi potasiu, rezultaţi din
combinaţia unui acid slab (H2CO3) cu o bază puternică (NaOH sau KOH),
determină apariţia în soluţia solului a unei reacţii puternic sau foarte puternic
alcaline, ca urmare a hidrolizării intense.
Na2CO3 + 2H2O → H2CO3 + 2NaOH → CO2 + H2O + 2Na+ + 2OH-
Atunci când complexul coloidal al solului conţine în proporţie ridicată
Na+ schimbabil (solurile alcalizate şi soloneţurile), reacţiile de schimb cu
128
soluţia solului determină formarea de carbonat de sodiu şi hidroxid de sodiu,
substanţe ce fac ca reacţia să devină puternic şi foarte puternic alcalină.

Mg2+ Ca2+ Na+ Mg2+ Ca2+ Na+

Ca2+ Complexul Na+ Ca2+ Complexul H+
+2H2 O+CO2 → +Na2CO3+NaOH
H+ coloidal Na+ Na+ coloidal H+
Ca2+ K+ Na+ Na+ Ca2+ K+ Na+ H+

Dacă în soluţie se găsesc bicarbonaţi de calciu, reacţia duce la formarea

bicarbonatului de sodiu, ce va determina, la fel, o creştere puternică a reacţiei
solului.

Mg2+ Ca2+ Na+ Mg2+ Ca2+ Na+

Ca2+ Complexul Na+ Ca2+ Complexul H+
+Ca(HCO 3 )2 → +Na2CO3
H+ coloidal Na+ Na+ coloidal Ca2+
Ca2+ K+ Na+ Na+ Ca2+ K+ Na+ H+

2NaHCO3 → 2NaOH + 2CO2 → 2Na+ + 2OH- + 2CO2

Conţinutul de Na2CO3 şi NaHCO3 (exprimat în mg la 100 g sol) este

folosit împreună cu gradul de saturaţie în Na+ schimbabil al complexului
adsorbtiv la aprecierea intensităţii de alcalizare a probei de sol (tabel nr. 23).
Intensitatea alcalizării materialului de sol, corelată cu adâncimea la care
aceasta apare, stabileşte gradul de alcalizare al solului (tabelul nr. 24).
Tabelul nr. 23.
Intensitatea sodizării (alcalizării) (a)
(apreciată după VNa sau alcalinitatea probei de sol)
Limite
Simbol - denumire VNa (% din T) alcalinitatea
CO32- CO3H- *
mg / me la 100 g sol
a1 - nesodizat ≤5 abs. ≤ 60 / ≤ 1,0
a2 - slab sodizat 6 - 10 abs. > 60 / >1,0
a3 - moderat sodizat 11 - 15 < 4 / < 1,0 -
a4 - puternic sodizat 5 - 10 / 0,16 - 0,33 -
≥ 16
a5 - foarte puternic sodizat > 10 / > 0,33 -
* Sub formă de bicarbonat de sodiu sau de magneziu
Notă: La ultimele 3 clase, CO32- include şi CO3H- existent sub forma bicarbonatului
de sodiu
(După Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor, 2003)

129
 Tabelul nr. 24.
Grade de sodizare (alcalizare) a solului (A)
Simbol Apreciere Criterii de încadrare
A0 nesodizat a1 la orice adâncime.
A1 sodizat în adâncime a2 - a5 mai jos de 100 cm.
A2 sodizat slab a2 între 0 - 100 cm; a3 între 20 - 100 cm;
a4 între 50 - 100 cm.
A3 sodizat moderat a3 între 0 - 20 cm; a5 între 50 - 100 cm.
A4 sodizat puternic sau a4 între 0 - 50 cm;
soloneţ
A5 sodizat foarte puternic (cu a5 între 0 - 50 cm.
sodă) sau soloneţ cu sodă
(După Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor, 2003)

Cunoaşterea gradului de sodizare al solului are o deosebită importanţă,

mai ales practică. Creşterea alcalinităţii solului duce la înrăutăţirea
proprietăţilor chimice şi fizice, fapt ce are efect negativ asupra activităţii
microbiologice din sol şi asupra dezvoltării plantelor.
Prezenţa sodiului schimbabil în procent ridicat în soluţia solului şi în
complexul adsorbtiv, determină solubilizarea humusului şi migrarea acestuia
pe profilul de sol, apoi, în solurile alcalice procesele microbiologice de
amonificare a materiei organice, de nitrificare şi fixare a azotului în sol sunt
deficitare, astfel că, aceste soluri au adesea un conţinut redus de azot. În
acelaşi timp, ionii de Na+ din soluţia solului au un efect toxic ridicat asupra
plantelor.

130