1.

Caracteristicile legăturii ionice

- se datorează forţelor de atracţie electrostatice dintre ioni;
- formează asociaţii deschise în care fiecare ion tinde să se
înconjoare cu un număr
mare de ioni de semn contrar;
- formează agregate tridimensionale de ioni, cu reţele cristaline;
- formulele brute atribuite combinaţiilor ionice reprezintă
raportul de combinare al
ionilor şi nu adevărata compoziţie a substanţei;
- legătura ionică nu este rigidă, dirijată în spaţiu, fapt ce permite
dizolvarea în
solvenţi polari;
- legătura ionică este o legătură puternică, având o energie de 20
- 200 kcal/mol .
2. formarea legăturii ionice se explică prin cedare
şi acceptare de electroni de către atomi, în vederea realizării unei
configuraţii stabile pe ultimul strat electronic. Atomii cu caracter
electropozitiv vor ceda electroni, transformându-se în ioni
pozitivi
(cationi) iar cei cu caracter electronegativ vor accepta electroni,
formând ioni negativi (anioni).
Ca - 2e- → Ca2+
2 Cl0 + 2e- → 2 Cl¯
Ca + Cl2 → CaCl2

Legătura covalentă POLARA

3.

Se realizează prin punerea în comun de electroni

neîmperecheaţi. între doi atomi ai unei
molecule se stabilesc legături prin punerea în comun a
doi electroni proveniţi câte unul de la fiecare atom,
astfel încât fiecare atom capătă configuraţia stabilă a
gazului rar cel mai apropiat. in molecula de apa oxigenul pune in
comun 2 electroni, iar cei 2 atomi de hidrogen pun cate un un
electron fiecare, astfel oxigenul isi formeaza octetul iar
hidrogenul dubletul.


H•+• O •+•H―>


4.

5. Orbitalii moleculari pot fi orbitali σ (sigma) şi orbitali π (

(pi). Orbitalii moleculari σ (sau legăturile covalente (σ) se pot
forma prin întrepătrunderea
a doi orbitali de tip s , a unui orbital de tip s cu un orbital de tip
p (fig b.) sau a doi
orbitali de tip p .
Orbitalii π se formează prin întrepătrunderea a doi
orbitali p aşezaţi paralel, de
obicei la atomii între care există deja o legătură σ.

6. Proprietăţile compuşilor covalenţi

Substanţele covalente se prezintă sub cele trei stări de
agregare.
în stare solidă, formează reţele de cristalizare atomică
(diamant, grafit,
sulf) sau reţele moleculare; În cristalele moleculare,
forţele de atracţie între
molecule sunt foarte slabe, de tip Van der Waals
au puncte de topire şi fierbere coborâte;
solubilitate
substanţele formate din molecule nepolare sunt
solubile în solvenţi nepolari
(hidrocarburi, derivaţi halogenaţi etc.); cele care sunt
solubile în apă (cum ar fi
ureea, glucidele) formează soluţii de neelectroliţi (nu
conduc curentul electric).
substanţele covalente polare (acizi, amoniac) sunt
solubile în solvenţi polari,
respectiv în apă, formând soluţii de electroliţi;
unele substanţe covalente pot exista în două sau mai
multe structuri
moleculare sau cristaline diferite (forme alotropice) :
oxigenul (O2 şi ozon O3 ),
sulful (rombic şi monoclinic), fosforul (alb, roşu şi negru)
arsenul (metalic şi
galben), carbon (diamant – cu reţea cubică; - grafit – care
cristalizează stratificat
în sistem hexagonal şi cărbune).

7. Legătura coordinativă
Reprezintă un caz particular al legăturii covalente şi se
deosebeşte de ea
prin faptul că electronii puşi în comun provin numai de la
unul din atomii care
posedă electroni neparticipanţi.
:NH3 + HCl ↔ (NH4+ + Cl-)
H2O + HCl (H3O+ + Cl-)

8.

9. Forţele de orientare. Apar între molecule cu asimetrie

electronică (polare) sau între ioni şi
molecule polare. În moleculele polare, centrul sarcinilor
pozitive diferă de centrul
sarcinilor negative.
Un dipol este reprezentat ca o elipsă cu semne diferite în
cele două
extremităţi . Putem exprima valoarea momentului de dipol
ca produs între
sarcina dipolului şi distanţa dintre cele două centre de
sarcini.
μ=e·d.
Forţele de orientare variază invers proporţional cu
temperatura. La
temperaturi mari, agitaţia deranjează orientarea optimă.

10.Fortele de inductie. Apar între moleculele polare şi

nepolare. Moleculele nepolare pot dobândi
un moment dipol indus sub acţiunea câmpului electric al
moleculei polare.
Momentul indus i este proporţional cu câmpul inductiv:
i = i ,
unde este polarizabilitatea sau deformabilitatea
moleculei nepolare. Cele
două momente, indus şi inductiv (= ed) se atrag
reciproc.
Prin existenţa forţelor Van der Waals se explică
creşterea temperaturii de
topire şi fierbere de sus în jos în grupele sistemului
periodic ce conţin nemetale
(gr. VIa şi VIIa). Aceste forţe imprimă substanţelor
moleculare proprietăţi
caracteristice: cele cu masă moleculară mare şi
polarizabilitate mare sunt fie
lichide (Br2, CS2), fie solide (S8, P4), în timp ce substanţele
moleculare cu masă
mică sunt gaze (H2, N2, O2, CO2).
11.Forţe de dispersie
Acţionează între toate tipurile de molecule nepolare (H2,
Cl2, CH4). Sunt
cauzate de deformări momentane ale învelişurilor
electronice în raport cu
nucleele.
Aceste fluctuaţii din înveliş duc la apariţia unor momente
de dipol
instantanee care induc în moleculele vecine un dipol
contrar şi astfel apar
forţe de atracţie dipol - dipol. Aceste forţe se manifestă
doar la molecule din
imediata apropiere.
 12. Fortele de repulsie. La distanţe foarte mici între
molecule încep să se manifeste şi forţe
repulsive între învelişurile electronice ale moleculelor.
Deoarece forţele repulsive
cresc mai repede cu micşorarea distanţei decât cele
atractive, reuşesc să le
echilibreze pe acestea din urmă şi din această cauză
moleculele se pot apropia
unele de altele numai până la o anumită distanţă.
Această distanţă poate fi considerată drept suma razelor
Van der Waals ale
moleculelor, fiind o distanţă de echilibru atunci când forţele
repulsive le
egalează pe cele atractive. Razele Van der Waals sunt
mai mari ca razele
atomice şi se extind până în partea exterioară a regiunii
ocupate de electronii
atomului .
13. Legătura de hidrogen este o atracţie electrostatică
de tip special şi se
figurează printr-o linie punctată:
X - HX - H X - H 
Această legătură se explică prin capacitatea atomului
de hidrogen,
deja implicat într-o legătură în cadrul unei molecule, de a
forma o legătură
slabă cu atomul electronegativ al altei molecule vecine,
legătură numită
punte de hidrogen.
Toate substanţele care formează asociaţii moleculare
conţin atomul de
hidrogen legat covalent de un atom puternic
electronegativ: fluor, oxigen,
azot şi mai rar clor. Condiţia necesară formării legăturilor
de hidrogen este
ca elementul să fie electronegativ şi să aibă volum mic.
Formarea punţilor de hidrogen explică particularităţile
structurale ale apei solide şi lichide. În structura cristalină
a gheţii, fiecare moleculă de apă este înconjurată de alte
patru molecule, astfel încât atomii de oxigen ai acestora
să formeze un tetraedru. Fiecare atom de hidrogen al
moleculei centrale formează o punte de hidrogen cu câte
o pereche de electroni neparticipanţi ai altor două
molecule de apă.
14.Reacţii cu transfer de electroni (redox):
A. reacţii de formare a1 - prin combinare;
a2 - prin adiţie;
B. reacţii de descompunere b1 - electrochimică;
b2 - termică;
b3 - fotochimică;
C. reacţii de substituţie c1 - în fază eterogenă;
c2 – în fază omogenă;
D. reacţii de schimb.

15.

16. Reacţiile de combinare pot avea loc între două

elemente sau între un
element şi o combinaţie chimică. Prin aceste reacţii rezultă
compuşi ionici sau
covalenţi.
Formarea compuşilor ionici
Are loc prin combinarea elementelor situate la intervale
mari pe scara
electronegativităţii relative. Între aceşti atomi este posibil
transferul electronilor
astfel ca ei să-şi completeze structura electronică a
gazului rar cel mai
apropiat.
Exemplu: metalele alcaline şi halogenii
17. Compuşii covalenţi au molecule polare sau
nepolare.
Din această categorie de reacţii fac parte:
formarea hidrurilor covalente (HCl, H2O, NH3, H2S
etc.);
formarea oxizilor covalenţi (CO, CO2, NO2, SO2,
(P2O3)2, (P2O5)2 etc.);
formarea halogenurilor covalente (PCl3, PCl5, Al2I6,
Al2Br6 etc.
 18. Reacţii de formare prin adiţie
Unii produşi de reacţie rezultă în urma adiţiei unor radicali
liberi (atomi
liberi) la molecule.
Exemplu: H· + ·O=O· + ·H → H-O-O-H (H2O2)
Alte reacţii redox de acest gen au loc cu formare de
combinaţii complexe:
2 Al + 2 NaOH + 6 H2O → 2
Na[Al(OH)4] + 3 H2

(tetrahidroxoaluminatul de sodiu)
În exces de NaOH, se obţine hexahidroxoaluminatul
trisodic:
2 Al + 6 NaOH + 6 H2O → 2
Na3[Al(OH)6] + 3 H2
2 Al0 - 6e- → 2 Al3+ │ 1
6 H+ + 6e- → 6 H0 │ 1
19. Descompunerea termica. Sub acţiunea unor
factori energetici asupra unui compus chimic, acesta se
poate desface în două sau mai multe substanţe, chiar în
elemente.
Exemplu: 2 HI (3600C) → H2 + I2
2 NH3 (7000C) → N2 + 3 H2
Exemplu: descompunerea cloratului de potasiu în
perclorat de potasiu şi
clorură de potasiu.
4 KClO3 → 3 KClO4 + KCl
Cl5+ - 2e- → Cl7+ │ 3
Cl5+ + 6e- → Cl¯ │ 1
 Exemplu: descompunerea percloratului de potasiu în
clorură de potasiu şi
oxigen molecular.
KClO4 → KCl + 2 O2
Cl7+ + 8e → Cl¯ │ 1
O2- - 2e - → O0 │ 4
Exemplu: descompunerea acizilor azotic şi sulfuric în
oxizi, apă şi oxigen.
4 HNO3 → 4 NO2 + 2 H2O + O2
2 H2SO4 → 2 SO2 + 2 H2O + O2
20. Descompunerea electrochimică
La trecerea curentului electric prin soluţiile sau
topiturile electroliţilor au loc procese de electroliză. Aceste
procese sunt: orientarea ionilor către electrozi;
transformarea ionilor în atomi sau molecule.
Exemplu: descompunerea electrochimică în topitura
de NaCl.
În procesul de electroliză, reacţiile redox duc la
neutralizarea ionilor Na+ şi Cl¯ şi transformarea lor în
atomi, respectiv molecule.
C (−) : 2 Na+ + 2e- → 2 Na
A (+) : 2 Cl¯ − 2e- → Cl2
2 (Na+ + Cl¯) → 2 Na + Cl2
Sodiul intră într-un proces de reducere catodică, iar
clorul în procesul de
oxidare anodică.
21. Potentialul de electrod.Trecerea ionilor de
metal în soluţie şi invers creează pe
suprafaţa de separare o diferenţă de potenţial numită
potenţial de electrod.

22. R. REDOX DE DESCOMPUNERE FOTO

CHIMICA.
Reacţiile chimice provocate de lumină se numesc
fotochimice.
Moleculele ce absorb o cuantă de energie egală cu
energia de disociere a unei legături chimice se pot
desface în atomi sau radicali liberi.
Exemple: reacţii de descompunere ale unor hidruri
(NH3), hidracizi (HI, HCl, HBr), halogenuri (AgBr, AgCl,
AgI).Ca mecanism de reacţie, descompunerile fotochimice
au loc în lanţ, prin mecanism radicalic. Descompunerea
bromurii de argint este un proces redox aplicat în tehnica
fotografică.
2 AgBr (hν) → 2 Ag + Br2
Ag+ + 1e- → Ag0 │ 2
2 Br- - 2e- → Br2
23.

24. Reacţii de substituţie în fază omogenă

Exemplu: Aluminotermia reprezintă reacţia de
obţinere a unui metal printr-o
înlocuire cu altul cu potenţial de ionizare mai mic.
Fe2O3 + 2 Al → Al2O3 + 2 Fe
HgS + Fe → FeS + Hg
25.Reactii redox de schimb.
 Deşi reacţiile de schimb au loc în general fără
modificarea numărului de
oxidare, cazuri izolate se încadrează în tipul reacţiilor cu
transfer de electroni.
2 HgCl2 + SnCl2 → Hg2Cl2' + SnCl4
Hg2Cl2 + SnCl2 → 2 Hg + SnCl4
26. Domenii de utilizare a reacţiilor redox:
•obţinerea elementelor chimice;
•purificarea electrochimică a metalelor;
•analiza calitativă şi cantitativă;
•obţinerea de pile şi acumulatori electrici;
•metode de protecţie anticorosivă
27. Conform teoriei lui Brönsted, un acid este o
specie chimică în stare să cedeze protoni, iar o bază
este specia chimică ce acceptă protoni.
Clasificare a acizilor conform teoriei lui Brönsted:

Acizi - neutri: HCl, H2SO4, CH3COOH, H2O etc.

- cationici: H3O+, NH4+ etc.
- anionici: HSO4−, H2PO4−, HPO42− etc.
Baze - neutre: H2O, NH3
- anionice: Cl−, HSO4
−, CH3COO−, HO−
- polianionice: SO42−, HPO42−, PO43− etc.

28. Amfoliţi (substanţe amfotere)

Substanţele care se comportă ca acizi în reacţie cu
bazele şi ca baze în reacţie cu acizii au caracter
amfiprotic.

29. Un loc deosebit în categoria amfoliţilor îl ocupă

aminoacizii.Aminoacizii sunt substanţe cu
două grupări funcţionale distincte: funcţia carboxil, care
imprimă caracter acid
şi funcţia amino care imprimă caracter bazic.
Prin ionizare, aminoacidul formează un ion
dipolar (amfion):

În mediu acid, amfionul se comportă ca o bază,

acceptând un proton, iar
în mediu bazic se comportă ca un acid, donând un proton.
 30. Gradul de ionizare. Fracţiunea de substanţă
ionizată (transformată în ioni ce pot conduce curentul
electric) reprezintă gradul de ionizare al substanţei
respective.
În funcţie de gradul de ionizare, electroliţii se împart în
electroliţi tari, atunci când ionizarea este totală şi = 1
(sau valori foarte apropiate) şi electroliţi slabi,la care
gradul de ionizare 0.
31.

 