2 Curs nr.

Cap. III. Legături chimice

1. Teoria clasică (electronică) a legăturii chimice

Legătură chimică este interacţia care se stabileşte între doi atomi dintr-o substanţă.
Legătura chimică este forţa care menţine împreună atomii, determinând structura şi
proprietăţile substaţelor.
Teoria clasică (electronică) a legăturii chimice explică formarea legăturilor chimice dintre
atomi cu ajutorul configuraţiei electronice a atomilor.
Studiul configuraţiei electronice a atomilor elementelor din Sistemul Periodic arată că
gazele rare (din grupa VIIIA) au pe nivelul exterior (de valenţă) 8 electroni cuplaţi (octet), cu
excepţia heliului care are 2 electroni cuplaţi (dublet). Aceste elemente sunt caracterizate printr-o
mare stabilitate chimică, deci au o reactivitate mică.
Octetul (ns2 np6) şi respectiv dubletul (1s2) de electroni reprezintă configuraţii electronice
excepţional de stabile.
Atomii celorlalte elemente au un număr mai mic de electroni în nivelul exterior, deci sunt
instabili şi în consecinţă tind să-şi formeze configuraţii electronice cu stabilitate maximă (dublet sau
octet), identice cu cele ale gazului rar cel mai apropiat din Sistemul Periodic. Acest lucru este posibil:
- fie prin transfer de electroni,
- fie prin punere în comun de electroni,
între atomii respectivi formându-se legături chimice. Rezultă sisteme chimice stabile, adică
substanţe simple sau compuse.
În funcţie de diferenţa de electronegativitate dintre atomii participanţi la legătură, teoria
electronică prevede trei tipuri de legături chimice:
- legătura ionică
- legătura covalentă
- legătura metalică

2. LEGĂTURA IONICĂ

Legătura ionică se realizează între atomi cu electronegativităţi diametral opuse: metale şi

nemetale. Legătura ionică este o atracţie electrostatică între ioni de semn contrar (ioni pozitivi şi
ioni negativi), conform legii lui Coulomb.

Legătura ionică (electrovalentă sau heteropolară) se realizează prin transferul total de

electroni de la un atom cu electronegativitate şi energie de ionizare mici (metal) la un atom cu
electronegativitate şi afinitate pentru electron mari (nemetal), cu formarea de ioni pozitivi şi ioni
negativi care se atrag electrostatic.

Atomii elementelor electropozitive (metalele), având puţini electroni pe ultimul strat (stratul
exterior sau stratul de valenţă), pierd uşor electronii din acest strat pentru a-şi forma structura de
 Curs nr. 6 3
dublet sau octet, devenind ioni pozitivi (cationi) cu configuraţia electronică a gazului rar precedent
din Sistemul Periodic.
Ex.: formarea ionului de sodiu Na+ (Na are un potenţial de ionizare mic)

În schimb, atomii elementelor electronegative (nemetalele), având mulţi electroni pe ultimul

strat (stratul exterior sau stratul de valenţă), pot accepta uşor electroni în acest strat pentru a-şi
forma structura de dublet sau octet, devenind ioni negativi (anioni) cu configuraţia gazului rar
următor din Sistemul Periodic.
Ex.: formarea ionului de Cl– (Cl are afinitate pentru electron mare)

Formarea ionilor pozitivi şi negativi nu este independentă, ci simultană. Între ionii formaţi
se stabilesc forţe de atracţie electrostatice de tip coulombian, rezultând „molecule ionice”.
Ex.: formarea NaCl (clorură de sodiu)

Legătura ionică conduce la formarea de molecule ionice, compuşii rezultaţi fiind numiţi
compuşi ionici. Deşi convenţional se spune “moleculă ionică”, combinaţiile ionice nu sunt formate
din molecule, ci din “perechi de ioni” dispuşi în reţele cristaline. În aceste cristale, fiecare ion este
înconjurat de n ioni de semn contrar (unde n reprezintă numărul de coordinaţie, N.C.), de unde
rezultă caracterul de nesaturare a acestei legături.

Caracteristicile legăturii ionice:

- constă din atracţia electrostatică dintre ionii de semn contrar;
- este o legătură puternică;
- nu este orientată în spaţiu, ionii comportându-se ca sfere rigide încărcate uniform cu electricitate,
care pot atrage uniform din orice direcţie ionii de semn contrar pentru a forma un edificiu cristalin
(astfel se explică izomorfismul şi dizolvarea combinaţiilor ionice în solvenţii polari);
- este o legătură nesaturată; un ion se înconjoară de un număr maxim de ioni de semn contrar, care
se dispun la o distanţă de echilibru permisă de egalarea forţelor de atracţie cu cele de repulsie;
- numărul de coordinaţie (N.C.) depinde de raportul razelor rcation / ranion ;
- nu există legătură ionică pură datorită polarizaţiei mutuale a ionilor din reţelele cristaline, ceea ce
conferă acesteia un caracter parţial covalent. Deci, legătura ionică poate fi considerată un caz limită
a legăturii covalente polare.

Proprietăţile generale ale substanţelor ionice:

- sunt substanţe solide, cristaline, cu temperaturi de topire şi de fierbere ridicate (ca o consecinţă a
tăriei legăturii şi a energiei de reţea ridicate);
- sunt solubile în solvenţii polari (de ex.: apa) şi insolubile în solvenţii nepolari;
- conduc curentul electric doar în soluţie apoasă sau în topitură (sunt electroliţi);
- se caracterizează printr-un moment de dipol () permanent cu valori foarte mari ( > 5), ceea ce
determină o polarizare puternică.
4 Curs nr. 6

3. LEGĂTURA COVALENTĂ

Legătura covalentă se realizează între atomi cu electronegativităţi mari (nemetale).

Legătura covalentă se realizează prin punerea în comun a electronilor de valenţă
necuplaţi proveniţi în mod egal de la doi atomi identici sau diferiţi cu electronegativităţi mari
(nemetale), cu energia de ionizare şi afinitatea pentru electron similare.
Atomii pun în comun electroni pentru a-şi forma structura stabilă de dublet sau octet. În
urma punerii în comun de electroni se formează perechi de electroni, numite perechi de electroni
de legătură care aparţin în egală măsură celor doi atomi. Atomii pot pune în comun 1, 2 sau 3
electroni fiecare, formând astfel o legătură simplă, dublă sau triplă.
Ex.: formarea legăturii covalente în molecula de hidrogen (H2)

Legătura covalentă conduce la formarea de molecule distincte, compuşii rezultaţi fiind

numiţi compuşi covalenţi sau compuşi moleculari.

În funcţie de natura chimică a atomilor implicaţi există următoarele tipuri de covalenţe:

- 1) legătura covalentă normală - când perechea de electroni de legătură se formează prin
participarea fiecărui atom cu câte un electron.
- a) dacă atomii implicaţi sunt identici, legătura este covalent nepolară, iar cei doi electroni
de legătură sunt repartizaţi uniform între cele două nuclee ale celor doi atomi.
Ex.: în H2 , Cl2 , O2 etc.
- b) dacă atomii sunt diferiţi, legătura este covalent polară, iar perechea de electroni de
legătură este atrasă mai puternic de nucleul atomului mai electronegativ, apărând astfel sarcini
parţiale negative ( ) şi pozitive (+ ) la cei doi atomi;
Ex.: în HCl, H2O, NH3 etc.
- 2) legătura covalent ÷ coordinativă (dativă) - se stabileşte atunci când perechea de electroni
de legătură este furnizată de un atom care posedă perechi de electroni neparticipanţi, numit donor
(sau bază Lewis). Atomul deficitar în electroni, dar cu orbitali de valenţă liberi, se numeşte
acceptor (sau acid Lewis). Această legătură este întâlnită în ioni complecşi anorganici (NH 4+, H3O+
etc.), în combinaţii complexe etc.

Caracterul legăturii covalente este transferat şi substanţelor respective, distingându-se:

substanţe covalente nepolare şi polare:
1) substanţe covalente nepolare:
Aceste substanţe provin din unirea covalentă de:
- a) atomi de acelaşi fel (covalenţă homonucleară, A – A) cu formarea de molecule diatomice (de
ex.: H2 , N2 , O2 , Cl2 etc.),
Ex.: molecule diatomice nepolare:
_ sau H2
H + H H H sau H H
_ sau Cl2
Cl + Cl Cl Cl sau Cl Cl
_
_
N + N N N sau N_ N sau N2
- b) atomi diferiţi cu formarea de molecule simetrice, ce conţin cel puţin două legături polare
dispuse liniar (de ex.: CO2 , CH4 , CCl4 , CS2 etc.).
 Curs nr. 6 5

Ex.: molecule simetrice nepolare - în care legăturile sunt polare dar polaritatea
moleculei este zero.
H Cl
O C O H C H Cl C Cl
H Cl
dioxid de carbon metan tetraclorurã de carbon
(CO2) (CH4) (CCl4)

b) substanţe covalente polare:

Aceste substanţe provin prin unirea covalentă a unor atomi diferiţi (covalenţă
heteronucleară, A – B) care diferă prin electronegativitatea lor. Se formează molecule polare în care
densitatea norului electronic este mai mare în jurul nucleului atomului mai electronegativ (de ex.:
HCl, H2O, NH3 , SO2 , CO, NO etc.).
Ex.: molecule polare
+ -
H + Cl H Cl sau H Cl sau HCl
+1/2  - sau H2O
+ O H O sau H O
2H
H +1/2 
1050 H

Caracteristici ale legăturii covalente:

- este o legătură rigidă - atomii legaţi covalent ocupă poziţii fixe;
- prezintă orientare spaţială - atomii pot să aibă doar anumite orientări în spaţiul tridimensional;
- este o legătură ce prezintă fenomenul de saturaţie. Adică, un atom poate realiza doar un anumit
număr de covalenţe;
- este o legătură puternică - pentru desfacerea unei legături covalente este necesară o energie
ridicată, de ordinul zecilor de kcal. Energia unei legături covalente este mai mare decât energia unei
legături ionice, iar distanţele interatomice sunt mai mici decât distanţele dintre ioni.

Proprietăţile substanţelor covalente (moleculare):

Moleculele rezultate prin unirea covalentă a atomilor au o individualitate bine determinată,
ce depinde de numărul şi natura atomilor constituenţi, cât şi de natura legăturii.
Substanţele moleculare prezintă o serie de caracteristici, cum ar fi:
- au puncte de topire şi de fierbere mai joase decât substanţele ionice. În stare solidă sau lichidă,
moleculele lor sunt unite prin forţe slabe de atracţie care necesită o cantitate mai mică de energie
pentru a fi rupte;
- substanţele covalente nepolare sunt solubile în solvenţi nepolari (organici) şi insolubile în solvenţi
polari (precum apa);
- substanţele covalente polare sunt solubile în solvenţi polari şi insolubile în solvenţi nepolari;
- în stare topită sau în soluţie substanţele covalente nepolare nu conduc curentul electric (sunt
neelectroliţi), iar cele polare conduc curentul electric (sunt electroliţi);
- sunt influenţate de un câmp electric exterior; moleculele covalent polare prezintă polaritate, ceea
ce determină încărcarea lor electrică; moleculele covalent nepolare devin polarizate (prin inducţie).
6 Curs nr. 6

4. LEGĂTURA METALICĂ

Corespunzător poziţiei lor în Sistemul Periodic şi deci a configuraţiei lor electronice,

metalele posedă un număr mic de electroni în stratul de valenţă în orbitalii periferici (de tip s, p sau
d), motiv pentru care nu pot forma între ei legături covalente normale sau legături ionice.
Între atomii metalelor în stare solidă sau lichidă se formează legătura metalică. Legătura
metalică este considerată ca fiind o legătură covalentă delocalizată, extinsă, policentrică şi
formată în câmpul tuturor nucleelor atomilor din cristalul metalic. Ea se caracterizează prin faptul
că permite electronilor de valenţă (de pe ultimul strat electronic - stratul de valenţă) ai atomilor
metalici să circule cu uşurinţă de la un atom la altul.

Legătura metalică se realizează între atomi cu electronegativităţi mici şi identice (metale),

fiind rezultatul atracţiei dintre ionii de metal staţionari şi electronii liberi (electronii de valenţă) ai
acestora care se deplasează printre ionii metalici, formând gazul electronic delocalizat.
În metalele compacte, organizate în reţele unde atomii metalici sunt foarte apropiaţi, doar
electronii interiori mai ocupă orbitali atomici distincţi. Orbitalii atomici exteriori (de valenţă) se
contopesc formând orbitali moleculari delocalizaţi, cu energii foarte apropiate, care se grupează în
benzi de energie ce aparţin metalului întreg, extinzându-se peste toate nucleele.
Dacă se consideră că avem o reţea cu n atomi metalici, atunci din cei n orbitali atomici de
valenţă rezultă n orbitali moleculari, din care jumătate sunt de legătură (cu energie mai mică) şi
jumătate de antilegătură (cu energie mai mare). Porţiunea inferioară a unei benzi de energie,
ocupată cu electronii de valenţă de la cei n atomi metalici din reţea, se numeşte bandă de valenţă
(BV). În stare fundamentală, la 0 K (- 273 0C), fiecare nivel de energie din BV este ocupat cu doi
electroni, conform principiului de excludere a lui Pauli. Porţiunea superioară a benzii de energie,
neocupată cu electroni, se numeşte bandă de conducţie (BC). La temperaturi superioare lui 0 K, o
parte din electronii din BV trec în BC, asigurând astfel trecerea curentului electric prin metal.

EXEMPLU:

În stare liberă, atomul de Na conţine 11 electroni distribuiţi în învelişul electronic astfel:

1s2 2s2 2p6 3s1
În Na metalic, la fiecare atom de Na primii 10 electroni (electronii interiori) sunt dispuşi în
acelaşi mod ca şi în atomul liber, formând în jurul fiecărui nucleu de Na un ecran. Nucleul atomic
creează o groapă de potenţial faţă de electronii interiori; ei sunt puternic legaţi de nucleu şi deci nu
vor participa la formarea legăturii metalice. Aceşti electroni împreună cu nucleul constituie aşa-
numitul “miez al atomului” de Na, respectiv ionul Na+. În schimb, electronul de pe stratul 3s
(electron de valenţă) are suficientă energie şi nu este afectat de groapa de potenţial. Acest electron
de valenţă este un electron delocalizat care participă la formarea legăturii metalice.
Orbitalii atomici 3s de la toţi cei n atomi de Na din reţea metalică se contopesc rezultând n
nivele de energie (orbitali moleculari), foarte apropiate unele de altele şi extinse pe întreg cristalul
(Fig. 1). Totalitatea acestor nivele de energie formează o bandă de energie (de tip 3s), care
determină coeziunea cristalului metalic.
La Na metalic, jumătate din cele n nivele de energie ale benzii de energie sunt ocupate cu
electronii de valenţă (respectiv toată BV) care formează gazul electronic delocalizat, iar jumătate
sunt libere (respectiv BC).
 Curs nr. 6 7

Figura 1. Nivelele de energie într-un atom de Na izolat (a), respectiv în Na metalic (b)

În cazul metalelor tranziţionale, benzile de valenţă de tip (n – 1)d şi ns, cu energii foarte
apropiate, se întrepătrund. Cu cât benzile de valenţă ale unui metal sunt mai largi şi cu cât ele se
întrepătrund mai mult, cu atât legăturile realizate între atomii din reţeaua cristalină sunt mai
puternice, metalul este mai dur, mai greu fuzibil şi mai rezistent la acţiuni mecanice exterioare.

Proprietăţile metalelor:
Metalele (88 din cele 114 elemente descoperite până acum) prezintă în stare solidă o serie de
proprietăţi caracteristice prin care se deosebesc de toate celelalte substanţe:
- conductibilitatea electrică şi termică foarte mari;
- opacitatea totală la trecerea luminii;
- luciu metalic (putere de reflexie a luminii ridicată);
- tendinţa de a forma amestecuri între ele (aliaje);
- densitate foarte mare (1  22 g / cm3);
- unele prezintă fenomenul fotoelectric şi efectul termoelectric.
Aceste proprietăţi nu se manifestă decât la metale în stare solidă sau lichidă. Ele dispar
complet când metalele ajung în stare de vapori. Acesta este indiciul existenţei legăturilor metalice
între atomii metalelor în stare solidă şi lichidă, legături care dispar când metalele ajung în stare
gazoasă.
 Cursul nr. 7
Substanţele aflate în apa naturală sunt sub formă ionică sau moleculară, în stare dizolvată,
coloidală sau sub formă de suspensii.
Apa naturală însă nu este niciodată chimic pură, ea conţinând în general:
- gaze dizolvate (O2 , N2 , CO2 , SO2) care provin în principal din atmosferă (cu care apa este în
contact) sau din reacţii chimice (care au loc în apă);
- compuşi organici sau anorganici (resturi vegetale, microorganisme, pulberi minerale, nisip
etc.) aflaţi în suspensie în apă;
- cantităţi variabile de combinaţii chimice (organice sau anorganice) constituite în principal din
săruri dizolvate, aflate în soluţie apoasă sub formă de ioni:
- cationi: Ca2+, Mg2+, Fe2+, Fe3+, Na+, K+, NH4+ …
- anioni: HCO3, CO32, SO42, SiO32, Cl, Br, NO3 …
Unul din indicatorii de calitate a apelor naturale şi a apei potabile este duritatea apei.

5. Duritatea apei naturale şi a apei potabile

Duritatea apei reprezintă cantitatea de săruri solubile de calciu şi de magneziu existente

într-un litru de apă naturală sau potabilă.
Sărurile care dau duritatea apei naturale şi a apei potabile şi care se găsesc disociate în apă, sunt:
- dicarbonaţii de calciu şi de magneziu: Ca(HCO3)2 Ca2+ + 2 HCO3

Mg(HCO3)2 Mg2+ + 2 HCO3

- clorurile de calciu şi de magneziu: CaCl2 Ca2+ + 2 Cl

MgCl2 Mg2+ + 2 Cl

- sulfaţii de calciu şi de magneziu: CaSO4 Ca2+ + SO 24 

MgSO4 Mg2+ + SO 24 

O parte dintre aceste săruri, respectiv dicarbonaţii, dau o hidroliză parţială:

CO2
Ca2+ + 2 HCO3 + 2 H2O  Ca2+ + 2 OH + 2 H2CO3
H2O
fapt pentru care majoritatea apelor naturale prezintă un pH slab bazic.

În funcţie de comportarea acestor săruri la fierberea apei, se disting două tipuri de duritate:
- duritate temporară
- duritate permanentă

6
 Cursul nr. 7

- Duritatea temporară (Dt) reprezintă conţinutul de ioni de Ca2+ şi de Mg2+ corespunzători

dicarbonaţilor de calciu şi de magneziu din apă.
Aceşti dicarbonaţi sunt instabili termic, descompunându-se în carbonaţi insolubili la fierbere apei:
95100 0 C
Ca(HCO3)2  CaCO3  + CO2 + H2O
95100 0 C
Mg(HCO3)2  MgCO3  + CO2 + H2O
Carbonaţii insolubili de Ca şi de Mg sunt foarte periculoşi în instalaţiile industriale, ei
depunându-se pe conducte, cazane de aburi etc. sub formă de tartru sau piatră de cazan. Aceasta
conduce la colmatarea conductelor sau la explozia cazanelor sub presiune datorită coeficientului de
dilatare diferit al tartrului în raport cu materialul metalic.

- Duritatea permanentă (Dp) reprezintă conţinutul în ioni de Ca2+ şi de Mg2+ corespunzători

clorurilor şi sulfaţilor de calciu şi de magneziu din apă.
Aceste săruri sunt stabile termic şi nu dispar în urma fierberii apei.

Duritatea totală (DT) a unei ape este suma dintre duritatea temporară şi duritatea permanentă.
DT = Dt + Dp (2)

Unităţi de măsură a durităţii apei:

Duritatea unei ape se exprimă cantitativ cu ajutorul unor unităţi de duritate precum: gradul de
duritate german (0dG), gradul de duritate francez (0dF) şi mval CaO/L de apă:
- un grad de duritate german reprezintă conţinutul de săruri de Ca şi Mg care există într-un litru de apă,
cantitate echivalentă cu 10 mg CaO sau 7,19 mg MgO.
1 0dG = 10 mg CaO/L apă = 7,19 mg MgO/L apă (3)
- un grad de duritate francez reprezintă conţinutul de săruri de Ca şi Mg care există într-un litru de apă,
cantitate echivalentă cu 10 mg CaCO3.
1 0dF = 10 mg CaCO3/L apă (4)
- un mval CaO /L apă corespunde la un conţinut de săruri de Ca şi Mg dintr-un litru de apă, echivalent
cu 28 mg CaO.
1 mval CaO / L apă = 28 mg CaO /L apă (5)
unde: 1 mval = 1 miliechivalent - gram.
Între aceste unităţi de exprimare a durităţii apei există următoarea corespondenţă:
1 0dF = 0,56 0dG = 0,189 mval CaO/L apă (6)

În funcţie de valoarea durităţii totale, se deosebesc următoarele tipuri de ape:

- ape foarte moi (DT < 4 0dG),
- ape moi (DT = 4 – 8 0dG),
- ape medii (DT = 8 – 12 0dG),
- ape relativ dure (DT = 12 – 18 0dG),
- ape dure (DT = 18 – 30 0dG),
- ape foarte dure (DT > 30 0dG).
7
 Cursul nr. 11

Cap. VI. ELECTROCHIMIE

Electrochimia este domeniul ştiinţific care se ocupă cu studiul proceselor electrochimice în

care energia chimică se transformă în energie electrică şi invers, în special a proceselor chimice care
au loc sub influenţa curentului electric.

Aceste transformări energetice se produc în anumite sisteme (dispozitive) create de om numite

celule electrochimice. Există două tipuri de celule electrochimice:

- pilele galvanice - în care se obţine energie electrică pe seama unor reacţii chimice.
în pila galvanică energia chimică se transformă în energie electrică

- celulele de electroliză - în care se consumă energie electrică pentru a se produce unele reacţii
chimice, în scopul obţinerii anumitor substanţe.
în celula de electroliză energia electrică se transformă în energie chimică

Orice celulă electrochimică conţine 2 electrozi: anodul (A) şi catodul (K). Fiecare electrod
este format dintr-un conductor metalic (un conductor de ordinul I sau electronic) în contact cu un
electrolit (un conductor de ordinul II sau ionic) ce poate fi sub formă de soluţie sau topitură. La
interfaţa dintre cei doi conductori ai unui electrod au loc procese electrochimice de tip reacţii redox.

1. Electroliţi

Electroliţii sunt substanţe care în soluţie apoasă sau în stare de topitură conduc curentul
electric prin intermediul ionilor.
De exemplu, sunt electroliţi acizii, bazele şi sărurile solubile în apă.
Teoria disociaţiei electrolitice (S. Arrhenius, 1887) afirmă că electroliţii sunt substanţe care
prin dizolvare în apă se desfac (disociază sau ionizează) în ioni pozitivi (cationi) şi ioni negativi
(anioni).
HO
AB 

2

 A+ + B (1)
electrolit cation anion
Acest proces este numit disociaţie electrolitică şi se produce într-un anumit grad, în funcţie de
natura electrolitului şi de concentraţia lui în soluţie.
Disocierea (sau ionizarea) unui electrolit poate fi exprimată cantitativ cu ajutorul a două
mărimi: gradul de disociere () şi constanta de disociere (Kd ).
2
 Cursul nr. 11

a) Gradul de disociere:
Gradul de disociere (ionizare) () a unui electrolit reprezintă raportul dintre numărul de
molecule de electrolit disociate (n) şi numărul iniţial de molecule dizolvate (N) în apă.
n
  (2)
N
Gradul de disociere (de ionizare) () ia valori între 0 şi 1. Cu cât  are valori mai mari ( 1)
cu atât mai multe molecule de electrolit dizolvate au ionizat, în soluţie fiind din ce în ce mai mulţi ioni.
După valoarea lui  se disting:
- electroliţi tari, pentru care  0,5 - sunt electroliţii care disociază total sau aproape total în apă
- electroliţi de tărie medie, pentru care = 0,01  0,5
- electroliţi slabi, pentru care   0,01 - sunt electroliţii care disociază foarte puţin în apă

b) Constanta de disociere:
În cazul electroliţilor slabi, procesul de ionizare dat de ecuația (1) este un proces reversibil care
se supune legii acţiunii maselor (vezi cursul 10), pentru care se poate scrie constanta de echilibru în
forma:
 A     B 
Kd      (3)
 AB
Constanta de echilibru (Kd) se numeşte constantă de disociere (ionizare) a electrolitului şi ia
valori între 0 şi 1. Cu cât Kd are valori mai mari (Kd  1), cu atât echilibrul este deplasat mai spre
dreapta şi electrolitul este mai tare (disociază mai mult). După valoarea lui Kd se disting:
- electroliţi tari, pentru care Kd = 0,5  1
- electroliţi de tărie medie, pentru care Kd = 0,01  0,5
- electroliţi slabi, pentru care Kd < 0,01

2. Procese eletrochimice - REACŢII REDOX

Transformările chimice care au loc la cei doi electrozi (anodul şi catodul) ai unei celule
electrochimice (pilă galvanică sau celulă de electroliză) se numesc procese electrochimice sau
procese de electrod, ele fiind reacţii de tip redox.

Reacţia redox este o reacţie cu schimb de electroni între două sau mai multe particule, fiind
rezultatul a două procese care au loc simultan numite oxidare şi reducere.

3
 Cursul nr. 11

Reacţia redox
Oxidarea Reducerea
Este procesul în care o particulă (numită agent Este procesul în care o particulă (numită agent
reducător, Red.) cedează electroni: oxidant, Ox.) acceptă electroni:

X0  z  e X z Y0 + z  e Y z
sau sau

Red1  z  e Ox1 (4) Ox2 + z  e Red2 (5)
Exemple de reducători: Exemple de oxidanţi:
- atomi de metale (Fe0, Cu0, Na0 etc.) - atomi de nemetale (S0, P0 etc.)
- cationi metalici cu numere de oxidare mici - cationi metalici cu numere de oxidare mari
(Fe2+, Cu+, Sn2+ etc.) (Fe3+, Cu2+, Au3+ etc.)
- compuşi (H2, CO, SO2 etc.) - compuşi (O2 , O3, H2O2 , Cl2 etc.)
În general, atomi sau ioni care îşi pot mări starea În general, atomi sau ioni care îşi pot micşora
de oxidare (S.O.) starea de oxidare (S.O.)

În sistemele oxido - reducătoare se produc reacţii de echilibru numite echilibre cu schimb de

electroni sau echilibre redox, de tipul:
Red 1 + Ox 2 Ox 1 + Red 2 (6)
reacţie obţinută prin însumarea celor două semireacţii redox: oxidarea (ecuaţia 4) şi reducerea
(ecuaţia 5), din tabelul de mai sus.

3. Noţiunea de electrod. Potenţial de electrod

Electrodul este un sistem care conţine un conductor electronic şi un conductor ionic în contact direct.
Deci, electrodul este un ansamblu format din două faze:
- faza solidă - care este un conductor electronic / de ordinul I (metal, grafit),
- faza lichidă - care este un conductor ionic / de ordinul II (electrolit - soluţie sau topitură),
în care există particule în stări de oxidare diferite şi care pot schimba electroni între ele. La suprafaţa
de separaţie dintre cele două faze au loc procese de electrod, adică reacţii redox.

Un electrod metalic poate fi simbolizat prin următorul lanţ electrochimic:

M0 (s) / Mz+(aq) (7)
La interfaţa solid / lichid are loc procesul de electrod, respectiv reacţia redox reversibilă:
reducere

 M0
Mz+ + z  e 
 (8)
oxidare
reducere
sau 
 Red
Ox + z  e 

oxidare

4
 Cursul nr. 11

Potenţialul de electrod reprezintă diferenţa de potenţial care apare la interfaţa solid / lichid,
respectiv metal / electrolit ca urmare a schimbului de sarcini electrice (electroni) care are loc între
aceştia la echilibru. El reprezintă diferenţa de sarcină electrică dintre metal şi soluţie.
Potenţialul de electrod pentru orice electrod reversibil se exprimă printr-o relaţie numită
relaţia lui Nernst:
R T a
  o   ln ox (9)
zF a red

unde: aox , ared = activităţile (concentraţiile) formei oxidate, respectiv reduse

R = constanta generală a gazelor = 8,314 J /mol  K
T = temperatura absolută (în K)
z = valenţa ionului din soluţie, sau numărul de electroni schimbaţi
F = numărul lui Faraday = 96 485 C
E = potenţialul de electrod în condiţii oarecare (în Volţi)
o = potenţialul de electrod standard (în Volţi), care este o constantă pentru fiecare tip de
electrod. Valorile lui o sunt date în tabelele de specialitate.

Prin condiţii standard se înţelege: T0 = 298 K (25 0C), p0 = 1 atm şi aox = ared = 1

Folosind ca electrod de referinţă electrodul normal de hidrogen, au fost determinate experimental

potenţialele de electrod standard (o) ale speciilor chimice cunoscute. Ele au fost aranjate în ordine
crescătoare obţinându-se seria potenţialelor sau seria tensiunilor electrochimice (după A. Volta).

4. Pile galvanice

Pila galvanică (sau element galvanic, pilă electrică, celulă voltaică) este un dispozitiv care
transformă direct şi spontan energia chimică în energie electrică. Practic o pilă galvanică este o
sursă independentă de curent electric, adică un generator de curent continuu.
O pilă galvanică este alcătuită din doi electrozi diferiţi (două semielemente):
- anodul A(): este electrodul cu potenţialul de electrod () mai mic
- catodul K(+): este electrodul cu potenţialul de electrod () mai mare
unde are loc reacţia redox:
Red 1 + Ox2 Ox1 + Red2 (10)

respectiv: - la A() are loc oxidarea anodică: Red 1  z  e Ox1

- la K(+) are loc reducerea catodică: Ox2 + z  e Red2

5
 Cursul nr. 11

Orice pilă galvanică se poate simboliza prin lanţul electrochimic:

() M1 / M1z+(aox 1) // M2z+(aox 2) / M2 (+) (11)

Pentru ca pila să funcţioneze trebuie realizate cele două circuite ale pilei:
- circuitul exterior - se realizează prin cuplarea celor două metale printr-un conductor electronic (fir
metalic). Electronii (deci curentul electric) circulă prin acest circuit exterior de la electrodul negativ
(anod) la cel pozitiv (catod);
- circuitul interior - se realizează prin contactul celor doi electroliţi prin intermediul unui perete
poros (de ex., o membrană semipermeabilă) sau o punte de sare. Ionii din sistem circulă prin acest
circuit interior de la electrodul pozitiv (catod) la cel negativ (anod).

Orice pilă galvanică dezvoltă o tensiune electrică care are același sens cu curentul ce străbate
circuitul pilei, numită forţa (tensiunea) electromotoare a pilei (f.e.m.).

Forţa (tensiunea) electromotoare (f.e.m.) a unei pile galvanice reprezintă lucrul total efectuat de
câmpul electric pentru a transporta unitatea de sarcină electrică pe întregul circuit al pilei.

Forţa (tensiunea) electromotoare (f.e.m.) a unei pile galvanice se defineşte ca fiind diferenţa
dintre potenţialul electrodului pozitiv (catod) (+) şi potenţialul electrodului negativ (anod) ().

Forţa (tensiunea) electromotoare (notată E) se măsoară în Volţi (V) şi se exprimă astfel:

- în condiţii oarecare: E = catod(+)  anod() (12)
- în condiţii standard: E0 = 0catod(+)  0anod() (13)
Această diferenţă de potenţial, respectiv f.e.m. a pilei, este forţa care pune în funcţiune pila
galvanică, fiind o măsură a tendinţei de reacţie a celor doi electrozi.
Ţinând cont de expresia potenţialului de electrod (relaţia 9) aplicată ecuației (10) se poate
stabili relaţia de calcul a f.e.m. a unei pile galvanice:

R T a ox 2  a red1
E  Eo   ln (14)
zF a ox1  a red 2

unde: aox 2 , aox 1 = activităţile (concentraţiile) ionilor metalici din soluţie;

E0 = forţa electromotoare standard.
Forţa electromotoare a unei pile are valoare pozitivă (E  0) atunci când aox 2  aox 1 , iar
procesul redox decurge spontan în sensul descris anterior, deci reacţia (10) are loc de la stânga la
dreapta. Dacă E  0 , polaritatea pilei se inversează.

6
 Cursul nr. 11

5. Tipuri de pile galvanice

Pilele galvanice se pot clasifica în: pile primare, secundare, de combustie şi pile hibride.

a) Pile galvanice primare:

În pilele primare energia electrică se produce pe seama unei reacţii redox ireversibile.
Reactanţii din pilă se consumă în reacţiile de la electrozi fără a mai putea fi regeneraţi printr-un proces
de electroliză; deci aceste pile sunt ireversibile şi au funcţionalitate limitată.
Din această categorie fac parte: pila Daniell - Jacobi, pilele “uscate” (sau baterii) de tip
Leclanché, pilele alcaline etc.
- Pila Daniell – Jacobi (Fig. 1) este alcătuită dintr-un electrod de zinc (o plăcuţă de Zn imersată
într-o soluţie diluată de sulfat de zinc, ZnSO4) şi un electrod de cupru (o plăcuţă de Cu imersată într-o
soluţie concentrată de sulfat de cupru, CuSO4).

Figura 1. Pila Daniell – Jacobi

Această pilă se poate simboliza prin următorul lanţ electrochimic:

() Zn / Zn2+ // Cu2+ / Cu (+ )
sau () Zn / ZnSO4 (aq) // CuSO4 (aq) / Cu (+)

7
 Cursul nr. 11

La cei doi electrozi din pilă au loc următoarele procese chimice:

- la A(): oxidarea anodică Zn0  2 e Zn2+
- la K(+ ): reducerea catodică Cu2+ + 2 e Cu0
iar reacţia totală (reacţia redox), producătoare de electricitate este:
Zn0 + Cu2+ Zn2+ + Cu0
sau Zn0 + CuSO4 ZnSO4 + Cu0
Forţa electromotoare a pilei are valoarea:

E0 = catod(+)0  anod() 0 = 0Cu / Cu 2  0Zn / Zn 2 = ( + 0,34)  (0,763) = + 1,103 V

b) Pile galvanice secundare (acumulatori):

Pilele secundare numite şi acumulatori sunt pile reversibile, regenerabile, în care substanţele
care se consumă la producerea curentului electric pot fi regenerate prin trecerea unui curent electric
continuu în sens invers (de fapt, o electroliză), când are loc procesul de reîncărcare a pilei.
Depozitarea şi interconversia energiei chimice şi electrice în acumulatori se realizează prin
intermediul unei reacţii redox reversibile a cărei direcţie este determinată de direcţia curentului electric:
descărcare

M(red) + O(ox) 
 M(ox) + O(red)
încărcare
unde M şi O sunt materiale care se oxidează sau se reduc, adică metale, oxizi, acizi sau hidroxizi.
Procesul de încărcare (sau de regenerare) a acumulatorului se realizează cu ajutorul unei surse de
curent, când pila galvanică (acumulatorul) devine celulă de electroliză.
Dintre pilele galvanice secundare cele mai folosite sunt acumulatorii acizi (din dotarea
autovehiculelor).
Acumulatorii acizi folosesc de obicei ca electrolit acidul sulfuric (H2SO4) sub formă de soluţie (cu
densitatea 1,20  1,28 g/cm3), iar ca masă activă se utilizează plumbul (Pb) şi dioxidul de plumb (PbO2).
Cel mai cunoscut acumulator acid este acumulatorul acid cu plumb (Planté, 1859) (descris în
Fig. 2). El se poate simboliza prin lanţul electrochimic:
() Pb / H2SO4(aq) / PbO2 (+)
Reacţiile care au loc la electrozi când acumulatorul funcţionează ca o pilă galvanică (deci produce
curent electric, iar după un timp se descarcă) sunt:
- la A(): oxidare Pb + SO42  2 e  PbSO4(s)
- la K(+): reducere PbO2 + 4 H+ + SO42 + 2 e  PbSO4(s) + 2 H2O
Aceste procese sunt reversibile, fapt ce permite reîncărcarea (regenerarea) acumulatorului prin
electroliză. Prin urmare, procesul global care are loc într-un acumulator cu plumb este:
descărcare

Pb + PbO2 + (4 H+ + 2 SO42)  2 PbSO4(s) + 2 H2O

încărcare

8
 Cursul nr. 11

Figura 2. Acumulatorul acid cu plumb

În timpul descărcării acumulatorului se formează sulfat de plumb amorf (PbSO4) pe ambii

electrozi, iar electrolitul se diluează (densitatea soluţiei scade sub 1,20 g/cm3). În anumite condiţii, în
loc de PbSO4 amorf se poate forma PbSO4 cristalin; deci, acumulatorul se “sulfatează” şi nu mai poate
fi reîncărcat.
În timpul reîncărcării, PbSO4 amorf se transformă în plumb (Pb) şi dioxid de plumb (PbO2), iar
electrolitul se concentrează (densitatea soluţiei creşte la 1,25  1,28 g/cm3).
Forţa electromotoare sau tensiunea unui singur acumulator cu plumb este:

E0 = 0PbO 2  0Pb = (+ 1,69)  ( 0,36) = 2,05 V

Practic, tensiunea pilei este de 2,00  2,14 V. Când tensiunea scade la 1,8 V acumulatorul
trebuie reîncărcat, altfel se degradează. Încărcarea se face până când tensiunea atinge maxim 2,2 V.
Peste această valoare începe electroliza apei.
Bateriile automobilelor au 12 V, deci conţin 6 pile cu plumb.
Randamentul de curent al acestor acumulatoare este ridicat (94 – 98 %).

9
 Cursul nr. 12

6. COROZIUNEA METALELOR

Coroziunea metalelor şi a aliajelor metalice reprezintă un proces spontan de distrugere a

metalelor sub influenţa chimică sau electrochimică a mediului înconjurător.

După mecanismul de desfăşurare, se disting două tipuri de coroziune:

- coroziune chimică
- coroziune electrochimică
Procesele de coroziune (chimică sau electrochimică) se desfăşoară la interfaţa metal /mediu
coroziv, ele făcând parte din categoria reacţiilor eterogene, de tip reacţii redox:
Red. 1 + Ox. 2 Ox. 1 + Red. 2 (1)
unde: Red. 1 = reducătorul, respectiv metalul care se oxidează (se corodează);
Ox. 2 = oxidantul (depolarizant) care se reduce, respectiv substanţa din mediul coroziv care
atacă metalul.

6.1. Coroziunea chimică

Coroziunea chimică (sau coroziunea în gaze uscate) a metalelor şi a aliajelor metalice este
procesul de distrugere a acestora sub acţiunea soluţiilor de neelectroliţi sau a gazelor agresive (O2 ,
Cl2, H2S, CO2 , SO2 etc.), în lipsa umidităţii şi la temperaturi ridicate (> 200 oC), fără apariţia unui
curent electric.
Coroziunea chimică cel mai des întâlnită este oxidarea metalelor în atmosferă uscată sub
acţiunea O2, ea putând fi reprezentată prin ecuația generală de echilibru redox:
y
x  M s   O
2 2 g 
M x O y s  (2)

ce presupune două procese simultane:

- oxidarea metalului: M0 – y ∙ e– → My+
- reducerea oxidantului: ½ O2 + 2 ∙ e– → O2–

În urma procesului de coroziune chimică, sub acţiunea agentului coroziv (care poate fi O2 , Cl2,
H2S, CO2 , SO2 etc.), pe suprafaţa metalică se formează compuşi de coroziune (ce pot fi oxizi, sulfaţi,
sulfuri, cloruri, carbonaţi etc.) care se depun sub formă de pelicule de coroziune de diverse grosimi.
Peliculele de coroziune pot fi:
- pelicule poroase şi neaderente permiţând coroziunea în profunzime până la distrugerea totală a metalului;
- pelicule compacte, neporoase şi aderente cu rol de protecţie a metalului. Formarea acestor pelicule
care împiedică coroziunea se numeşte pasivare.
Exemple de coroziune chimică:
- oxidarea oţelurilor la temperaturi ridicate;
- decarburarea superficială la oţeluri;
- fragilizarea oţelurilor şi cuprului în atmosferă de hidrogen;
- corodarea oţelurilor de către hidrogenul sulfurat (H2S), acidul clorhidric (HCl) sau clorul gazos (Cl2);
- coroziunea metalelor în combustibili lichizi şi lubrifianţi; etc.

2
 Cursul nr. 12

6.2. Coroziunea electrochimică

Coroziunea electrochimică a metalelor şi a aliajelor metalice este procesul de distrugere a

acestora sub acţiunea soluţiilor de electroliţi, în prezenţa umidităţii sau a O2 din aer, proces însoţit de
apariţia unui curent electric.
Coroziunea electrochimică este cel mai răspândit tip de coroziune.
Coroziunea electrochimică este condiţionată de existenţa unor neomogenităţi (fizice sau
chimice) în metal sau în mediul coroziv, precum: impurităţi în metal, diferenţa de concentraţie a
mediului coroziv, prezenţa a două metale diferite etc.
Cauza care stă la baza tuturor proceselor de coroziune electrochimică este tendinţa majorităţii
metalelor (aflate în stare atomică M0) de a trece în soluţie sub formă de ioni (Mz+) atunci când vin în
contact cu un oxidant din mediul coroziv.
Se consideră că pe suprafaţa metalică ce vine în contact cu o soluţie de electrolit se formează o
multitudine de micropile electrice numite pile locale. La nivelul pilelor locale au loc reacţii
electrochimice (procese de electrod) care generează un curent electric în metal. Aceste procese sunt de
tip reacţii redox, respectiv:

M0 + X0  Mz+ + Xz (3)

ce presupune două procese simultane:
- oxidarea metalului (oxidare anodică):
M0  z ∙ e  Mz+
- reducerea unui agent oxidant X (numit depolarizant) din mediul coroziv, capabil să accepte
electronii cedaţi de metal (reducere catodică):
X0 + z ∙ e  Xz

În funcţie de natura agentului depolarizant (de ex.: ioni de hidrogen H+, oxigen dizolvat O2 ,
ioni metalici etc.) pot exista diferite procese de coroziune electrochimică:
- a) procese de coroziune electrochimică cu depolarizare de hidrogen: când un metal cu potenţial de
descărcare (ε) mai negativ decât al hidrogenului vine în contact cu o soluţie apoasă în care există
ioni de hidrogen (H+), pe care îi scoate din soluţie sub formă de hidrogen gazos (H2):
M0  z  H   M z  
z 0
H
2 2
- b) procese de coroziune electrochimică cu depolarizare de oxigen: când metalul vine în contact cu o
soluţie în care se găsesc şi molecule de oxigen dizolvat. Procesul de depolarizare (de reducere) se
poate produce în funcţie de natura (pH-ul) mediului agresiv:
- în soluţii neutre: O2  2 H 2O  4e  4 OH 
- în soluţii acide: O2  4 H  4e  2 H2O

Exemple de coroziune electrochimică:

- oxidarea (ruginirea) fierului la temperaturi joase;
- coroziunea metalelor în soluţii de electroliţi (în acizi, baze sau săruri).

3
 Cursul nr. 12

6.3. Evaluarea cantitativă a procesului de coroziune

Evaluarea cantitativă a coroziunii unui metal se realizează cu ajutorul a două mărimi:

- viteza de coroziune
- indicele de penetraţie

a) Viteza de coroziune:

Viteza de coroziune este mărimea care stabileşte ritmul de corodare a unui metal sub
acţiunea unui agent coroziv.
Viteza de coroziune se poate determina prin metoda gravimetrică prin cântărirea sau
dimensionarea probei metalice înainte şi după coroziune. Astfel se determină viteza de coroziune
gravimetrică (vg) numită şi indice gravimetric.
Viteza de coroziune gravimetrică reprezintă cantitatea de metal (în g) distrusă
prin coroziune timp de 1 oră pe unitatea de suprafaţă (în m2) a metalului.
m
vg  , în g / m2h (4)
S t
unde: m = pierderea în greutate a piesei metalice în urma coroziunii (în g);
S = suprafaţa piesei metalice (în m2);
t = timpul de coroziune (în h).

b) Indicele de penetraţie:

Indicele de penetraţie (sau viteza de uzură) este mărimea care dă informaţii despre
adâncimea coroziunii, când coroziunea este uniformă pe întreaga suprafaţă metalică.

Indicele de penetraţie (P) exprimă pierderea în grosime (în mm) a metalului timp de un an.
 g  8760
P , în mm / an (5)
 M  1000
unde:  M = densitatea metalului (în g /cm3);
8760 = 24 ore  365 zile = numărul de ore dintr-un an.

Rezistenţa la coroziune a unui material metalic:

- este o proprietate de suprafață,
- nu este o proprietate intrinsecă,
- este o proprietate de utilizare a materialului.
Rezistenţa la coroziune a metalelor se exprimă prin scări convenţionale, în funcţie de valoarea
indicelui de penetraţie. Metalele utilizate în construcţia de maşini şi construcţia aparatelor care lucrează
în medii corozive trebuie să prezinte un indice de penetraţie P (o micşorare a grosimii prin coroziune)
mai mic de 1 mm/an.

4
 Cursul nr. 13

7. Protecţia metalelor şi a aliajelor metalice împotriva coroziunii

7.1. Metode de protecţie anticorozivă

Coroziunea metalelor aduce pagube materiale importante la nivel naţional şi mondial.

Aproximativ un sfert din întreaga producţie mondială anuală de metale se distruge prin coroziune, iar
cheltuielile care se fac pe plan mondial pentru a evita acest proces se ridică la sume uriaşe.
Prin urmare, prezintă o importanţă deosebită studiul procesului de coroziune şi găsirea
mijloacelor pentru combaterea ei.
Protecţia anticorozivă a metalelor se bazează pe modificarea unor parametri termodinamici sau
cinetici care dirijează procesul de coroziune. Metodele utilizate vizează atât metalul care suferă
coroziunea cât şi mediul coroziv aflat în contact cu el.
În prezent se utilizează următoarele tipuri de metode de protecţie anticorozivă:
- a) Modificarea compoziţiei materialelor metalice:
- alierea cu metale mai stabile în mediul coroziv
- b) Reducerea agresivităţii mediului coroziv:
- îndepărtarea din mediu a agentului coroziv (O2 , CO2 , H2S etc.)
- reglarea pH-ului şi a conţinutului de săruri din soluţia corozivă
- utilizarea de atmosfere protectoare (argon, azot etc.)
- folosirea inhibitorilor de coroziune (substanţe care scad viteza atacului coroziv)
- c) Aplicarea de straturi protectoare:
Aceste acoperiri protectoare se realizează prin diverse procedee:
- depuneri de pelicule omogene organice: - lacuri, vopsele, grunduri etc.
- uleiuri vegetale
- răşini naturale şi sintetice
- substanţe bituminoase
- elastomeri
- mase plastice
- depuneri de compuşi anorganici: - oxizi (pasivare, brunare)
- fosfaţi (fosfatare)
- cromaţi (cromatare)
- silicaţi (emailare)
- ceramo - metalici etc.
- depuneri metalice: - metoda electrochimică - Galvanizarea (Zincare, nichelare, cromare etc.)
- imersia în metal topit
- pulverizare (metalizare)
- placare
- difuzie termică
- d) Utilizarea protecţiilor electrochimice: - protecţie catodică
- protecţie anodică
- e) Aplicarea de tratamente termochimice asupra suprafeţei metalice, în sensul formării unor
compuşi interstiţiali (carburi, azoturi, siliciuri, boruri etc.).
- f) Respectarea parametrilor tehnologici de exploatare a instalaţiilor: Acest aspect este
condiţionat de posibilitatea coroziunii sudurilor şi a zonelor tensionate, sau a coroziunii în fisuri, în
rosturi înguste şi în zonele de stagnare a lichidelor.
2
 Cursul nr. 13

7.2. Aplicarea de straturi protectoare anticorozive

Protecţia anticorozivă prin aplicarea de straturi protectoare constă în acoperirea

suprafeţei metalice cu un sistem de protecţie anticorozivă care devine o barieră între suprafaţa de
protejat şi mediul coroziv, ceea ce poate încetini sau chiar preveni procesul de coroziune.

Sistemul de protecţie anticorozivă reprezintă ansamblu de straturi aplicate sub formă de

filme, pelicule sau depuneri organice sau anorganice pe o suprafaţă metalică pentru a realiza
protecţia acesteia împotriva coroziunii.
Acoperirea suprafeţelor metalice cu sisteme protectoare (straturi, filme, pelicule sau depuneri)
se poate realiza pe numeroase căi, cu o gamă largă de materiale protectoare.
Se disting următoarele procedee:
- protecţia prin acoperiri organice (vopsele, lacuri etc.)
- protecţia prin acoperiri anorganice (oxizi, fosfaţi etc.)
- protecţia prin acoperiri metalice (metalizări)
Protecţia anticorozivă a metalelor prin aplicarea de straturi protectoare presupune parcurgerea a
două etape importante:
- pregătirea (prelucrarea) suprafeţelor metalice ce trebuie protejate împotriva coroziunii;
- acoperirea suprafeţelor metalice cu straturi protectoare.

7.2.1. Pregătirea (prelucrarea) suprafeţelor metalice

Pregătirea (prelucrarea) suprafeţelor metalice reprezintă totalitatea operaţiilor care au

drept scop înlăturarea completă de pe suprafaţa metalică (ce urmează a fi protejată) a tuturor
impurităţilor existente (urme de fondanţi şi zgură de la turnare, oxizi de diferite provenienţe, grăsimi,
depuneri anterioare metalice, vopsele, lacuri etc.).
Procedeele de pregătire a suprafeţei metalice în vederea acoperirii cu sisteme de protecţie
anticorozivă se clasifică în următoarele categorii principale:
- a) prelucrare mecanică - se realizează prin rectificare, şlefuire şi lustruire. Se aplică în scopul
îndepărtării de pe suprafaţa metalului a straturilor de impurităţi formate din oxizi, săruri, impurităţi
metalice (provenite de la turnare sau tratamente anterioare) sau straturi depuse anterior (metale,
vopsele, lacuri etc.);
- b) prelucrare fizico - chimică - presupune parcurgerea următoarelor etape:
- degresare - eliminarea substanţelor grase (grăsimi, uleiuri) de pe suprafaţa metalică
folosind solvenţi organici, soluţii alcaline sau emulsii (soluţii apoase de detergenţi);
- decapare - eliminarea oxizilor superficiali de pe suprafaţa metalică folosind soluţii de
acizi, baze sau emulsii (soluţii apoase de detergenţi);
- spălare - eliminarea de pe suprafaţa metalică a substanţelor folosite în etapele
precedente.
Metodele de pregătire se aplică diferenţiat în funcţie de natura şi starea suprafeţei metalului, cât
şi în funcţie de natura impurităţilor existente pe suprafaţa acestuia.
În urma etapei de pregătire se obţine o suprafaţă metalică curată care conferă o aderenţă
specială pentru noul strat care urmează a fi depus (pe cale chimică, electrochimică sau prin vopsire) în
vederea finisării protectoare şi/sau decorative a metalului.

3
 Cursul nr. 13

7.2.2. Acoperiri organice protectoare

Protecţia anticorozivă prin acoperiri organice este un procedeu foarte răspândit, constând în
acoperirea suprafeţei metalice cu substanţe organice numite generic „lacuri şi vopsele”. Ele formează
pelicule continue, rezistente, etanşe şi aderente care izolează suprafaţa metalului de mediul coroziv.
Ansamblul operaţiilor de acoperire a suprafeţelor metalice cu pelicule organice aderente cu
rol de protecţie şi cu aspect decorativ se numeşte vopsire.
Acest procedeu se utilizează pentru a proteja piesele metalice aflate în condiţii atmosferice, în
apă, sub pământ sau în medii chimice agresive.
Peliculele de vopsea au o serie de caracteristici, respectiv: luciu, culoare, durată de uscare,
grosime, duritate, aderenţă la suport, flexibilitate, elasticitate, rezistenţă la lovire, rezistenţă la apă şi
produse chimice, rezistenţă la căldură şi foc, rezistenţă la biodegradare. Aceste caracteristici sunt
diferite şi specifice fiecărui tip de produs (lac, vopsea etc.), în funcţie de componentele pe care le
conţin aceste materiale organice protectoare.
În funcţie de suprafaţa protejată şi de destinaţia obiectului metalic, se folosesc diverse materiale
organice peliculogene protectoare:
- vopsele - sunt suspensii de pigmenţi dispersaţi în lianţi naturali sau sintetici (răşini, uleiuri) care prin
uscare dau pelicule mate sau semilucioase;
- lacuri - sunt soluţii de lianţi (răşini sintetice sau uleiuri), incolore sau colorate (dacă s-au adăugat
coloranţi), transparente şi care dau pelicule lucioase, netede şi rezistente. Sunt folosite fie ca ultim
strat în elementul de vopsire, fie pentru păstrarea aspectului suportului care se vopseşte.
- emailuri - sunt lacuri pigmentate cu pigmenţi anorganici sau organici într-o anumită proporţie.
Emailurile dau pelicule cu luciu puternic, rezistenţă mare la intemperii, duritate, flexibilitate,
elasticitate şi rezistenţă la şoc superioare.
- chiturile - sunt lacuri puternic pigmentate cu pigmenţi anorganici sau organici, conţinând şi o
cantitate mare de materiale de umplutură. Chiturile dau pelicule cu o grosime mare şi sunt folosite
pentru umplerea denivelărilor suprafeţelor metalice.
- grunduri - sunt lacuri puternic pigmentate cu pigmenţi anticorozivi (la grundurile pentru metale) şi
cu pigmenţi + materiale de umplutură (la celelalte grunduri). Grundurile dau o peliculă mată sau
semimată şi foarte aderentă la suport.
Într-un sistem de vopsire a unui metal succesiunea straturilor organice protectoare este: grund,
chit, vopsea şi lac / email.

7.2.3. Acoperiri anorganice protectoare

Procedeul de acoperire cu straturi protectoare pe bază de compuşi anorganici se poate realiza

prin două metode:
- a) conversia stratului superficial metalic în produşi anorganici greu solubili (de ex.: oxizi);
- b) aplicarea sau placarea unor mase protectoare anorganice (metalice, fosfatice, silicatice,
ceramice etc.) pe suprafaţa metalului.
Peliculele protectoare pot fi de tipul: oxizi, fosfaţi, cromaţi, silicaţi, metale etc.
Straturile de natură anorganică sunt folosite pentru protecţia metalelor supuse coroziunii
atmosferice cât şi în scop decorativ.
Prin acoperirea cu straturi anorganice se îmbunătăţesc unele calităţi ale suprafeţelor metalice
cum ar fi duritatea, rezistenţa la uzură, proprietăţile electroizolante etc.

4
 Cursul nr. 13

a) Protecţia cu pelicule de oxizi:

Materialele metalice se pot proteja împotriva coroziunii prin formarea pe suprafaţa metalică a
unor pelicule de oxizi ai metalului ce trebuie protejat. Aceasta se poate realiza prin diverse metode:
- Brunare sau oxidarea chimică alcalină a materialelor metalice feroase (oţeluri, fonte) -
metoda se realizează prin imersarea piesei metalice într-o soluţie oxidantă ce conţine hidroxid de sodiu
(NaOH = sodă caustică) şi oxidanţi (azotit de sodiu NaNO2 şi azotat de sodiu NaNO3) în anumite
proporţii. În urma tratamentului alcalin pe suprafaţa piesei metalice se formează o peliculă uniformă,
aderentă şi continuă, cu o structură microcristalină formată din oxizi de fier: oxid feric Fe2O3 (de
culoare roşie - cafenie), oxid feroferic Fe3O4 (de culoare neagră - albăstruie).
- Eloxare sau oxidarea aluminiului - metoda presupune obţinerea de straturi de oxid de
aluminiu (Al2O3) prin oxidarea chimică sau electrochimică a aluminiului. Eloxarea electrochimică a
aluminiului (numită şi anodizarea aluminiului) se realizează prin legarea piesei din aluminiu (care
urmează să fie protejată; de ex.: bare, table etc.) la anod, într-un reactor electrochimic în care se introduc
electroliţi pe bază de acid cromic, acid oxalic sau soluţii de acid sulfuric. Catodul poate fi din oţel, plumb.
Prin adăugarea de coloranţi organici sau anorganici în electrolit se pot obţine pelicule colorate.

b) Aplicarea sau placarea unor mase anorganice protectoare:

Aplicarea sau placarea unor mase anorganice protectoare pe suprafaţa metalului se poate realiza
prin diverse metode:
- Fosfatare sau protecţia cu pelicule de fosfaţi - Metoda constă în acoperirea suprafeţei
metalice cu un strat rezistent la coroziune format din fosfaţi metalici insolubili. Aceasta se realizează
prin pulverizarea sau imersarea piesei metalice într-o soluţie care conţine ioni fosfat (fosfaţi de Fe, Zn,
Mn; fosfaţi ai metalelor alcaline; acid fosforic H3PO4). Când se folosesc şi acceleratori (compuşi
anorganici de tipul azotiţi, azotaţi, cloraţi), fosfatarea chimică se numeşte fosfatare accelerată (sau
bonderizare).
- Emailare sau protejarea cu straturi ceramice - Emailarea (sau smălţuirea) este procedeul
de acoperire a suprafeţei metalice cu o peliculă ceramică/sticloasă de email (numit şi smalț sau frită).
Emailul este o combinaţie de natură anorganică, sticloasă, aderentă, deseori opacă sau colorată. Se
obţine prin topirea la 1.200 – 1.300 oC a rocilor naturale silicatice (nisip, argilă, feldspat etc.) cu
fondanţi, oxizi metalici (de Cu, Ni, Cr) şi pigmenţi. Acoperirile cu email asigură o protecţie
anticorozivă foarte eficace chiar şi în medii agresive, fiind rezistente la gaze fierbinţi, acizi minerali şi
organici, soluţii de săruri şi solvenţi organici.

7.2.4. Acoperiri metalice protectoare

Metoda de protecţie prin acoperiri metalice numită şi metalizare constă în acoperirea

suprafeţei metalice (care trebuie protejată) cu un strat din metal protector.
Metalul de acoperire (de protecţie) şi metalul de bază (piesa ce trebuie protejată) formează
împreună cu mediul agresiv un element galvanic, ceea ce duce la corodarea unuia din metale (cel care
are potenţialul mai mic, el devenind anod).
Prin urmare, se pot realiza două tipuri de acoperiri metalice protectoare:
- acoperire anodică - în cazul în care potenţialul metalului de acoperire este mai electronegativ. În
acest caz, acoperirea este anodică şi atacul preferenţial se exercită asupra metalului depus pe piesă.
Metalul suport (piesa ce trebuie protejată) devine catod şi va fi protejat împotriva coroziunii.
Ex: zinc sau cadmiu pe oţel, staniu pe cupru, aluminiu pe aliajele de aluminiu - cupru
5
 Cursul nr. 13
- acoperire catodică - în cazul în care potenţialul metalului de acoperire este mai electropozitiv. În
acest caz, acoperirea este catodică, iar atacul se va exercita asupra metalului suport (care devine anod),
dizolvându-l. Produsele de coroziune vor produce umflarea şi exfolierea acoperirii în dreptul porilor.
La acoperirile catodice trebuie ţinut cont de porozitatea acoperirilor; în general se măreşte grosimea
stratului protector sau se folosesc straturi combinate, practic lipsite de pori.
Ex.: straturi de cupru - nichel - crom depuse pe oţel
Stratul de metal depus trebuie să fie foarte aderent, puţin poros (pentru a nu permite fluidului
coroziv să vină în contact cu metalul ce trebuie protejat), cu rezistenţă mecanică şi termică mari.
Depunerea straturilor metalice protectoare se poate realiza prin:
- pe cale electrochimică (galvanizare)
- placare
- imersie în metal topit
- pulverizare
- difuziune termică

Acoperiri pe cale electrochimică – Galvanizarea:

Depunerea metalelor pe cale electrochimică urmăreşte acoperirea pieselor metalice cu straturi

dintr-un alt metal mai nobil sau mai bazic, în diverse scopuri:
- pentru evitarea coroziunii,
- în scopuri decorative,
- în scopuri funcţionale (de ex.: mărirea conductivităţii electrice sau a aderenţei aliajului de lipit),
- în scopul obţinerii unor aliaje (prin codepunerea electrolitică a mai multor metale) etc.

Depunerea metalelor pe cale electrochimică numită şi galvanizare (electrodepunere sau

electroplacare) se realizează prin electroliza soluţiilor apoase de săruri simple sau complexe care
conţin ionul metalului care trebuie depus.
Piesa de acoperit constituie catodul, iar anodul poate fi confecţionat dintr-un material inert
(anod insolubil) sau din metalul care urmează să fie depus (anod solubil).

Instalaţia de galvanizare este o celulă de electroliză (Figura 1) în care există:

- soluţia electrolitică ce are în compoziţie:
- sarea metalului care se depune electrolitic, cu o concentraţie bine stabilită;
- substanţe cu rol de tampon, ce menţin constantă aciditatea soluţiei;
- diverse substanţe organice şi anorganice cu scopul obţinerii unei suprafeţe lucioase, compacte
(lipsite de pori) şi aderente.
- electrozii celulei electrolitice:
- catodul K (): piesa de protejat care se leagă la catodul unei surse de curent continuu,
- anodul A (+): el se poate confecţiona din metalul care se depune la catod (de ex.: cupru, nichel,
zinc - în cazul cuprării, nichelării, zincării) sau din metale neacatabile/inerte (de
ex.: plumb, platină sau grafit în cazul cromărilor).

6
 Cursul nr. 13

Figura 1. Schema de principiu a instalaţiei de galvanizare (electroliză)

Calitatea depunerii metalice prin galvanizare depinde de următorii factori: gradul de pregătire a
suprafeţei piesei pe care se depune pelicula metalică prin electroliză, compoziţia soluţiei electrolitice,
natura electrozilor, densitatea medie a curentului, temperatură, agitarea soluţiei etc.
După natura metalului depus pe suprafaţa piesei de protejat, galvanizarea poartă numele de:
zincare, cromare, nichelare, cuprare (arămire), oţelire (fierare), plumbuire, aurire, argintare etc.

a) Zincarea:

Zincarea electrolitică este cel mai utilizat procedeu de protecţie anticorozivă a suprafeţelor
metalice feroase (oțeluri, fonte).
Acoperirile cu zinc sunt destinate protejării oţelului în contact cu aerul umed, cu atmosfere
poluate cu gaze de ardere sau în contact cu produse petroliere. Stratul de zinc depus pe piesa metalică
asigură în primul rând protecţia de sacrificiu (zincul se dizolvă în locul fierului din oţel), apoi conduce
la o creştere a rezistenţei la coroziune atmosferică şi, nu în ultimul rând, în contact cu o serie de agenţi
corozivi conduce la produşi rezistenţi la coroziunea ulterioară.
Industrial, zincarea se poate realiza prin două procedee:
- zincarea electrolitică în baie alcalină, cu sau fără cianuri - mai rar folosită;
- zincarea electrolitică în baie acidă, pe bază de sulfat de zinc sau clorură de zinc.
Zincarea electrolitică în baie acidă este un exemplu tipic de acoperire galvanică (catodică) a
materialelor metalice feroase (oţeluri, fonte) unde potenţialul zincului ( 0Zn 0 / Zn 2  0, 763 V ) este mai
negativ decât al metalului suport, respectiv fierul ( 0Fe0 / Fe2  0, 44 V ).
Din acest motiv, în timpul zincării au loc următoarele procese electrochimice:
- la A (+): Zn0 – 2e  Zn2+
- la K (): Zn2+ + 2e  Zn0
Prin urmare, în timpul zincării are loc un transfer de masă între anod şi catod. Zincul metalic
anodic (Zno) se dizolvă şi trece în soluţie sub formă de ioni (Zn2+). Datorită diferenţei de potenţial
anod ÷ catod, ionii de zinc (Zn2+) sunt dirijaţi spre catod (piesa din oţel ce trebuie protejată) unde se
depun sub formă de Zn metalic (Zno).

Figura 2. Instalaţia de zincare

7
 Cursul nr. 14

Cap. VII. LUBRIFIANŢI

1. Frecarea, uzarea şi lubrificaţia

Tribologia este o ramură a ştiinţelor tehnice care studiază fenomenele complexe ce intervin în
procesele de frecare, uzare şi ungere (lubrificaţie) la nivelul suprafeţelor solide în mişcare relativă, în
zona de separaţie a acestora şi a aplicaţiilor tehnice rezultate.
Importanţa tribologiei rezultă din faptul că fenomenul de frecare afectează în mod deosebit
funcţionarea tuturor maşinilor şi utilajelor. Astfel, prezenţa frecărilor determină anual un consum
suplimentar de energie evaluat la 30 – 50 % din energia produsă la nivel mondial. Rezultă că reducerea
frecării determină ridicarea eficienţei utilajelor şi creşterea randamentului acestora, dar şi beneficii
privind consumul de energie.
Între două corpuri aflate în contact direct şi în mişcare relativă (această conexiune se numeşte
cuplă cinematică) apar întotdeauna fenomenele de frecare şi uzare.
Frecarea este un proces complex de natură moleculară, mecanică şi energetică care are loc
între două suprafeţe în contact direct şi aflate în mişcare relativă.

Uzarea este fenomenul de desprindere a unor microparticule de material de pe suprafeţele în

frecare şi care sunt eliminate în mediu sub formă de particule de uzură. Acest fenomen determină
modificarea dimensiunilor pieselor şi, în final, conduce la scoaterea lor din uz.
În scopul diminuării efectelor negative ale frecării se recurge la ungere (sau lubrificaţie)
folosind lubrifianţi.
Lubrificaţia (ungerea) constă în interpunerea unui film continuu sau aproape continuu de
lubrifiant între suprafeţele de contact ale organelor de maşini care sunt în mişcare relativă şi se apasă
reciproc.

2. Lubrifianţi

2.1. Lubrifianţi - definiţie, roluri, clasificare

Lubrifianţii sunt substanţe organice sau minerale, naturale sau sintetice care se interpun între
suprafeţele solide aflate în contact şi în mişcare relativă ale organelor de maşini, în scopul micşorării frecării.
Lubrifianţii, ca materiale de ungere, au multiple roluri funcţionale:
- asigură lubrificaţia (ungerea), adică realizează pelicula portantă între suprafeţele aflate în mişcare
relativă, constituind elementul de preluare a sarcinii;
- asigură protecţia suprafeţelor împotriva contactului direct, diminuând pierderile prin frecare şi uzare;
- contribuie la evacuarea căldurii produse prin frecare sau rezultată în timpul arderii combustibililor;
- asigură protecţia împotriva compuşilor chimic activi (în principal apa şi O2) care determină formarea
stratului de oxizi (de ex., rugină) pe suprafeţele metalice;
- contribuie la evacuarea produselor de uzare şi modificarea acestora (adică îndepărtarea unor resturi
de material dintre piesele cuplei);
- asigură transmisia forţelor şi a mişcărilor în organele de maşini;
- asigură etanşarea, respectiv protecţia împotriva pătrunderii între suprafeţe a particulelor dure din
mediul exterior.
2
 Cursul nr. 14
După starea lor de agregare, lubrifianţii pot fi:
- lubrifianţi solizi
- lubrifianţi lichizi: - uleiuri
- unsori consistente
- lubrifianţi gazoşi

2.2. Lubrifianţi lichizi

Dintre toate variantele de lubrifianţi, cele mai folosite sunt uleiurile şi unsorile consistente.

a) Uleiurile lubrifiante:

Uleiurile lubrifiante sunt produse tehnice lichide la temperatura şi presiunea obişnuită, care
conţin uleiuri (minerale sau sintetice) împreună cu unele adaosuri ce conferă proprietăţi noi sau
modifică favorabil unele dintre proprietăţile principale ale uleiului.
Uleiurile lubrifiante, după natura lor, se clasifică în două categorii:
- uleiuri minerale - se obţin prin distilarea la vid a păcurii (un produs petrolier) şi sunt amestecuri de
hidrocarburi aromatice, naftenice, parafinice, cu o structura mixtă. În funcţie de hidrocarbura
predominantă, uleiurile minerale pot fi: parafinice, naftenice sau aromatice.
- uleiuri sintetice - se obţin din diferiţi monomeri prin reacţii de polimerizare, esterificare şi
policondensare, fiind de tipul: esteri, siliconi, poliglicoli etc. Cele mai folosite sunt uleiurile: clorurate,
fluorurate şi siliconice.
După destinaţie, uleiurile lubrifinate se clasifică în două grupe majore:
- uleiuri lubrifiante auto
- uleiuri lubrifiante pentru aplicaţii industriale

b) Unsorile consistente:

Unsorile consistente sunt produse tehnice semifluide, plastice, viscoase şi de consistenţă

foarte variată, fiind amestecuri complexe de săpunuri metalice în uleiuri minerale sau sintetice.
Unsorile consistente sunt sisteme coloidale alcătuite din două faze:
- faza lichidă (sau mediul de dispersie) - această fază este formată din uleiuri minerale (uleiuri
naftenice) sau uleiuri sintetice (siliconi, esteri etc.) care imprimă unsorii consistente
proprietăţi lubrifiante;
- faza solidă (sau faza dispersată) - această fază formează carcasa structurală (de tip fagure de miere) a
unsorii, conferindu-i însuşiri specifice. Ca fază solidă se folosesc agenţi de îngroşare şi
aditivi amelioratori în proporţie de 10 – 25 %.
Agenţii de îngroşare din unsorile consistente sunt: săpunuri metalice (alcaline, alcalino-
pământoase sau ale metalelor uşoare şi grele - de ex.: săpunuri de Na, Li, Ca Al, Pb etc.) sau
hidrocarburi solide (parafine, cerezine). Uneori se folosesc componenţi solizi anorganici sau organici
(silicagel, praf de aluminiu sau zinc, sulfură de molibden, bentonite, grafit coloidal, negru de fum etc.).
Ca aditivi amelioratori ai însuşirilor de bază ale unsorilor consistente se pot folosi:
- esteri superiori, alcooli sau apă - pentru stabilizarea dispersiei;
- compuşi ai fosforului - pentru mărirea rezistenţei la oxidare şi la îmbătrânire;
- polimeri sau răşini - pentru mărirea aderenţei;
- săpunuri de plumb, compuşi cu sulf sau clor - pentru mărirea rezistenţei la presiune;
- coloranţi şi odorizanţi - pentru culoare şi miros.

3
 Cursul nr. 14
Se cunosc mai multe tipuri de unsori consistente:
- unsori antifricţionale - care reduc frecarea. Se obţin din ulei mineral şi săpun;
- unsori fricţionale sau de adeziune - care măresc frecarea, asigură adezivitatea şi împiedică
alunecarea. Se obţin prin amestecarea uleiurilor minerale cu grăsimi, ceruri şi adezivi (bitum, ulei de
in, răşini naturale etc.). Se utilizează la ungerea curelelor de transmisie şi cablurilor;
- unsori de protecţie - sunt amestecuri de: grăsimi + ulei mineral, parafină + ulei mineral. Ele trebuie să
fie neutre din punct de vedere chimic (anticorozive) şi rezistente la oxidare. Se utilizează pentru
protejarea cablurilor, roţilor dinţate, turbinelor etc.
- unsori bune conducătoare de electricitate - conţin grafit şi servesc la ungerea contactelor la tramvaiele
electrice, a colectoarelor de la dinamuri etc.

2.3. Lubrifianţi solizi

Lubrifianţii solizi se întrebuinţează în condiţii extreme de temperatură sau presiune, condiţii în

care uleiurile şi unsorile consistente nu pot asigura o lubrifiere eficace.
Domeniile de utilizare a lubrifianţilor solizi sunt:
- aplicaţii spaţiale sau aparatură care funcţionează în vid;
- aplicaţii în zone supuse unor radiaţii intense (reactoare nucleare, sateliţi);
- aplicaţii la temperaturi foarte scăzute (criogenie, rachete militare);
- aplicaţii la temperaturi foarte înalte (prelucrarea metalelor, rachete militare);
- aplicaţii în medii foarte agresive (corozive);
- aplicaţii industriale în care trebuie evitată contaminarea cu lubrifianţi (industria alimentară, contacte
electrice etc.).
În funcţie de modul de formare şi de proprietăţile lor fizice, lubrifianţii solizi se împart în mai
multe categorii:
- materiale cu structură cristalină lamelară - din această categorie fac parte: grafitul, disulfura de
molibden (MoS2), nitrura de bor (BN) etc.
- metale şi aliaje moi (ductile) - exemple: Pb, Ag, Zn, Cu, etc.
- mase plastice (polimeri) – aşa sunt: Teflonul, unii poliacetaţi, poliamide etc.
- diverse substanţe solide - din această categorie fac parte: sticla, unii oxizi (PbO, SiO2, Al2O3,
MoO3, WO3 etc.), sulfaţi (PbSO4), carburi, boruri, materiale grafito-ceramice etc.

2.4. Lubrifianţi gazoşi

Lubrifianţii gazoşi au o utilizare mult mai rară decât celelalte categorii de lubrifianţi. Cel mai
utilizat lubrifiant gazos este aerul.
Proprietăţile gazelor (compresibilitatea, expansibilitatea, valorile diferite ale viscozităţii şi
onctuozităţii) comparativ cu lichidele, determină deosebiri între ungerea cu gaze şi ungerea cu lichide.
În cazul gazelor, respectiv a aerului, viscozitatea are valori mult mai reduse decât a lichidelor.
De exemplu, la 20 ºC viscozitatea aerului este de circa 1.000 ori mai redusă decât a unui ulei fluid. Din
această cauză lagărele cu aer prezintă avantajul unor frecări considerabil mai reduse decât lagărele
convenţionale sau în rulmenţii unde ungerea se realizează cu ulei.
Ca o consecinţă directă a reducerii frecărilor, căldura produsă prin frecare este redusă în
lagărele cu gaze. Acest aspect este deosebit de important la turaţii mari, caz în care lagărele obişnuite
pun probleme de răcire extrem de dificile.
Un alt avantaj este uzura extrem de redusă a lagărelor cu gaze. Acest aspect este normal
deoarece în timpul funcţionării sistemului suprafeţele nu se ating, ele fiind separate de un strat de gaz.

4
 Cursul nr. 14

3. Proprietăţi ale lubrifianţilor

Proprietăţile funcţionale ale lubrifianţilor determină comportarea lor în procesul de frecare. Ele
pot fi împărţite în două grupe:
- 1) proprietăţi de ungere (lubrifiante)
Ele asigură reducerea sau preîntâmpinarea formelor de uzare şi reducerea pierderilor prin
frecare. Aşa sunt:
- viscozitatea (sau puterea de curgere) - este proprietatea unui lubrifiant de a se opune
mișcării relative a particulelor constituente, caracterizând frecarea internă a
lubrifiantului şi rezistenţa acestuia la curgere.
Se disting următoarele tipuri de viscozitate:
- viscozitatea absolută: dinamică şi cinematică
- viscozitatea relativă sau convenţională: Engler (în Europa), Redwood (în
Anglia), Saybolt (în S.U.A.)

- onctuozitatea (sau puterea de ungere) - reprezintă capacitatea unui lubrifiant de a

adera la suprafeţele solide şi de a forma pe acestea o peliculă rezistentă ce împiedică
contactul direct dintre piesele în mişcare, în scopul eliminării frecărilor şi a asigurării
ungerii suprafeţelor.

- 2) proprietăţi fizico - chimice caracteristice funcţionării (proprietăţi de serviciu sau tehnologice)

Ele condiţionează protecţia anticorozivă, cantitatea de depuneri, menţinerea peliculei de
lubrifiant la temperaturi ridicate de lucru etc. Acestea sunt:
- a) caracteristici de stabilitate şi de puritate:
- stabilitatea la oxidare
- aciditatea şi alcalinitatea (prin cifra de aciditate şi cifra de bazicitate)
- efectul coroziv
- conţinutul de: impurităţi mecanice, apă, cenuşă, asfalt tare, combustibil
- cifra de cocs (de tip Conradson sau Ramsbottom)
- b) caracteristici generale şi de identificare:
- densitatea
- caracteristici optice: culoarea, transparenţa, fluorescenţa
- caracteristici termice: punctul de inflamabilitate, punctul de aprindere, punctul
de ardere, punctul de picurare, punctul de solidificare (congelare),
conductivitatea termică, căldura specifică