LEGATURI CHIMICE

Scurt istoric
Conceptiile despre legatura chimica au evoluat odata cu dezvoltarea
chimiei ca stiinta.In sec. XVIII filozofii au folosit notiunea de aviditate in locul
celei de afinitate. Laplace a admis ca afinitatea atomilor este o atractie
reciproca
de aceeasi natura cu fortele de gravitatie. In1812, Berzelius a creat teoria
legaturii ionice; el este creatorul teoriei dualiste care a explicat formarea
combinatiilor heteropolare, dar nu a putut explica formarea combinatiilor de
acelasi fel. Teoria lui Berzelius a decazut dupa 1830, cand chimia organica
( in
care teoria dualista nu se aplica ) a inceput sa se dezvolte.
In1840, Dumas elaboreaza teoria unitara, dupa care moleculele formeaza o
unitate in care atomii isi pierd personalitatea. O prima incercare de a
explica
natura legaturii chimice apartine lui Berthollet, dupa care atomii se atrag
reciproc
cu forte proportionale cu masa lor atomica , Un pas inainte il face Butlerov ,
care
a introdus notiunea de structura chimica (1861), care a fost perfectionata de
J.H. van’ Hoff si Le Bell ( 1874 ).
Descoperirile din fizica cu privire la structura atomului au modificat si
dezvoltat conceptiile despre legatura chimica; noua etapa se numeste
teoria
electronica a legaturii chimice.
Studiile privind invelisul de electroni au aratat ca legaturile chimice
sunt
determinate exclusiv de straturile exterioare ale atomilor ; astazi se disting
urmatoarele tipuri de legaturi chimice :legatura ionica ( heteropolara ),
legatura
covalenta ( homeopolara ) legatura metalica, legatura de hidrogen,si
legatura prin
forte van der Waals.
Legăturile ionice şi covalente separate sunt întâlnite destul de rar.
Disponibilitatea pentru o anumită legătură împarte compusii în: ionici şi
covalenti.
 Legătura ionică
Legătura ionică este formata prin atragerea electrostatica cu sarcini
opuse si are loc intre metalele tipice si nemetalele tipice. Pentru a forma
o configuraţie electronică exterioară de echilibru (8 electroni), atomii se
pot asocia prin cedarea şi respectiv primirea de unul sau doi electroni.
Se formeză astfel o moleculă a cărei legătură ionică (polară,
heteropolară, electrovalentă) se bazează pe atracţia electrostatică
exercitată între atomii ionizaţi pozitiv sau negativ. Atomii astfel construiţi
în stare solidă se organizează sub formă de cristale, care datorită tipului
de legătură se numesc cristale ionice. Cristalele ionice tipice se
formează ca rezultat al reacţiei dintre un element metalic puternic
electropozitiv (grupele I,II) cu un element puternic electronegativ (grupele
VI, VII). Metalele de tranziţie pot forma şi ele cristale atunci când
diferenţa de electronegativitate este îndeajuns de mare. ex tipic:clorura
de sodiu (NaCl) Teoria clasică a lui Born şi Madelung dă o imagine clară
asupra naturii legăturii ionice. Între doi atomi apropiaţi, unul ionizat
pozitiv şi altul negativ, apar forţe electrostatice centrale de atracţie care
variază cu pătratul distanţei şi forţe de respingere care variază rapid cu
inversul distantei la o putere n>2.

Legătura covalentă
Legătura covalentă este legătura chimică în care atomii sunt legaţi
între ei prin perechi de electroni puse în comun, atomii având poziţii fixe
unii faţă de alţii. Aceasta apare doar între atomii nemetalelor, iar
rezultatul legării se numeşte molecula. Legătura covalentă poate fi de
trei feluri, după modalitatea de punere în comun a electronilor. Astfel, ea
este:

 nepolară - apare la atomii din aceeaşi specie sau la atomii din

specii diferite care au electronegativităţi foarte apropiate (aceştia
fiind carbonul şi hidrogenul). Fiecare dintre cei doi atomi pune în
comun câte un electron, şi fiecare atrage la fel de mult perechea
astfel formată.
 polară - există doar între atomi ai nemetalelor din specii diferite.
Fiecare dintre cei doi atomi pune în comun câte un electron, dar
atomul care are electonegativitatea mai mare atrage mai puternic
 perechea formată. Atomul cu electronegativitatea mai mică devine
astfel dezvelit de electroni.
 coordinativă - este o legătură covalentă polară specială. În acest
caz, doar un atom pune în comun cei doi electroni necesari formării
legăturii (acesta numindu-se donor), iar celălalt doar acceptă
perechea oferită (acesta numindu-se acceptor).

Legătura metalică
Mineralogul si chimistul norvegian V.M.Goldschmidt considera că
între atomii unui metal ar exista covalenţe. L.Pauling considera că în
reţeaua metalică legăturile dintre atomi sunt în rezonanţă, electronii de
valenţă fiind repartizaţi statistic în mod egal între toţi atomii alăturaţi ai
reţelei cristaline. De exemplu, în reţeaua cristalină a sodiului fiecare
atom, având un electron de valenţă în orbitalul 3s, poate forma o
covalenţă cu un atom vecin. Prin urmare, după L.Pauling, între atomii
unui metal se stabilesc legături dielectronice, labile, care se desfac şi se
refac necontenit, între diferitele perechi de atomi vecini din reţea. La
formarea legăturilor metalice în sodiul cristalizat ia parte numai electronul
de valenţă al fiecarui atom în parte. Pentru explicarea intensităţii legăturii
metalice, L.Pauling considera că prin transfer de electroni de la un atom
la altul se formează şi structuri ionice. Prin urmare, la metale unii atomi
primesc mai mulţi electroni decât pot include în stratul de valenţă.

Coeziunea mare a metalelor este explicată de către L.Pauling prin

existenţa valenţei metalice, care este cuprinsă între 1 şi 6. Valenţa
metalică este reprezentată de numarul electronilor care participă la
formarea legăturii metalice. Pentru elementele cu Z=19-31 valenta
metalică este reprezentată de cifra scrisă deasupra fiecarui element. Prin
urmare, numarul maxim de legături metalice este format de metalele
tranziţionale cu coeziune maximă din grupele VI b, VII b şi VIII b.
Metalele al căror număr de legături metalice este mare, au raze atomice
mici, densităţi şi durităţi mari, temperaturi de topire şi de fierbere ridicate,
precum şi o rezistenţă remarcabilă la solicitările mecanice exterioare.
Spre deosebire de covalenţe, legăturile metalice sunt nesaturate,
nelocalizate şi nedirijate în spaţiu, ceea ce ar explica plasticitatea
metalelor.

Modul in care ionii se formeaza este determinat de caracterul

metalic sau nemetalic al elementelor care se combina: atomii metalelor
cedeaza electronii de valenta, transformandu-se in cationi, iar atomii
nemetalelor isi completeaza la octet numarul electronilor din stratul
exterior, transformandu-se in anioni. Ionii metalelor au in stratul exterior
acelasi numar de electroni ca atomii gazelor monoatomice situate in
sistemul periodic inaintea lor. De exemplu, ionii metalelor alcaline au in
acest strat 8 electroni cu exceptia ionului de litiu care are 2 electroni, ca
si atomul heliului care il precede in sistemul periodic. Ionii nemetalelor au
octet electronic in stratul exterior, deoarece nemetalele sunt urmate in
sistemul periodic de gaze monoatomice cu octet (Ne-Rn). Ionii avand
configuratii electronice stabile in stratul exterior, manifesta o stabilitate
mai mare decat cea a atomilor din care provin.

De exemplu, atomul de sodiu cedeaza electronul sau de valenta

din orbitalul 3s, transformandu-se in ionul de sodiu care are in stratul L
octetul electronic al neonului. In timp ce atomul de sodiu manifesta o
reactivitate chimica puternica, descompunand apa la temperatura
obisnuita:

2Na+2H2O=2NaOH+H2

ionul de sodiu este stabil si in contact cu apa nu o descompune, ci se

hidrateaza cu 8 molecule de apa. Formarea unui compus ionic se
reprezinta, scriind simbolurile chimice ale elementelor care
interactioneaza chimic si insemnand prin puncte in jurul simbolurilor
electronii de valenta. De exemplu, la formarea clorurii de sodiu atomul de
sodiu transfera electronul de valenta atomului de clor. Transferul
electronic este reprezentat printr-o sageata intre cei doi atomi. Atomul de
sodiu se transforma in cation si atomul de clor in anion. Ionul de sodiu
are configuratia electronica a neonului si cel de clor a argonului. In urma
atractiei electrostatice dintre acesti ioni rezulta clorura de sodiu.

In general sarurile, oxizii metalelor si bazele tari sunt compusi ionici.

Acesti compusi sunt cristalizati, ionii aflandu-se in nodurile retelelor
cristaline numite, de aceea, retele ionice. Existenta ionilor in retelele
respective a fost dovedita de P.Debye in 1918 cu ajutorul razelor X.
Compusii ionici se numesc si electroliti, deoarece in stare topita sau
dizolvata conduc curentul electric. Pe cale spectrala s-a dovedit ca nici
chiar in stare gazoasa compusii ionici nu sunt formati din molecule, ci
sunt alcatuiti din perechi de ioni cu sarcini electrice opuse.
 Legatura de hidrogen
O legǎrurǎ de hidrogen este un tip special de legǎturǎ
intermolecularǎ de tip dipol-dipol, mai bogatǎ în energie decât forţele van
der Waals, care apare doar în cazul existenţei în respectiva moleculǎ a
unui atom de hidrogen legat covalent de un atom puternic electronegativ
(F, O, N etc). Legǎtura se stabileşte între atomul de hidrogen legat şi un
alt atom electronegativ al unei molecule învecinate (în acest caz vorbim
de legatura de hidrogen intermoleculara) sau între hidrogenul legat şi un
alt atom electronegativ învecinat din aceeaşi
moleculǎ (legǎturǎ intramolecularǎ). Un exemplu este legǎtura de
hidrogen intermolecularǎ dintre moleculele apei.
În general legǎtura de hidrogen este mai puternicǎ decât forţele van der
Waals dar mai slabǎ decât legǎturile covalente, ionice sau metalice
amintite. Legǎtura de hidrogen este responsabilǎ pentru punctul de
fierbere ridicat al apei (100C) comparativ cu cel al celorlalte hidruri din
grupa 16. Cauza este realizarea unor mase moleculare mai mari decât
par în conformitate cu formula chimicǎ datoritǎ „asocierii” mai multor
molecule. Acest tip de legăturǎ stǎ la baza structurilor tridimensionale ale
proteinelor şi acizilor nucleici precum si specificitǎţii efectelor acestora.
Atomul de hidrogen legat de un atom puternic electronegativ (F, O,
N) este un „donor de legǎturǎ de hidrogen”. Atomul electronegativ al unei
molecule sau structuri învecinate este „acceptorul de legǎturǎ de
hidrogen”, indiferent dacǎ acesta este sau nu legat de un alt atom de
hidrogen.
Exemple de legaturi de hidrogen sunt cele dintre moleculele apei,
alcoolului etilic sau amoniacului. În toate aceste cazuri acceptorul de
legǎturǎ de hidrogen este legat şi el de un atom de hidrogen. Existǎ însǎ
şi o legǎturǎ de hidrogen la care participǎ carbonul doar atunci când
acesta este legat şi de alţi atomi electronegativi. Este cazul cloroformului
(CHCl3) unde atomul de hidrogen, parţial dezgolit de electroni, poate
intra în interacţiune cu atomi
electronegativi (posesori de nori electronici negativi) aparţinând unor alte
molecule aflate în aceeaşi soluţie.
 Legatura van der Waals

Atractiile dintre molecule se numesc forte van der Waals; ele

explica existenta starilor de agregare si coeziunea lichidelor si solilor cu
retea moleculara. Exista 3 tipuri de forte van der Waals : de orientare
( dipol- dipol ), de inductie care se manifesta intre o molecula polara si
una nepolara, de dispersie care se manifesta intre molecule nepolare.
Cele 3 tipuri de forte van dre Waals actioneaza simultan, dar in
proportie diferita; se pot manifesta intre molecule in paralel cu legatura
de H. De exemplu in apa: inductie- 4,1% ,
orientare,76,9% ,dispersie19% , iar la amoniac: inductie 5,4%,orientare
44,6% , dispersie 50% .