Tipuri de legături chimice. Molecule polare si nepolare.

Legătura chimică este puterea de atracție care se manifestă între atomi, ioni sau molecule și

care permite formarea compușilor chimici. Legarea se poate realiza ca urmare a unor forțe
electrostatice de atracție formate între speciile chimice încărcate cu sarcini electrice opuse (cum
este cazul legăturilor ionice) sau ca urmare a punerii în comun al unui anumit număr
de electroni între speciile chimice (cum este cazul legăturilor covalente).
În general, legăturile chimice au caracter ionic și covalent, excepție făcând legăturile dintre
atomi identici (acestea sunt covalente 100%). Legăturile ionice și covalente separate sunt
întâlnite destul de rar. Disponibilitatea pentru o anumită legătură
împarte compușii în: ionici și covalenți.
Există legături covalente (se realizează prin unirea atomilor care pun în comun electronii). -
Legături polare (intre atomi diferiți) - Legături covalente nepolare (intre atomi identici)
După nivelul la care se formează legăturile, există forțe intermoleculare (între molecule) și forțe
intramoleculare (în cadrul aceleiași molecule).
POLAR = nemetal + nemetal
NEPOLAR = metal + metal
IONIC = nemetal + metal

Legătura ionică
Legătura ionică este formată prin atragerea electrostatică cu sarcini opuse și are loc între metalele
tipice și nemetalele tipice. Pentru a forma o configurație electronică exterioară de echilibru (8
electroni), atomii se pot asocia prin cedarea și respectiv primirea de unul sau doi electroni. Se
formează astfel o moleculă a cărei legătură ionică (polară, heteropolară, electrovalentă) se
bazează pe atracția electrostatică exercitată între atomii ionizați pozitiv sau negativ. Atomii astfel
construiți în stare solidă se organizează sub formă de cristale, care datorită tipului de legătură se
numesc cristale ionice. Cristalele ionice tipice se formează ca rezultat al reacției dintre un
element metalic puternic electropozitiv (grupele I,II) cu un element puternic electronegativ
(grupele VI, VII). Metalele de tranziție pot forma și ele cristale atunci când diferența de
electronegativitate este îndeajuns de mare. Exemplul tipic: clorura de sodiu (NaCl). Teoria
clasică a lui Born și Madelung dă o imagine clară asupra naturii legăturii ionice. Între doi atomi
apropiați, unul ionizat pozitiv și altul negativ, apar forțe electrostatice centrale de atracție care
variază cu pătratul distanței și forțe de respingere care variază rapid cu inversul distanței la o
putere n>2. Forța de atracție f este dată de relația: f=(e1*e2). Această legătură a fost studiată de
Kossel. S-a constatat că un ion de Na este înconjurat de 6 ioni de Cl, iar un ion de Cl este
înconjurat de ioni de Na (raportul de combinare dintre ioni de Na și Cl este de 6:6). Concluzie: O
substanță ionică este neutră din punct de vedere electric. Suma sarcinilor pozitive este egală cu
suma sarcinilor negative. Din punct de vedere al tăriei, legătura ionică este cea mai puternică. De
aceea punctele de topire ale substanțelor ionice sunt mai ridicate.
Substanțele ionice sunt solubile în apa dar insolubile în alți solvenți (alcool, benzină, tetraclorură
de carbon).
În stare solidă, substanțele ionice nu conduc curentul electric, deoarece ionii ocupă poziții fixe în
solid, însă conduc curentul electric în soluție și în topitură.

Legătura covalentă
Legătura covalentă este legătura chimică în care atomii sunt legați între ei prin perechi
de electroni puse în comun (astfel formându-se pe ultimul strat configurație stabilă de octet sau
dublet), atomii având poziții fixe unii față de alții. Aceasta apare doar între atomii nemetalelor
sau între elemente cu electronegativități apropiate, iar rezultatul legării se numește moleculă.
Legătura covalentă este o legătură puternică, aceasta putând fi de trei feluri, după modalitatea de
punere în comun a electronilor. Astfel, ea este:

 nepolară - apare la atomii din aceeași specie sau la atomii din specii diferite care au
electronegativități foarte apropiate (aceștia fiind carbonul și hidrogenul). Fiecare dintre cei
doi atomi pune în comun câte un electron, și fiecare atrage la fel de mult perechea astfel
formată. Ex: O2, Cl2, H2, N2, CH4, CCl4.
 polară - există doar între atomi ai nemetalelor din specii diferite. Fiecare dintre cei doi
atomi pune în comun câte un electron, dar atomul care are electronegativitatea mai mare
atrage mai puternic perechea formată. Atomul cu electronegativitatea mai mică devine astfel
dezvelit de electroni. Ex. NH3, HCl, H2O.
 coordinativă - este o legătură covalentă polară specială. În acest caz, doar un atom pune
în comun cei doi electroni necesari formării legăturii (acesta numindu-se donor), iar celălalt
doar acceptă perechea oferită (acesta numindu-se acceptor). Ex: NH4+, H3O+

În funcție de numărul de electroni puși în comun legăturile covalente pot fi simple (doi atomi
pun în comun câte un electron) sau multiple (duble – are loc prin punerea în comun a câte doi
electroni de la fiecare atom, triple - are loc prin punerea în comun a câte trei electroni de la
fiecare atom).

O legătură covalentă simplă este formata dintr-o legătură σ.

O legătură covalentă dublă este formata dintr-o legătură σ si o legătură π.
O legătură covalentă triplă este formata dintr-o legătură σ si două legătură π.

Legătura metalică
Mineralogul și chimistul norvegian Victor M. Goldschmidt considera că între atomii unui metal
ar exista covalențe. L.Pauling considera că în rețeaua metalică legăturile dintre atomi sunt în
rezonanță, electronii de valență fiind repartizați statistic în mod egal între toți atomii alăturați ai
rețelei cristaline. De exemplu, în rețeaua cristalină a sodiului fiecare atom, având un electron de
valență în orbitalul 3s, poate forma o covalență cu un atom vecin. Prin urmare, după L.Pauling,
între atomii unui metal se stabilesc legături dielectronice, labile, care se desfac și se refac
necontenit, între diferitele perechi de atomi vecini din rețea. La formarea legăturilor metalice în
sodiul cristalizat ia parte numai electronul de valență al fiecărui atom în parte. Pentru explicarea
intensității legăturii metalice, L.Pauling considera că prin transfer de electroni de la un atom la
altul se formează și structuri ionice. Prin urmare, la metale unii atomi primesc mai mulți
electroni decât pot include în stratul de valență.
Coeziunea mare a metalelor este explicată de către L.Pauling prin existența valenței metalice,
care este cuprinsă între 1 și 6. Valența metalică este reprezentată de numărul electronilor care
participă la formarea legăturii metalice. Pentru elementele cu Z=19-31 valența metalică este
reprezentată de cifra scrisă deasupra fiecărui element. Prin urmare, numărul maxim de legături
metalice este format de metalele tranziționale cu coeziune maximă din grupele VI b, VII b și
VIII b.
Metalele al căror număr de legături metalice este mic, au raze atomice mici, densități și durități
mari, temperaturi de topire și de fierbere ridicate precum și o rezistență remarcabilă la solicitările
mecanice exterioare.
Spre deosebire de covalențe, legăturile metalice sunt nesaturate, nelocalizate și nedirijate în
spațiu, ceea ce ar explica plasticitatea metalelor.

Legături van der Waals

Forțele van der Waals sau interacțiunile van der Waals reprezintă forțele de atracție sau de
respingere de putere relativ mică dintre moleculele neutre. Acestea au fost denumite după
savantul olandez Johannes Diderik van der Waals. Legăturile van der Waals au o energie mai
mică decât cele ale legăturilor de hidrogen, iar distanța cea mai mică corespunzătoare unei astfel
de legături este de aproximativ 3,5 Å. 
Apariția acestor forțe între moleculele neutre se datorează tendinței acestora de a constitui dipoli
electrici, aliniindu-se între ele și transmițând polarizarea la moleculele învecinate. Forțele van
der Waals sunt prezente la gaze, la gazele lichefiate sau solidificate și aproape în toate corpurile
lichide și solide.

Legătura de hidrogen, cunoscută de asemenea și sub denumirea de punte de

hidrogen reprezintă atracția electrostatică dintre moleculele polare, care are loc atunci când un
atom de hidrogen care este legat de un atom cu o electronegativitate ridicată, cum ar
fi azotul, oxigenul sau fluorul, prezintă atracție față de un alt atom electronegativ din apropiere.
Aceste punți de hidrogen pot apărea intermolecular, adică între molecule diferite,
sau intramolecular, adică între componenții unei singure molecule. Legătura de hidrogen este
mai puternică decât interacția van der Waals, dar este mai slabă decât legăturile
covalente sau ionice. Această legătură este prezentă atât în compușii anorganici, precum apa, cât
și în compușii organici, cum sunt ADN-ul sau proteinele.

Molecule polare si nepolare.

Cele două clase principale de molecule sunt molecule polare și molecule nepolare . Unele
molecule sunt în mod clar polar sau nepolar, în timp ce multe dintre acestea au o anumită
polaritate și se încadrează undeva între. Iată o privire la ceea ce înseamnă polară și nepolare, cum
să se prevadă daca o moleculă va fi una sau alta, și exemple de compuși reprezentativi.
  În chimie, polaritate se referă la distribuția sarcinii electrice în jurul atomilor, grupe chimice
sau molecule. Deplasarea densității electronice a orbitalului molecular în funcție de
caracterul electrochimic al atomilor participanți la formarea unei legături într-o moleculă se
numește polaritate.

 Moleculele polare apar atunci când există o diferență de electronegativitate între atomii
legați. Acestea se formează intre atomi care au afinitate diferita pentru electronii de
legătura. Polaritatea moleculelor este determinata de diferența de electronegativitate a
elementelor ce formează molecula. Cu cât diferența de electronegativitate este mai mare cu
atât molecula este mai polară. Dacă diferența dintre electronegativitate doi atomi este între
0,4 și 2,0, atomii formează o legătură covalentă polară. 
 Moleculele nepolare apar atunci când electronii sunt împărțite egal între atomi ai unei
molecule di atomice sau când legăturile polare într-o moleculă mai mare se anulează
reciproc. Daca electronegativitatea dintre atomii moleculei sunt mari si identice atunci se
stabilesc legături covalente nepolare.

 Dacă diferența electronegativitate dintre atomii este mai mare decât 2,0, legătura este
ionic. Compușii ionici sunt molecule extrem de polare.

Exemple de substanțe polare:

 Apa (H2O) este o moleculă polară. Legăturile dintre hidrogen și oxigen sunt distribuite
astfel încât atomii de hidrogen sunt ambele pe o parte a atomului de oxigen, mai degrabă
decât distanțate uniform. Partea de oxigen a moleculei are o sarcină negativă ușoară, în timp
ce partea cu atomii de hidrogen are o sarcină ușoară pozitivă.
 Etanolul este polar, deoarece atomii de oxigen atrag electroni din cauza
electronegativitate lor mai mare decât alți atomi în moleculă. Astfel, gruparea -OH în etanol
are o sarcină negativă ușoară.
 Amoniacul (NH3) este polar.
 Dioxid de sulf (SO2) este polar.
 Hidrogen sulfurat (H2S) este polar.

 Dioxidul de carbon este format din legături polare, dar momentele de dipol se anulează
reciproc și prin urmare, este nu o moleculă polară.

Notă: compuși ionici, cum ar fi clorura de sodiu (NaCl), sunt polare. Cu toate acestea, cele mai
multe ori, atunci când oamenii vorbesc despre „molecule polare“ care înseamnă „molecule
covalente polare“ și nu toate tipurile de compuși cu polaritate!

Într-o moleculă polară, o parte a moleculei are o sarcină electrică pozitivă , iar cealaltă parte are
o sarcină electrică negativă. Molecule polare tind sa se dizolve bine în apă și alți solvenți polari.
Există , de asemenea , molecule amfifile, molecule mari, care au ambele grupuri polare și
nepolare atașate acestora. Deoarece aceste molecule au atât caracter polar și nepolar, ei
fac surfactanți buni , ajutând la amestecarea apei cu grăsimi.

Într-o moleculă nepolară nu se formează poli pozitivi sau negativi. Cu alte cuvinte, sarcinile
electrice ale moleculelor nepolare sunt distribuite uniform în întreaga moleculă. Moleculele
nepolare tind sa se dizolve bine în solvenți nepolari, care sunt frecvent solvenți organici (toluen).
Acestea se pot dizolva parțial în solvenți cu polaritate scăzută precum acetonă sau alcool etilic.

Punct de vedere tehnic, moleculele numai complet nepolare constau dintr-un singur tip de atom
sau de tipuri diferite de atomi care afișează un anumit aranjament spațial. 

Exemple de substanțe nepolare:

Exemple de molecule nepolare sunt oxigenul (O2), azotul (N2) și ozonul (O3). 
Alte molecule nepolare includ dioxid de carbon (CO2) și moleculele organice precum metanul
(CH4), toluenul și benzină. Majoritatea compușilor de carbon sunt nepolare. 
O excepție notabilă este monoxidul de carbon, CO. Monoxidul de carbon este o moleculă liniară,
dar diferența dintre electronegativitate carbonului și oxigenului este suficientă pentru a o face o
molecula polară semnificativă.
Alchinele sunt considerate molecule nepolare, deoarece acestea nu se dizolvă în apă.
Gazele nobile sau inerte sunt de asemenea considerate nepolare. Aceste gaze constau din atomi
singulari ai elementului lor, cum ar fi argon, heliu, kripton și neon.