Legatura metalica

• În Tabelul periodic 80% sunt metale, unde însă trebuie amintit

că trecerea de la categoria metale la nemetale nu se produce
brusc ci treptat fiind o serie de elemente de tranziție între cele
două categorii numite semimetale.

• Metalele sunt Elementele cu proprietăți fizice specifice, precum:

luciu caracteristic, bun conductor de căldură și electricitate,
ductil și maleabil, și solid la temperatură obișnuită (cu excepția
HG).
Metalele prezintă proprietăţi macroscopice comune (conductibilitatea electrică,
termică, luciu, etc.) care îşi au originea în structura lor electronică şi în caracterul
deosebit al legăturii dintre atomii lor.

 legătură ionică atomi diferiţi

atomi de acelaşi fel

număr de coordinaţie
 Atomii legătură covalentă mic
metalelor
număr de coordinaţie
mare (8-12)

Forţe Van der Waals

forţe de coeziune puternice

 Tratarea clasica a legaturii metalice
Teoria Drude-Lorentz
1900 P. Drude si A. Lorentz - teoria electronilor liberi (gazului de electroni)

Metalele sunt formate din retele

cristaline alcatuite din atomi sau ioni
pozitivi printre care se misca liber
electronii de valenta (1-4, exceptie Bi
(5)).
Norul de electroni se comporta ca un
gaz monoatomic ideal.
aranjarea ionilor pozitiv in « marea » de electroni
Interactiunea intre ionii pozitivi si gazul electronic constituie legatura metalica.
Prezenta gazului de electroni a permis explicarea calitativa a unor proprietati caracteristice ale
metalalor.
 Tratarea mecanic-cuantică a legăturii metalice
Metoda legăturii de valenţă (MLV)

 1938 Pauling
 atom dintr-o reţea, înconjurat de un număr mai mare de atomi decât numărul electronilor
de valenţă,
 legătura pe care o stabileşte cu atomii învecinaţi nu este localizată pe o singură direcţie ci
există structuri de rezonanţă între mai multe poziţii.
Metoda legăturii de valenţă consideră că mişcarea electronilor este limitată în funcţie de
direcţiile pe care se află nucleul şi anume:
- delocalizare pe patru direcţii pentru delocalizare pe 6 direcţii pentru reţelele
reţelele cubice centrate intern; hexagonale şi cubice cu feţe centrate

Zn – hexagonala Au –str. cubica cu

Fe Na
fete centrate
Luând ca exemplu un metal alcalin (cub centrat intern, Na), fiecare atom are un singur
electron în stratul de valenţă, deci poate forma o covalenţă simplă cu un atom vecin. Dar în
condiţiile reţelei, când un atom este înconjurat de alţi 8 atomi, rezultă structuri de rezonanţă
sincronizate şi nesincronizate.
Pentru 4 atomi pot exista structurile:
Na Na Na - Na Na(+) Na Na Na(+) Na(-) - Na Na - Na(-)
| |   | | | |
Na Na Na - Na Na - Na(-) (-)
Na - Na Na Na(+) Na(+) Na
     
I II III IV V VI
Rezonanţă Rezonanţă nesincronizată
sincronizată (un electron trece de la un atom la altul)

Rezonanţa între şase structuri conduce la o mai mare stabilitate decât între primele două. În
oricare din structurile III-VI, un atom de sodiu primeşte un electron (Na -), are deci doi
electroni de legătură şi poate forma două legături de valenţă.
Pentru ca un atom metalic să realizeze structuri de rezonanţă nesincronizate, adică să
primească un electron suplimentar, ele trebuie să posede un orbital disponibil (neocupat cu
electroni) denumit orbital metalic.
 Pauling introduce notiunea de valenta metalica si aceasta reprezinta numarul de
electroni cu care participa fiecare atom de metal la formarea legaturilor din retea.
Valenta metalica nu coincide cu valenta chimica si poate avea valori de la 1 la
6, sase fiind numărul maxim de legaturi care se pot realiza pe cele 6 directii din retea.

Aşa de exemplu, sodiul formează legături cu 8 atomi vecini din reţeaua cubică
centrată intern, printr-un singur electron de valenţă, ceea ce înseamnă că fiecăruia din
atomii vecini îi revine 1/8 din legătură, printr-o pereche de electroni.
Proprietăţile fizice ale metalelor, care depind de tăria legăturii interatomice,
depind de valoarea valenţei metalice.
 Metoda orbitalilor moleculari(MOM)
Teoria benzilor de energie
Tratarea cuantică a legăturii metalice, prin aplicarea teoriei orbitalilor moleculari a fost
realizată de Sommerfeld (1927), Fermi şi Bloch (1929), Brillouin şi Pauling (1938) şi alţii.

Aceștia pornesc de la ipoteza că există o diferență între modul de distribuire a electronilor

într-un atom metalic izolat și un atom metalic implicat în rețeaua metalică.
Conform acestei teorii, electronii dintr-o reţea metalică nu sunt perfect liberi ci sunt supuşi
unui câmp periodic existent în reţea.

Totalitatea nivelurilor energetice care se găsesc într-o succesiune foarte strânsă formează o
bandă de energie. Lățimea unei benzi depinde de gradul de suprapunere a orbitalilor atomici.

În cazul electronilor interiori, localizați foarte aproape de nucleu, gradul de suprapunere a

orbitalilor este minim și lățimea benzii este redusă. Electronii din aceste benzi au energii
aproximativ egale cu cele ale electronilor pe de nivelele energetice similare din atomii
metalici izolați.
Pe măsură ce se îndepărteazã de nucleu, energia orbitalilor atomici care se suprapun crește,
iar lățimea benzii rezultate va fi mai mare.
 Metoda orbitalilor moleculari(MOM)
Teoria benzilor de energie
În general ultima bandă de energie ocupată parţial sau total cu electroni se numeşte bandă de
valenţă (BV). Portiunea liberă a unei benzi de energie sau o banda total liberă se numeşte
bandă de conducţie (BC). Intervalul de valori de energie dintre benzile permise (BV şi BC) se
numeşte bandă interzisă (BI).

Benzile energetice pentru izolatori, conductori şi semiconductori puri (intrinseci) sau dopaţi (extrinseci).
 Prin aplicarea unei diferenţe de potenţial, electronii vor trece pe
nivelele superioare ale aceleiaşi benzi, cazul metalelor alcaline,
sau din banda de valenţă în cea de conducţie, asigurând
conducţia electrică a metalelor.

 Cu cât banda de conducţie este mai largă, cu atât

conductibilitatea electrică a metalului este mai mare. La
creşterea temperaturii, un număr mare de perechi de electroni se
desfac, astfel că electronii ocupă o porţiune din ce în ce mai
mare, iar banda de conducţie devine din ce în ce mai îngustă şi în
consecinţă conductibilitatea electrică scade. La scăderea
temperaturii, fenomenul se petrece invers explicând
supraconductibilitatea în apropiere de 0K.
 Numărul perechilor de electroni ce ocupă banda de valenţă
determină tăria legăturii metalice. Aceasta asigură coeziunea
atomilor în reţelele metalice (şi în stare lichidă) şi influenţează
proprietăţile fizice care depind de tăria interacţiunilor. O banda
de valenta largă conduce la o legatură metalică puternică, deci la
o temperatură de topire ridicată şi o duritate mai mare a
metalului respectiv (de exemplu metalele din grupa a 6-a Cr, Mo,
W).

 Electronilor liberi li se datoreaza si proprietatile optice ale

metalelor (opacitate, luciu metalic, culoare).
 Proprietăţi generale ale metalelor
 
Proprietăţi fizico-mecanice

Metalele au proprietăţi generale caracteristice, generate de legătura metalică, dar şi

proprietăţi particulare determinate de structura atomilor lor. Toate proprietăţile
caracteristice metalelor sunt valabile pentru stările de agregare solidă şi lichidă,
deoarece în aceste condiţii între atomii metalelor se manifestă legături metalice. În
starea gazoasă metalele nu se deosebesc de nemetale.

 Structura cristalină Majoritatea metalelor prezintă una din următoarele tipuri de

reţele cristaline: cubică cu feţe centrate, hexagonal compactă şi mai rar cubică
centrată intern.

 Densitatea metalelor variază în limite relativ mari, de la 0,53 kg*dm-3 pentru Li

(cel mai uşor element), la 22,6 kg*dm-3 pentru osmiu. În raport cu densitatea,
metalele se impart în metale grele (pentru valori mai mari ca 5) şi metale uşoare
(pentru valori sub 5). Densitatea relativ mare a metalelor, comparativ cu alte
substanţe, este în mare măsură o consecinţă a împachetării compacte a atomilor
lor în reţeaua cristalină.
Proprietăţile optice sunt cu totul deosebite.

 metalele sunt total opace, nu permit trecerea luminii nici chiar în

foiţe subţiri. Opacitatea este determinată de faptul că undele
luminoase lovind electronii mobili din metal sunt amortizate şi nu
sunt transmise mai departe.

 Datorită puterii de reflexie a luminii, metalele cu suprafaţă netedă

şi neoxidată au un luciu caracteristic, numit luciu metalic.
Magneziul şi aluminiul păstrează luciul şi în stare de pulbere.
Culoare.

Marea majoritate a metalelor în stare compactă reflectă aproape în întregime

totalitate lumina și majoritatea celorlalte radiații electromagnetice cu alte lungimi de
undă, reflexia producându-se în cele câteva straturi atomice de la suprafața
metalului. Din această cauză sunt albe-argintii (Ag, Pb etc.) sau albe cenuşii (Be,
Ge, α-Sn).

Câteva metale sunt însă colorate (cuprul roşu-arămiu, aurul galben) datorită
proprietăţii de absorbţie selectivă.
 Au absoarbe preferențial din spectru lungimea de undă specifică culorii
albastre și reflectă radiația galbenă.
 Cu absoarbe preferențial din spectru lungimea de undă specifică culorii verzi și
reflectă radiația roșiatică.

În stare fin divizată, majoritatea metalelor sunt de culoare neagră sau cenuşiu
închisă, deoarece electronii de valenţă absorb integral radiaţiile din domeniul
spectrului vizibil. Cuprul şi aurul îşi menţin culoarea caracteristică şi în această
stare.
Temperatura de topire a metalelor depinde de compactitatea
rețelei metalice și de intensitatea legăturii metalice. Ea variază
între 234,27 K (la Hg), sub 373,16 K (la metalele alcaline), şi
3683,16 K (la W).

Metalele din grupele principale sunt mult mai uşor fuzibile decât
cele din grupele secundare. Variaţia punctelor de topire ale
elementelor cu caracter metalic, poate fi atribuită numărului
diferit de electroni prin care elementul participă la formarea
legăturilor metalice.
În general, metalele cu volum atomic mic se topesc la temperaturi ridicate,
deoarece structura compactă necesită un aport energetic ridicat pentru a fi
distrusă.
Ex. Cu (1083C), Fe (1536C), W(3410C)

Metalele cu volum atomic mare, care implică o rețea metalică mai relaxată, au
temperaturi de topire mai coborâte.
Ex. Na (97,8C), K (63,5C), Cs (24,6C).
Temperaturile de fierbere sunt în majoritatea cazurilor foarte ridicate, variind între
630,4 K (la Hg) şi 6203,16 K (la W) prezentând în general aceleaşi tendinţe ca şi
punctele de topire. Pentru toate metalele, căldura de vaporizare este mult mai mare
decât căldura de topire, ceea ce înseamnă că între starea lichidă şi starea de vapori a
metalelor există o diferenţă mult mai mare din punct de vedere energetic decât în
stările lichidă şi solidă.
• Căldurile de vaporizare mari, caracteristice metalelor, indică faptul,
că în stare lichidă sunt prezente încă legături metalice.

• Energia relativ mică, necesară trecerii unui metal din stare solidă în
stare lichidă, este justificată de faptul că în această transformare
sunt distruse un număr relativ mic de legături.

• Energia mult mai mare necesară trecerii din stare lichidă în stare de
vapori este justificată de faptul că această transformare impune
distrugerea marii majorităţi a legăturilor pentru a permite trecerea
metalului în stare atomică sau sub formă de agregate mici în stare
de vapori.
 Conductibilitatea electrica a unui metal se defineşte ca inversul
rezistivităţii lui, R, fiind constantă pentru un metal dat, la temperatură
constantă. Tratarea cuantică a stării solide explică comportarea de
conductor, de izolator sau de semiconductor a reţelelor. Izolatorii au
benzi interzise foarte largi (la diamant este de 5,5 eV), iar
semiconductorii au BI mult mai mici (2-3 eV), în schimb materialele
conductoare au BV suprapusă cu BC.

Conductibilitatea electrică depinde de concentraţia în electroni liberi

din benzile de conducţie şi diferă de la metal la metal.

Considerând ca etalon conductibilitatea mercurului (Hg = 1), cele

mai mari valori ale conductibilităţii electrice se întâlnesc la argint
(63,9), cupru (55,6) şi aur (38,5), iar cele mai mici valori le prezintă
mercurul (1) zirconiul, titanul şi hafniul.
 Transportul sarcinilor electrice se face fără transport aparent de
materie (se numesc conductori de speța I).

Conductibilitatea electrică este foarte mare, fiind considerată cea

mai importanta proprietate a metalelor. În raport cu electroliţii,
conductibilitatea electrică a metalelor este de circa 108 ori mai mare.
Prin micşorarea temperaturii conductibilitatea creşte. La temperaturi
apropiate de zero absolut (273,6C), metalele iși pierd complet
rezistența electrică și devin conductori perfecți, fenomen denumit
supraconductibilitate.
Conductibilitate termica

Conductibilitatea termică este fenomenul de transmitere a căldurii

în masa metalului, de la atom la atom, prin vibratiile acestora fără a
se produce deplasare de masă.

Conductibilitatea termică specifică (conductivitate termică) se

măsoară prin cantitatea de căldură care se propagă în timp de o
secundă printr-un cm3 de metal la încălzire cu 1oC si variază în
acelasi sens cu rezistenta electrică specifică.
Proprietăţile magnetice sunt diferite.

 Unele metale se magnetizează puternic, păstrând magnetismul şi

după îndepărtarea câmpului magnetic inductor. Aceste metale se
numesc feromagnetice (Fe, Co şi Ni).
 Alte metale au proprietăţi magnetice slabe, fără a păstra aceste
proprietăţi după îndepărtarea câmpului magnetic inductor. Ele se
numesc paramagnetice. Din această grupă fac parte majoritatea
metalelor tranziţionale.
 Metalele care nu se magnetizează sunt respinse de un câmp
magnetic şi se numesc diamagnetice (Cu, Ag, Au, Sn, Pb).
 Proprietăţile mecanice

Proprietăţile mecanice se datoreaza structurii cristaline a

metalelor si orientarii acestora si indică modul de comportare a
metalelor sub acţiunea diferitelor forţe exterioare.

 Rezistenţa mecanică constă în împotrivirea metalelor la acţiunea

forţelor exterioare care tind să le rupă. Dintre solicitările
mecanice la care pot fi supuse metalele, deosebim tracţiunea
(întinderea), compresiunea, încovoierea şi răsucirea (torsiunea).
 Proprietăţile mecanice

 Duritatea reprezintă rezistenta la zgâriere sau la pătrunderea

unui vârf ascutit în masa metalului si se măsoară prin deformarea
pemanentă a metalului, rămasă după exercitarea forţei exterioare.
Duritatea se poate exprima în unităţi Brinell, Rockwell, Vickers
sau Mohs (scara mineralogică). Metalele situate la extremităţile
sistemului periodic au durităţi mici (1-3 în scara Mohs), cele mai
dure metale fiind cele din mijlocul sistemului periodic (V, Nb,
Ta, W, Ir, Os) (6-7,5 în scara Mohs).
 Proprietăţile mecanice
 Elasticitatea este proprietatea metalelor de a reveni la forma şi
dimensiunile iniţiale după încetarea acţiunii sarcinilor exterioare
care au produs deformarea. Majoritatea metalelor sunt plastice,
putând fi uşor prelucrate la cald sau la rece prin operaţii de
forjare, laminare, ambutisare etc.

 Plasticitatea este proprietatea metalelor de a se deforma sub

acţiunea sarcinilor exterioare, fără a se fisura sau sfărâma, fără a-
şi schimba volumul şi fără a reveni la forma iniţială. Aurul este
cel mai plastic metal, după care urmează: Ag, Pt, Mg, Al, Pb, Sn,
Nb, Ta, Hf, şi Cu. Unele metale au plasticitate redusă, sunt
casante şi nu pot fi prelucrate sub presiune: Ti, Cr, α-Mn, Ge, Zr,
Sb, Ru, Os, Ir. Plasticitatea influenţează maleabilitatea şi
ductibilitatea.
 Proprietăţile mecanice
 Compresibilitatea reprezintă micşorarea de volum produsă la
creşterea presiunii exterioare. Metalele din grupa fierului au cea
mai redusă compresiune.

 Maleabilitatea reprezintă proprietatea metalelor de a putea fi trase

în foi (laminare) la o temperatură mai joasă decât temperatura de
topire. Maleabilitatea depinde de structura cristalină a metalelor,
cele mai maleabile fiind metalele cristalizate în sistemul cubic cu
feţe centrate sau hexagonal compact. Dintre acestea, cel mai
laminabil este aurul, din care se pot obţine foiţe cu grosimea de
0,08, urmat de argint (0,1), platina (2,5), cupru (2,6) etc.
Zincul este maleabil şi se laminează între 273-423 K, radiul între
1073-1173K, iar bismutul între 303-523 K. Galiul este foarte puţin
maleabil: iar beriliul, deşi nu este casant, nu se poate lamina.
 Proprietăţile mecanice
 Ductilitatea este proprietatea metalelor de a fi trase în fire,
prin procesul de trefilare. Cele mai ductile metale sunt: Au,
Ag, Pt, Ni şi Ta. Din 1 g Au sau Ag se pot trage fire de 2000
m, respectiv 1800 m. Se trefilează uşor şi Mo, Zr, Nb, Co, Fe,
Cu, Al, Sr, La, Th şi U. Un număr mic de metale cum sunt:
Be, In, Pb şi Ti nu se pot trefila.

 Tenacitatea este proprietatea metalelor de a rezista mai mult

timp la diferite eforturi, deformându-se mult înainte de
rupere. Cea mai mare tenacitate, sau rezistenţă la rupere,
revine în ordine descrescândă metalelor: W, Mo, Ta, Zr, Nb,
Ti, Th, Co, Ni, Pd, Fe, Cu, Ag, Au, Al etc., iar cea mai mică
tenacitate o au Bi, Pb, In, Ga şi Sn.
 Metale prețioase

• Aurul nu își schimbă culoarea și nu se corodează. Este cel mai

ductil metal; el se poate lamina în foițe de 0.1 microni. Din 1 g
de aur se poate obține o sârmă de 2 km. E un bun conductor
electric. În prezent, aurul se folosește ca etalon internațional de
valoare, monetărie, pentru confecționarea bijuteriilor și a
obiectelor religioase, la plombe dentare, ecrane pentru radiații
electromagnetice și circuite electronice.
• Argintul, cel mai răspândit metal prețios, are multe proprietăți
similare cu ale aurului, dar este mai ușor și se oxidează mai
repede.
• Platina are un punct foarte înalt de topire și nu se oxidează.
Fun Facts
Curiozități despre legătura metalică și metale
Știați că...?

Cel mai bun conducător electric din

toate metalele este argintul

Aurul pur este prea moale, din care

cauză este adesea combinat cu alte
metale pentru a deveni mai rezistent

Perioadele istorice sunt adesea

diferențiate prin metalele care se
foloseau la timpul respectiv
Turnul Eiffel e cu 15 cm mai înalt vara decât
iarna, din cauză că aliajul din care e compus
(oțel pudlat) se dilată la căldura.

Majoritatea mânerelor din locuri publice sunt

din alamă (aliaj dintre cupru și zinc) deoarece
aceasta se consideră a fi antibacteriană
(oricum spălați-vă des pe mâini :))
Cu toate că fierul alcătuiește Pământul în proporție de 32%, cel mai
abundent metal este aluminiul care există doar în proporție de
1,4%

Cu toate acestea, aluminiul era considerat o raritate și se folosea

la fabricarea medaliilor sau a trofeelor ca metal prețios