Chimie, Chimia lubrifianţilor şi a combustibililor

09-AERO-L-A1-S1

Curs 4

Prof. dr. ing. Cristian PIRVU

1
Legatura metalica

In anul 1900 P.Drude a formulat o teorie completata ulterior de H.A.Lorentz care poate sa explice in mod
calitativ unele proprietati specifice ale metalelor.

In stare de vapori nu exista particularitati ale starii metalice, intre atomii metalici se manifesta numai
forte de atractie intermoleculare de tip van der Waals.

Pe masura ce scade distanta dintre atomi (la racire odata cu scaderea energiei cinetice) traiectoria
electronilor de valenta sufera modificari importante ei putandu-se deplasa in jurul mai multor ioni pozitivi
in diferite plane.

Acest fenomen de delocalizare a electronilor este specific fazelor condensate (lichide si solide) in care
distantele dintre atomi sunt de acelasi ordin de marime cu razele orbitelor electronice periferice.

Acesti electroni delocalizati au fost denumiti de Drude si Lorentz “gaz electronic”.

2
 Gazul electronic apartine in comun tuturor ionilor pozitivi din masa metalului considerat.

Interactiunea dintre ionii pozitivi si gazul electronic constitue tocmai legatura metalica.

Legatura metalica nu este saturata, nu este orientata in spatiu si nu este limitata din punct de

vedere numeric.

Fortele de legatura metalica se exercita in toate directiile.

Aceasta teorie extrem de simpla da o imagine corecta asupra structurii metalelor alcaline, pentru

cele cu structura electronica complexa ea nu mai este pe deplin corespunzatoare.

3
 TEORIA ELECTRONULUI LIBER

Teoria electronului liber postuleaza faptul ca potentialul din interiorul unui metal este constant, dar

exista o crestere abrupta a potentialului la suprafata metalului, ceea ce impiedica plecarea electronilor din metal.

Apare astfel o treapta de potential care este de ordinul a 10 eV pentru multe metale.

Acest lucru inseamna ca energia legaturii metalice este de acelasi ordin de masura ca si energia

legaturii ionice ( 50-200 Kcal mol-1).

4
 Energia potentiala a unui electron in afara metalului este considerata zero.

Energia unui electron in metal este suma dintre bariera de energie la suprafata si energia

cinetica a electronului.

1 2
E = −W + mv
2

Ca o simplificare se poate considera insa ca energia electronilor in interiorul metalului este

numai cinetica, electronii sunt in miscare dezordonata si se deplaseaza cu viteze diferite ceea ce

inseamna ca au energii cinetice diferite. Daca metalul se incalzeste, o parte din energia termica absorbita

de metal, este preluata de electronii liberi ceea ce determina cresterea energiei lor cinetice. Cind electronii

au suficienta energie cinetica, ei pot parasi reteua cristalina, adica sunt emisi pe cale termoelectronica.

Existenta electronilor liberi in structura metalelor determina o serie de proprietati comune ale

metalelor: luciu metalic, opacitate, conductibilitate termica si electrica

5
 Proprietăţi generale ale metalelor

Proprietăţi fizico-mecanice

Metalele au proprietăţi generale caracteristice, generate de legătura metalică, dar şi proprietăţi

particulare determinate de structura atomilor lor.

După configuraţia electronică, metalele sunt:

• tipice, componente ale blocului sp, fiind cuprinse în grupele principale ale sistemului periodic şi

• tranziţionale componente ale blocurilor d şi f, cuprinse în grupele secundare ale sistemului

periodic.

Toate proprietăţile caracteristice metalelor sunt valabile pentru stările de agregare solidă şi lichidă,

deoarece în aceste condiţii între atomii metalelor se manifestă legături metalice. În starea gazoasă

metalele nu se deosebesc de nemetale.

6
 Cele mai reprezentative proprietăţi sunt:
• Structura cristalină. Majoritatea metalelor prezintă una din următoarele tipuri de reţele cristaline:
cubică cu feţe centrate, hexagonal compactă şi mai rar cubică centrată intern.

• Proprietăţile optice sunt cu totul deosebite. Astfel, metalele sunt total opace, nu permit trecerea
luminii nici chiar în foiţe subţiri. Opacitatea este determinată de faptul că undele luminoase lovind electronii
mobili din metal sunt amortizate şi nu sunt transmise mai departe. Datorită puterii de reflexie a luminii,
metalele cu suprafaţă netedă şi neoxidată au un luciu caracteristic, numit luciu metalic. Magneziul şi
aluminiul păstrează luciul şi în stare de pulbere. Marea majoritate a metalelor în stare compactă reflectă
aproape în întregime toate radiaţiile din domeniul vizibil şi din această cauză sunt albe-argintii (Ag, Pb etc.)
sau albe cenuşii (Be, Ge, α-Sn). Câteva metale sunt însă colorate: cuprul roşu-arămiu, aurul galben etc.,
datorită proprietăţii de absorbţie selectivă. În stare fin divizată, majoritatea metalelor sunt de culoare
neagră sau cenuşiu închisă, deoarece electronii de valenţă absorb integral radiaţiile din domeniul
spectrului vizibil. Cuprul şi aurul îşi menţin culoarea caracteristică şi în această stare.

• Densitatea metalelor variază în limite relativ mari, de la 0,53 kg.dm-3 pentru litiu (cel mai uşor
element), la 22,6 kg.dm-3 pentru osmiu. În raport cu densitatea, metalele se impart în metale grele (pentru
valori mai mari ca 5) şi metale uşoare (pentru valori sub 5). Densitatea relativ mare a metalelor, comparativ
cu alte substanţe, este în mare măsură o consecinţă a împachetării compacte a atomilor lor în reţeaua
cristalină. 7
•Temperaturile de topire variază între 234,27 K (la Hg), sub 373,16 K (la metalele alcaline), şi 3683,16 K
(la W), fiind dependente de volumul atomic; la volum atomic mic, punct de topire mare şi invers. Metalele din
grupele principale sunt mult mai uşor fuzibile decât cele din grupele secundare. Variaţia punctelor de topire
ale elementelor cu caracter metalic, poate fi atribuită numărului diferit de electroni prin care elementul
participă la formarea legăturilor metalice.

•Temperaturile de fierbere sunt în majoritatea cazurilor foarte ridicate, variind între 630,4 K (la Hg) şi 6203,16 K
(la W) prezentând în general aceleaşi tendinţe ca şi punctele de topire. Căldura de vaporizare are valori mai mari
pentru metalele tranziţionale şi mai mici pentru metalele de tip s şi p, maximele fiind atinse la elementele din
grupele V B sau VI B. Cădurile de vaporizare mari, caracteristice metalelor, indică faptul, că în stare lichidă sunt
prezente încă legături metalice. Energia relativ mică, necesară trecerii unui metal din stare solidă în stare lichidă,
este justificată de faptul că în această transformare sunt distruse un număr relative mic de legături.

•Conductibilitatea electrică este foarte mare, fiind considerată cea mai important proprietate a metalelor. Valori
mari are şi conductibilitatea termică. În raport cu electroliţii, conductibilitatea electrică a metalelor este mult mai
mare. Conductibilitatea electrica scade cu creşterea temperaturii, deoarece oscilaţiile atomilor se intensifică, iar
undele staţionare ale electronilor se formează mai greu. Prin micşorarea temperaturii conductibilitatea creşte; la
temperaturi apropiate de zero absolut, unele metale prezintă fenomenul de supraconductibilitate, adică nu mai
opun nici o rezistenţă la trecerea curentului electric. Spre deosebire de metale, conductibilitatea electrică a
electroliţilor creşte cu temperatura, deoarece în acelaşi sens creşte şi mobilitatea ionilor. 8
9
Proprietăţile magnetice sunt diferite. Unele metale se magnetizează puternic, păstrând
magnetismul şi după îndepărtarea câmpului magnetic inductor. Aceste metale se numesc
feromagnetice (Fe, Co şi Ni). Alte metale au proprietăţi magnetice slabe, fără a păstra
aceste proprietăţi după îndepărtarea câmpului magnetic inductor. Ele se numesc
paramagnetice. Din această grupă fac parte majoritatea metalelor tranziţionale. Metalele
care nu se magnetizează sunt respinse de un câmp magnetic şi se numesc diamagnetice
(Cu, Ag, Au, Sn, Pb).

10
• Proprietăţile mecanice indică modul de comportare a metalelor sub acţiunea diferitelor forţe exterioare.
Dintre proprietăţile mecanice deosebim rezistenţa mecanică, elasticitatea, plasticitatea, maleabilitatea,
ductibilitatea, tenacitatea, fluajul, duritatea etc.

Rezistenţa mecanică constă în împotrivirea metalelor la acţiunea forţelor exterioare care tind să le
rupă. Dintre solicitările mecanice la care pot fi supuse metalele, deosebim tracţiunea (întinderea),
compresiunea, încovoierea şi răsucirea (torsiunea).

Elasticitatea este proprietatea metalelor de a reveni la forma şi dimensiunile iniţiale după încetarea
acţiunii sarcinilor exterioare care au produs deformarea. Majoritatea metalelor sunt plastice, putând fi uşor
prelucrate la cald sau la rece prin operaţii de forjare, laminare, ambutisare etc.

11
 Plasticitatea este proprietatea metalelor de a se deforma sub acţiunea sarcinilor exterioare, fără a se fisura
sau sfărâma, fără a-şi schimba volumul şi fără a reveni la forma iniţială. Aurul este cel mai plastic metal, după care
urmează: Ag, Pt, Mg, Al, Pb, Sn, Nb, Ta, Hf, şi Cu. Unele metale au plasticitate redusă, sunt casante şi nu pot fi
prelucrate sub presiune: Ti, Cr, α-Mn, Zn tehnic, Ge, Zr, Sb, Ru, Os, Ir, U (impur). Plasticitatea influenţează
maleabilitatea şi ductibilitatea.

Maleabilitatea este capacitatea unui metal de a fi tras în foi, prin comprimare la o temperatură inferioară
punctului de topire. Unele metale cum sunt: Au, Ag, Al, Pt, Cu, Ni şi Ta pot fi prelucrate în foi de ordinul micronilor
şi anume : Au 0,08 μ Al 0,6 μ Cu 2,6 μ Ta 40 μ Ag 0,1 μ Pt 2,5 μ Ni 20 μ Se laminează uşor la rece: Mg, Sr, Be,
La, Tl, Ti, Zr, Hf, Sn, Pb, Nb, Ta, Mo, Fe, Ca, Pd, Ir şi Tb. Zincul este maleabil şi se laminează între 273-423 K,
radiul între 1073-1173 K, iar bismutul între 303-523 K. Galiul este foarte puţin maleabil: iar beriliul, deşi nu este
casant, nu se poate lamina.

Ductilitatea este proprietatea metalelor de a fi trase în fire, prin procesul de trefilare. Cele mai ductile metale
sunt: Au, Ag, Pt, Ni şi Ta. Din 1 g Au sau Ag. Se trefilează uşor şi Mo, Zr, Nb, Co, Fe, Cu, Al, Sr, La, Th şi U. Un
număr mic de metale cum sunt: Be, In, Pb. Tl şi Ti nu se pot trefila.

12
 Tenacitatea este proprietatea metalelor de a rezista mai mult timp la diferite eforturi, deformându-se
mult înainte de rupere. Cea mai mare tenacitate, sau rezistenţă la rupere, revine în ordine descrescândă
metalelor: W, Mo, Ta, Zr, Nb, 'Ti, Th, Co, Ni, Pd, Fe, Cu, Ag, Au, Al etc., iar cea mai mică tenacitate o au
Bi, Ti, Pb, In, Ga şi Sn.

Fluajul este proprietatea metalelor de a se deforma lent şi continuu în timp, sub acţiunea unei
sarcini constante.

Duritatea reprezintă rezistenţa opusă de metale la zgîrierea sau la pătrunderea unui corp şi se
exprimă convenţional cu valori de la 1-10 în scara mineralogică. Metalele cu duritatea cea mai mare
sunt: Re (7,4) şi Os (7,0) urmate de Be (6,7), In (6,5), Pt (4,3) ş.a., iar cu duritatea cea mai mică sunt:
Cs (0,2) urmat de Rb (0,3), Na (0,4), K (0,5), Li (0,6) ş.a.

13
Aliaje
Practic s-a constatat că prin adăugarea la metalele pure a anumitor substanţe (oxizi, carburi) sau
a altor metale, nemetale sau semimetale, se obţin amestecuri cu proprietăţi fizico-chimice superioare.
Aceste amestecuri cu proprietăti metalice, constituite din două sau mai multe elemente, dintre care cel puţin
elementul predominant este un metal poartă denumirea de aliaje.

Aliajele pot fi formate din:

✓ două metale (aliaje binare),
✓ trei metale (aliaje ternare),
✓ patru metale (aliaje cuaternare)
✓ mai multe metale (aliaje polinare).

Majoritatea aliajelor în stare topită se amestecă în orice proporţie, dar unele metale sau semimetale nu se
amestecă în stare topită cu alte metale.

De exemplu: Al cu Pb, Ag cu Fe, Te cu Pb. Unele metale se dizolvă la topire numai într-o anumită proporţie.

De exemplu, Zn şi Pb topite împreună dau un amestec omogen, dar lăsate în repaus formează două
straturi:
- stratul inferior, mai dens, este format din plumb ce conţine puţin zinc,
14
- stratul superior este format din zinc care conţine o anumită cantitate de plumb.
Există două tipuri de soluţii solide:
✓de substituţie

✓de inserţie.

Suma elementelor de aliere dintr-un aliaj poartă numele de grad de

aliere, şi distingem:

-bogat aliate (Σ elementelor de aliere > 10%);

-mediu aliate (Σ elementelor de aliere 2,5 - 10%);

-slab aliate (Σ elementelor de aliere < 2,5% ).

Există în general un component de bază (care este baza aliajului respectiv) şi unul sau mai mulţi

15
componenţi de aliere sau de adaos (care se adaugă în metalul de bază).
 O parte omogenă dintr-un sistem care are aceeaşi compoziţie chimică şi aceeaşi stare în toată masa

ei şi este despărţită de celelalte părţi omogene prin suprafeţe de separaţie bine conturate,

poartă denumirea de fază.

Totalitatea fazelor aflate în stare de echilibru în anumite condiţii de temperatură, presiune şi alţi

factori externi poartă numele de sistem.

Sistemele pot fi omogene sau eterogene.

In funcţie de numărul de faze, acestea se pot clasifica în:

•monofazice (o singură fază),
•bifazice (2 faze),
Metalul care se dizolvă = dizolvat sau solvat.
•trifazice (3 faze), Metalul care constituie masa de bază = solvent.
•polifazice (mai multe faze).
Se notează cu litere ale alfabetului grecesc: α, β, γ, δ, etc.

16
- soluţie solidă de substituţie, dacă o parte din atomii A sunt înlocuiţi de atomii B (sau invers) şi cele două tipuri de
atomi sunt dispuşi într-o reţea cristalină comună.

Factorul dimensional este favorabil formării unei soluţii solide dacă este îndeplinită relaţia:

0,86 rA < rB < 1,14 rA.

- După felul cum atomii B înlocuiesc în mod ordonat sau întâmplător atomii A se obţin
-soluţii solide de substituţie ordonate

-soluţii solide de substituţie dezordonate

- Dacă ordinea de dispunere a atomilor este localizată numai în unele zone ale cristalului, se numeşte ordine la mică
distanţă, iar dacă cuprinde tot cristalul se numeşte ordine la mare distanţă. 17
 Tendinţa de a forma serii continue de soluţii solide se întâlneşte la metalele înrudite din punct de vedere

chimic, cum sunt cele ce aparţin aceleiaşi grupe sau subgrupe (K-Rb, Au-Ag, Au-Cu...) şi la metalele din grupe nu prea

îndepărtate (Cu-Ni, Cu-Pd, Ag-Pd, Au-Mn, Au-Ni, Au-Pt, Fe-Mn, Fe-Ni, Fe-V, Pt-Rh, Pt-Ir ...).

18
 Soluţiile solide de inserţie (interstiţiale) se formează atunci când atomii dizolvaţi ocupă
poziţii interstiţiale între atomii solventului.

rB ≤ 0,59 rA.

Aliajele pot fi obţinute prin: topirea împreună a componentelor, condensarea simultană

din fază gazoasă, precipitarea combinată cu electroliza din soluţii apoase.

În funcţie de natura fazelor, aliajele pot fi clasificate în:

- aliaje eterogene (de tip I) constituite din două sau mai multe faze în stare solidă; metalele
componente după solidificare nu se mai dizolvă unul în altul şi formează amestecuri mecanice
(Pb + Sb, Bi + Cd etc.);

- aliaje omogene (de tip II) în stare solidă conţin o singură fază şi formează soluţii solide
(Bi + Sb, Cu + Ni, Ag + Au, ...). În această grupă intră şi aliajele formate din combinaţii
chimice (Al3Mg4, Cu3Sn, Cu5Sn,...);
- aliaje omogene-eterogene (tip I + II), ale căror componente după solidificare se pot
dizolva parţial între ele, dând naştere la soluţii solide (Ag+Cu, Pb+Sn,....)

19
 Cele mai importante alizaje metalice folosite in industria aeronautica

Aliaje de aluminiu - Al-Cu (2000) Al-Zn(-Mg-Cu) (7000) Al-Mg-Si (6000) Al-Li (8000)

Aliaje de titan - Ti-6V-4Al

Otel si super aliaje pe baza de Ni si Co si Mg

20
 CONCLUZII CU PRIVIRE LA LEGATURILE CHIMICE

Proprietatile materialelor determinate de tipul de legatura chimica prin care se formeaza moleculele:

•Conductivitatea termica si electrica

•substantele formate prin legatura metalica conduc curentul electric in toate starile de agregare (sunt conductori electronici);de

asemenea sunt conductori termici foarte buni.

•substantele formate prin legatura ionica conduc curentul electric in solutie si topitura (sunt conductori ionici).

•substantele formate prin legatura chimica covalent polara conduc curentul electric in solutie (sunt conductori ionici).

•substantele formate prin legatura chimica covalent nepolara nu conduc curentul electric in nici o stare (sunt izolatori).

•Solubilitatea

•substantele formate prin legatura metalica nu se dizolva in apa sau solventi polar. Ele pot forma solutii solide prin dizolvarea in stare

lichida a unui metal in alt metal.

•substantele formate prin legatura chimica covalent polara se dizolva in solventi polari.

•substantele formate prin legatura chimica covalent nepolara se dizolva in solventi nepolari.

21
 Forţe Forţe de Energie
Model Exemple
intratomice atracţie (kJ/mol)

Legătura ionică cation - anion 400 - 4000 NaCl

nucleu – perechi
Legătura covalentă 150 - 1100 H-H
de electroni

cationi –
Legătura metalică electroni 75 - 1000 Fe
delocalizaţi

Forţe
intermoleculare

dipol indus –
Forte London 0.05 - 40 F-F…..F-F
dipol indus

dipol permanent
Forţe Debye 2 - 10 H-Cl…..Cl-Cl
– dipol indus

Forţe Keesom dipol - dipol 5-25 H-Cl…..H-Cl

Legătura ion-dipol ion dipol 3-15 Fe2+ …. O2

Legătura de proton – dublet

10-40
hidrogen electronic

22
 Structura materialelor
În natura există cinci stari de agregare:
1) starea solida;
2) starea lichida;
3) starea gazoasa;
4) starea de plasma;
5) starea de cristal lichid.

Apartenenta la o stare de agregare este determinata de o serie de factori interni (natura si marimea fortelor de
intreracţiune ce se manifesta ȋntre atomii substanţei) si externi (temperature, presiunea etc.).

Intre atomii si moleculele ce alcatuiesc substanta se exercita forte de interactiune, de atractie si de respingere.

Substanta se afla in stare solida atunci cand cand din punct de vedere macroscoipic este caracterizata prin
volum si forma invariabile.

In stare gazoasa fortele de interactiune sunt practic neglijabile astfel ca atomii (moleculele) au o miscare libera
in spatii interatomice foarte mari in comparatie cu dimensiunile acestor particule.

In stare solida si lichida se manifesta forte de interactiune relativ puternice in conditiile de echilibru dinamic
existent intre fortele de atractie si de respingere dintre atomi (molecule). Ca urmare, intre aceste doua stari de agregare
numite stari condensate ale substantei, va apare o aranjare spatiala stabila a atomilor.

23
 Structura cristalină
Starea cristalina este caracterizata printr-o structura interna in care unitatile structurale sunt aranjate intr-o ordine
bine definita, in trei dimensiuni, pe domenii intinse.

Starea cristalina este deci caracterizata prin ordine pe distanta mare.

O substanta poate fi obtinuta in stare cristalina prin racirea lenta a unei topituri.

In cadrul substantelor amorfe, ordinea structurala este realizata pe distante scurte (ordine locala), acestea obtinandu-
se printr-o racire brusca a unui lichid, a carui structura este “inghetata”, fiind impiedicata realizarea unei ordini pe distanta
mare. Din aceasta cauza starea amorfa, mai exact varianta sa numita stare vitroasa (sticloasa), corespunde unui lichid
subracit.

Structura solidelor este influentata in mod decisiv de istoria lor termica. Astfel unele substante pot fi intalnite in natura
atat in stare cristalina cat si in stare amorfa (ex: cuartul exista atat sub forma cristalina cat si sub forma vitroasa).
In procesul de formare al cristalelor sunt importante conditiile in care se produce trecerea din starea lichida (gazoasa)
in stare solida.

Cristalizarea incepe cu aparitia unor cristale minuscule, formate in jurul unor centre de cristalizare. Centrele de
cristalizare pot exista in mod natural in lichidul (gazul) utilizat, sau pot apare sub forma unor adausuri dorite (pulbere
cristalina) sau nedorite (particule fine de praf).

In cursul procesului de cristalizare microscristalele cresc in marime.

Daca solidificarea decurge relative repede, cristalizarea se produce in jurul unui numar mare de centre de cristalizare,
va rezulta un material solid policristalin.

Daca insa procesul de solidificare este lent, iar cristalizarea se produce in jurul unui singur centru de cristalizare, va
rezulta un material solid monocristalin.

Solidele cristaline se obtin mai usor in stare de policristal si numai in cazul asigurarii unor conditii deosebite se ontine
un monocristal.
24
In timpul procesului de racire unitatile structurale se vor aseza la numite distante in nodurile unei retele
geometric spatial de forma regulata numita retea cristalina.

Acestui aranjament ii corespunde o valoare minima a energiei libere a sistemului si respective o valoare
minima a energiei de interactiune dintre unitatile structurale.

In cazul monocristalelor reteaua cristalina este extinsa pe intregul volum al acestora, in timp ce pentru
materialele policristaline reteaua este extinsa numai pe volumul asa-nimitilor “graunti cristalini” (micro-
monocristalele prin a caror aglomerare se formeaza material policristalin).

In cursul cresterii cristalului, mecanismul prin care este acceptat numai un anumit tip de atom este legat de
atingerea celei mai joase stari energetic posibile a sistemului de atomi.

Intr-un lichid (sau gaz) atomii sunt intr-o continua miscare astfel ca fiecare atom isi ciocneste vecinii de
aproximativ 1013 ori intr-o secunda. Daca un nucleu de critalizare este ciocnit de un atom de tip convenabil,
intr-o pozitie convenabila din punct de vedere al criteriului steric, exista o prababilitate mai mare ca el sa fie
25
retinut. Prin repetarea acestui proces se deruleaza cresterea cristalelor.
 Studiul simetriei cristalelor a vizat la inceput numai aspectul exterior, morfologic.

Astfel s-a observant ca intre numarul fetelor (F), numarul colturilor (C) si numarul muchiilor (M) unui cristal exista relatia
empirica:
F+C=M+2
Simetria interna a cristalelor consta in faptul ca structura lor poate fi generata prin repetarea unui element structural de baza,
pe cele trei directii din spatiu.

Acest element structural poarta denimirea de celula elementara sau celula unitate. Aceasta este reprezentata de cel mai
mic poliedru regulat care mai pastreaza simetria retelei cristaline.

Muchiile celulei elementare sunt considerate ca directile x, y si z ale unui sistem de referinta si se numesc axe
cristalografice, iar vectorii a,b,c se numesc vectori de baza ai retelei cristaline.

Celula elementara este determinata in mod unic de vectori de baza.

Pentru descrierea unei celule elementare si deci a structurii unui cristal putem folosi sistemul celor trei vectori sau echivalent
un sistem de 6 parametri format din modulele celor trei vectori de baza (a,b,c) si unghiurile dintre vectorii de baza (α, β, γ).
Cei sase parametri sunt conoscuti sub denumirea de parametri celulei elementare sau parametri retelei cristaline.

26
Cele mai importate tipuri de celule elementare sunt prezentate ȋn tabelul următor:
Triclinic

simplu Baza centrata

monoclinic

simplu Baza centrata corp centrat Fata centrata

ortorombic

simpla
hexagonal

simpla
romboedric

simpla corp centrat

tetragonal

27
simpla corp centrat Fata centrata
 Clasificarea cristalelor din punct de vedere electric.

Modul ȋn care electronii ocupă nivelele de energie din benzile permise este determinant pentru proprietăţile cristalelor legate
de procesele de conducţie.

Un electron poate trece de pe un nivel de energie superior dacă i se furnizează o energie egală cu diferenţa de energie dintre
cele două nivele, indiferent dacă acestea fac parte din aceeaşi bandă permisă sau aparţine unor benzi diferite.

Diferenţa de energie dintre două nivele succesive este foarte mică, de ordinul a 10 -23 eV. Din datele experimentale rezultă ca
lărgimea unei benzi permise este in jur de cȃţiva electron-volţi, iar pe de altă parte se cunoaşte faptul că numărul nivelelor de energie
permisă este egal cu numărul atomilor din cristal, adică de ordinul 10 23 atomi/cm3. Aceasta arată că ȋntr-o bandă permisă nivelele de
energie sunt separate de intervale de energie extrem de mici, formȃnd practic un spectru continuu, astfel ȋncȃt trecerea electronilor
de pe un nivel pe nivelul vecin se poate produce cu uşurinţă chiar şi la temperaturi joase.

Situaţia se schimbă ȋnsă dacă nivelele intre care se face saltul aparţin unor benzi diferite. Deoarece lăţimea unei benzi
interzise depăşeşte ȋn general 1 eV, va fi necesară o energie suficient de mare pentru a realiza asemenea tranzacţii.

Distribuţia electronilor pe nivele de energie este dată de o funcţie de distribuţie Fermi-Dirac. Conform acestei distribuţii
numărul ni de electroni care se află pe nivelul de energie Wi la temperatura T va fi:

unde WF reprezintă energia Fermi.

Factorul 2 de la numărătorul fracţiei apare datorită faprului că fiecare nivel energeti poate fi ocupat cu 2 electroni
cu spin orientaţi antiparalel.
28
 Analiza distribuţiei electronilor pe nivele de energie la temperatura de 0 K, nivelul Fermi poate fi situat:
•ȋntr-o bandă interzisă (A),

•ȋntr-o bandă permisă (B);

nivelului Fermi: acesta reprezintă energia maximă pe care o au

electronii la 0K.

Nivelul Fermi separă nivelele ocupate de cele neocupate cu electroni.

1. Conductorii – sunt corpuri cu zona de valenţă parţial ocupată, nivelul Fermi

limitând nivelele ocupate de cele libere;
2. Izolatorii – sunt corpuri cu zona de valenţă complet ocupată, zona de conducţie
liberă, cele două zone fiind separate de o zonă interzisă mare. Nivelul Fermi este
în interiorul zonei interzise;
3. Semiconductorii – au aceeaşi structură energetică cu izolatorii, numai că zona 29
interzisă este cu mult mai mică.
 Ultima bandă complet ocupată sau parţial ocupată cu electroni se numeşte bandă de valenţă, iar banda complet liberă
de deasupra acesteia se numeşte bandă de conducţie.

După modul de ocupare al benzilor de energie la 0 K, există două categorii de cristale:

•cu bandă de valenţă complet ocupată;
•cu bandă de valenţă parţial ocupată;

Ȋn primul caz electronii de valenţă care ocupă complet nivelele de energie ale benzii de valenţă nu se pot deplasa prin
reţea sub acţiunea unui cȃmp electric.

Pentru a se transforma ȋn electroni de conducţie acestia trebuie să primească o cantitate de energie care să le permită
să treacă ȋn banda de conducţie, efectuȃnd un salt peste banda interzisă.

Dacă notăm cu Eg lărgimea benzii interzise, solidele care au nivelul Fermi plasat ȋn banda interzisă ce separă banda de
valenţă de banda de conducţie pot fi:
•semiconductori, dacă 0 < Eg < 3 eV;
•izolatori, dacă Eg > 3 eV;
Pentru solidele care au nivelul Fermi plasat ȋn interiorul benzii de valenţă, electronii de pe nivelele ocupate, aflate sub
nivelul Fermi, pot trece uşor peste nivelele libere, aflate deasupra nivelului Fermi, devenind electroni de conducţie. Ȋn acest caz
banda de valenţă se suprapune practic peste banda de conducţie iar Eg = 0 eV. Solidele din această categorie sunt conductori.

-conductori – simetria distribuţiei de electroni va fi deranjată de prezenţa forţei F = - eEext care va determina o redistribuire a
electronilor după energii aceştia fiind promovaţi pe nivele care pȃnă la aplicarea cȃmpului exterior au fost libere. Ajunsi pe nivele de
energie superioare electronii se vor putea deplasa ordonat sub acţiunea cȃmpului exterior.

30
•semiconductori – banda permisă este complet ocupată cu electroni ȋnsă banda interzisă de deasupra ei este relativ
ȋngustă, pana la 3 eV. La temperaturi joase aceste solide nu sunt conductoare insă la creşterea temperaturii unii electroni
pot trece peste banda interzisă ocupȃnd nivele energetice de pe o bandă permisă superioară. Ȋn locul electronilor care au
trecut ȋn banda permisă superioară ramȃn goluri astfel că banda de valenţa va fi perţial ocupată cu electroni si goluri. La
aplicarea cȃmpului electric exterior electronii promovaţi ȋn banda de conducţie suferă o deplasare ordonată, deci se
produce un curent electric, procesul fiind ȋnsă controlat de temperatură.

•izolatori – banda permisă este complet ocupată cu electroni iar banda interzisă superioară are o lărgime mare. Aplicarea
cȃmpului electric exterior nu poate determina o redistribuire a electronilor după energii deoarece ȋntr-o bandă completă un
astfel de proces este practic imposibil. Astfel electronii nu sunt capabili sa treacă in banda de conducţie.

31
 Fenomene superficiale
Sisteme disperse: emulsii si coloizi

Un sistem format dintr-o substanţa oarecare in care se afla repartizata o alta substanţa sub forma de particule mici se
numeşte sistem dispers.

Orice sistem dispers este format din mediul de dispersie si faza dispersa; ambele se pot găsi intr-una din cele trei
stări de agregare: solid, lichid, gazos.

După starea de agregare a mediului dispers si a fazei disperse sunt noua tipuri de sisteme disperse: gaz-gaz (aerul);
gaz-lichid (ceata); gaz-solid -aerosoli (fumul); lichid-gaz ( solutie de CO2 in apa-sifon); lichid-lichid (solutii, emulsii-laptele, ulei in apa);
lichid-solid (solutii, dispersii grosiere, coloizi); solid-gaz (gaze dispersate in aliaje metalice); solid-lichid (icluziunile din minereuri);
solid-solid (aliaje).

Dupa gradul de maruntire al fazei disperse:

*dispersii grosiere: > 10-6 cm;

*dispersii coloidale:10-6 - 10-9 cm;

*dispersii moleculare-solutii :10-9 - 10-10 cm.

Suprafetele de separatie — interfefele — dintre faza dispersa si mediul de dispersie sunt totodata sediul unor fenomene
specifice, cum sint procesele de adsorbţie sau de formare a stratului dublu electric; acestea joaca un rol primordial in determinarea
proprietatilor de ansamblu ale dispersiilor coloidale şi a stabilităţii lor fata de agregare, in primul rând.

Datorita acestui fapt, studiul fenomenelor interfaciale (superficiale) este indisolubil iegat de eel al sisteinelor disperse.
Agregarea / coagularea dispersiilor coloidale se explica prin fortele de atractie van der Waals care se exercita intre particule. Sunt
cunoscute doua tipuri de repulsie care, opunindu-se acestor forţe, determine stabilitatea (relativa) a dispersiilor coloidale: repulsia
electrostatica isi are originea in stratul dublu electric existent la suprafata particulelor; repulsia statică este conferita de peliculele
protectoare de adsorbtie ale unor substante superficial active (surfactant), inclusiv polimeri.

Clasificarea cea mai uzuala a dispersiilor coloidale se face dupa starea de agregare a fazelor in contact 32
 Tabelul 1 Tipuri de dispersii coloidale
Faza Mediul de Exemple
dispersa dispersie
Solid Lichid Sol, Suspensie
Lichid Lichid Emulsie
Gaz Lichid Spuma, Emulsie gazoasa
Solid Gaz Aerosol, Aerosuspensie
Lichid Gaz Aerosol, Aeroemulsie
Solid Solid Sol solid, Suspensie solida
Lichid Solid Liogel, Emulsie solida, Sisteme
Gaz Solid Aerogel, Spuma solida, Sistem capilar
capilar
Gaz Gaz Aerul

Dupa starea de agregare a mediului si a fazei disperse se disting: emulsii, suspensii si aerosoli.
Emulsia este un sistem dispers format din 2 lichide nemiscibile , din care unul este dispersat sub forma de picaturi in
cel de-al doilea.

Emulsiile se pot clasifica dupa natura fazei dispersate si a lichidului dispersant astfel :
a) emulsii U/ A ( ulei in apa ) , in care faza dispersata este nepolara ( uleioasa )
b) emulsii A/ U ( apa in ulei ), in care faza dispersata este polara ( apa )

Suspensiile sunt sisteme disperse in care mediul de dispersie este lichid iar faza dispersata este solida, exemplu:
nisipul in apa.
Aerosolii sunt sisteme disperse in care mediul de dispersie este gaz iar faza dispersa este solida, exemplu: fumul.
Aeroemulsiile sunt sisteme disperse in care mediul de dispersie este gazos iar faza dispersa este lichida.

33
 Sisteme coloidale tipice sint sistemele disperse în care dimensiunile particulelor — denumite coloidale — sunt cuprinse in

intervalul 10-6 — 10-7 cm. Asemenea sisteme se numesc ultramicroeterogene. Sistemele disperse cu particule mai mari (10-3 — 10-

5 cm) sint microeterogene, posedind unele proprietafi analoage celor coloidale (sisteme pseudocoloidale).

34
 Polimeri

Clasificare

- polimeri liniari – polimerii in care unitatile structurale sunt legate la rand

alcatuind lanturi lungi fara ramificatii: Unghiurile dintre legaturi sunt cuprinse
intre 109o- 1300.

C C C
C C C
C

- polimeri liniari cu catena ramificata – izotactici

- sindiotactici
- atactici
- In cazul polimerilor izotactici toate grupele laterale sunt de aceeasi parte a
lantului. Ei cristalizeaza, au o rezistenta mecanica de treizeci de ori mai mare
decat polimerii atactici
• In functie de compoartarea la incalzire polimerii pot fi:

• – termoplasti polimeri ce la incalzire se inmoaie, la topire nu sufera transformari chimice, iar la

racire isi recapata proprietatile fizico-mecanice.( transformare reversibila)

Ex. polimerii lineari care reprezinta macromolecule filiforme. Ei sunt solubili in solvent.

Viscozitatea solutiilor depinde de lungimea macromoleculei si de greutatea ei

moleculara.(polietene )

-termorigizi : La incalzire rezista pana la o anumita temperatura, dupa care se descompun

ireversibil. Sunt caracterizati prin rezistenta mecanica apreciabila .( structuri bisau

tridimensionale ex. Fenoplaste.

• 3) In functie de deformatia determinata de actiunea unei forte:
• -plastomeri - pastreaza deformarea provocata de o forta (PVC, polietilena,
poliacetat de metil) cand aceasta isi inceteaza activitatea.
• - elastomeri - revin la forma initiala dupa incetarea actiunii fortei
(polibutadiena).
• Plastomerii pot fi termoplasti sau termorigizi. Au in general structuri
bidimensionale. Sunt partial solubili si au o tendinta pronuntata de a se
umfla (gonfla) prin patrunderea solventului in planurile macromoleculelor

• 4. Dupa natura atomilor din catena macromoleculei

• carbocaternari
• heterocaternari
• Polimerii carbocaternari sunt macromolecule cu lant alcatuit numai din
atomi de carbon ( polietilena)
• Polimerii heterocatenari au lantul macromoleculelor alcatuit si din alti
atomi (O2, N2, S, Si) pe langa cei de carbon (poliamide, poliesteri,
poliuretani)
5) Dupa modul de obtinere in:
• produsi de polimerizare (polimeri de polimerizare)
• produsi de copolimerizare (copolimeri);
• produsi de policondensare (policondensate sau rasini),
• produsi de poliaditie (polimeri de poliaditie).
Polimerii de polimerizare se obtin prin prin unirea mai multor meri identici
formand polimeri carbocaternari. Polimerizare nA → [A]n
Copolimerii se obtin prin unirea a doi meri de compozitie diferita nA + nB →
[A-B]n
Dupa modul in care se unesc monomerii exista mai multe tipuri de
copolimeri:
copolimeri ordonati: -A-B-A-B-A-B-
Copolimeri dezordonati –A-A-A-B-A-A-B-B-A-A-
Bloc copolimeri –A-A-A-A-B-B-B-B-A-A-A-A-

A A A

Copolimeri reticulati A A A A A

A A A
Dupa structura polimerii pot fi priviti din mai multe puncte de vedere. Dupa modul de dezvoltare (in spatiu)

a macromoleculei, produsii macromoleculari pot avea:

- o structura filiforma cand lanturile au crescut pe o singura directie (unidimensioala)

- o structura ramificata cand au crescut pe doua directii (bidimensionale)

- o structura tridimensionala cand au crescut pe toate cele trei directii in spatiu.

Dupa structura starii solide macromoleculele cu structura spatiala pot fi cristalini sau amorfi.

Polimerii avand lungimi apreciabile lanturile macromoleculare se pot impacheta pe distante

variabile, realizand astfel zone cu orientare inalt cristalografica (zone cristaline) sau zone cu orientare

cristalografica scazuta (zone amorfe).

• Exista polimeri care sunt cristalizati partial, domeniile cristaline, denumite cristalite, coexistand cu

domeniile amorfe. In conditii speciale de cristalizare s-au obtinut insa si monocristale de polimeri.
Conformatia de ghem

Peste temperatura de curgere, adica in stare fluida viscoasa, fortele

intermoleculare slabesc si macromoleculele pot efectua miscari de tranzlatie,
deplasandu-se unele in raport cu altele. Intervalul de elasticitate inalta va fi
mai mare la polimerii alcatuiti din catene lungi si flexibile.
• Polietilena (polietena) plastomer

• n CH2=CH2 → [-CH2-CH2-]n cu masa moleculara 100.000. Se obtine la

presiuni inalte sau mici. Exista polietilena de presiuni joase cu o greutate
moleculara intre 10.000 – 300.000 grame. Polietilena de presiuni inalte
are o greutate moleculara de 500.000 g (presiune 1.000 atm). In cazul in
care polietilena se obtine prin polimerizare ionica, aceasta are o structura
regulata; drept catalizator folosindu-se TiCl4. La temperatura camerei,
polietilena, rezistenta la acizi si baze; nu rezista la acizi concentrati la 800C si
nici la solventi organici, benzine. Se foloseste pana la temperatura de 60oC.
Din polietilena sulfoclorurata se obtine un material asemanator cauciucului
foarte rezistent la actiunea coroziva a produsilor petrolieri. Polietilena se
foloseste la ambalaje.
Polipropena sau polipropilena
Solid, cristalin, cu indici fizici, mecanici si electrici foarte inalti
solubila in solventi organici
-rezista la agenti chimici pana la 800C
-rezistenta mecanica ridicata
-temperatura de topire 1640C
-are stabilitate chimica

Poliizobutilena: elastomer
se foloseste pana la temperaturi de 600C;
-sub forma de foi la captusirea recipientelor ce contin substante organice
-ca plastifiant in emailuri electroizolnte si vopsele de bitum
-rezistenta mecanica creste cu greutatea moleculara;
-rezista la temperaturi scazute de pana la –550C pastrandu-si plasticitatea;
-nu trebuie vulcanizata
- are rezistenta mare la medii agresive
Policlorura de vinil : plastomer
-Utilizari:prin laminare se obtine un material moale sub forma de foi;
-folosit la captuseli anticorozive;

-se foloseste sub forma de pelicule aderente drept material electroizolant

rezistenta chimica mare in H2SO4, HNO3, HCl;

-rezistenta termica pana la 70oC la NaOH, HF, H3PO4 cand se degaja HCl;

Elasticitate redusa

Teflon – politetrafloretena
nCF2= CF2 -CF2- CF2 -
n
-Utilizari: ca pelicule, ce isi pastreaza elasticitatea pana la –1000C.
Nu este atacata de baze si acizi pana la 2000C,
-are cea mai mare inertie chimica dintre polimeri.
- rezista la soc termic.
-are flexibilitate si rezistenta mecanica.
Polistiren n CH2=CH - CH2 - CH-

C6H5 C6H5
n
Are aspectul unei mase sticloase, transparente, cu proprietati fizico-mecanice
foarte bune. Nu rezista in HNO3 si hidrocarburi aromatice. Se obtine sub forma de
pulbere foi si placi. Se aplica la cald, la temperaturi de inmuiere a polistirenului pe
conducte, containere, cisterne in grosime de 5 mm
Elastomeri
• din aceasta categorie de polimeri fac parte: cauciucul natural; gutaperca;
cauciucul butadienic; cauciucul stirenic; clor cauciuc
• Sunt in geneal polimeri de polimerizare, polimeri lineari flexibili cu
modul de elasticitate scazut.
Cauciucul natural, policisizoprenul - CH2 - C= CH-CH2 - n cuprins intre 5.000 si
300.000
CH3 n

Cl Cl
Cauciucul cloroprenic sau Neopren
CH2 = C- CH= CH2 - CH2 - C= CH- CH
2-
polimerizare n

Cauciuc butadienic, BUNA Se obtine prin polimerizarea butadienei

CH2 = CH- CH= CH2 - CH2 - CH= CH- CH2 -

Cl n
Proprietati mecanice ale polimerilor

Depind de legatura chimica dintre atomii existenti in catenele macromoleculeleor si de fortele de

atractie dintre molecule.

Proprietatile mecanice ale polimerilor, depind de natura cristalina sau amorfa a

polimerilor.

Curba termodinamica a unui polimer liniar amorf exprima variatia cu temperatura T a

deformatiei sub actiunea unei forte mecanice (de alungire, de incovoiere, de comprimare)
deformatoare intr-un interval de timp dat.

In starea sticloasa, deci sub temperatura de vitrifiere polimerii se deformeaza la fel ca

solidele obisnuite, deformatiile fiind elastice, mici si reversibile. Aceste deformatii sunt legate de
schimbarea distantelor dintre particolel constituiente prin deformarea unghiurilor de valenta si
prin modificarea legaturilor chimice intre atomi. Ca urmare macromoleculele se intind.

T <TV
Deformatiile elastice sunt insotite de schimbarea volumului datorita schimbarii distantei dintre
particole. Dupa indepartarea fortei mecanice sistemul, polimerul revenind la starea initiala.

In starea inalt elastica, respectiv intre temperatura de vitrifiere (TV) si temperatura de

curgere Tcu se produc deformatii inalt elastice. Aceste deformatii se explica prin flexibilitatea
macromoleculelor. In stare inalt elastica macromoleculele se gasesc incolacite si sub actiunea unor
forte exterioare aceste ghemuri se desfac.

Orice deformare in cazul polimerilor are un caracter de relaxare. Atat la deformare cat si la revenirea
la starea initiala, trecerea in starea de echilibru nu se face instantaneu ci cu o anumita viteza, intr-un
anumit timp.

In stare fluid viscoasa, la temperaturi mai mari de Tcurgere polimerii prezinta deformatii plastice
ireversibile. Aceste deformatii sunt atribuite deplasarii macromoleculelor, unele in raport cu altele.

Rezistenta la tractiune si comprimare sunr valabile fiind determinate in principal de

compozitia chimica, de felul catenelor moleculare si de numarul si energia legaturilor intermediare.
Rezistenta mai buna la tractiune, compresie si incovoiere prezinta polimerii termoreactivi: poliamide,
rasini formaldehidice iar dintre termoplaste – polistirenul.
 Prin solicitare mecanica, tractiune, incovoiere, se intelege expunerea unui material la deformatii
plastice sau elastice sub actiunea fortelor de tractiune.

Deformatiile elastice sunt reversibile adica materialul deformat elastic sub actiunea unor
forte revine la forma initiala.,dupa incetarea actiunii fortei;

deformatiile plastice sunt permanente.

Deformarea plastica determina curgerea sau fluiajul

Fluaj =curgerea lenta si continua in timp a unui material supus unei sarcini constante, sub limita
de elasticitate. Fluajul este cu atat mai performant cu cat temperatura materialului este mai
inalta.

Deformatia elastica asculta de legea lui Hooke:

F = k.x unde k este o constanta de proportionalitate

Iar x este distanta.

Greutatea specifica a polimerilor este mult mai mica decat a altor materiale.
Greutatea specifica variaza intre 0,9 – 2,3 g/cm3 fiind mai usori de doua ori ca
aluminiul si de 5-8 ori mai usori ca otelul, cuprul etc.
• Proprietati electrice.

• Campusii macromoleculari sintetici nu dispun de electroni liberi, deci nu sunt buni conducatori de
electricitate, sunt buni izolatori. Totusi datorita impuritatilor pe care le pot contine, polimerii
supusi unei tensiuni electrice pot conduce curentul electric, fie pe suprafta lor sau prin madsa
acestora existand o conductivitatea de suprafata si o conductivitate de volum.

• Conductivitatea de suprafata se datorreste impuritatilor ionice de pe suprafata polimerului. Un rol,

deosebit il are apa care formeaza pelicule superficiale bune conducatoare de electricitate.
Prelucrarea fina a suprafetei pieselor din materiale plastice impiedica depunerea impuritatilorbune
conducatoare, formarea peliculelor de apa micsorand valoarea conductivitatii.

• Conductivitatea de volum depinde de natura chimica a polimerilor si de impuritatile

conductoare existente in masa lor. Impuritatile care maresc conductivitatea electrica provin de la
monomerii, catalizatorii, initiatorii utilizati in procesul de sinteza al polimerilor precum si de la
substantele de umplutura higroscopice.

• Rezistenta polimerilor atat in volum cat si la suprafata 1012 Ώ/cm

• Polimerii sunt buni izolatori electrici.

Proprietatile optice ale polimerilor
Proprietatile optice ale polimerilor pot varia de la transparenta totala pana la
opacitate in functie de natura chimica si adaosurile de prelucrare determinate de
domeniile de aplicabilitate.
Un numar mic cum sunt polimetacrilatul de metil (plexiglass) polistirenul si
altii, prezinta o buna transparenta, fiind cunoscut sub denumirea polimeri optici sau
sticle organice.
Acesti polimeri se caracterizeaza printr-o perfecta transparenta si o totala
lipsa de culoare.
Transparenta foarte buna dar duritatea este mai mica decat sticlele organice.
Proprietati termice –
stabilitatea termica a polimerilor care reprezinta temperatura maxima la care poate
fi incalzit un polimer timp de 24 ore fara a suferi modificari legate de stabilitatea
dimensiunilor.
Stabilitatea polimerilo carbocatenari este foarte scazuta. Mult mai ridicata este a
polimerilor siliconici. Teflonul → prezinta stabilitate termica mare datorita simetriei,
prezentei atomilor de fluor.
 Materiale compozite

Un material compozit reprezinta o combinație între două sau mai multe materiale diferite din
punct de vedere chimic, cu o interfață între ele. Materialele constituente își mențin identitatea
separată (cel puțin la nivel macroscopic) în compozit, totuși combinarea lor generează
ansamblului proprietăți și caracteristici diferite de cele ale materialelor componente în parte.
Unul din materiale se numește matrice și este definit ca formând faza continuă. Celălalt
element principal poartă numele de armatura (ranforsare) și se adaugă matricei pentru a-i
îmbunătăți sau modifica proprietățile. Armatura reprezintă faza discontinuă, distribuită uniform
în întregul volum al matricei.”

Fibrele sunt elementul care conferă ansamblului caracteristicile de rezistență la solicitări. În

comparație cu matricea, efortul care poate fi preluat este net superior, în timp ce alungirea
corespunzătoare este redusă. Matricea prezintă o alungire și o reziliență la rupere mult mai
mari, care asigură că fibrele se rup înainte ca matricea să cedeze.

Materialul compozit este un ansamblu unitar, în care cele două faze acționează împreună.
51
1. Compozite cu matrice polimerică – de obicei sunt rășini termorigide (epoxidice, poliimide sau
poliesterice) sau termoplastice, armate cu fibre de sticlă, de carbon, de bor sau aramidice (Kevlar), cu
monocristale ceramice sau, mai recent, cu fibre metalice.

2. Compozite cu matrice metalică – cel mai frecvent se bazează pe aliaje de aluminiu, magneziu, titan
sau cupru, în care se introduc fibre de bor, de carbon (grafit) sau ceramice (de obicei de alumină sau
carbură de siliciu). Dezavantajul acestora este că au greutăți specifice mari, ducând la creșterea
masivității structurii finale.

3. Compozite cu matrice ceramică – au fost dezvoltate în mod special pentru aplicațiile cu temperaturi
foarte ridicate de lucru (peste 1000 °C); cele mai utilizate materiale de bază sunt carbura de siliciu (SiC),
alumina (Al2O3) și sticla, iar fibrele de armare uzuale sunt tot de natură ceramică (de obicei sub formă de
fibre discontinue, foarte scurte).

4. Compozite “carbon-carbon” – cu matrice de carbon sau de grafit și armare cu fibre sau țesături de fibre
de grafit; sunt foarte scumpe, dar și incomparabile cu alte materiale prin rezistența la temperaturi înalte
(de până la 3000 °C), cuplată cu densitatea mică și coeficient mic de dilatere termica. Cele mai răspândite
sunt compozitele armate cu fibre sunt fibra de carbon, fibra de sticla si Kevlar-ul. 52
Avantaje
Reducerea greutății este cel mai mare avantaj al utilizării materialelor compozite și este factorul cheie în
utilizarea acesteia în structura aeronavei. Sistemele de matrice armate cu fibre sunt mai puternice decât
cele tradiționale de aluminiu găsite pe majoritatea aeronavelor și oferă o suprafață netedă și o eficiență
sporită a consumului de combustibil, ceea ce reprezintă un beneficiu uriaș.
De asemenea, materialele compozite nu corodează la fel de ușor ca alte tipuri de structure. Durează și
mai mult timp decât aluminiul, ceea ce înseamnă mai puține costuri de întreținere și reparații.

Dezavantaje
Deoarece materialele compozite nu se rup cu ușurință, este greu de spus dacă structura interioară a fost
deteriorată și acest lucru este cel mai dezavantajos pentru utilizarea materialului compozit.
Rășina utilizată în materialul compozit slăbește la temperaturi de până la 150 de grade, ceea ce face
important ca aceste aeronave să ia măsuri de precauție suplimentare pentru a evita incendiile. Incendiile
implicate în materialele compozite pot elibera fumuri toxice și micro-particule în aer, provocând riscuri
pentru sănătate. Temperaturile de peste 300 de grade pot cauza defecțiuni structurale.

53
54