Lecţia 3: Biofizica moleculară.

Forțele de legătură.
Transformări de fază.

Chiriac Tatiana,
Asistent universitar
 Cuprinsul lecţiei

• 1. Forțe și legături interatomice şi

intermoleculare.
• 2. Natura electromagnetică a forţelor
interatomice.
• 3. Tipurile de legături interatomice (Van-der-
Waals, ionice, covalente, metalice).
• 4. Legăturile interatomice şi intermoleculare în
structuri ale materialelor utilizate în medicină.
• 5. Transformări de fază.
• 6. Cristalele lichide.

2
Legături chimice

• Atomii tind spre o configurație completă pe

ultimul strat; când vin în contact unii cu alții,
își modifică învelișul electronic exterior și se
leagă unii de alții formând agregate atomice
adică compuși chimici.
• Modificarea învelișului atomic exterior
determina apariția forțelor de interacțiune
dintre atomi - legătura chimică.
• Legătura chimică este forța de atracție care
se manifestă între atomi, legându-i în
molecule, ioni, radicali.
• Legăturile chimice sunt interacțiuni ce se
stabilesc între atomi, grupe de atomi sau
ioni.
• Legăturile chimice sunt de natură
electromagnetică.

3
Forţe electrostatice

• Electrostatica este o ramură a fizicii care se ocupă de

fenomenele și proprietățile sarcinilor electrice staționare sau
in mișcare lentă, fără accelerare.
𝑞 𝑞
• Legea lui Coulomb: 𝐹 = 𝑘 1 22 .
𝜀𝑟 𝑟
• ɛr este permitivitatea electrică relativă a unui mediu
dielectric.
• Iar k=9·109 N·m2 /C2, constanta electrică, calculată pentru vid.
1
• Unde k=
4𝜋𝜀𝑟 𝜀0
• Ɛr este permitivitatea electrică relativă a mediului.
• Câmpul electric este caracterizate de intensitatea câmpului
electric:
𝑞
• 𝐸=𝑘 2
𝑟
• Forţa care acţionează asupra sarcinii punctiforme din partea
cîmpului electrostatic este direct proporţională cu valoarea
sarcinii. Lucrul efectuat de cîmp la deplasarea sarcinii este
proporţional cu sarcina. Rezultă că şi energia potenţială a
sarcinii aflată într-un punct oarecare al câmpului
electrostatic este direct proporţională cu valoarea sarcinii.
Potenţialul este o caracteristică energetică a cîmpului electric.
𝑞
• Potenţialul electric: 𝑉 = 𝑘
𝑟

4
 Legături chimice

• În funcție de modul în care atomii își formează configurația

completă a ultimului strat (s2 sau s2p6), interacțiunile
dintre ei (legăturile chimice) sunt diferite.
• Legăturile chimice se clasifică astfel:
• Legături intramoleculare, care se stabilesc între atomii
componenți ai unei combinații chimice. În cadrul acestor
tipuri de legături sunt incluse:
 Legătura ionică
 Legătura covalentă
 Legătura metalică
• Legături intermoleculare, care se stabilesc între atomii
unor combinații chimice deja formate. Dintre acestea, cele
mai importante sunt:
 Legătura de hidrogen
 Interacțiunile van der Waals
5
 Legături chimice

Legături
chimice

Puternice: Slabe:
(covalentă, metalică, ionică) (Van – der – Waals, hidrogen)

6
 Legătura covalentă

• Legătura covalentă – este legătura chimică în care

atomii sunt legați între ei prin perechi de electroni
puse în comun, atomii având poziții fixe unii față de
alții. Aceasta apare doar între atomii nemetalelor, iar
rezultatul legării se numește moleculă.
• Legătura covalentă poate fi de 3 feluri, după
modalitatea de punere în comun a electronilor:
– Nepolară;
– Polară;
– coordinativă

7
 Legătura covalentă

• PRIN PUNERE ÎN COMUN DE ELECTRONI, atomii tind să-şi

dobândească configurații electronice stabile, de gaz inert.
Fiecare atom participă cu un număr de electroni astfel încât în
învelișul electronic de valență al fiecărui atom să se realizeze, pe
cât posibil, configurația stabilă de 8 electroni; în cazul
hidrogenului se realizează configurația de dublet (2e-):

8
 Legătura covalentă

• Electronii puși în comun intră în configurația

electronică a ambilor atomi. În cazul atomilor
elementelor care-şi pun în comun doi sau trei
electroni, moleculele se leagă prin covalențe duble
sau triple.
• Legătura covalentă este dirijată în spațiu, in sensul
ca atomii ocupa poziții fixe unul față de altul;
aceste poziții nu se pot schimba nici prin
modificarea stării de agregare a substanțelor.

9
Legătura covalentă

• Nepolară – apare la atomii din

aceeași specie sau la atomii din
specii diferite care au
electronegativități foarte
apropiate (aceștia fiind carbonul
și hidrogenul). Fiecare dintre cei
doi atomi pun în comun câte un
electron și fiecare atrage la fel
de mult perechea astfel formată.
Exemple avem moleculele de H2,
F2, O2, N2
10
 Legătura covalentă

• Polară – există doar între atomi ai nemetalelor din

specii diferite. Fiecare dintre cei doi atomi pune în
comun câte un electron, dar atomul care are
electronegativitate mai mare atrage mai puternic
perechea formată. Atomul cu electronegativitate mai
mică devine astfel dezvelit de electroni. Exemple avem
HF, H2O, NH3

11
 Legătura covalentă

• Coordinativă – este o legătură covalentă polară

specială. În acest caz, doar un atom pune în comun
cei doi electroni necesari formării legăturii (acesta
numindu-se donor), iar celălalt doar acceptă
perechea oferită (acesta numindu-se acceptor).
• Covalența coordinativă se realizează prin punerea
în comun de electroni proveniți de la un singur
atom, de fapt întrepătrunderea unui orbital
dielectronic al donorului de electroni, cu un orbital
gol al acceptorului de electroni.

12
Legătura covalentă coordinativă

13
Legătura metalică

• Legăturile metalice – sunt legăturile

chimice ce se formează între atomii
metalelor, cum ar fi magneziul (Mg), sodiu
(Na) sau cupru (Cu).
• Cea mai simplă teorie ce explică legăturile
metalice spune că atomii metalelor
cedează electronii de pe ultimul start,
pentru a forma cationi.
• Acești cationi sunt așezați în straturi,
straturile fiind așezate unele peste altele.
Electronii cedați de atomii metalelor sunt
liberi în interiorul structurii. Astfel,
legătura metalică este atracția
electrostatică dintre ionii pozitivi, care
sunt fixați în puncte specifice ale spațiului
și electronii liberi (cu sarcina electrică
negativă) care se mișcă continuu printre
ioni.
14
 Legătura metalică

• Ionii pozitivi sunt fixați în interiorul structurii, în timp

ce electronii sunt liberi să se miște în interiorul ei.
Aceștia formează o “mare de electroni”.
• Metalele, cele mai electropozitive elemente din tabelul
periodic, au o tendință puternica de a ceda electronii
de valenta pentru a forma ioni pozitivi.
• Electronii din stratul exterior se află la distanțe egale
de nuclee, sunt slab atrași de către acestea și se mișcă
liber printre și in jurul cationilor metalici.
• Electronii de valență ai metalelor sunt descriși ca
electroni defocalizați (nu au o poziție fixa).

15
 Proprietățile metalelor

• Conductibilitate electrica ridicata: La aplicarea unei diferențe de

potențial, electronii pot trece din banda de valență în banda de
conducție. Transportul sarcinilor electrice se face fără transport
aparent de materie.
• Conductibilitate termica ridicata: este datorată singurelor mișcări pe
care le pot realiza cationii din rețeaua metalică, mișcări de vibrație.
Atunci când un metal este încălzit, intensitatea mișcărilor de vibrație a
cationilor se amplifică, iar în urma coliziunii ionilor învecinați are loc
transmiterea energiei termice în toată rețeaua.
• Au însușiri mecanice specifice: maleabilitate (pot fi bătute sub forma
de foi prin comprimare la temperaturi inferioare temperaturii de
topire) si ductilitate (pot fi trase sub forma de fire).
• Au luciu metalic.
• Sunt opace.
• Au caracter chimic electropozitiv (cedează electroni de pe stratul de
valență transformându-se in ioni pozitivi).
• Înlocuiesc hidrogenul din acizi, formând săruri.
• Au temperaturi de topire care variază în funcție de volum atomic.
16
 Legătura ionică
• In urma pierderii/acceptării de electroni, atomii se transformă
în specii chimice încărcate cu sarcină electrică pozitivă sau
negativă. Între ionul pozitiv si cel negativ apare o forță de
atracție de natură electrostatică, denumită legătură ionică.
Combinațiile chimice formate prin atracția ionilor de semn
contrar rezultați în urma unor procese de cedare/acceptare de
electroni poartă numele de combinații ionice.
• Legătura ionică – se realizează prin transferul de electroni
sau cedare – acceptare de electroni de la un element
electropozitiv (metal) la un element cu caracter electronegativ
(nemetal) urmată de atracția electrostatică dintre ionii
formați.

17
 Legătura ionică

• Combinațiile ionice tipice sunt:

• sărurile (LiF, LiI, NaF, NaCl, NaI, KF, KBr, KCl, KI, SrCl2),
• unii oxizi bazici (Na2O, K2O, CaO, MgO) şi
• unele baze (NaOH, KOH, Ca(OH)2

18
Legătură ionică

19
 Caracteristicile
legăturii ionice
• 1. Este de natură fizică și constă din atracția preponderent
electrostatică dintre ioni.
• 2. Nu este orientată în spațiu, in sensul ca ionii pot atrage uniform, în
orice direcție, ionii de semn contrar, pentru a forma o rețea cristalină;
așa se explică dizolvarea substanțelor ionice în solvenți polari.
• 3. Combinațiile ionice care rezulta în urma legării ionice sunt rețele
ionice tridimensionale, in care un ion se înconjoară cu un număr
maxim de ioni de semn contrar, dispuși la o distanță de echilibru (dată
de suma razelor cationului și anionului), impusă de egalarea forțelor
atractive de cele repulsive.
• 4. Legătura ionica este puternică în cadrul distanțelor interatomice din
rețelele cristaline și slăbește cu creșterea acestor distanțe.
• 5. Legătura ionică poate fi considerată ca un caz limită a legăturii
covalente polare.
• 6. Formulele brute atribuite combinațiilor ionice (NaCl, NaF, CaCl2 etc)
nu reprezintă compoziția adevărată a substanței, ci raportul de
combinare a ionilor constitutivi.

20
 Proprietăţile
compuşilor ionici

• Au temperaturi de topire și fierbere ridicate, ce scad pe

măsura creșterii razelor ionilor și cresc pe măsura creșterii
sarcinilor electrice.
• Sunt solubile în solvenți polari (în special apă) și greu
solubile în solvenți nepolari, datorită slăbirii forțelor
electrostatice ce rețin ionii în rețeaua cristalină, ca urmare
a hidratării ionilor.
• Ionii sunt menținuți în rețea prin forțe de natură
electrostatică care nu le permite deplasarea. În consecință,
substanțele ionice aflate în stare solidă nu conduc curentul
electric. În cazul în care legăturile ionice care mențin ionii
în rețea sunt distruse (prin dizolvare sau topire), ionii
părăsesc rețeaua, devin mobili și pot asigura transportul
curentului electric.
• Se sparg ușor dacă sunt lovite.
21
 Legături
intermoleculare

• Apar ca urmare a forțelor de atracție care se

stabilesc între molecule deja formate.
• Explica solubilitatea anumitor compuși organici în
anumiți solvenți.
• Cele mai importante sunt: legăturile de hidrogen şi
forțele Van der Waals.

22
 Momentul de dipol

• Dipol electric este sistemul de două sarcini punctiforme egale în

modul, de semne opuse, situate la o anumită distanță una de
alta.
• Datorită diferenței de electronegativitate dintre atomii ce
compun moleculele heteroatomice, acestea formează dipoli
electrici.
• Produsul dintre sarcina electrică și distanța dintre cei doi poli
poartă numele de moment electric µ sau dipolmoment:
• 𝜇 =𝑒∙𝑟
• Introducând brațul dipolului ca mărime vectorială, orientată de
la sarcina negativă spre cea pozitivă, definim momentul dipolar
ca mărime vectorială de același sens, de la sarcina negativă spre
cea pozitivă.
• Momentul dipolar este o caracteristică electrică a moleculelor și
la moleculele polare este diferit de zero chiar în lipsa câmpului
electric exterior.

23
 Legături de hidrogen

• Legăturile de hidrogen – se stabilesc între molecule care

conțin atomi de hidrogen și atomi de nemetale cu volum
mic și caracter electronegativ pronunțat (F, O, N).

24
 Legături de hidrogen

• Este o legătură de natură electrostatică. In astfel de molecule,

legătura covalentă este puternic polarizată. Sarcina fracționară
pozitivă este distribuită pe suprafața mică a atomului de
hidrogen, iar sarcina negativă pe suprafața mai mare a celuilalt
atom. Deci polul pozitiv este mult mai concentrat pe unitatea de
suprafață decât polul negativ. Pentru compensarea acestui
deficit de sarcină , hidrogenul va atrage dubletul de electroni
neparticipanți ai elementului electronegativ din molecula
vecină.

25
 Legături
Van – der – Waals
• Sunt forțe de natură electrostatică care se manifestă între
atomi sau molecule cu structuri electronice complete.
• Forțele van der Waals se datorează următoarelor tipuri de
atracții :
 atracția dintre polii opuși ai moleculelor dipolare (efect
de orientare).
 atracția dintre dipolii induși de către moleculele
învecinate ( efect de inducție).
 atracția dintre dipolii formați temporar datorită
vibrației electronilor față de nucleele atomice (efect de
dispersie).
• Efectul de orientare al legăturii se datorează atracției de
tip dipol – dipol. Moleculele capătă o aranjare ordonată,
care scade însă la creşterea temperaturii.
26
 Legături
Van – der – Waals

• Efectul de inducție se produce în sistemele în care există

alături molecule polare și molecule nepolare. Câmpul
electric al moleculelor polare va determina deformarea
configurației electronice a moleculelor nepolare. În
moleculele nepolare va lua naștere un dipol indus. Acest
dipol indus va deveni, la rândul său, dipol inductor pentru
o altă moleculă și fenomenul continuă în toată masa
sistemului. Între acești dipoli se exercită forțe foarte slabe,
care nu depind de temperatură.
• Efectul de dispersie apare între molecule perfect
simetrice, nepolare (H2, N2, He, O2). Se datorează vibrațiilor
electronice și nucleare care distrug temporar simetria
moleculei și o polarizează.

27
Legături
Van – der – Waals
• Interacțiunile dipol-dipol se
bazează pe atracția
electrostatică stabilită între
polii de semn contrar ai
moleculelor polare.
• In concluzie, forțele van der
Waals se manifestă:
 în toate stările de
agregare
 acționează numai ca
forțe de atracție.
 tăria lor este invers
proporțională cu puterea
a 7-a a distanței dintre
molecule (r).
28
 Legături
Van – der – Waals

• Legătura Van – der – Waals – este relativ slabă și poate fi

realizată între atomii cu pături electronice exterioare complete
sau între moleculele cu legături chimice saturate.
• Forţele Van – der – Waals nu modifică structura și proprietățile
moleculelor, stând doar la baza formării complexelor moleculare
şi în special a macromoleculelor biologice.
• Legăturile Van – der – Waals, ca și alte interacțiuni
interatomice și intermoleculare, include forțe de atracție și de
repulsie. Ele diferă de cele covalente și ionice prin aceea că ele
sunt cauzate de corelarea dintre polarizările fluctuante ale
particulelor din apropiere (dipolilor).
• Se realizează între moleculele în care există legătura covalentă
(în moleculă legătura este puternică; prezența atomilor diferiți
în moleculă conduce la polarizarea acesteia; între molecule
apare o legătură slabă datorită acestei polarizări).

29
Legături
Van – der – Waals

30
Legături
hidrofobe

• Legăturile hidrofobe - sunt

interacţiuni slabe, existente între
moleculele sau grupări
moleculare care nu au caracter
polar. Cu toate că forţele
hidrofobe sunt de respingere, în
cazul când numărul moleculelor
este mare, interacţionând
colectiv, ele duc la formarea unor
structuri în stare de echilibru,
numite structuri micelare.
• Este important că legăturile
hidrofobe dintre moleculele
fosfolipide asigură organizarea
structurală a membranelor
celulare.

31
 Transformări de fază

Stări de agregare

Gaz Lichid Solid

Proprietăți: Proprietăți: Proprietăți:

• Densități mici •Densități mari
• Ușor de • Densități medii • Cristaline sau
comprimat • Incompresibil amorfe
• Agitația termică: • Agitația termică: • Agitația termică:
mișcări ordine locală oscilații
dezordonate • Distanțe medii ale atomilor
• Distanțe mari între molecule • Distanțe mici
între molecule •Forțe între molecule
• Forțe intermoleculare • Forțe
intermoleculare mari intermoleculare
mici mari
32
Transformări de fază

• Tranziție de fază (TF) -

reprezintă
transformarea materiei
dintr-o stare în alta la
variația temperaturii
sau presiunii.
• TF descrie tranziția
substanței dintre
starea solida, lichidă și
gazoasă!
• În urma unei
transformări de fază se
modifică proprietățile
fizice si chimice ale
substanței

Topire

Solidificare
33
 Transformări de fază
• Trecerea unei substanțe din stare solidă în stare lichidă și apoi în stare
gazoasă presupune învingerea forțelor dintre moleculele substanței
respective. Acest lucru se poate îndeplini prin schimbarea temperaturii
sau a presiunii.
• Punctele de topire și de fierbere ale unei substanțe se referă la
temperatura la care o substanță se topește, respectiv temperatura la
care o substanță fierbe.
• Punctele de topire ale compușilor ionici sunt foarte ridicate datorită
forțelor de atracție electrostatică foarte puternice dintre ioni.
• Punctele de topire și de fierbere ale compușilor moleculari sunt mai
mici decât cele ale compușilor ionici.
• În cazul substanțelor moleculare, starea de agregare cât și alte
proprietăți fizice, depind și de masa moleculelor care formează
substanța. Într-o serie de compuși cu structuri asemănătoare, creșterea
masei moleculare duce la creșterea punctelor de topire și de fierbere în
seria respectivă. Însă anumite substanțe între moleculele cărora se
formează legături de hidrogen au comportamente și proprietăți
diferite.

34
 Transformări de fază
• Punctul triplu – este punctul în care coexistă toate cele
trei stări de agregare, în echilibru dinamic, și este
caracterizat de o anumită temperatură și presiune,
specifice substanței respective.
• Punctul critic – este punctul peste a cărui temperatură
gazul nu mai poate fi lichefiat, indiferent cât de mult ar
crește presiunea.

35
 Transformări de fază

• Punctul critic (starea critică) este punctul la care se reduce intervalul de

volum la care se face lichefierea, stare caracterizată prin parametrii critici:
 Vc – volum critic
 Pc – presiune critică
 Tc – temperatură critică
• Dacă T > Tc substanța este în stare gazoasă indiferent de presiune.
• Dacă T < Tc substanța este în stare de vapori până la presiunea la care apare
faza lichidă.
• Vapori saturați: vapori aflați în echilibru dinamic cu faza lichidă din care provin
(sau cu faza solidă!!!).
• Echilibru dinamic: numărul de molecule care trec din faza lichidă în faza de
vapori este egal cu numărul de molecule care trec din faza de vapori în faza
lichidă, în același interval de timp.
• Echilibrul fazelor: masele diferitelor faze ale substanței nu se modifică în timp
(echilibru dinamic).
• Căldura latentă specifică (λ) este căldura necesară unității de masă dintr-o
substanță pentru a trece dintr-o stare de agregare în alta (constantă de
material).

36
 Transformări de fază

• Fierberea: Un lichid începe să fiarbă când presiunea maximă a

vaporilor săi saturanți (PS ) este egală cu presiunea atmosferei
de deasupra lichidului.
• Evaporarea este transformarea lichidului în vapori.
• Condensarea este transformarea vapori – lichid, însoțită de
pierdere de căldură. Căldura latentă de condensare are aceeași
semnificație cu cea a căldurii latente de vaporizare (condensarea
este procesul invers vaporizării).
• Punct de rouă - Temperatura punctului de rouă sau punctul de
rouă al unui amestec format dintr-un gaz și vaporii unui lichid
(cel mai adesea aer umed) reprezintă temperatura la care
trebuie răcit amestecul pentru ca vaporii să devină saturanți și
deci să înceapă să se condenseze, presupunând că pe durata
răcirii presiunea amestecului și cantitatea de vapori sunt
constante.

37
 Transformări de fază
• Topirea: trecerea substanței din stare solidă în stare lichidă, are loc cu
absorbție de căldură din exterior. La o anumită presiune, o substanță
cristalină se topește la o temperatură bine determinată, numită
temperatură de topire, specifică fiecărei substanțe. În timpul topirii
temperatura rămâne constantă. La temperatura de topire, faza solidă și
faza lichidă sunt în echilibru.
• Solidificarea: trecerea substanței din stare lichidă în stare solidă, are
loc cu cedare de căldură în exterior.
Căldura latentă specifică de topire/solidificare: este căldura necesară
unității de masă pentru a se topi/solidifica.
• Sublimarea: trecerea substanței din stare solidă direct în stare de
vapori, are loc cu absorbție de căldură din exterior. Exemple: gheața,
naftalina, iodul, sulful sublimează la temperaturi și presiuni obișnuite.
• Desublimarea: trecerea substanței din stare de vapori direct în stare
solidă, are loc cu cedare de căldură în exterior. Exemple: gheață pe
parbriz, chiciura, bruma. Dacă vaporii proveniți din procesul de
sublimare sunt în echilibru dinamic cu solidul din care au provenit, se
numesc vapori saturați.

38
 Substanţe cristaline
şi substanţe izotrope

• Structură cristalină este o aranjare (dispunere) generală

unică a atomilor sau moleculelor unei
substanțe solide sau lichide cristaline.
• O structură cristalină este compusă din blocuri sau grupuri
model (tipice, șablon) de atomi (sau molecule), dispuși
(dispuse) într-un mod particular și o rețea tridimensional
extinsă incluzând respectivele blocuri tipice, rețea ce
prezintă general, ordonare și simetrie. Blocurile model
(cristalele) sunt astfel structurate în nodurile rețelei încât
se formează un sistem ordonat matricial tridimensional.

• Substanţele izotrope – sunt substanţele care au

aceleaşi proprietăşi fizice identice în toate direcţiile.

39
 Cristalele lichide

• Cristalele lichide – sunt substanţe organice la care tranziţia solid lichid nu se

face direct, ci trecând prin faze intermediare stabile, stări în care substanţa
este anizotropă (similară cristalului solid), dar fluidă.
• Fazele intermediare se numesc:
– Mezofaze;
– Faze mezomorfe;

40
 Cristale lichide

• Termotrope – substanţele care trec în faza de cristal lichid prin

modificarea temperaturii (compuşi organici cu molecule lungi).
• Liotrope – substanţele care trec în fază de cristal lichid prin
modificarea concentraţiei lor în soluţii.

41
 Cristale lichide
termotrope

• Cristale lichide nematice – sunt substanţele în care axa

lungă a moleculelor se analizează într-o direcţie
preferenţială, fără să apară o structură stratificată. Au o
transparenţă de cca 100%, sunt lipsite de activitate optică
şi îşi păstrează orientarea moleculelor timp îndelungat.

42
Cristale
lichide termotrope

• Cristale lichide colesterice –

sunt substanţele în care axele
lungi ale moleculelor sunt
orientate paralel, însă direcţia de
orientare se roteşte continuu sub
un anumit unghi, de la un strat la
altul, determinând o structură
stratificată şi elicoidală.
• Cristalele lichide colesterice sunt:
• Optic active;
• Au proprietatea de aşi schimba
culoarea în întregul domeniu vizibil,
în funcţie de temperatură;
43
Utilizarea cristalelor
lichide în medicină

44
 Cristale
lichide liotrope

• Cristalele lichide liotrope – au un număr foarte

mare de molecule care conţin două părţi cu
caractere diferite, una hidrofilă şi alta hidrofobă.
• Cristalele lichide liotrope, în dependenţă de
structura lor se pot clasifica în:
• Lamelară;
• Cilindrică;
• Sferică;
• Hexagonală.
Proprietăţi deosebite le revin celor cu structură
lamelară. În ele, moleculele se aranjează în starturi
duble, astfel încât straturile hidrofobe sunt orientate
spre interior, fără a fi în contact cu apa, iar capetele
hidrofile spre exterior, fiind în contact cu apa
(exemplu: membranele celulare). 45
VĂ MULȚUMESC PENTRU ATENȚIE!