Biofizica Soluțiilor

(Biofizica Sistemelor disperse).

Proprietățile electrice ale
soluțiilor
Chiriac Tatiana,
Asistent universitar
 Cuprins

• Definiția sistemelor disperse

• Clasificarea sistemelor de dispersie
• Soluții moleculare
• Ebulioscopia și crioscopia
• Tipurile de concentrații
• Proprietățile electrice ale soluțiilor
• Soluții de gaz în lichid

2
 Definiția sistemelor
disperse

• Un sistem dispers este un amestec de două componente şi

anume:
• 1. componenta dispersantă, care domina cantitativ
amestecul (în cazul soluțiilor – solventul sau dizolvantul) și
care constituie mediul de dispersie;
• 2. componenta dispersata (dispersa), alcătuită dintr-una
sau mai multe substanțe ce se află în amestec în cantitate
mai mică de cât mediul de dispersie (în cazul soluțiilor –
aceasta poartă numele de solvit, solut sau dizolvat).
• În funcție de particularitățile structurale, respectiv de
afinitatea reciprocă a componentelor și de gradul de
dispersie (adică de raportul dintre mărimea particulelor
componentelor sistemelor disperse), acestea se pot
clasifica în categoriile ce vor fi mentionate in continuare.

3
 Clasificarea sistemelor
de dispersie

• Criterii:
• Masa moleculară și dimensiunea particulelor
dispersate;
• Starea de agregare a dispersantului;
• Fazele din care este alcătuit sistemul;
• Afinitatea dintre componente.

4
 Clasificarea sistemelor
de dispersie

• Soluție – amestec a unor specii moleculare (solvit) printre altă

specie moleculară (solvent). În biologie solventul de bază este
apa.
• Clasificarea soluțiilor:
Dimensiunil
Criteriul

Gradul de
fazelor

Denumirea e particulei
dispersie Caracteristica
sistemelor disperse fazei
, Δ, m-1
disperse , m
Microeterogene Particulele fazei disperse nu trec prin hârtia de filtru, nu
Macroscopice dializează, nu difundează. Particulele fazei disperse se văd în
Grosier disperse <107 >10-7 microscopul obișnuit. Sunt eterogene. Netransparente. La
polifazice

(suspensii) căderea luminii ele o difractă în rezultatul reflectării și

refractării.
Ultramicroeterogene, Trec prin hârtia de filtru, nu dializează; difundează slab.
soluții coloidale Particulele fazei disperse nu se văd în microscopul obișnuit.
propriu-zise (coloizi)
107÷109 10-7÷10-9 Sunt eterogene. Transparente. Opalescează. Particulele se văd
în ultramicroscop.
Soluții omogene
monofazi

Trec prin hârtia de filtru. Nu se depun în sediment, dializează,

(soluții reale)
>109 <10-9 bine difundează, nu se văd sub ultramicroscop. Soluțiile nu
ce

Sisteme cu dispersie
îmbătrânesc, sunt omogene, stabile.
moleculară
5
 Clasificarea sistemelor
de dispersie
• Clasificarea sistemelor disperse după starea
de agregare a mediului de dispersie și a fazei
dispersate
Mediul de Faza Modul de
Denumirea Exemple
dispersie dispersată însemnare
Gaz G/G Sisteme coloidale nu există

Aerosoli Gaz Lichid L/G Ceața, nourii, gaz în stare critică

Solid S/G Fumul de tutun, praf de zahăr, ciment.

Gaz G/L Spume

Liosoli Lichid Lichid L/L Emulsii, ulei în apă, apă în petrol, diferite cremuri, alifii.

Solid S/L Suspensii, soluțiile coloidale ale metalelor Au, Ag, Pt.

Gaz G/S Spume solide, ebonite cu micropori, cauciucuri.

Lichid L/S Emulsii solide, apă în parafină, perle, opal.

Solidosoli Solid
Soli solizi, aliaje de fontă, sticle colorate scumpe,
Solid S/S
minerale.
6
 Clasificare după
numărul de faze

• 1. Sisteme disperse monofazice, omogene, care nu prezintă

suprafețe de separare între componente (dispersii
moleculare sau ultramicromoleculare).
Caracteristici ale sistemelor disperse omogene:
• componenta dispersată și mediul de dispersie
(componenta dispersantă) au afinitate reciprocă (sunt
miscibile sau solubile una în alta);
• dimensiunile speciilor moleculare prezente sunt
comparabile, fiind de max. 10Å=0,1 nm;
• difuzează ușor;
• de regulă nu pot fi separate prin membrane filtrante sau
ultrafiltrante ;
Un exemplu de astfel de dispersii sunt soluțiile.

7
 Clasificare după
numarul de faze

• 2. Sisteme disperse polifazice heterogene, care sunt formate din două

sau mai multe faze (între care există suprafețe de demarcație), ca
urmare a lipsei de afinitate reciprocă între componente și/sau a
diferenței dintre dimensiunile particulelor componentei disperse și a
celor ce formează mediul de dispersie.
Se caracterizează prin
prezența suprafețelor de separație între faze, cu consecința apariției unor
fenomene specifice de interfață. Mărimea particulelor fazei disperse
determină clasificarea dispersiilor heterogene în trei mari grupe:
• dispersii ultramicroheterogene (coloidale) cu diametrul particulelor
componentei interne (disperse) între 1-100 nm: gelurile specifice
sistemelor micelare, microemulsiile, unii lipozomi, nanoparticule și
nanosfere.
• dispersii microheterogene cu diametrul particulelor componentei
interne (disperse) între 100 nm - 10μm: emulsii, spume, geluri.
• dispersii macroheterogene (grosiere) cu diametrul particulelor fazei
interne (disperse) între 10 μm – 1000 μm: suspensii.

8
 Clasificare după afinitatea
dintre componente

a) Liofobe:
• între speciile moleculare ale componentei disperse și cele ale
mediului de dispersie nu există afinitate, acestea nu
interacționează între ele sau interacționează foarte slab (în cazul
soluțiilor, în care componenta dispersantă este apa, se mai
numesc și hidrofobe);
• au suprafețe interfazice mari care determina instabilitatea lor
termodinamica;
• se obțin cu consum de energie și se distrug ireversibil.
b) Liofile:
• între mediul de dispersie și speciile moleculare care alcătuiesc
componenta dispersată se manifesta interacțiuni puternice (în
cazul soluțiilor în care componenta dispersantă este apa, se mai
numesc și hidrofile);

9
 Soluții cu importanță
biologica

Soluții moleculare
• Ex: Ionii dizolvați în lichidul intracelular,
extracelular.
Soluții coloidale
• Ex: Proteinele dizolvate în lichidul intracelular,
extracelular, sânge etc.
Suspensii
• Ex: Elementele figurate suspendate în plasma
sanguină, organitele celulare.

10
 Sistemul dispers

• Lichidele biologice au un comportament complex:

de exemplu sângele este soluție, coloidă și
suspensie:
– Soluție pentru cristaloizi (Na, Cl, K) (cristaloid -
substanţa care cristalizează uşor şi care, în stare
de soluţie, poate trece prin membrane vegetale
sau animale).
– Coloid – deoarece conține serum albumine și
globuline.
– Suspensie – datorita elementelor figurate.

11
 Proprietăți specifice
tipurilor de sisteme disperse

Soluțiile moleculare: nu sunt reținute de filtre, nu

sedimentează, difuzează ușor.

Coloizii: coagulează, se pot filtra în anumite condiții

și pot fi transportați sub acțiunea curentului electric
prin electroforeză.

Suspensii: sedimentează, se pot filtra.

12
 Soluții moleculare

• Faza dispersantă – solvent;

• Faza dispersată – solvit;
• Dacă unul din constituenți este lichid el este considerat
solventul.
• Dacă soluția este alcătuită din două lichide – solventul este
considerat lichidul în cantitate mai mare.
• Apa întotdeauna este considerată solvent, indiferent de
cantitate.
• Soluția ideală – este considerată soluția diluată, al cărui
comportament poate fi prevăzut teoretic.
• Soluția devine saturată dacă la creșterea concentrației
solvitului, cantitatea adăugată în plus nu dispersează ci se
precipită.
• Solubilitatea reprezintă concentrația limită a soluției saturate și
depinde de: natura solventului și a solvitului, temperatură,
presiune.
13
 Soluții de solid în lichid

Solubilitatea creste cu creșterea temperaturii.

• Proprietăți speciale:
• Coligative - Rezulta in urma interacțiunilor intre
moleculele de solvent si solvit (scăderea presiunii de
vapori, creșterea punctului de fierbere, scăderea
punctului de congelare, apariția în anumite condiții a
unei presiuni osmotice);
• Electrice - Rezulta in urma disocierii solviţilor în
particule încărcate electric;
• Optice - Modificări ale proprietăților optice datorate
solviților;

14
 Ebulioscopia
şi crioscopia

• Ebulioscopia - metodă fizico-chimică de

determinare a maselor moleculare ale
componentelor dizolvate dintr-o soluție, care se
bazează pe proprietatea soluțiilor de a fierbe la
temperaturi mai înalte decât dizolvantul pur.
• Crioscopia - metodă de determinare a greutății
moleculare a unei substanțe prin măsurarea
coborârii temperaturii de solidificare a acelei
substanţe într-un solvent.

15
 Ebulioscopia
şi crioscopia
• Lichidele pure se caracterizează prin temperaturi de fierbere și de
congelare strict determinate.
• Prezența unor substanțe dizolvate în soluții ridică punctul de fierbere
și scade punctul de congelare al acestora față de solvenții pur.
• De aceea, soluțiile îngheață la temperaturi mai joase și fierb la
temperaturi mai ridicate decât lichidele pure din care sunt obținute.
• Fenomenele de solidificare (congelare) și de fierbere ale soluțiilor au
fost studiate de F.M. Raoult care, pe baza observațiilor experimentale, a
descoperit următoarele legi:
1. Scăderea punctului de congelare și creșterea punctului de fierberea
soluțiilor față de solvenții puri sunt direct proporționale cu masa de
substanță dizolvată în aceeași masă de solvent (astfel, o soluție care
conține 5 g de zahăr pur la 100 g apă se solidifică la -270C, iar atunci când
conține 10 g de zahar în aceeași cantitate de apă se solidifica la -540C).
2. Cantități echimoleculare de substanțe diferite, dizolvate în una și
aceeași masa de solvent, scad în aceeași măsură punctul de congelare și
ridică în aceeași măsură punctul de fierbere (de exemplu, la dizolvarea a
0,1 moli de zahar (34,2 g) in 1000 g apa se produce o scădere a punctului
de solidificare cu 0,1860C, scădere pe care o provoacă și 0,1 moli de
glucoza (18 g) sau 0,1 moli de uree (6 g) etc. ). 16
 Ebulioscopia
şi crioscopia
• Coborârea punctului de congelare a unei soluții
rezultata prin dizolvarea unui mol de substanță în
1000 g solvent este o mărime constantă și se
numește constanta crioscopică (Kc).
• Creșterea punctului de fierbere a soluțiilor
rezultata prin dizolvarea unui mol de substanță în
1000 g solvent se numește constanta
ebulioscopică (Ke).
• Δ𝑡 = 𝐾𝑐 ∙ 𝐶𝑀 Δ𝑡 = 𝐾𝑒 ∙ 𝐶𝑀
• Unde CM este concentrația molară a soluției.

17
 Concentrația
ponderală:
𝑚𝑠𝑜𝑙𝑣𝑖𝑡
𝑐𝑀 =
𝑉𝑠𝑜𝑙𝑣𝑒𝑛𝑡

• Concentrația ponderală se
determină ca reportul dintre
masa substanței dizolvate
către volumul de solvent.
• Unitatea de măsură în SI
kg/m3 sau în practică se
utilizează g/l.
18
 Concentrația molară –
molaritatea (volumică)

𝜈
• 𝐶𝑀 =
𝑉𝑆𝑜𝑙𝑢ţ𝑖𝑒𝑖
• Unde ν reprezintă numărul de
moli, sau cantitatea de
substanță. Unitatea de măsură
în SI mol/m3, în practică se
utilizează mol/l.
• Corelația dintre concentrația
molară și concentrația
ponderală:
𝑐𝑀
• 𝐶𝑀 =
𝑀
• Unde M este masa molară a
substanței dizolvate.
19
 Concentrația molală
(masică)

𝜈
• 𝐶𝑚 =
𝑚𝑆𝑜𝑙𝑣𝑒𝑛𝑡
• Unde 𝜈 este cantitatea de
substanță a substanței
dizolvate.
• Unitatea de măsură în
sistemul SI mol/kg.

20
 Osmoza

• Presiunea pe care o exercita substanță dizolvată în

interiorul unei soluții se numește presiune
osmotică.
• Presiunea osmotică poate fi pusă în evidenţă cu o
membrana poroasă care lasă să treacă prin porii ei
numai moleculele dizolvantului (apa), nu şi ale
substanței dizolvate. O astfel de membrană se
numește semipermeabilă.
• Osmoza este fenomenul de trecere a solventului
dinspre soluția mai diluată înspre cea mai
concentrată, printr-o membrană semipermeabilă.
21
 Concentrația
osmotică Co

𝐶𝑜 = 𝐶𝑀 1 + 𝛼 𝜈 − 1
CM – Concentrația molară
α – Coeficient de disociere
ν – numărul de ioni formați la
disocierea unei molecule
1+α(ν-1)-se notează prin ,,i,,
și se numește coeficient de
ionizare Van’t Hoff.

22
 Concentrația ionică

𝐶𝐼 = 𝛼𝜈𝐶𝑀
CM – concentrația molară
ν - numărul de ioni
α – Coeficient de disociere

23
 Proprietățile electrice
ale soluțiilor
𝟏
• Tăria ionică a soluției (μ) μ= ∑𝑪𝑰𝒊 𝒁𝟐𝒊 , unde 𝐶𝑖𝐼 – ionaritatea exprimată
𝒎𝒐𝒍 𝟐
în , Zi – sarcina ionului.
𝒍
𝒗
• Mobilitatea ionilor (M) M = , mobilitatea ionilor – în m2/V·s.
𝑬
𝑰+ 𝑴+
• Numărul de transport al cationilor t+ = =
𝑰𝑴+ +𝑴−
𝑰− 𝑴−
• Numărul de transport al anionilor t- = =
𝑰 𝑴+ +𝑴−
𝟏 𝒍
• Conductivitatea electrică χ = , χ=
𝝆 𝑹𝑺
• Relația lui Kohlrausch pentru conductivitatea electrică a soluției:
χ = FCM Zα(M+ + M-)
Unde F – numărul lui Faraday = 96 500 C/mol.
𝒏
• unde α = este gradul de disociere a soluției (n – numărul moleculelor
𝒏𝒐
disociate și numărul total al moleculelor de solvit).

24
 Potențialul electrochimic

• Energia potențială de interacțiune a moleculelor

solvitului este numită potențial chimic μ𝑲 .
• Pentru componenta i a solvitului μ𝐾𝑖 = μ𝒐𝒊 +RTCM ,
unde μ𝒐𝒊 - potențial standard( potențialul chimic al
solvitului cu molaritatea unitară la 25𝑜 C).
• Energia potențială a soluției μ𝑒 = VnF; V- potențialul
electric, n – valenţa ionului, F- numărul lui Faraday.
• Potențialul elecrochimic μ𝒆−𝑲 = μ𝐾𝑖 = μ𝒐𝒊 +RTCM
±VnF.
• În procesele de difuzie are loc transportul de
substanțe de la regiunile cu potențialul electrochimic
înalt la regiunile cu potențialulelectrochimic coborît.

25
 Soluții de gaz în lichid
• Solubilitatea unui gaz este definita ca volumul de gaz care se dizolva
într-un litru de lichid, la temperatura şi presiune normală.
• Solubilitatea unui gaz într-un lichid este influențată de: presiune –
crește cu creșterea presiunii (Legea Henry); temperatură – scade cu
creșterea temperaturii.
• Dintre gazele atmosferice, solubilitatea maxima o are dioxidul de
carbon.
• Azotul, în mod normal depozitat în țesuturile vii și în sânge, va încerca
să părăsească țesuturile și fluidele corpului dacă acestea sunt supuse
unei diferențe bruște de presiune (decompresie), cum ar fi cazul unui
scafandru care iese foarte rapid de la o adâncime foarte mare.
• Eliminarea gazelor inerte la decompresie este mai rapidă în sânge
decât în țesuturi, prin urmare poate apărea situația în care există în
sânge bule de gaz (așa numitele embolii gazoase).
• Accidentele grave se datorează localizării emboliilor la nivelul arterelor
creierului.
• Astfel se explică boala de decompresie, în sânge apar bule de gaz care
duc la embolii gazoase. Apariția emboliilor poate fi prevenită prin
decompresie lenta.
26
VĂ MULȚUMESC PENTRU ATENȚIE!