TEHNOLOGIE FARMACEUTICA

Anul IV – sem. II
Curs – programa analitica

SISTEME DISPERSE ETEROGENE

• Clasificare si generalitati;
• Dispersii coloidale;
• Emulsii;
• Suspensii;
• Forme farmaceutice aerodisperse;
• Forme farmaceutice bioadezive:
- Unguente;
- Forme farmaceutice bioadezive presosensibile;
• Supozitoare: rectale, vaginale, uretrale;
 SISTEME DISPERSE
• Forma farmaceutica - sistem dispers omogen sau eterogen, in functie de
marimea particulelor de substanta medicamentoasa repartizata in
medicament.
• Termenul dispers - lat. dispergo, ere, si, sum = a imprăstia în toate părţile
lat. dispersio, onis = împrăştiere, divizare.
• Sistem dispers - reprezintă un sistem fizic format din două sau mai multe
faze, aflate în aceeaşi stare de agregare sau diferită (solidă, lichidă sau
gazoasă), în care o fază este fin divizată sub formă de particule în cealaltă
fază.

Componentele unui sistem dispers sunt:

 substanţa medicamentoasă, solutul sau solvatul, numit şi fază
dispersată sau fază internă - este fin divizată (dispersată sau dizolvată)
 solventul, dizolvantul, vehiculul, mediul de dispersie, numit şi fază
dispersantă, fază continuă sau fază externă.
In functie de dispersia SM in solvent sistemele disperse sunt:
- sisteme disperse omogene;
- sisteme disperse eterogene;
 SISTEME DISPERSE OMOGENE

• Sistem monofazic sau sistem dispers omogen – componentele

sistemului sunt într-o stare de agregare unică, fără discontinuitati în
cuprinsul său.
- SOLUTII – sisteme disperse omogene în care cele două componente
(substanţa medicamentoasă S.M. şi substanţele auxiliare S.Ax. formează
o singură fază dar cu mai multe specii de molecule).
• Dizolvarea S.M. în soluţie prezintă un important avantaj d.p.d.v. farmaceutic → S.M. este disponibilă
pentru absorbţie imediat după administrare, deoarece se află în stare moleculară sau ionica.
 SISTEME DISPERSE ETEROGENE
• Formularea sistemelor disperse eterogene:
– S.M. prezintă probleme de stabilitate în soluţie apoasă;
– S.M. sunt caracterizate de un coeficient de solubilitate mic în
solventul prescris;
– se doreşte modularea acţiunii medicamentului (accelerare, încetinire
sau prelungire).
• Sistemele disperse eterogene, bi- sau polifazice, se realizează prin:
– dispersarea/divizarea S.M. într-un lichid, gaz sau solid în care
aceasta este insolubilă;
– diametrul particulelor fazei disperse este mult mai mare decât molecula
(>1nm) comparativ cu diametrul fazei dispersante;
– contactul se realizează superficial, discontinuu;
• Dispersiile cu două sau mai multe faze se obţin prin:
– amestecarea a două sau mai multe componente nemiscibile:
• Suspensiile : sistem dispers eterogen solid în lichid;
• Emulsiile: sistem dispers eterogen lichid în lichid;
• Spumele: sistem dispers gaz în lichid
 SISTEME DISPERSE ETEROGENE
• Componentele unui sistem dispers eterogen sunt:
 Faza dispersată, internă sau discontinuă – reprezentată de S.M.
(diametrul particulelor mai mari decît dimensiunea moleculei;
 Faza dispersantă, externă sau continuă (vehiculul, excipient sau
mediul de dispersie) – reprezentată de S. Aux.
• Gradul de dispersie:
– caracterizează sistemele disperse;
– definit ca valoarea inversă a diametrului particulei
D=1/d ·cm-1
D- gradul de dispersie;
d- dimensiunea particulei.

- exprimă numărul de particule care ar putea fi asezate una lânga alta pe

o distanţă de 1cm
 CLASIFICAREA SISTEMELOR DISPERSE
1. În funcţie de gradul de dispersie:
I. Dispersii moleculare sau omogene;
II. Dispersii eterogene (bi- sau polifazice)
II.1. coloidale;
II.2. grosiere (tabelul 1.)
 CLASIFICAREA SISTEMELOR DISPERSE
2. În funcţie de starea de agregare a sistemului dispers (tabelul 2.)
- aplicabil sistemelor disperse eterogene;
- permite încadrarea diferitelor forme farmaceutice;
 CLASIFICAREA SISTEMELOR DISPERSE
3. În funcţie de gradul de dispersie – criteriu aplicabil sistemelor coloidale
(vizibil în tabelul 2.)
- sistemelor eterogene care corespund dimensiunilor coloidale se numesc
soli (lat. solum, -i= pământ) sau soluri.

• Solii se clasifică în 2 grupe:

I. Liosoli (gr. lyein = a dizolva + lat. solum, -i = pământ)- includ dispersiile
de: gaz, lichid şi solid în mediu de dispersie lichid (G1/L2, L1/L2, S1/L2);
II. Aerosoli (lat. aer = aer + solum, -i = pămînt) includ dispersiile de lichid şi
solid în mediu de dispersie gazos (L1/G2, S1/G2; cifra 1 reprezintă faza
internã, iar 2 mediul de dispersie).
 CLASIFICAREA SISTEMELOR DISPERSE
4. În funcţie de interacţiunile dintre
particulele fazei dispersate

I. Sistem liber dispersat, incoerent

sau discontinuu:
– sistem fără o structură, în care
particulele fazei dispersate (fazei
interne) nu sunt legate între ele si
pot să se deplaseze liber în mediul
de dispersie;
- sistem format din două faze distincte:
faza externă/continuă în care este
dispersată faza internă/discontinuă sub
formă de picături fine (ex. emulsiile)
sau sub formă de particule sau
agregate solide (ex. dispersiile
coloidale, suspensiile diluate, aerosolii)
(fig. 1.);
II. Sistem dispersat coerent:
- particulele fazei interne sunt legate
una de alta prin forţe
intramoleculare, formând o reţea
tridimensională;
- particulele nu mai pot oscila, aparent
nu se mai pot deplasa (fig. 1)
 DISPERSII ULTRAMICROETEROGENE
Dispersii coloidale
• Disperiile coloidale (Soluţii coloidale, pseudosoluţii soli sau soluri)

– Coloidal etimologie: lb. gr. kolla = clei şi eidos = aspect, formă;

– sisteme disperse ultramicroeterogene lichide formate din molecule,
particule asociate sau particule solide cu diametrul mare ( intervalul 1
nm-500 nm);
– au un aspect limpede, transparent,opalescent sau tulbure, în funcţie de
natura substanţei medicamentoase (coloidului) şi de concentraţie;
– termenul sol defineşte o soluţie a unei substanţe coloidale, deci cu
particule, în mediul dispers, mai mari decât moleculele, care nu
traversează o membrană semipermeabilă (fenomen de dializă);
– denumirea de coloizi a fost atribuita de chimistul englez TH. Graham, în
1850, unor substanţe cu proprietăţi asemanătoare cleiului, ca:
albumina, gelatina, amidonul, unii hidrixizi metalici etc.;
– 1907, PP. Weimarn a propus schimbarea denumirii de substanţă
coloidală cu cea de stare coloidală – caracterizată printr-un anumit grad
de diviziune a materiei şi o instabilitate termodinamică avansată, ceea
ce a dus la conluzia:

“sistemele coloidale sunt sisteme eterogene formate din cel

putin două faze, dintre care una este dispersată în alta”
 Dispersii coloidale
• În anul 1906, Ostwald Wolfgang a introdus termenii:
– Fază dispersată – fază internă sau discontinuă;
– Fază dispersantă – fază externă sau continuă, mediul de dispersie;
– Substanţă dispersată;
– Dispersii moleculare;
– Dispersii grosiere;
– Grad de dispersie.
• Proteinele – care au impus noţinea de coloizi, formează soluţii
adevarate (sisteme omogene), cu un grad de dispersie moleculară si
stabilitate termodinamică mare;
• Celuloza, cauciucul si unii produsi de semisinteză sau sinteza:
– în soluţii diluate sunt sisteme omogene, în interiorul lor lipsesc semnele de
separaţie între faze;
– la concentratii mari, aceste solutii contin dizolvate molecule gigant, numite
macromolecule → studiate în cadrul solutiilor coloidale deoarece:
• comportare asemănătoare cu a sistemelor coloidale;
• mărimea particulelor aparţine domeniului coloidal
 Dispersii coloidale
• Gradul de dispersie coloidal (mărimea particulei):

– caracteristic dispersiilor coloidale;

– este exprimat prin aria suprafeţei specifice:
• Mare → creşterea tuturor fenomenelor superficiale;
• Micşorarea mărimii particulei ↑ raportul suprafaţă/volum exprimat ca aria suprafeţei specifice
(Asp) (Tabelul 4.).
 CLASIFICAREA DISPERSIILOR COLOIDALE
I. Natura mediului de dispersie:
1. Hidrosoli – liosoli în apă;
2. Organosoli:
- liosoli în alcool: alcoolsoli;
- liosoli în benzen: benzenosoli;
- liosoli în eter: eterosoli.
II. Reversibilitate:
1. Dispersii coloidale reversibile: după desicare sau precipitare pot să
refacă sistemul coloidal, în prezenţa mediului de dispersie lichid
(ex. gelatina în apă, cauciucul în benzen);
2. Dispersii coloidale ireversibile: nu prezinta proprietatea de refacere
a sistemului (ex. liosoli de metale, hidrosoli de argint);

III. Interacţiunea substanţei coloidale cu mediul de dispersie:

1. Dispersii liofile;
2. Dispersii liofobe;
3. Dispersii micelare sau coloizi de asociaţie – caracteristici
substanţelor cu masă moleculară mică a căror molecule au
ambele tendinţe (substanţe cu caracter amfifil)
III. 1. Disperii liofile (gr. lyein= a dizolva + philein = a plăcea, a iubi):
- sunt obţinute din substanţe coloidale cu afinitate pentru molecula
mediului de dispersie ;
- dacă mediul de dispersie este apa →dispersii hidrofile
(gr. hydor = apă + philein = a plăcea);
- în aceasta categorie sunt inclusi coloizii hidrofili macromoleculari sau
coloizii moleculari:
- faza dispersată este formată din particule de ordin coloidal;
- o astfel de moleculă este formată din 103-109 atomi, legati prin
valente principale puternice→numită macromoleculă (gr. makros =
mare + lat. molecula =masă mică de materie);
- ex. amidonul, bentonita, gelatina, guma arabica, tragacanta,
polividona etc.;
- aceste substanţe se umflă, se dispersează sau se dizolva
spontan în apă.
- dacă mediul de dispersie este uleiul →dispersii lipofile sau oleofile
(gr. lipos = apă + philein = a plăcea);)
III. 2. Dispersii liofobe (gr. lyein = a dizolva + phobos = frică):
- sunt obţinute din substanţe coloidale fără afinitate faţă de moleculele
mediului de dispersie;
- se mai numesc dispersoizi;
- dacă mediul de dispersie este apa se numesc sisteme hidrofobe
(gr. hydor = apă + phobos = frică), deoarece particulele nu se hidratează;
- ex. dispersiile apoase ale substanţelor lipofile ca: polistirenul şi latexul de
cauciuc, steroizii, ceara, parafina, stearatul de magneziu;
- dacă mediul de dispersie este uleios →sisteme lipofile (gr. lipos =
grăsime + phobos = frică)
III. 3. Dispersii micelare sau de asociaţie:
- categorie de trecere între primele două grupe de dispersii;
- sunt dispersii ale substanţelor organice care conţin o grupare hidrofobă
(lipofilă) împreună cu o grupare puternic hidrofilă (lipofobă) în aceeaşi
moleculă → caracter amfifil (gr. ampho = ambii, împreună + philein = a
plăcea, a iubi);
- în anumite condiţii, moleculele tind să se asocieze în agregate de
diferite forme, numite micele
(lat. micella = părticică, parcelă sau mica = fărâmitură);
- în micele moleculele sunt unite prin forţe secundare forţe Van der Waals,
forţe foarte slabe;
- deoarece micelele sunt destul de mari
pentru a fi calificate drept particule coloidale,
au fost numiti si coloizi de asociatie;
- ex. coloranti organici, săpunurile,
agenţii tensioactivi etc.
 UTILIZAREA DISPERSIILOR COLOIDALE
- atât sistemele micelare, cât şi sistemele macromoleculare prezintă o mare
importanţă pentru tehnologia farmaceutică, fiind utilizate în formularea
diferitelor forme farmaceutice lichide, semisolide sau solide având diferite
roluri astfel:

• Sistemele micelare - mărirea solubilităţii în apă a unor substanţe

medicamentoase greu solubile sau insolubile, → sistemele
solubilizate;
• Sistemele macromoleculare - ca excipienţi pentru prepararea
formelor semisolide şi solide: supozitoare, unguente,capsule etc.;
• ambele pentru:
– stabilizarea emulsiilor şi suspensiilor;
– umectarea substanţelor medicamentoase hidrofobe (la
prepararea suspensiilor);
– promotori de absorbţie (mărirea biodisponibilităţii);
– mărirea stabilităţii fizico-chimice şi microbiologice.
1.Sistemele coloidale hidrofile (dispersii hidrofile, dispersii hidrofile
macromoleculare, soluţii moleculare sau mai exact soluţii
macromoleculare):
- sunt dispersii de polimeri cu masa moleculară înaltă, obţinute prin
dizolvarea, umflarea sau dispersarea ca particule în mod spontan în
apă a coloizilor macromoleculari, care formează soluţii adevărate,
geluri sau dispersii de particule;
- aceste dispersii coloidale hidrofile nu constituie o formă farmaceutică
direct administrabilă bolnavului;
- ele se utilizează ca vehicule sau excipienţi în formularea şi
prepararea diferitelor forme farmaceutice lichide, semisolide sau
solide.
• Coloizii hidrofili macromoleculari se clasifică în două grupe:
1. solide solubile în apă;
2. solide care nu se dizolvă în apă.
1. Dispersii de coloizi solubili în apă.
• Acestea se obţin din polimeri macromoleculari liniari sau ramificaţi, care se dizolvă
molecular în apă, formând soluţii reale sau adevărate, cu o singură fază, deci fără
suprafeţe de separaţie;
• Soluţiile apoase ale acestor coloizi macromoleculari solubili în apă sunt
clasificate şi studiate în cadrul dispersiilor coloidale, deoarece moleculele
individuale ale acestora au mărimi de ordin coloidal, > 50 – 100 Å (5 sau 10
nm);Aceste soluţii macromoleculare sunt denumite şi mucilagii;
• Mucilagiile:
– sunt forme farmaceutice lichide, viscoase, limpezi, transparente sau
opalescente, obţinute prin dizolvarea simplă sau prin dizolvarea extractivă
(extracţie) a unor substanţe macromoleculare în apă;
– Mucilagiile se întâlnesc în:
• regnul animal (în plasmă, lichidele celulare interstiţiale, în lichidele care
umectează şi protejează\ mucoasele organismului, `în lichidele
protoplasmatice etc.);
• regnul vegetal - în diferite părţi ale plantei: seminţe, fructe, frunze, rădăcini
şi rizomi.
– O mare parte din mucilagiile naturale au fost studiate la soluţiile extractive
apoase, fiind obţinute prin extracţia cu apa, prin metoda macerării, a produselor
vegetale bogate în aceste substanţe.
• În concentraţii mari, substanţele macromoleculare solubile în apă formează soluţii
gelificate sau geluri.
 2. Dispersii de coloizi insolubili în apă (dispersii corpusculare)

• sunt formate din substanţe solide care se umflă şi sunt peptizate în apă,
dar ale căror particule nu se dizolvă, nu se divid în ioni sau molecule
individuale;
• faţă de dispersiile coloidale liofobe, dispersiile coloidale hidrofile sunt:
– sisteme reversibile şi termodinamic stabile;
– au concentraţie constantă în timp;
– se formează spontan
– au afinitate între componente.
• în plus, soluţiile coloidale hidrofile prezintă trăsături specifice, care le
deosebesc de soluţiile micromoleculare (reale sau adevărate):
– procesul de îmbibare;
– difuzia lentă a macromoleculelor;
– viscozitate mare a soluţiilor coloidale;
– macromoleculele nu trec prin membrane semipermeabile.
 DISPERSII HIDROFILE

Fig. Dispersii de coloizi hidrofili

 DISPERSII HIDROFILE
2. Scurt istoric:
• În practica farmaceutică s-au utilizat în primul rând:
–coloizii hidrofili naturali precum: guma arabică, tragacanta, gelatina,
amidonul;
–polimerii sintetici s-au obţinut încă din anul 1839 (polistirenul), fără a
prezenta interes farmaceutic;
–Hidroxidul de aluminiu coloidal (gelul de hidroxid de aluminiu coloidal)
a fost propus ca neutralizant gastric în SUA în 1929.
• 1830 J. BERZELIUS introduce termenii:
–polimer (gr. polis = mulţi şi meros = parte) şi
–monomer (gr. monos = singur + meros = parte)
Majoritatea produşilor macromoleculari semisintetici şi sintetici au fost
fabricaţi industrial abia din anul 1930, an în care începe şi utilizarea în
domeniul farmaceutic.
• Soluţiile coloidale hidrofile naturale au fost oficializate încă din FR ed. I,
1863, sub denumirea de mucilagii de gumă arabică, tragacanta şi de
gutui.
• Monografia de generalităţi: MUCILAGINES este oficializată în FR ed. a
VI-a, 1926, care înscrie şi un exemplu: mucilagul de gumă arabică;
• ediţiile următoare: V-VIII înscriu unul-două exemple oficinale;
• ediţiile IX şi X numai patru exemple (fără monografia de generalităţi):
• mucilagiile de gumă arabică, de tragacanta, de metilceluloză şi de
carboximetilceluloză sodică.
 3. Clasificare
• Trei grupe:
I. soluţii adevărate - formate de polimeri solubili în apă ( ex. guma
arabică, polividona, dextranii etc.);

II. soluţii gelificate sau geluri - dacă polimerii sunt prezenţi în

concentraţii mari şi/sau la temperatura la care solubilitatea lor în apă
este scăzută (ex. soluţiile relativ concentrate de gelatină, amidon,
agar-agar, care devin geluri la răcire, sau de
metilceluloză,carboximetilceluloză, pectină, care gelifică la cald);

III. dispersii de particule solide - în care coloidul nu formează

soluţii moleculare, ci rămâne sub forma unor mici particule
(corpusculi) (ex. hidrosolurile formate de bentonita şi celuloza
microcristalină).
 4. Formulare
• se formulează la fel ţinând seama de proprietăţile substanţelor
macromoleculare,caracterizate în principal prin:
– structura şi configuraţia lanţului macromolecular (filiformă, sferică sau
elipsoidală);
– gradul de polimerizare şi de substituţie;
– solubilitatea în apă;
– proprietatea de a forma combinaţii complexe.
• produsele naturale ca: guma arabică, tragacanta, pectinele, amidonul,
gelatina, alginaţii prezintă:
– compoziţie chimică variabilă în funcţie de provenienţă şi de recoltare;
– enzime (guma arabică);
– pot fi contaminate cu microorganisme;
– proprietăţi coloidale şi reologice importante.
• produsele sintetice ca: alcoolul polivinilic, polividona etc. precum şi cele
semisintetice ca: derivaţii de celuloză au:
– structură chimică şi grad de polimerizare cunoscut;
– proprietăţi fizico-chimice constante;
– proprietăţi coloidale şi reologice specifice.
 Principalele obiective urmărite în formulare sunt:

4. 1 dizolvarea coloidală (dipersare);

4. 2. asigurarea stabilităţii dispersiilor coloidale hidrofile;

4. 3. realizarea caracterelor subiective (aspect, gust, culoare,miros);

4. 4. inocuitatea, toleranţa şi lipsa interacţiunilor (cu substanţele

medicamentoase, auxiliare, materiale şi recipiente de condiţionare, dar
şi cu mediul biologic).
4. 1. Dizolvarea coloidală (dipersarea) este influenţată de o serie de factori:
– natura şi structura chimică a catenei polimerice;
– masa moleculară;
– starea amorfă sau de cristalinitate*;
– raportul fazelor stării cristaline şi amorfe;
– dimensiunea şi forma macromoleculelor (gradul de diviziune a substanţei
macromoleculare);
– mărimea şi comportarea catenelor laterale ale polimerului;
– natura şi energia forţelor intermoleculare;
– proporţia grupărilor hidrofile existente;
– tendinţa la umflare;
– pH-ul;
– presiunea externă;
– temperatura;
– concentraţia substanţei macromoleculare;
– prezenţa unor electroliţi;
– timpul de conservare a polimerului.

*Substanţele macromoleculare se pot afla în stare solidă, amorfă sau cu un grad

de cristalinitate diferit, dar şi în stare lichidă.
 I. Soluţii adevarate
• Polimerii macromoleculari ramificati se dizolvă lent, în timp şi se
produce în două faze:
– stadiul iniţial: umectare-umflare, pătrunderea unor cantităţi mari de
solvent – apă- prin reţeaua polimerului (macromoleculele absorb o
cantitate mare de apă mărindu-si considerabil volumul şi masa,
datorită modificării structurii);
– stadiul final: dizolvarea propriu-zisă, de durată mai mare, are loc
desprinderea moleculelor solvatate (hidratate) şi distribuirea
(dispersarea) lor omogenă în apă şi invers, de distribuţie a
moleculelor de solvent în interiorul reţelei macromoleculare.
• Prevenirea formării de aglomerate (grunji) la adăugarea de apă direct peste
polimerul solid se poate realiza prin două alternative:
– pulberea de polimer se umectează cu un solvent organic miscibil cu
apa (sau amestec de doi solvenţi), dar în care polimerul nu se dizolvă,
de exemplu, alcool etilic, glicerol, propilenglicol, în proporţie de 3-4 p.
solvent la 1 p. polimer. Aceste lichide produc o dispersare omogenă a
pulberii, având rol de agenţi umectanţi;
– pulberea de polimer se dispersează omogen cu substanţe solide
hidrofile, de exemplu, zahăr, sorbitol, după care se adaugă apă;
acestea au acelaşi efect, de umectare şi umflare limitată.
 II. Soluţii gelificate sau geluri
– vor fi prezentate la capitolul unguente
III. Dispersii de particule solide
– au faza dispersă formată din particule solide care în apă se umflă şi
se rup spontan, în particule de dimensiuni coloidale;
– particulele dispersate prezintă o mare arie a suprafeţei specifice şi de
aceea sunt mult hidratate;
– aceste dispersii au forme caracteristice;
– dacă atracţia dintre particulele individuale este puternică, dispersia
ocupă tot spaţiul şi conţinutul solid este relativ scăzut;
– astfel se comportă: bentonita, caolinul, silicatul de aluminiu şi
magneziu, atlapulgita, dioxidul de titan, celuloza microcristalină;
– tot astfel se comportă şi unii polimeri cu lanţuri reticulate, care se
umflă în apă în timp, dar nu se dizolvă;
– lanţurile reticulate leagă catenele macromoleculare împreună, prin
legături covalente primare, transformând fiecare particulă într-o
singură moleculă gigant;
– particulele care se umflă cu apa sunt permeabile la soluţii cu masa
moleculară mică (ex. policarbofilul, amidonurile modificate,
crospovidona, croscarmeloza sodică, rezine schimbătoare de cationi
etc).
 4.2. ASIGURAREA STABILITĂŢII
• Soluţiile de compuşi macromoleculari, ca şi soluţiile reale, trebuie să fie
sisteme stabile şi reversibile (să-şi păstreze proprietăţile neschimbate, atât timp cît
condiţiile externe nu se modifică).Stabilitatea mare a acestor dispersii se datorează:
– existenţei învelişului de solvatare (hidratare);
– prezenţei sarcinilor electrice;
• Stabilitatea este influenţată pozitiv de o serie de proprietăţi specifice sistemelor
coloidale, dar şi de unele comune soluţiilor moleculare:
– proprietăţile dimensionale şi optice;
– proprietăţile cinetico-moleculare;
– proprietăţile electrice;
– proprietăţile superficiale;
– proprietăţile reologice - viscozitatea;
• Stabilitatea este influenţată negativ de unii factori ca:
– temperatura;
– concentraţia în polimer;
– adăugarea de electroliţi;
– adăugarea de solvenţi miscibili cu apa;
– pH;
– agenţi microbiologici.
 4.2. ASIGURAREA STABILITĂŢII
Soluţiile de compuşi macromoleculari, ca şi soluţiile reale, trebuie să fie sisteme
stabile şi reversibile (să-şi păstreze proprietăţile neschimbate, atât timp cît condiţiile
externe nu se modifică).Stabilitatea mare a acestor dispersii se datorează:
existenţei învelişului de solvatare (hidratare);
prezenţei sarcinilor electrice;
Stabilitatea este influenţată pozitiv de o serie de proprietăţi specifice sistemelor
coloidale, dar şi de unele comune soluţiilor moleculare:
proprietăţile dimensionale şi optice;
proprietăţile cinetico-moleculare;
proprietăţile electrice;
proprietăţile superficiale;
proprietăţile reologice - viscozitatea;
Stabilitatea este influenţată negativ de unii factori ca:
temperatura;
concentraţia în polimer;
adăugarea de electroliţi;
adăugarea de solvenţi miscibili cu apa;
pH;agenţi microbiologici.
4.2 Asigurarea stabilităţii dispersiilor hidrofile
(al doilea obiectiv al formulării)

1. Proprietăţi dimensionale şi optice

• Dispersiile hidrofile sunt formate din macromolecule
sau macroioni.
• Pot avea aspect limpede, opalescent sau tulbure,
deoarece difuzia luminii prin ele este slabă. La
microscop apar limpezi, ca soluţiile moleculare, dar la
ultramicroscop se pot observa particule luminoase care
exercită o mişcare lentă, în toate sensurile, numită
mişcare browniană –care asigură omogenitatea si
stabilitatea dispersiilor.
2. Proprietăţi cinetico-moleculare
Fig. 4. Prezentarea schematică a
• Compuşii macromoleculari cu catenă lungă care se află mişcării catenelor lanţurilor
macromoleculare în soluţie apoasă
în stare de soluţie efectuează mişcări neregulate cu
segmentele catenelor.
• Presiunea osmotică a acestor soluţii de compuşi
macromoleculari este mare.
3. Proprietăţi electrice

Apariţia sarcinilor electrice în sistemele disperse hidrofile se datorează:

• disocierii grupărilor ionogene în mediu de dispersie cu constantă dielectrică mare (apa,
soluţii apoase de electroliţi);
• adsorbţiei specifice (chemosorbţie) a moleculelor polare ale apei, urmată de disociere
pe suprafaţa particulelor solide hidrofile (de exemplu, oxizi metalici, dioxid de siliciu
în apă).

Astfel se formează un strat electric dublu, care este un sistem cu sarcini electrice de
semn opus, ce apare la interfeţe (solid/lichid), cu mare influenţă asupra stabilităţii.

In funcţie de sarcina electrică globală, macromoleculele încărcate electric sunt numite:

• macroanioni :gumele, agar-agarul, alginaţii, carboximetilceluloza sodică;
• macrocationi: chitozanul;
• macroamfoliţi: proteinele.

A doua posibilitate de apariţie a sarcinii electrice, in cazul macromoleculelor

neionogene, se poate datora ionizării macromoleculelor substanţei dispersate în apă (de
exemplu, amidon, hidroxid de aluminiu, bentonită), prin adsorbţia de ioni din soluţie.
Ionii care se adsorb din soluţie se numesc ioni determinanţi ai potenţialului.
In biotehnologie, metoda este utilizată pentru a separa proteinele care migrează printr-o
matriţă solidă ca: poliacrilamida, agaroza, acetat de celuloză.
4. Proprietăţi superficiale
• Aceste proprietăţi nu prezintă importanţă şi nu pot fi utilizate în cazul soluţiilor de
compuşi macromoleculari deoarece numai unele substanţe produc o mică scădere a
valorii tensiunii superficiale - de exemplu, mucilagul de metilceluloză scade tensiunea
superficială a apei la 45 dyn/cm.

5. Proprietăţi reologice
• Unele dintre cele mai importante proprietăţi ale dispersiilor hidrofile, cu mare
importanţă în tehnologia farmaceutică sunt proprietăţile reologice şi dintre acestea,
viscozitatea. Studiul reologiei permite:

 caracterizarea şi clasificarea fluidelor, semisolidelor şi solidelor;

 fabricarea medicamentelor lichide, semisolide sau solide, unde are loc o curgere a
sistemului dispers: soluţii, emulsii, suspensii, consistenţa unui unguent, a bazei de
supozitor, granularea, alimentarea unei maşini de comprimat cu pulbere sau granulate,
umplerea capsulelor; menţinerea proprietăţilor fizice ale medicamentelor atât pe toată
durata depozitării, cât şi în timpul administrării;
 dozarea precisă şi prelevarea corectă a dozelor unitare;
 decelarea unor eventuale modificări nedorite în consistenţa şi structura formei
farmaceutice; determinarea mecanismelor de dizolvare şi absorbţie prin cunoaşterea
viscozităţii soluţiilor; înţelegerea proprietăţilor reologice ale materiilor prime
farmaceutice;
 progresele în metodele de evaluare a proprietăţilor viscoelastice ale materialelor
biologice şi a semisolidelor pentru obţinerea de corelaţii cu biodisponibilitatea şi funcţia
diferitelor organe şi sisteme.
 Proprietăţile mecanice ale lichidelor - curgerea şi viscozitatea - sunt două noţiuni opuse.

• Dacă asupra unui corp acţionează o forţă exterioară, acesta are tendinţa de a se deforma:
 1. deformarea este temporara şi ea dispare după ce forţa a încetat să acţioneze; această
deformare se numeşte elastică;
 2. deformarea este permanentă sau continuă şi în acest caz se numeşte curgere; ea este
caracteristică fluidelor, care la aplicarea unei forte vor manifesta o deplasare a straturilor;
 3. deformarea este plastică în cazul în care revenirea corpul , după ce forţa a fost înlăturată nu
este completa.

• Un corp care curge sub acţiunea unei forţe externe minime se numeşte fluid (lichid). Deplasarea
unei mase de lichid constituie un curent de fluid. Curgerea unui fluid poate fi laminară, când
straturile de fluid se deplasează paralel unele cu altele, sau turbulentă, în cazul unei curgeri
rapide, când straturile de lichid se amestecă, formând turbioane (vârtejuri). Studiul curgerii
corpurilor, sub acţiunea unor forţe de forfecare exterioare, este obiectul reologiei.
• Reologia (gr. rheos = curgere, curent + logos = ştiinţă) este o ramură a fizicii care studiază
proprietăţile structurale mecanice (curgere, deformare, elasticitate, viscozitate), numite
proprietăţi reologice ale sistemelor disperse, sub acţiunea unor forţe de forfecare exterioare sau
interioare.
• Forfecarea reprezintă starea de solicitare în secţiune a unui corp, sub acţiunea unor forţe
tangenţiale (forţe sau tensiuni de forfecare).
• Viscozitatea sau frecarea internă este o proprietate reologică a lichidelor şi reprezintă rezistenţa
opusă de un fluid la acţiunea unei forţe de forfecare, ce determină o deformare continuă. Mai
poate fi definită ca proprietatea lichidelor de a se opune deplasării relative a straturilor, sub
influenţa unei tensiuni de forfecare.
• Viscozitatea creşte cu presiunea şi scade cu creşterea temperaturii, deoarece creşte
agitaţia termică şi prin aceasta deplasarea prin curgere este mai rapidă. Se remarcă o
viteză de deformare, care scade cu timpul; aceasta este numită viteză de deformare la
forfecare (notata cu D, numita si gradientul vitezei).

• Tensiunea de forfecare se notează cu t si este numita si tensiune tangenţiala; este zero

în centrul canalului şi maximă la peretele acestuia.

• Prin reprezentarea grafică într-un sistem de coordonate a valorilor lui D

şi x se obţine curba de curgere sau reograma (gr. rheos = curgere + graphein
= a scrie) unui corp sau a unui sistem dispers, ceea ce permite determinarea
viscozităţii.

• Viscozitatea substanţelor sau a sistemelor disperse depinde de factori ca:

– forma şi dimensiunea moleculelor;
– natura şi mărimea forţelor intermoleculare dominante;
– compoziţia chimică;
– structura moleculelor.

• Sub aspect reologic, fluidele se clasifică în două grupe:

– fluide newtoniene;
– fluide nenewtoniene.
Fluide newtoniene
• Sunt numite şi fluide ideal viscoase, ele au o curgere laminară, care se supune legii lui
NEWTON, există proporţionalitate între x şi D.
• In acest caz (η = constant, indiferent de tensiunea de forfecare aplicată), lichidul este
considerat sistem newtonian şi la aplicarea unei forţe de forfecare suferă o curgere
newtoniană.
• Reograma unui fluid newtonian este o dreaptă care pleacă din origine şi a cărei
înclinaţie sau pantă reprezintă capacitatea de curgere (fig. 7).
• Viscozitatea este constantă, nu suferă modificări cu schimbarea tensiunii de forfecare τ;
are aceeaşi valoare când lichidul este în repaus sau agitat (fig. 8).

T(Pa)

Fig. 7. Reograma unui fluid ideal vâscos

Fluide nenewtoniene
• Aceste fluide nu respectă legea lui NEWTON. Viscozitatea lor se modifică nu
numai în funcţie de temperatură ci şi de tensiunea de forfecare τ aplicată.
• Lichidele pentru care η — f (τ) şi corespunzător gradientului de viteză D nu este
funcţie liniară de τ suferă o curgere nenewtoniană şi sunt numite sisteme
nenewtoniene, fluide cu viscozitate de structură sau fluide structural viscoase.
• In acest caz, în condiţii izoterme, reprezentările grafice nu mai sunt drepte care
trec prin origine, ci curbe, care pot trece sau nu prin origine.

Clasificare:

I. Fluide nenewtoniene cu comportare (curgere) independentă de timp:

1. fară prag de curgere: - pseudoplastice;
- dilatante;
2. cu prag de curgere: - plastice ;

II. Fluide nenewtoniene cu comportare dependentă de timp:

3. tixotrope;
4. reopexe.
I. Fluide nenewtoniene cu comportare (curgere) independentă de timp

1. Sisteme cu curgere pseudoplastică (corpuri CASSON).

• Comportarea pseudoplastică apare atunci când lichidele prezintă o creştere a
capacităţii de curgere, care are loc în paralel cu creşterea solicitării la forfecare
• Fluidele pseudoplastice sunt numite şi corpuri CASSON. Viscozitatea este cunoscută
sub numele de viscozitate aparentă sau macroviscozitate (cvasiviscozitate); ea nu este
constantă la temperatură şi compoziţie constante; ea scade cu scăderea forţei de
forfecare.
• Curgerea pseudoplastică este observată la soluţiile diluate de compuşi macromoleculari,
cu catenă lungă: tragacanta, alginaţi, metilceluloză şi derivaţi sintetici ca:
polividona (PVP) cât şi unele suspensii cu particule anizometrice (formă de ace sau
plăcuţe).

2. Sisteme cu curgere dilatantă

• Cel de-al doilea tip de comportare, curgerea dilatantă este opusă curgerii
pseudoplastice şi este descrisă în fig. 9.2. La aceste corpuri, viscozitatea creşte odată
cu creşterea forţei de forfecare.
• Corpuri dilatante sunt suspensiile defloculate concentrate şi pastele, care conţin
concentraţii mari (50%) de mici particule solide, defloculate. Sedimentul suspensiilor,
la care supernatantul lichid a fost decantat, se comportă ca un corp dilatant.
• Printre puţinele sisteme cu comportare dilatantă se numără: suspensia de amidon în
apă, suspensia concentrată de 40-50% amidon în glicol sau etilenglicol şi
suspensiile concentrate de pigmenţi anorganici în fluide nepolare.
Sisteme cu curgere plastică (corpuri BINGHAM).

Cel de-al treilea tip de comportare independentă de timp, curgerea plastică este
redată în fig. 9.3.
• Reogramele acestor corpuri nu pornesc din origine, ca la celelalte două tipuri, dar se
intersectează cu axa forţei de forfecare D, într-un punct τ 0.
• Corpurile se comportă ca solide elastice, suferă o deformare reversibilă, ele sunt
denumite corpuri BINGHAM sau semisolide, la forţe de forfecare mai mici decât
punctul (sau limita) de curgere cunoscut şi ca prag de curgere (engl. yield value),
notat cu τ 0..
• Corpurile plastice nu curg decât după ce a fost depăşit acest prag de curgere.
• Această comportare la curgere se poate schematiza astfel:

punct critic

CORP ζ ζ
F
SOLID

y
prag de curgere plastică
II. Fluide nenewtoniene cu comportare (curgere) dependentă de timp

1. Corpuri tixotrope
• Cele mai multe materiale şi sisteme disperse eterogene, supuse la o viteză de forfecare crescătoare,
în mod progresiv, prezintă o viscozitate care scade în timp.
• Mai mult, odată ce forţa de forfecare a fost îndepărtată tot progresiv, chiar dacă structura care a fost
distrusă este reversibilă, de cele mai multe ori, fluidul nu-şi revine imediat la structura şi
viscozitatea iniţiale, apărând uneori întârzieri mari ale refacerii structurii sistemului dispers. Aceste
întârzieri pot varia de la minute la zile sau luni.
• Deoarece cele două curbe nu se suprapun, ca în alte tipuri de curgere, între ele există o suprafaţă
variabilă, dependentă de corpul, sistemul studiat, numită buclă de histereză (gr. hysterem = a
întârzia); aceasta indică faptul că structura sistemului dispers nu se reface imediat, după anularea
forţei de forfecare.
• Termenul folosit pentru a descrie această comportare este de tixotrop (gr. tichis — agitare + tropos
= a se schimba). întârzierea refacerii structurii unui corp sau a unui sistem dispers este numită
tixotropie.
• Tixotropia, comportare dependentă de timp, este o proprietate a unor corpuri, sisteme disperse (de
exemplu, geluri) de a prezenta o scădere a viscozităţii în timp, sub acţiunea unor acţiuni mecanice
(agitare, presiune, ultrasunete); aceasta se schematizează prin trecerea de la starea de gel în sol:

τ Repaus
Gel Sol Gel
Repaus fluid

• La încetarea acţiunii forţelor de forfecare, viscozitatea revine la valoarea iniţială, după o perioadă
de timp, ca rezultat al mişcării browniene.
2. Corpuri reopexe

• Sunt corpuri la care consolidarea structurii sistemului care are loc prin agitare
uşoara este denumit reopexie.
• Reopexia (gr. rheos = curgere + pixi — coagulare, gelatinizare) este
proprietatea unor sisteme fluide de a trece rapid în geluri când li se
imprimă o uşoară mişcare circulară, regulată.
• Accentuarea structurii de gel sub influenţa unei forţe de forfecare, cu creşterea
cvasiviscozităţii se semnalează la unguentele geluri pe bază de
polietenglicoli, după ce au fost omogenizate în moara cu valţuri.
• Reograma corpurilor reopexe are aspectul din fig. 12d, iar curba de viscozitate
este redată în fig. 12c. Cvasiviscozitatea creşte cu creşterea forţei de
forfecare şi în repaus scade.
• In cazul în care un corp plastic este fluidizat în mod ireversibil prin forfecare,
procesul este denumit reodistrugere (reodistrucţie).
6. Concentraţia de polimer
• La concentraţii mici de polimer se obţin soluţii coloidale diluate, cu viscozitate mica; prin
creşterea concentraţiei, viscozitatea creşte şi se poate ajunge la precipitare sau gelificare (stare
a unui sistem dispers bicoerent, format dintr-o fază solidă şi una lichidă; gelul prezintă
simultan proprietăţile lichidelor şi solidelor, păstrându-şi forma şi fiind elastic).
• Excepţie fac: guma arabică, care formează soluţii coloidale la concentraţii mari 30-65% şi
polividona de 60%, cu viscozitate mult mai mică decât a altor soluţii de concentraţii mici; sau
agar-agarul, acidul pectic, gelatinele, carbopolii care formează gcluri chiar la mici procente
de substanţă.

7. Temperatura
• Mulţi polimeri solubili în apă au o mai mare solubilitate la cald, decât în apă rece şi tind
să precipite Ia fierbere, deoarece stratul de solvatare adiacent, care înconjoară lanţurile
macromoleculare este îndepărtat, astfel se împiedică atracţia dintre macromolecule şi
solvent.
• Acest proces se numeşte coacervare simplă (lat. coacervo, -are = a grămădi, a strânge la un
loc) şi faza lichidă, bogată în polimer se denumeşte coacervat.
• Temperatura ridicată poate produce depolimerizarea macromoleculelor, având ca rezultat
scăderea viscozităţii mucilagiilor.

8. Timpul şi condiţiile de păstrare

• In timp se poate produce deshidratarea macromoleculelor, cu scăderea viscozităţii. Prin
păstrare necorespunzătoare, urmată de evaporarea solventului şi uscare, se formează geluri
uscate sau xerogeluri (gr. xeros = sec, uscat + lat. gelum = îngheţ). Aceste geluri îşi menţin
capacitatea de redizolvare în apă, fiind „reversibile"; ele au aspect de pelicule (filme) subţiri,
transparente, cu rezistenţa mecanică redusă.
9. Adăugarea de electroliţi
• Coloizii macromoleculari hidrofili nu sunt afectaţi de cantităţile mici de electroliţi adăugate în
soluţie. Totuşi dacă electroliţii se hidratează puternic şi concentraţia de electroliţi este mare, apare
competiţia dintre aceştia şi macromoleculele de polimer. Materialul macromolecular poate pierde
apa de solvatare, se deshidratează şi precipită sau suferă fenomenul de coagulare (lat. coagulvm =
cheag; coagula, -are - a închega, a îngroşa un lichid), însoţit de apariţia de flocoane sau formarea de
gel. în acest caz fenomenul de coagulare se numeşte salefiere sau efect de sare (engl. salting oui).
• Electroliţii în concentraţii mici (de exemplu, citrat de sodiu soluţie 0,002-0,003 moli/l) au acţiune
peptizantă (proces fizic, invers coagulării, numit şi decoagulare).
• Salefierea poate cauza separarea polimerilor ca o soluţie lichidă vâscoasă sau ca simplu coacervat,
decât de gel.
• Cu cât ionul (electrolitului adăugat) are o capacitate mai mare de a lega moleculele de solvent, cu
atât puterea sa de salefiere este mai mare. Desolvatarea este cu atât mai mare cu cât masa moleculară
a polimerului este mai mare şi cinetica macromoleculelor mai dificilă; ca urmare şi precipitarea va fi
mai rapidă.
• Seria liotropă (gr. lyein - a dizolva + tropos = a se schimba) a lui HOFMEISTER grupează ionii
în ordinea creşterii hidratării şi efectului de salefiere a coloizilor hidrofili.
• Seria pentru catiomi monovalenţi creşte în ordinea:
Cs+ < Rb+ < NH4 < K+ < Na+ < Li+
• şi pentru cationii divalenţi:
Ba2+ < Sr2+ < Ca2+ < Mg2+
• Pentru anioni, seriile liotrope, în ordinea descrescătoare a puterii de coagulare şi a salefierii este:
F- > citrat3- > HPO42- > NO3-> ClO3- > Br-> ClO4- > I- > CNS -
10. Adăugarea de solvenţi miscibili cu apa şi alte
substanţe Mucilag de pH-ul pH de
• Unii solvenţi nepolari, miscibili cu apa ca: alcoolul, soluţiei stabilitate
acetona, propilenglicolul, polietilenglicohi lichizi,
adăugaţi în concentraţii moderate la soluţii Gumă arabică 30% 5-6 5-9
macromoleculare, provoacă o floculare incompletă Tragacanta 2,5% 4,5-6 4-7,5
(formare de flocoane, aglomerate vizibile de
particule), cu creşterea viscozităţii. Metilceluloză 2% 5,5-8 2-12
• La adăugarea acestor solvenţi în concentraţii mari, Carboximetilceluloză 6-8 3-9
peste 30-40%, se produce o floculare grosieră, cu sodică 2%
pierderea viscozităţii, precipitare, coagulare sau gel,
din cauza deshidratării puternice a macromoleculelor Alginat de sodiu 1 % 6-7 4-10
şi schimbării solventului în care macromoleculele nu
sunt solubile - utilizarea ca umectant. Pectină 2% 3-4 3-4
Alcool polivinilic 6,65-7 6-7
10%
11. pH-ul.
Polividonă 10% 3-5 4-8
Acest parametru are o mare importanţă în stabilitatea
mucilagiilor si in asocierea lor cu S.M.. 1-7
In general, un pH alcalin sau acid produce
depolimerizarea macromoleculelor, care are ca urmare o
scădere a viscozităţii soluţiilor, precipitare sau gelificare.

12. Factori microbiologici

Soluţiile de coloizi macromoleculari naturali, de semisinteză şi de sinteză sunt medii prielnice dezvoltării
microorganismelor şi fungilor, cu producerea de coloraţii, dezvoltare de gaze, fermentare, apariţia de
filamente, ciuperci, scăderea viscozităţii si alterarea caracterelor.
Pentru a asigura stabilitatea, FRX prevede adăugarea de agenţi conservanţi antimicrobieni: p-
hidroxibenzoat de metil şi p-hidroxibenzoat de propil 0,75-0,25%.
4.3Asigurarea caracterelor subiective
Caracterele subiective, ca şi în cazul soluţiilor moleculare, se referă la: - aspect;
-culoare;
-miros;
-gust.
4.4Inocuitatea, toleranţa şi lipsa interacţiunilor
• După cum s-a prezentat, soluţiile macromoleculare nu reprezintă o formă farmaceutică
direct administrabilă bolnavului, dar intră în proporţie diferită, destul de mare în
componenţa unor forme farmaceutice lichide: siropuri pentru diabetici, soluţii cu
substanţe iritante (cloralhidrat), erine, colire, emulsii, suspensii.
• Ţinând seama de proporţia în forma farmaceutică, soluţiile macromoleculare pot
influenţa direct realizarea formei farmaceutice, stabilitatea şi biodisponibilitatea, chiar
toxicitatea în cazul noilor substanţe polimerice.
• Pentru compuşii noi devin obligatorii o serie de teste privind: toxicitatea,
biocompatibilitatea, hemocompatibilitatea, imunocompatibilitatea, acumularea în
organism etc. plecând de la criterii specifice:-locul şi calea de administrare;
-cantitatea introdusă în forma farmaceutică;
-frecventa utilizării formei farmaceutice;
-durata tratamentului.
• Cea mai mare parte a polimerilor sunt fiziologic indiferenţi, având un înalt grad de
compatibilitate cu cele mai multe substanţe medicamentoase. Dar multe substanţe
macromoleculare pot să interacţioneze cu substanţele medicamentoase, cu alte
substanţe auxiliare asociate în forma farmaceutică, cu materialele de condiţionare
(recipientele), cu mediul biologic, formând complecşi, care pot modifica sau anula
efectul terapeutic, uneori având efecte toxice asupra organismului.
5. MATERII PRIME

 substanţe macromoleculare hidrofile (coloizi hidrofili);

 alte substanţe auxiliare (solvenţi, conservanţi, agenţi umectanţi);
 recipiente de condiţionare.

1. Substanţe macromoleculare hidrofile

• Toţi coloizii hidrofili prezintă un caracter structural comun şi anume sunt formaţi din molecule uriaşe, de sute şi
de mii de ori mai mari decât cele cunoscute în chimia clasică, numite macromolecule. De aceea, aceste
substanţe se mai numesc compuşi macromoleculari sau polimeri înalţi (gr. polis = mulţi + meros — parte). Sub
denumirea de substanţe macromoleculare sau polimeri sunt cunoscute substanţele organice naturale, de
semisinteză sau de sinteza, formate din macromolecule sau macroioni, cu masa moleculară mai mare de 104-
106 şi pot fi ionice, neionice sau amfotere.
• Unităţile mici sunt numite unităţi structurale, meri sau monomeri (gr. monos = singur + meros = parte),
micromoleade, de acelaşi fel sau de natură diferită.
• Unirea moleculelor de monomeri în macromolecule se numeşte polimerizare, poliadiţie sau policondensare.
• In funcţie de gradul de polimerizare (n) se disting:
– monomeri (primul termen al seriei);
– oligomeri (gr. oligos - rar, puţin + meros = parte), termenii inferiori, în care n are valori mici;
– polimeri (termenii superiori, în care n are valori mari).

• Masa moleculară (M) a unei macromolecule este dată de produsul dintre masa unităţii structurale (m) şi gradul
de polimerizare (n):
M=n•m

De aici se observa ca gradul de polimerizare n este dat de relaţia:

M
n= —
m
Clasificarea compuşilor macromoleculari

Se pot clasifica în funcţie de criteriile:

I. Provenienţă:
• polimeri naturali: organici şi anorganici;
• polimeri de semisinteză;
• polimeri de sinteză (tabelul 7).

II. Disociere electrolitică:

1. polimeri neionogeni {neionici), care nu au sarcină electrică: MC, HEC, HPC, EC,
PVP, APV;
2. polimeri ionogeni (ionici), cu sarcină electrică:

• anionici (macroanioni), cu sarcină negativă numiţi şi polielectroliţi: guma arabică,

tragacantă, pectine, acid alginic, guma xantham, carbopolii (la valori de pH legate de
ionizarea grupelor carboxil), alginat de sodiu, carboximetilceluloza sodică, polipeptide la
valori ale pH peste punctul izoelectric, de exemplu, cazeinatul de sodiu.
• cationici (macrocationi), cu sarcină pozitivă, de exemplu, chitina, un polizaharid
descoperit în carcasa gândacilor şi crustaceelor şi polipeptide la valori de pH mai mici
decât punctul izoelectric; protaminele sunt baze puternice datorită conţinutului mare de
arginină, cu p. izoelectric peste pH = 12, de exemplu, sulfatul de protamină.

3. polimeri amfoteri (amfoliţi sau macroamfoliţî) care au sarcini pozitive sau negative în
funcţie de pH: proteine, gelatine, hidrolizate de colagen (tabelul 8).
 Tabelul 7. Clasificarea coloizilor macromoleculari după origine
Polimeri naturali Polimeri de semisinteză Polimeri de sinteză

Organici Anorganici

* Polizaharide: Bentonite ■ Derivaţi de celuloză: Alcool polivinilic (APV)

Gumă arabică V eegum Metilceluloza (MC) Polividonă (PVP)
Tragacanta Attapulgita Carboximetilceluloza sodică Polietilenglicoli (PEG)
Pectine Aerosil (dîoxid (CMC sodică) Acid acrilic
Acid alginic de siliciu coloidal) Hidroxipropilceluloza (HPC) Acri laţi
Amidon Alucol (hidroxid de Hidroxietilceluloza (HEC) Carbopoli
Caragheen aluminiu coloidal) Etilceluloza (EC)
Agar-agar HidroxipropilmetiLceluloza
Chiti na (HPMC)
Chitozan - Derivaţi de acid alainic:
• Polipeptide: Alginat de sodiu
Gelatine Alginat de calciu
Colagenuri Alginat de trietanol-amină
Caseina • Polizaharide:
Sulfat de protamină Dextran 40
Hidrolizate de colagen Dextran 70
 Tabelul 8. Clasificarea coloizilor macromoleculari dependent de disocierea
electrolitică

Polimeri ionogeni Polimeri amioteri Polimeri

Anionici Cationici neionogeni

Guma arabică Polipeptide Proteine Polividona

Tragacanta Chitina, chitozan Gelatine Alcool polivinilic
Pectine Sulfat de protamină Colagenuri Metilceluloza
Agar-agar Esterii acidului Hidrolizate de colagen Etilceluloza
Caragheen, Carageenani dimetilarainoetilpoliacrilic Hidroxietilceluloza
Acid alginic Amidon
Alginat de sodiu Dextrani
Alginat de potasiu Polietilenglicoli
Alginat de calciu
Carboximatilceluloza sodică
Carboximetilamilopectina sodică

Acid poliacrilic
Poliacrilaţi (carbopol)
Guma xanthan
III. Structura chimică a catenei
• Coloizi macromoleculari liniari, filiformi sau unidimensionali iinonodimensionalî) constituiţi dintr-
o catenă principală, fără substituenţi, de exemplu, polietilenglicolii sau macromoleculele din
organismele vii, cu funcţii statice, de schelet, de exemplu, colagenul, gelatinele, miozinele, chitina,
etc. Sunt frecvent utilizaţi în tehnologia farmaceutică, derivaţii de celuloză ca metilceluloza,
carboximetiiceluloza sodică, hidroxipropilceluloza, alcoolul polivinilic, polividona, carbopolul.
• Ramificaţi: polimeri cu ramificaţii pe catena principală, formaţi tot din unităţi structurale
monomere, dar diferite de cele ale lanţului principal, numiţi şi copolimeri grefaţi.
• Lamelari, bidimensionali sau stratificaţi, atunci când înlănţuirile atomice au loc în două direcţii ale
spaţiului, de exemplu, bentonitele, attapulgita.
• Reticulaţi, cu structură tridimensională, existenţi numai în stare solidă, în cazul în care
macromolecula are trei sau mai multe legături active. In această grupă intră materialele plastice sau
polimerii utilizaţi ca excipienţi şi ca materiale pentru recipientele de condiţionare primară sau
secundară (ambalaje)
• Globulari sau sferici (sferocoloizi), care sunt întâlniţi în organismele vii, având funcţii de transport
sau substanţe de rezervă; astfel sunt proteinele globulare: albuminele din sânge, lapte
(ovalbumine), globulinele din sânge (hemoglobina), hormonii proteinici sau glicogenul (cu
structură asemănătoare celulozei).

IV. Mărimea macromoleculelor:

• hemicoloizi, cu grad de polimerizare mai mic de 100 şi o lungime a catenei principale din
macromolecule de 50-250 Â
• mezocoloizi, cu n = 100-1.000 şi lungimea catenei de 250-2.500 A;
• eucoloizi, cu n mai mare de 1.000 şi lungimea catenei peste 1 mm.

V. Tipul unităţilor structurale:

- homopolimeri sau unipolimeri
- heteropolimeri, multipolimeri sau copolimeri.
Utilizările compuşilor macromoleculari în tehnologia farmaceutică

Intră în formula a numeroase forme farmaceutice lichide, semisolide şi solide:

 perfuzii înlocuitoare de plasmă, pentru refacerea volumului de lichid circulant

din corp;
 prin viscozitatea şi aderenţa pe mucoasa oftalmică conferă un timp de contact
prelungit;
 asigură stabilitatea suspensiilor şi emulsiilor, având rol de agenţi viscozifianţî
sau pseudoemulgatori;
 formează o structură gelică tixotropă şi bioadezivă în cazul bazelor de unguent
de tip hidro gel;
 excipienţi hidrofili pentru supozitoare;
 au rol de agenţi aglutinanţi, dezagreganţi, de acoperire a formelor solide:
granule, comprimate, pelete;
 sunt materii prime pentru prepararea de latexuri, capsule, microcapsule;
 simt materii prime pentru dispozitivele cu cedare controlată a s.m.: implanturi,
STT-uri etc;
 posibilitate de formare a precursorilor medicamentoşi;
 promotori de absorbţie (mărirea BD);
 mărirea stabilităţii fizico-chimice şi microbiologice.