Sunteți pe pagina 1din 1

Subiect 13 – Legatura metalica

Legăturile metalice sunt legături chimice ce se formează între atomii metalelor, cum ar fi magneziul (Mg), sodiul (Na) sau cuprul (Cu). Cea
mai simplă teorie ce explică legăturile metalice spune că atomii metalelor cedează electronii de pe ultimul strat, pentru a forma cationi.

Aceşti cationi sunt aşezaţi în straturi, straturile fiind aşezate unele peste altele. Electronii cedaţi de atomii metalelor sunt liberi în interiorul
structurii. Astfel, legătura metalică este atracţia electrostatică dintre ionii pozitivi, care sunt ficşi şi electronii (cu sarcină electrică negativă)
care se mişcă continuu printre ioni.

Imagine ce exemplifică legătura metalică. Ionii pozitivi sunt ficşi în interiorul structurii, în timp ce electronii sunt liberi să se mişte în
interiorul ei. Aceştia formează o ”mare de electroni”.

Sunt mai multe elemente ce influenţează cât de rezistentă este o legătură metalică. Printre acestea sunt: sarcina ionului, sarcină ce e egală

cu numărul de electroni cedaţi şi raza metalică.

LEGĂTURA METALICĂ
Metalele se deosebesc de majoritatea substanţelor prin conductibilitate electrică şi termică ridicată, rezistenţă mecanică,
ductilitate, maleabilitate, tenacitate etc., proprietăţi specifice tuturor metalelor, numite de aceea proprietăţi metalice. Aceste
proprietăţi au fost interpretate încă de la începutul acestui secol ca fiind datorate unor legături chimice tari între atomii tuturor
metalelor, analoage legăturilor covalente (V.M. Goldschmidt, 1928).
După o teorie a lui L. Pauling, legătura metalică este asemănătoare cu legătura covalentă, datorită punerii în comun de perechi
de electroni de către atomii vecini în reţea, deci datorită întrepătrunderii orbitalilor atomilor vecini. Aceste legături nu sunt fixe, ci
ele se desfac şi se refac în mod continuu cu electroni ce provin de la alţi atomi vecini.
Acest fenomen a fost extins în întreaga masă a metalului şi este asemănător cu fenomenul de rezonanţă existent în moleculele
de butadienă şi benzen. Astfel, în cazul sodiului, ne putem imagina un număr mare de structuri limită printre care:
Na Na Na Na Na Na Na Na
Na Na Na Na Na Na Na Na
structura reală fiind cea de rezonanţă în care repartiţia reală a electronilor între atomii metalului este o repartiţie intermediară
între un număr mare de posibilităţi, deoarece numărul de electroni este prea mic pentru a forma covalenţe adevărate. De aceea,
electronii de valenţă, puţini la număr la metale, se repartizează egal între toţi atomii, datorită mobilităţii lor mari. În fracţiunea
scurtă de timp, în care electronii periferici au părăsit atomul, acesta se transformă în ion pozitiv după schema:
A+ ® e- e- ¬ A+
De aceea,legătura metalică nu este orientată astfel încât atomii adoptă aşezările cele mai sărace în energie care corespund
structurilor compacte. După această concepţie, nu este greşit a se defini metalele ca o îngrămădire regulată de ioni pozitivi în
echilibru cu atomii neutri care sunt scăldaţi într-o baie de electroni mai mult sau mai puţin liberi.
Tăria legăturii metalice este în funcţie de numărul de legături pe care le poate forma un atom cu atomii vecini şi deci de numărul
de electroni necuplaţi. În acest fel se explică de ce elementele tranziţionale din grupa a VI-a secundară (Cr, Mo, W) care au 6
electroni necuplaţi, au cele mai ridicate puncte de topire şi de fierbere şi dau aliaje extrem de utile.
A.Sommerfeld, F. Bloch, A.H. Wilson, I. Brillouin, au interpretat legătura metalică pe o bază diferită. Deoarece, atomii metalici se
află foarte apropiaţi în reţeaua cristalină se produce o întrepătrundere între orbitalii stratului de valenţă astfel încât electronii de
valenţă nu mai aparţin unui atom sau unei perechi de atomi, ci devin comuni atomilor din întreaga masă de metal. De aceea, în
locul unor nivele de energie discrete cum sunt în atomi, apar adevărate „zone de energie” numite benzi de energie sau benzi de
valenţă. În cazul elementelor tranziţionale, două asemenea benzi de valenţă pot avea energii egale ceea ce duce la o
întrepătrundere a lor. Metalul este cu atât mai dur şi prezintă constante fizice mai ridicate cu cât benzile de valenţă sunt mai
largi, cu cât ele se întrepătrund mai mult.