ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR DE VII RODITOARE

Înfiinţarea unei plantaţii viticole este o lucrare de o deosebită responsabilitate, datorită investiţiei
specifice foarte mari (peste 10.000 Euro/ha), care trebuie recuperată în timp cât mai scurt, şi caracterului de
perenitate a viţei de vie (plantaţia durează 25-30 ani), astfel încât greşelile făcute la înfiinţare, se repercutează pe
o durată foarte lungă de timp.
Verigile tehnologice aplicate trebuie să asigure utilizarea şi exploatarea eficientă a terenului, racordarea
acestuia la utilităţile locale (drumuri, energie, apă etc.) şi realizarea unei eficienţe economice ridicate, în
condiţiile protejării mediului ambiant şi respectării legislaţiei în vigoare (Legea viei şi vinului în sistemul
organizării comune a pieţei vitivinicole nr. 244/2002, Legea privind producerea, controlul calităţii,
comercializarea şi folosirea seminţelor şi materialului săditor, precum şi înregistrarea soiurilor de plante
agricole nr. 75/1995 şi normele de aplicare ale acestora).
Înfiinţarea plantaţiilor viticole se face pe baza proiectelor de înfiinţare şi întreţinere a plantaţiilor
viticole până la intrarea pe rod, întocmite de către staţiunea de cercetare viticolă care deserveşte zona sau de
alte unităţi de specialitate, dar vizate de staţiunile viticole, care cuprind studii climatice, pedologice,
hidrologice, privind eroziunea solului, pe baza cărora să se justifice alegerea terenului, urmate de măsurile
tehnologice propuse privind organizarea internă a terenului, amplasarea reţelei de drumuri şi a zonelor de
întoarcere, amplasarea perdelelor de protecţie, amenajarea antierozională, amplasarea construcţiilor,
asigurarea necesarului de apă potabilă şi tehnologică, pregătirea terenului pentru plantare, alegerea soiurilor
altoi-portaltoi şi amplasarea lor pe teren, sistemul de cultură, distanţele de plantare, forma de conducere şi
tipul de tăiere, pichetarea terenului, plantarea viţei de vie şi întreţinerea plantaţiei până la intrarea pe rod.
Proiectele de înfiinţare a plantaţiilor viticole cuprind şi devize de cheltuieli privind realizarea
investiţiei pe ansamblu şi pe capitole de cheltuieli, graficul de realizare etapizată a investiţiei şi de
recuperare a cheltuielilor.

TIPURI DE PLANTAŢII VITICOLE

Tipurile de plantaţii viticole se pot clasifica dup ă mai multe criterii:

A. După densitatea plantaţiei (distanţele de plantare) şi starea de fertilitate a solului.

1. Plantaţiile viticole cu distanţe mici de plantare au fost practicate în zona nisipurilor din
Banat (Teremia, Tomnatic). Distanţele de plantare practicate erau de 1,0-1,2/1,0 m (8.000-10.000 butuci/ha). Se
foloseau soiuri cu vigoare mică şi mijlocie (Creaţă, Majarcă şi Steinchiller), butucii erau condu şi în form ă
joasă, cu tăierea în cepi sau cordiţe de rod (t ăierea de Teremia), cu înc ărc ături mici de ochi (10-14 ochi/m 2).
Susţinerea
butucilor se făcea pe spalier scurt de 1,0-1,2 m, cu folosirea tractorului înc ălec ător şi protejarea integral ă peste
iarnă. Viţele intră devreme pe rod (anul III de la plantare), iar produc ţiile ob ţinute sunt mijlocii, destinate
producerii vinurilor de masă. Cheltuielile mari, datorate numărului mare de plante la hectar, sistemului de
cultură protejat şi posibilităţilor limitate de mecanizare au condus la renun ţarea treptat ă la acest tip de
plantaţie.
2. Plantaţiile viticole cu distanţe mijlocii (obişnuite) se înfiinţează pe terenuri cu pantă
moderată (sub 15%) şi fertilitate mijlocie. Distanţele de plantare sunt de 2,0-2,2 m între rânduri şi 1,0-1,4 m
între plante pe rând, revenind între 3000-5000 vi ţe/ha. Se cultiv ă soiuri cu vigoare slab ă, mijlocie sau mare
(pentru struguri de masă sau vin). Butucii se conduc în forme semiînalte sau înalte în sistem semiprotejat, cu
atribuirea de încărcături
moderate la tăierea de rodire. Mecanizarea lucrărilor se realizează cu tractoarele viticole V-445 şi SV-445.
Viţele intră pe rod după anul III-IV de la plantare, produc ţiile de struguri sunt mijlocii (12-15 t/ha), de calitate
bună sau foarte bună. Acest tip de plantaţie este cel mai r ăspândit la noi în ţar ă, avându-se în vedere c ă cea
mai mare parte a plantaţiilor viticole sunt amplasate pe terenuri cu pante mijlocii.
3. Plantaţiile viticole cu distanţe mari se înfiinţează pe terenurile cu pantă sub 8%. Distan ţele
de plantare sunt de 3,0-3,6 m între rânduri şi 1,0-1,5 între plante pe rând, cu o densitate de 1800-3000 butuci/ha.
Se cultivă soiuri cu vigoare mare de creştere, conduse în forme înalte, uneori semiînalte, cu practicarea
sistemului de cultură neprotejat sau semiprotejat. Mecanizarea lucrărilor este asigurată de tractoarele
universale. Aceste plantaţii sunt recomandate, în primul rând, în cazul soiurilor pentru struguri de mas ă şi
soiurilor pentru vinuri de masă, care prezintă vigoare mare de cre ştere. Datorit ă densit ăţii reduse şi a
posibilităţilor mari de mecanizare, cheltuielile de investi ţii şi între ţinere sunt mai mici, planta ţia intr ă mai
târziu pe rod (anul V-VI), dar asigură o longevitate mai mare a butucilor.
4. Plantaţiile viticole pe terase sunt înfiinţate pe terenuri cu pante mai mari de 15% şi pe soluri cu
fertilitate scăzută, distribuită neuniform pe lăţimea platformei. Distan ţele de plantare sunt de 2,0-2,2 m între
rânduri şi 1,0-1,2 m între plante pe rând, cu o densitate de 3500-5000 butuci/ha. Se cultiv ă soiuri pentru vinuri
albe şi roşii, cu vigoare mică sau mijlocie, conduse în formă semiînalt ă. Mecanizarea lucr ărilor este asigurat ă
de tractoarele
viticole (în special SV-445), producţiile de struguri sunt mici-mijlocii (6-10 t/ha) dar, de regul ă, de calitate
superioară.
5. Plantaţiile viticole pe nisipuri se înfiinţează pe nisipurile ameliorate situate în sudul Olteniei,
sudul Moldovei, nord-vestul Transilvaniei şi în Banat. Se folosesc, în general, distan ţe mari de plantare, de 2,5
m între rânduri şi 1,0-1,4 m între plante pe rând, cu o densitate de 3000-4000 butuci/ha. Sunt cultivate soiuri
pentru vinuri de masă roze, roşii sau albe, şi soiuri pentru struguri de mas ă cu vigoare mijlocie, cu conducerea
butucilor în formă joasă, semiînaltă sau înaltă. Mecanizarea lucr ărilor se asigur ă prin folosirea tractorului cu
dublă tracţiune V-445 DT. Producţiile obţinute sunt, de regulă, mari (15-20 t/ha), dar de calitate mijlocie, de
multe ori cu aciditatea strugurilor deficitară.
6. Plantaţiile viticole pe terenuri degradate. Acestea se înfiinţează în perimetrele miniere cu
extragerea la suprafaţă, pe terenuri decopertate sau pe cele ocupate cu halde de cenu şă, rezultat ă de la
termocentralele cu cărbune. Aceste terenuri, lipsite de sol adecvat, au poten ţial productiv redus şi foarte diferit,
în funcţie de caracteristicile fizice şi chimice ale materialului depus, şi se pot cultiva cu vi ţă de vie, ca variant ă
de protecţie a mediului.
Pentru îmbunătăţirea substratului de cultură este obligatorie utilizarea unor cantit ăţi mari de îngr ăşăminte
organice, chimice, îngrăşăminte verzi. Distanţele de plantare recomandate sunt de 2,2 m între rânduri şi 1,0 m
între plante pe rând, cu o densitate de 4545 butuci/ha.
Formele de conducere alese sunt determinate de sistemul de cultură a viţei de vie

B. După volumul şi destinaţia producţiei realizate

1. Plantaţiile viticole comercial-industriale se înfiinţează în zone viticole cu favorabilitate
ecologică, în arealele delimitate pentru cultura vi ţei de vie, pe suprafe ţe mari (peste 50-100 ha). În aceste
plantaţii se folosesc soiuri şi clone recomandate prin lucrarea de zonare, grupate pe direc ţii de produc ţie, cu
potenţial mare de valorificare a resurselor pedoclimatice respective, în condi ţiile aplic ării unei tehnologii
moderne de cultură.
Producţiile de struguri sunt mari (specifice soiurilor cultivate) şi sunt destinate, în exclusivitate, comercializ ării
(producţie marfă).
2. Plantaţiile viticole mixte sunt destinate obţinerii de producţie marfă, în principal, şi satisfacerea
nevoilor de consum familial, în secundar. Aceste planta ţii se înfiin ţeaz ă pe suprafe ţe relativ mici (pân ă la 10
ha) în areale delimitate, cu respectarea soiurilor şi a direc ţiilor de produc ţie recomandate şi aplicarea
tehnologiilor moderne de cultură. La înfiinţarea acestor planta ţii trebuie avute în vedere posibilit ăţile de
asociere pentru executarea în comun de către proprietarii vecini a lucr ărilor de organizare a terenului, prevenire
şi combatere a eroziunii solului, de alimentare cu ap ă, de exploatare a planta ţiilor etc.
3. Plantaţiile viticole pentru consum familial (de tip gospodăresc) sunt destinate
satisfacerii consumului familial. Se înfiinţează în areale delimitate sau în afara acestora, pe suprafe ţe mici de
teren, situate pe lângă casă sau în apropierea localit ăţilor. Distan ţele de plantare sunt de 1,5-1,8 m între rânduri
şi 1,0-1,4 m între plante pe rând, cu densit ăţi mari (4000-6500 butuci/ha). Soiurile utilizate sunt diverse, pentru
struguri de vin sau pentru
struguri de masă, cu conducerea variată a butucilor, în forme utilizate la planta ţiile industriale, dar de multe ori
se practică forme artistice de conducere (bolţi, semibol ţi, garduri fructifere, umbrele etc.), planta ţiile având şi
rol decorativ, protejarea unor construcţii etc. Aceste planta ţii se lucreaz ă cu ajutorul motocultoarelor, cu utilaje
cu
tracţiune animală sau manual. Producţiile obţinute variaz ă în limite foarte largi, în func ţie de soiurile cultivate,
de distanţele de plantare, dar mai ales de tehnologia de între ţinere aplicat ă.
4. Plantaţiile viticole experimentale se înfiinţează în unităţi de învăţământ, cercetare şi, uneori,
în unităţi de producţie, avînd o organizare specific ă obiectivelor urm ărite. Aceste planta ţii au ca scop
verificarea şi promovarea în producţie a rezultatelor cercet ării ştiin ţifice.
5. Plantaţiile viticole cu scop didactic se înfiinţează în unităţi de învăţământ de profil (şcoli
profesionale, licee şi universităţi de specialitate) şi servesc la instruirea speciali ştilor în domeniu.

Condiţii ce trebuie îndeplinite pentru exploatarea corectă a noilor plantaţii sunt următoarele:
- asigurarea cu forţă de muncă pe cât posibil calificată,
- racordarea la reţeaua naţională de drumuri şi căi ferate practicabile în tot timpul anului,
 - posibilitatea racordării la utilităţile locale obligatorii (energie electrică, gaz, apă etc.)
- apropierea de centrele populate, care să absoarbă producţia viti-vinicolă etc.
Organizarea şi amenajarea terenului pentru cultura viţei de vie
Aceasta urmăreşte utilizarea raţională a fondului funciar dpdv tehnic şi economic.
Lucr ările de organizare a terenului cuprind:
- stabilirea şi amplasarea unităţilor teritoriale de lucru,
- a reţelei de drumuri, a zonelor de întoarcere şi a rampelor de trecere sau acces,
- amenajarea reţelei de alimentare cu apă,
- stabilirea şi amplasarea construcţiilor,
- amenajarea antierozională,
- stabilirea şi amplasarea reţelei de evacuare a apelor provenite din scurgerile de suprafa ţă.

Stabilirea şi amplasarea unit ăţilor teritoriale de lucru

Unităţile teritoriale de lucru în plantaţiile viticole sunt:

- parcela
- tarlaua
- - trupul
- şi masivul viticol
Parcela, este cea mai mică subunitate teritorială de lucru.
- În zonele de şes şi pe platouri cu pante uniforme de cca 4% parcelele au suprafaţa maximă de 3- 5 ha.
- Pe dealuri, cu relief frământat şi pe pante peste 15% suprafaţa parcelelor variază între 1-3 ha.
-Parcela trebuie să prezinte o formă dreptunghiulară sau p ătrată, dar poate avea, uneori, form ă de trapez,
romb şi, mai rar, de triunghi, în funcţie de relieful terenului;
- În cadrul unei parcele trebuie să se cultive un singur soi (portaltoi), s ă se utilizeze aceea şi form ă de
conducere şi acelaşi tip de tăiere a butucilor, pentru executarea unitar ă a lucr ărilor de între ţinere, recoltare etc
Tarlaua, este subunitate a trupului viticol, este formată din 3-8 parcele, uneori mai multe şi are suprafaţa
de 1,6-50 ha în în funcţie de panta terenului.
- Ptr a se putea utiliza economic mijloacele mecanizate de lucru, tarlaua trebuie sa aibă, pe direcţia
rândurilor, lungimea de 500-1000 m.
- În cadrul tarlalelor se cultivă un singur soi (portaltoi) sau soiuri aparţinând aceleia şi direc ţii de produc ţie, cu
cerinţe asemănătoare faţă de factorii tehnologici.
Trupul viticol, are suprafaţa cea mai mare a masivului viticol şi este constituit din mai multe tarlale,
inclusiv de celelalte elemente necesare exploatării terenului (drumuri, alei, zone de întoarcere, construcţii
etc.); are, în mod obişnuit, 100-150 ha, dar se poate extinde pe 400-500 ha.
Masivul viticol cuprinde întreaga suprafaţă plantată cu viţă de vie a unei societ ăţi, localit ăţi sau zone şi
cuprinde mai multe trupuri viticole, delimitate de alte categorii de folosin ţă, v ăi, culmi, c ăi de comunica ţii etc.
Suprafaţa masivului viticol depăşeşte, de regulă, 1000 ha.

Stabilirea şi amplasarea re ţelei de drumuri şi a zonelor de întoarcere

- Reţeaua de drumuri trebuie să asigure transportul diferitelor materiale necesare procesului tehnologic şi a
recoltei de struguri la centrele de prelucrare, precum şi accesul în bune condi ţii a agregatelor agricole pentru
executarea lucrărilor mecanice.
- Suprafaţa lor nu trebuie să depăşească 3-4% din suprafa ţa alocat ă planta ţiei. Drumurile trebuie s ă fie
amenajate corspunzător (înierbate, pietruite, asfaltate), încât s ă fie practicabile tot timpul anului, indiferent de
condiţiile de climă, să fie racordate la reţeaua de drumuri din zon ă, iar panta longitudinal ă a acestora s ă nu
depăşească 10%.
După importanţa şi rolul pe care îl îndeplinesc, reţeaua de drumuri cuprinde:
-drumuri principale,
- drumuri secundare,
- alei şi poteci.
Drumurile principale reprezintă artere cu trafic mare, cu lăţimea de 6-8 m, care s ă permit ă circula ţia
în două sensuri; sunt amplasate pe firul v ăii sau pe cump ăna apelor, deservesc un trup sau un masiv viticol şi
fac legătura cu centrele de prelucrare a strugurilor, cu sediul societ ăţii şi cu re ţeaua de drumuri comunale.
Pentru a fi practicabile tot timpul anului, drumurile principale se consolideaz ă prin betonare sau asfaltare.
Drumurile secundare (drumuri de exploatare) se proiectează, în cazul terenurilor în pant ă, pe direc ţia
curbelor de nivel; au lăţimea de 4-5 m, delimitează tarlalele pe latura lung ă a acestora şi asigur ă transportul de
la drumurile principale la parcele. Distanţa dintre ele este, în func ţie de înclinarea versan ţilor, cuprins ă între
100 şi 300 m. Trebuie să aibă panta longitudinală de 3-4%, în zonele umede s ă fie prev ăzute în partea din
amonte cu
canale de colectare şi evacuare a apelor şi se consolideaz ă prin pietruire. Pe drumurile secundare, circula ţia se
desfăşoară într-un singur sens; de aceea, trebuie prev ăzute cu platforme pentru dep ăşire.
Aleile şi potecile sunt considerate căi de acces la parcelăîntrerup rândurile pe direc ţia deal-vale, şi fac
legătura între parcele şi drumurile secundare ; au lăţimea egală cu distanţa dintre rânduri şi permit numai
circulaţia cu piciorul; se menţin în permanenţă înierbate
Zonele de întoarcere sunt fâşii de teren late de 6 m, sau de 2 ori lungimea agregatului care se rezerv ă
la capetele tarlalelor, pentru a servi la întoarcerea agregatelor.

Amenajarea reţelei de aprovizionare cu apă

Prin proiectele de înfiinţare se stabileşte necesarul de ap ă pentru tratamentele fitosanitare, erbicidare,
fertilizare foliară, procesul de vinificaţie şi pentru consumul gospod ăresc, precum şi resursele şi posibilit ăţile
de aducţiune a apei la locul de consum.
Sursele de apă utilizate în mod frecvent sunt: cursurile de ap ă, izvoarele, apele freatice, apa din
precipitaţii, colectată prin canalele de preluare a excesului de ap ă, re ţeaua de ap ă potabil ă a localit ăţii. La
înfiinţarea plantaţiei, odată cu studiile întreprinse, se încearc ă depistarea unor surse noi de ap ă, care se iau în
considerare la amenajare.
Pentru siguranţa debitului necesar apa poate să fie stocată în bazine de mare capacitate amplasate pe
cote mai înalte din cadrul plantaţiei de unde să poată fi distribuită gravitaţional prin hidranţi la intersecţiile
dintre 2-4 parcele.

Stabilirea şi amplasarea reţelei de evacuare a apelor pluviale

Apa provenită din precipitaţii nu se infiltrează în totalitate în sol. Apa neinfiltrată în sol creşte în
funcţie de pantă, formează torenţi şi determină grave eroziuni de adâncime. In acest sens, devine necesară
evacuarea dirijată a surplusului de apă. Aceasta se realizează cu ajutorul unei reţele de evacuare care
cuprinde: canale de coastă, şanţuri de drumuri, debuşee şi colectoare de pe firul văilor.

Stabilirea şi amplasarea lucrărilor de amenajare antierozională

Viţa de vie datorită plasticităţii ei ecologice se cultivă pe o gamă variată de terenuri, dar o găsim în
special pe terenurile improprii altor culturi, deci în zona colinară, unde se impun măsuri ameliorative
Prin care să se prevină şi să stopeze procesele de eroziune, să contribuie la ridicarea stării de fertilitate a
solului şi să faciliteze executarea mecanizată a lucrărilor.
Pe terenurile cu panta de până la 4-5 % nu sunt necesare lucrări deosebite de amenajare deoarece
procesul de eroziune este foarte redus; pe terenurile cu panta de 6-12 % se întrebuinţează lucrări
antierozionale ca: executarea rândurilor paralel cu direcţia curbelor de nivel, măsuri corecte de
agrotehnică antierozională, biloane., benzi înierbate, canale de evacuare a apelor ş.a.
Pe terenurile cu pantă mai mare de 12 %, până la 24-25 %, amenajarea terenului se face în terase cu
platforme. Prin terasare se micşorează panta generală a versantului, se ameliorează regimul hidrologic al
solului şi se îmbunătăţesc condiţiile de vegetaţie şi de exploatare a plantaţiilor viticole. Terenul care se
terasează trebuie să aibă un sol suficient de profund, care să permită executarea teraselor. Nu se terasează
terenurile cu soluri subţiri (sub 50 cm), formate pe roci tari.
Tipuri de terase: - terase cu platformă (înclinată în sensul pantei cu 3-5, până la 8% şi taluz din
pământ consolidat prin înierbare –Podg Ştefăneşti, Drăg ăşani, Târnave; cu platformă orizontală sau
înclinată cu zid de sprijin din piatră- Miniş, Pietroasele, Murfatlar; înclinate cu platforma largă- Huşi,
Dealu Mare;)
- tip banchetă, care necesită cele mai mici cheltuieli de realizare şi au cea mai mare
suprafaţă utilă.

Amplasarea construcţiilor
Ca dimensionare şi amplasare construcţiile depind de mărimea exploataţiei viticole. Ele se împart în două
grupe: - construcţii tehnologice (includ crama, pivniţa, respectiv combinatul sau o zonă de vinificare,
platforme tehnologice, hale de sortare, depozitare temporară a strugurilor de masă, depozite de materiale,
remize de maşini, ateliere de reparaţii ş.a.)
- şi construcţii social-economice (includ sediul central al unităţii sau sedii de fermă, cantine, dormitoare,
magazii etc).
Amplasarea construcţiilor trebuie să se facă pe cât posibil în centrul exploataţiei, pe terenuri stabile fără
pericol de alunecări, ferite de inundaţii sau scurgeri de torenţi şi uşor accesibile prin căile de circulaţie tot
timpul anului.

PREGĂTIREA TERENULUI PENTRU PLANTARE

Pregătirea terenului are scopul de a crea condiţii favorabile de cre ştere şi dezvoltare a vi ţelor plantate,
parcurgerea rapidă a perioadei de tinereţe, susţinerea capacit ăţii de produc ţie a butucilor pentru o perioad ă cât
mai lungă de timp şi cuprinde următoarele lucrări:
- defri şarea şi modelarea terenului,
- odihna (repauzarea) solului,
- fertilizarea de baz ă,
- desfundarea
- şi nivelarea terenului.
Defrişarea şi modelarea terenului.
Prin defrişat este eliminată vegetaţia lemnoasă existentă pe teren: arbori, arbuşti, butuci etc. În
cazul defrişării unei plantaţii viticole bătrâne, butucii vor fi scoşi cu cea mai mare parte a sistemului
radicular, avându-se în vedere posibilitatea ca unii butuci să fie afectaţi de boli virotice sau cancer
bacterian, maladii care ar putea fi transmise la noua plantaţie prin intermediul nematozilor. Lucrarea de
defrişare se execută mecanizat, cu utilaje adecvate: tractoare pe şenile (S1500, S1800) echipate cu lamă de
buldozer, gheare de scarificare, greblă de adunat cioate, agregate pentru transportul materialului lemnos etc.
Modelarea (nivelarea) terenului reprezintă lucrarea de uniformizare a pantei versantului, prin
umplerea unor mici depresiuni şi desfiinţarea unor ridicături de teren, pentru crearea de condiţii uniforme
de creştere a butucilor de viţă de vie, desfăşurarea normală a organizării terenului şi posibilitatea exploatării
raţionale a plantaţiei. În funcţie de condiţiile pedolitologice şi microrelieful terenului, nivelarea se face cu
sau fără decopertarea solului, avându-se grijă să se păstreze stratul fertil de sol pe adâncimea de maximă
dezvoltare a sistemului radicular (0-60 cm). Când se prevede aplicarea irigării, se va realiza o pantă
uniformă pe direcţia rândului de 0,5-3%, în funcţie de metoda de irigare.
Odihna (repauzarea) solului este necesară în cazul înfiinţării unei plantaţii viticole pe terenuri
ocupate anterior cu viţă de vie. Pe asemenea terenuri, ca urmare a monoculturii îndelungate, s-au
acumulat în sol substanţe toxice, boli virotice şi bacteriene. Datorită consumului excesiv al unor elemente
minerale se manifestă unele carenţe nutritive, are loc scăderea fertilităţii şi deteriorarea structurii solului.
Toate acestea determină aşa-numita „oboseală“ a solului. Replantarea imediată a acestor terenuri conduce
la o prindere slabă a viţelor plantate şi, ulterior, la o creştere şi dezvoltare necorespunzătoare a acestora.
Replantarea cu viţă de vie se face numai după o perioadă de 3-4 ani de odihnă a solului, pe durata căreia
are loc îmbunătăţirea (refacerea) structurii, fertilităţii, însuşirilor fizicochimice, eliminarea toxinelor etc. În
această perioadă, terenurile respective sunt încadrate în evidenţa funciară la categoria „terenuri în pregătire“
şi se cultivă cu plante furajere anuale sau perene. Perioada de odihnă a solului este necesară şi în cazul
terenurilor amenajate prin terasare, pe care se realizează o amestecare a orizonturilor de sol, cu aducerea în
multe situaţii la suprafaţă a materialului parental şi înrăutăţirea însuşirilor fizico-chimice ale solului, în
special în partea de amonte a platformei. Rezultate bune, atât pe terenurile plantate anterior cu viţă de vie,
cât şi pe cele terasate, s-au obţinut prin cultivarea timp de trei ani cu lucernă, numărul de goluri apărute
după plantare a scăzut cu 44% faţă de plantarea imediată, după defrişarea viilor bătrâne sau terasare, iar
producţia de struguri, în primii ani de rodire, a fost cu 13% mai mare. Masa vegetativă care rezultă la
cosire trebuie să rămână parţial sau total pe sol, pentru îmbunătăţirea conţinutului solului în humus şi
uniformizarea fertilităţii acestuia, în special pe terenurile terasate.
Fertilizarea de bază. Plantaţiile viticole se înfiinţează cu precădere pe terenuri în pantă, erodate, pe
nisipuri slab solificate, de cele mai multe ori cu un conţinut redus în humus şi elemente nutritive accesibile
plantelor, iar prin lucrările de amenajare antierozională se aduc la suprafaţă straturi slab aprovizionate. Din
aceste considerente, la care se adaugă consumul mare de elemente nutritive al viţei de vie şi longevităţii
plantaţiilor, este necesară îmbunătăţirea stării de aprovizionare a solului, înainte de lucrarea de desfundat,
prin fertilizarea de bază cu administrarea de îngrăşăminte organice şi chimice. Stabilirea dozelor de
îngrăşăminte se face pe baza cartării agrochimice a solului, conţinutul optim de elemente nutritive este
următorul: N total 0,1-0,2%, fosfor mobil P-Al 30-50 ppm, potasiu mobil K – Al 120-200 ppm.
Tabelul 11

În general, la fertilizarea de bază se administrează doze de 40-60 t/ha gunoi de grajd; acestea pot ajunge la 120
t/ha, dar nu trebuie să fie mai mici de 25 t/ha.
Fertilizarea chimică.
Pe lângă fertilizarea organică, fertilizarea chimică este obligatorie, pentru completarea necesarului de
elemente nutritive. Dozele de îngrăşăminte chimice se stabilesc în func ţie de nivelul de aprovizionare a solului
pe adâncimea 0-40 cm. Se administrează îngrăşăminte chimice cu mobilitate redus ă, cu fosfor şi potasiu.
Dozele de fosfor variază între 150 şi 200 kg/ha P2O5/ha, iar cele cu potasiu între 200 şi 250 kg
K2O/ha (tab. 12).

Îngrăşămintele organice şi chimice se împrăştie în strat uniform pe suprafaţa solului, utilizând utilaje
specifice (MIG-5, MA-3,2), după care se încorporează în sol prin desfundat .

Pe solurile la care pH-ul înregistrează valori mai mici de 6 este necesară corectarea acidităţii prin
administrarea amendamentelor calcaroase: piatră de var măcinat ă, praf de var, spum ă de defeca ţie rezultat ă în
industria zahărului, etc. Dozele de amendamente se stabilesc în func ţie de suma bazelor schimbabile (S B) şi
gradul de saturaţie în baze (V%) (tab. 8.8) şi sunt cuprinse, în general, între 2 şi 15 t/ha Ca CO 3.
Tabelul 13

Aplicarea amendamentelor favorizează refacerea structurii solului, cre şte eficacitatea îngr ăşămintelor şi
îmbunătăţeşte rezistenţa butucilor faţă de bolile criptogamice, fa ţă de ger şi secet ă.
Administrarea amendamentelor se face prin împrăştiere pe suprafa ţa solului cu mijloace mecanice, urmat ă de
încorporarea acestora prin desfundat.

Dezinsecţia solului. Pe solurile infestate cu larve dăunătoare (Melolontha sp.,Agriotes sp.), înainte
de desfundat se aplică, prin împrăştiere pe suprafa ţa solului un insecticid specific: Counter 5G (40 kg/ha),
Furadan 5 G (40 kg/ha), Vydate 5G (30 kg/ha)etc.
Pe terenurile plantate anterior cu viţă de vie, pe care s-a semnalat prezen ţa bolilor virotice, a cancerului
bacterian, sau atunci când replantarea terenului se face f ăr ă respectarea timpului de pauz ă, se recomand ă
combaterea nematozilor (Xiphinema sp.), principalii vectori ai acestor boli, utilizând unul din produsele:
Mocap 10G (60 kg/ha), Vydate 5G (30 kg/ha) etc.
Combaterea buruienilor. Sunt recomandate, erbicide totale pe bază de glyphosate pe terenurile
infestate cu diverse buruieni perene din genurile Agropyron (Elymus), Cynodon, Agrostis,
Sorghum,Calamagrostis, Cirsium, Convolvulus, Symphytum etc., combaterea acestora.
(tab. 8.9). După recoltarea plantei premergătoare se execută o arătură adâncă la 25-30 cm, urmată de
două lucrări de discuit, prin care rizomii şi drajonii buruienilor perene sunt fragmentaţi în bucăţi mici.
După creşterea buruienilor perene, care ating lungimea de 50-60 cm (luna august-septembrie), se face un
tratament cu unul din erbicidele indicate. Desfundatul se realizează după 30-40 zile, timp necesar ca
substanţa activă să se transloce în organele subterane ale buruienilor perene.
Tabelul 14

Desfundarea terenului constă în mobilizarea adâncă a solului, cu inversarea orizonturilor şi

încorporarea îngrăşămintelor, prin care creşte capacitatea de înmagazinare a apei şi de solubilizare a
elementelor nutritive, se intensifică activitatea microflorei utile, se îmbunătăţeşte regimul termic şi de
aeraţie al solului în zona de formare şi răspândire a rădăcinilor, care pătrund la adâncime mare în sol,
conferind plantelor rezistenţă la secetă şi ger.
Adâncimea de desfundare este, în general de 50-60 cm, şi se reduce până la 40-45 cm, în situaţia în care
orizonturile inferioare ale solului sunt bogate în calcar, care, adus la suprafaţă, ar depăşi rezistenţa
portaltoiului folosit, sau formate din straturi argiloase, impermeabile, roci dure etc. În aceste situaţii,
desfundarea trebuie completată prin una sau două lucrări de subsolaj (în cruce) la adâncimea de 60-70 cm,
prin care are loc spargerea orizonturilor impermeabile, creşterea capacităţii de înmagazinare şi infiltrare a
apei în sol, afânarea solului în profunzime, răspândirea în adâncime a substanţelor nutritive, creîndu-se, în
acest mod, condiţii favorabile dezvoltării rădăcinilor în orizonturile inferioare. Adâncimea de desfundare
creşte până la 80 cm pe solurile profunde, permeabile, situate mai ales în zonele secetoase, şi chiar până la
100 cm pe nisipuri.
Desfundatul se execută mecanizat, cu plugurile balansiere pentru desfundat PBD-60.
Calitatea desfundării se apreciază prin observarea de ansamblu a terenului desfundat, care trebuie să
prezinte brazde uniforme, paralele, relativ egale între ele, şi prin verificarea adâncimii de desfundat,
avându-se în vedere că volumul solului desfundat creşte cu 20-25% faţă de solul nedesfundat.
Nivelatul desfundăturii. În urma lucrării de desfundat, terenul rămâne denivelat, vălurat, cu mici
depresiuni; de aceea, pentru uşurarea lucrării de pichetat, plantarea şi menţinerea viţelor la aceeaşi
adâncime, precum şi facilitarea lucrărilor ulterioare din plantaţie, înainte de pichetat se execută lucrarea
de nivelat, utilizând nivelatorul tractat NT-3,2 şi grapa cu discuri GD-3,2 în agregat cu grapa cu mărăcini.
În situaţia în care plantaţia este încadrată într-un sistem de irigaţie, la nivelatul terenului se realizează o
pantă longitudinală a terenului (pe lungimea rândului) de 0,5-3,0%, în funcţie de metoda de irigare
preconizată.

ALEGEREA SOIURILOR de viţă RODITOARE ŞI DE PORTALTOI

ALEGEREA SOIURILOR RODITOARE

La înfiinţarea unei plantaţii viticole se vor folosi (conform Legii viei şi vinului nr.244/2002) numai soiuri
„nobile“, care aparţin speciei Vitis vinifera, fiind interzişi de la plantare hibrizii direct producători, legea
prevăzând sancţiuni severe în acest caz.
Pentru plantaţiile destinate consumului familial, cu scop decorativ şi numai în afara arealelor delimitate
(suprafaţă de maximum 1000 m2) sunt autorizate, temporar, o serie de soiuri cu rezistenţe biologice
complexe, lista acestora urmând a fi îmbunătăţită.
Soiurile roditoare alese pentru plantare trebuie să fie incluse în catalogul oficial al soiurilor
(hibrizilor) de plante de cultură din România, iar pentru repartizarea acestora la nivelul podgoriei (centrului
viticol) se va ţine seama de studiile efectuate de unităţile de cercetare de profil, concretizate în „Lista
soiurilor roditoare recomandate şi autorizate la plantare în arealele viticole delimitate din România“, în
care sunt prezentate, pentru fiecare podgorie şi centru viticol, direcţiile de producţie care pot fi promovate,
iar în cadrul fiecărei direcţii de producţie, soiurile recomandate (care înregistrează o comportare foarte
bună, furnizând produse viti-vinicole de calitate) şi soiurile autorizate (care au o comportare bună, dar
inferioară soiurilor recomandate).
În cazul soiurilor vechi, româneşti sau străine, cu o mare variabilitate, se recomandă folosirea
clonelor extrase din acestea, care realizează rezultate superioare soiurilor mamă din punctul de vedere al
producţiei şi calităţii acesteia, al constanţei rodirii etc.
La alegerea şi amplasarea pe teren a soiurilor roditoare se vor avea în vedere unele aspecte particulare,
impuse de direcţia de producţie, variaţia condiţiilor de microclimat, orografia terenului, specificul soiurilor,
sistemul de cultură, forma de conducere şi eventualele orientări de perspectivă.
În cazul soiurilor pentru struguri de masă se va alege un număr mai mare de soiuri, cu epoci de
maturare diferite, în vederea realizării unui conveier varietal cât mai larg şi producerii de struguri pentru
consum în stare proaspătă pe o perioadă cât mai lungă, în timp ce, la soiurile pentru vin, sortimentul de
soiuri va fi mai restrâns, pentru realizarea unor partizi mari de vin, specifice arealelor de producere.
Pentru sistemele de cultură neprotejat şi semiprotejat, vor fi alese soiuri rezistente la ger şi secetă,
cu vigoare mijlocie-mare.
În funcţie de orografia terenului:
- pe treimea inferioară a pantei, unde solul are o fertilitate mai mare, unde umiditatea şi frecvenţa brumelor
şi a îngheţurilor târzii de primăvară sunt mai mari se vor planta: soiuri pentru struguri de mas ă şi soiuri
pentru vinuri de masă, soiuri rezistente la ger, cu dezmugurire târzie, cu cerinţe mari fa ţă de umiditate,
mai puţin sensibile la boli şi dăunători
- pe treimea mijlocie şi superioară a pantei, cu soluri mai puţin fertile, se vor amplasa soiuri pentru vinuri
superioare, soiuri rezistente la secetă, mai sensibile la bolile criptogamice.
- pe platouri şi la altitudini mai mari, unde strugurii acumulează mai puţine zaharuri, iar aciditatea se
menţine ridicată, se vor utiliza soiuri pentru distilate din vin, pentru vinuri spumante şi pentru sucuri de
struguri.
ALEGEREA SOIURILOR DE PORTALTOI
Soiurile de portaltoi folosite la altoirea soiurilor roditoare se aleg în func ţie de adaptarea acestora la condi ţiile
pedoclimatice (rezistenţa la calcarul activ din sol, secetă, excesul de umiditate, săruri, aciditate etc.) (tab.
15), de rezistenţa la nematozi, afinitatea cu soiurile roditoare, de influenţa lor asupra producţiei şi calităţii
acesteia, de vigoarea imprimată butucilor etc.
Portaltoii folosiţi trebuie să asigure dezvoltarea bună a sistemului radicular, explorarea unui volum mare de
sol, absorbţia apei şi a substanţelor nutritive la nivelul cerut de soiul altoi şi o comportare bună faţă de
factorii limitativi de sol (salinitate, pH, IPC mare (indicele puterii clorozante). Puterea clorozantă a solului
este dată de conţinutul în CaCO3 şi fier şi se exprimă prin conţinutul în calcar total, calciul activ. Pe solurile
cu un conţinut moderat în CaCO3 (până la 17-21% calcar activ) se pot folosi portaltoi din grupa Berlandieri ×
Riparia (Kober 5 BB, SO4, Cr2, Cr26, Cr71), iar la valori superioare se va recurge la soiuri de portaltoi cu
rezistenţă mare la cloroză din grupele Berlandieri x Rupestris (140 Ru) sau Vinifera × Berlandieri (Chasselas
x Berlandieri 41B).
În plantaţiile conduse în forme înalte, cu distan ţe mari de plantare, se vor folosi portaltoi viguro şi, care s ă
imprime o dezvoltare corespunzătoare butucilor; dimpotriv ă în planta ţiile cu distan ţe mici de plantare
(densităţi mari) se preferă portaltoi cu vigoare redus ă.

SISTEME DE CULTURĂ A VIŢEI DE VIE

Sistemul de cultură a viţei de vie este determinat de condi ţiile pedoclimatice în special de temperaturile minime
absolute din timpul iernii (nivelul, durata, frecven ţa, amplitudinea şocurilor termice, varia ţia acestora în func ţie
de topoclimat etc.) şi de comportarea (rezisten ţa) soiurilor de vi ţă de vie în aceste condi ţii, la care se adaug ă
nivelul temperaturilor înregistrate în timpul vegeta ţiei, fertilitatea solului, specificul local, tradi ţia etc.
În funcţie de aceşti factori, la nivelul ţării noastre se practic ă trei sisteme de cultur ă:
- neprotejat,
- semiprotejat
- şi protejat.
 STABILIREA DISTANŢELOR DE PLANTARE

STABILIREA FORMEI DE CONDUCERE ŞI A TIPULUI DE TĂIERE

Forma de conducere a butucului este dată de elementele lemnoase de schelet, permanente ale
butucului (tulpină, braţe, cordoane), ca înălţime faţă de sol, lungime, orientare în spaţiu şi aspectul lor. Ea
este determinată de sistemul de cultură, de vigoarea soiului şi a portaltoiului cultivat, de condiţiile
pedoclimatice, tradiţie etc.
Forma de conducere a evoluat de la forma joasă (clasică), la formele semiînalte şi înalte, moderne
practicate astăzi: cordoanele uni şi bilaterale semiînalte şi înalte, cordoanele etajate simple sau duble,
braţele semiînalte înlocuite periodic, fus, liră deschisă, cortină dublă geneveză, pergolă etc.
Soiurile pentru struguri de masă, cu vigoare mare, cultivate pe soluri fertile, se recomandă a fi
conduse în forme înalte, cortină dublă geneveză sau pergolă, iar soiurile pentru struguri de vin, cu vigoare
mică-mijlocie, cultivate pe soluri cu fertilitate moderată, se recomandă a fi conduse sub formă de cordoane
uni sau bilaterale, semiînalte sau înalte.
Tipul de tăiere este dat de forma de conducere, sistemul de tăiere şi orientarea elementelor de rod
după tăiere. Tipul de tăiere poartă numele locului unde s-a format, în cazul tăierilor vechi, elaborate prin
contribuţia mai multor generaţii de viticultori (tăierea de Chablis, de Cotnari, de Odobeşti, de Drăgăşani, de
Miniş, de Teremia etc.) sau numele autorului care a promovat-o, în cazul tipurilor de tăiere relativ noi
(tăierea dr. Guyot, cordonul Cazenave, cordonul Lenz Mozer, cordonul Sylvoz etc.).
Tipul de tăiere este determinat de particularităţile biologice ale soiului, respectiv vigoarea proprie şi indus ă de
portaltoi, distribuirea ochilor fertili de-a lungul coardei de rod, sarcina de rod necesar ă la t ăiere.
În general, la soiurile viguroase (pentru struguri de masă, apirene), se practică t ăierea cu elemente
lungi de rod (Goyot pe tulpină), iar la soiurile cu vigoare mic ă-mijlocie (soiuri pentru vin), t ăierea cu elemente
scurte sau mijlocii de rod distribuite pe cordoane, care sunt mai u şor de aplicat şi reclam ă cheltuieli mai reduse.

PICHETAREA TERENULUI
Prin lucrarea de pichetare se marchează pe teren, locul pe care îl va ocupa fiecare viţă în viitoarea
plantaţie. Marcarea locului destinat fiecărei viţe se face cu picheţi de 50-60 cm lungime sau tutori de 1,2-
1,5 m, care servesc şi la susţinerea viţelor în primii ani de la plantare.
Pichetarea se execută înaintea plantării viţei de vie, la sfârşitul iernii, pentru plantarea de primăvară,
sau la începutul toamnei, pentru plantarea de toamnă.
În funcţie de figura geometrică care rezultă prin pichetare, se practică următoarele metode:
- în pătrat (are toate laturile egale astfel că distanţele dintre rânduri şi dintre butuci pe rând sunt
egale)
- pichetarea în dreptunghi (distanţe mai mari între rânduri şi mai mici între butuci pe rând)
- pe curbe de nivel (la acest tip se ţine seama de direcţia rândului şi distanţa dintre rânduri, deoarece
distanţa între viţe pe rând este mai greu de respectat.

PLANTAREA VIŢEI DE VIE

Plantarea viţei de vie reprezintă ultima verigă tehnologică din complexul de lucr ări, care se execut ă la
înfiinţarea unei plantaţii viticole, dar prezintă o importan ţă capital ă pentru reu şita planta ţiei, respectiv
prinderea viţelor după plantare, productivitatea şi longevitatea butucilor.
Perioada de plantare. Viţa de vie se poate planta toamna, primăvara şi, în cazuri speciale, vara.

Plantarea de toamnă se execută în lunile octombrie, noiembrie, până la înregistrarea temperaturilor

negative; reprezintă cea mai bună perioadă de plantare, deoarece până în primăvară se cicatrizează rănile
produse la fasonare, se realizează un contact intim al rădăcinilor cu solul, o pornire timpurie şi uniformă a
viţelor în vegetaţie şi se elimină pericolul deprecierii materialului săditor pe timpul păstrării peste iarnă.
Cu toate aceste avantaje, plantarea de toamnă este puţin practicată, deoarece viţele se scot cu întârziere din
şcoală, se întârzie pregătirea terenului pentru plantare, mai ales în anii secetoşi, forţa de muncă este
deficitară, fiind angrenată în alte activităţi de sezon, condiţiile climatice sunt uneori nefavorabile etc.

Plantarea de primăvară este cea mai practicată, se execută cât mai devreme posibil (martie, începutul lunii
aprilie), când temperatura solului la adâncimea de plantare (30-60 cm) depăşeşte 6-80C, iar umiditatea
solului permite intrarea pe teren. Pe solurile grele, reci, cu exces de umiditate (podgoriile Ştefăneşti-Argeş,
Drăgăşani), plantarea se execută mai târziu (începutul lunii mai), după încălzirea solului şi îndepărtarea
excesului de umiditate, cu folosirea unor viţe mai scurte (30-32 cm), sau prin plantarea oblică în groapă a
viţelor (40 cm lungime).

Plantarea de vară se execută începând din luna iunie, folosind fie un material săditor produs în acelaşi an
în tuburi de carton parafinat sau în ghivece nutritive, fie un material produs în anul anterior, fortificat la
pungi de polietilenă. Plantarea de vară prezintă unele avantaje: prin folosirea de material săditor direct de
la forţare se elimină şcoala de viţe, realizându-se astfel o reducere a cheltuielilor şi disponibilizarea unor
suprafeţe de teren, promovarea rapidă în practică a genotipurilor valoroase (soiuri noi, clone) etc. Totuşi,
plantarea de vară se practică rar, datorită procentului mare de goluri şi creşterii slabe a viţelor plantate în
primii ani. Plantarea de vară, cu folosirea de viţe fortificate la ghivece (produse în anul anterior), se
recomandă pentru completarea golurilor în plantaţiile tinere de vii roditoare, în vederea reducerii
decalajelor dintre creşterea viţelor.

Materialul săditor şi pregătirea acestuia pentru plantare.

 Pentru înfiinţarea plantaţiilor viticole, conform legislaţiei în vigoare, se folosesc numai viţe altoite,
din categoria biologică certificat sau standard, aparţinând soiurilor recomandate sau autorizate pentru zona
respectivă. În cazul plantării pe nisipuri, se admit şi viţe „nobile“ pe rădăcini proprii. Materialul folosit la
plantare trebuie să corespundă STAS-ului 220/6/1993, Legii 75/1995 şi Ordinului MAA nr. 65/1997. Viţele
nealtoite trebuie să îndeplinească aceleaşi cerinţe tehnice, cu excepţia celor privind punctul de altoire.
Prin Legile 75/1995 şi 224/2002 adoptate în urma trecerii la sistemul organizării comune a pieţei
viti-vinicole, lungimea viţelor a fost stabilită la minimum 30 cm, dar, pentru condiţiile ţării noastre, cu
soluri, în general, fertile şi climat temperat continental, aceasta corespunde terenurilor cu soluri grele, reci,
cu exces de umiditate sau cu soluri scurte, limitate de orizonturi dure, impermeabile.
Pentru cea mai mare parte a ţării, lungimea viţelor se recomandă a fi de 40 cm, aşa cum prevedea
legislaţia română până la organizarea comună a pieţei viti-vinicole.
În cazul plantării pe nisipuri şi soluri nisipoase, în condiţiile unui climat cu excese termice, se
recomandă o lungime mai mare a viţelor, de 50-60 cm.
Pregătirea viţelor în vederea plantării constă în:
- controlul tehnic de calitate şi al stării fiziologice de dup ă p ăstrare sau transport,
- refacerea umidităţii (dacă este cazul),
- fasonarea,
- parafinarea
- şi mocirlirea.
Controlul tehnic constă în aprecierea îndeplinirii condiţiilor de calitate impuse de normele în vigoare, iar
verificarea stării fiziologice se face prin efectuarea de secţiuni, la un număr de viţe extrase din mai multe
pachete, determinarea viabilităţii şi a stării de hidratare a mugurilor de pe cordiţă, liberului, lemnului,
rădăcinilor. Se vor examina cu atenţie rădăcinile, care trebuie să fie de consistenţă cărnoasă
(nedeshidratate), de culoare albă - sidefie în secţiune, fără zone brunificate; mugurii, liberul şi lemnul
trebuie să prezinte o culoare verde intens, fără puncte, sau pete închise la culoare, care indică afectarea
materialului de către factorii climatici (temperaturi scăzute), boli şi dăunători.
Refacerea umidităţii fiziologice se realizează în cazul viţelor parţial deshidratate, fără ca umiditatea
fiziologică a acestora să coboare sub 46%. Lucrarea se efectuează înainte sau după fasonare, prin
introducerea viţelor cu rădăcina în apă, până la jumătatea tulpinii subterane (portaltoiului), timp de 1-2 zile.
Fasonarea viţelor constă în lăsarea unei singure cordiţe, formată din altoi, viguroasă, cu poziţie cât mai
aproape de verticală, îndepărtarea în totalitate a rădăcinilor formate la nodurile mijlocii şi superioare ale
portaltoiului şi a ciotului format deasupra punctului de inserţie al cordiţei şi, în final, scurtarea cordiţei şi a
rădăcinilor bazale.
După lungimea la care se scurtează cordiţa şi rădăcinile, fasonarea poate fi :
-scurtă,
- mijlocie
- sau lungă.
Fasonarea scurtă (fig. b) constă în scurtarea cordiţei la 1-2 ochi şi a rădăcinilor la 0,5 până la 1-2 cm. Acest
mod de fasonare se aplică în cazul în care materialul săditor a fost afectat de temperaturi scăzute,
deshidratare etc. şi/sau se preconizează plantarea cu plantatorul sau hidroburul.
Fasonarea mijlocie (fig. a) constă în scurtarea cordiţei la 3-4 ochi şi a rădăcinilor la 8-10 cm. Acest mod de
fasonare este generalizat în practica viticolă şi corespunde atât cerinţelor biologice ale viţelor, cât şi
tehnologiilor de cultură.
Fasonarea lungă (fig. c) constă în scurtarea cordiţei la 6-8 ochi şi a rădăcinilor la 10-15 cm. Acest mod de
fasonare determină îndepărtarea rapidă a elementelor lemnoase de nivelul la solului şi creşteri reduse ale
lăstarilor în primii ani de plantare, în cazul în care condiţiile pedoclimatice sunt mai puţin favorabile; de
aceea, această metodă de fasonare se practică mai puţin, numai când viţele urmează a fi conduse în forme
înalte, în arealele în care condiţiile pedoclimatice sunt foarte favorabile, cu folosirea la plantare a unui
material săditor viguros de unu sau doi ani. Metoda se foloseşte şi în cazul plantării pe nisipuri.
 Fasonarea viţei de vie: a – viţă fasonată mijlociu;
b – viţă fasonată scurt; c – viţă fasonată lung

Parafinarea viţelor constă în izolarea cu un strat subţire de mastic a porţiunii superioare a viţelor, începând
de la 8-10 cm sub punctul de altoire (punctul de inserţie al cordiţei la viţele nealtoite) până în vârful
cordiţei, prevenindu-se deshidratarea acestora, şi se realizează în cazul plantării fără muşuroi. Lucrarea
constă în introducerea, după fasonare, a porţiunii superioare a viţelor, timp de fracţiuni de secundă, într-un
amestec alcătuit din 94% parafină, 3% colofoniu (sacâz) şi 3% bitum, la temperatura de 70-80 0C.
Mocirlirea constă în introducerea viţelor, după fasonare, cu rădăcinile şi treimea inferioară a tulpinii
subterane într-un amestec (mocirlă), alcătuit din dejecţii proaspete de bovine, pământ argilos (pământ din
parcelă) în proporţii egale şi apă până la consistenţa smântânii. Prin mocirlire se asigură un contact intim al
rădăcinilor cu solul, se stimulează cicatrizarea rănilor produse la fasonare şi formarea de rădăcini noi, sub
influenţa hormonilor din dejecţiile de bovine.
Preg ătirea materialului s ăditor se face în ziua plant ării. Controlul tehnic de calitate , fasonarea şi
parafinarea se pot efectua cu 1-2 zile mai devreme. Pân ă la mocirlire şi plantare, vi ţele se stratific ă
provizoriu sau se acoper ă cu prelate umede pentru prevenirea deshidrat ării.

Metode de plantare a viţei de vie. În decursul timpului, practica viticolă a folosit diferite metode
de plantare, utilizate pentru terenurile solificate, pentru nisipuri sau pentru ambele cazuri.
Metodele de plantare se grupează în: - metode obi şnuite (uzuale), adic ă plantarea în gropi de dif dimensiuni
- şi metode speciale:plantarea cu plantatorul, plantarea de var ă, plantarea
semimecanizată şi plantarea mecanizată.

Plantarea obişnuită a viţelor se face în gropi, făcute concomitent cu lucrarea de plantare sau cu cel mult
1-2 ore înainte, pentru a evita pierderea apei din sol prin evaporare. Gropile se deschid pe direc ţia rândului, de
aceeaşi parte a pichetului (partea sudică), la distan ţa de 3-5 cm de acestea, manual, cu ajutorul cazmalei, când
groapa are
secţiune pătratică cu latura de 35-45 cm şi adâncimea de 45-50 cm, sau mecanizat, cu MSG-60, când groapa
are secţiune circulară cu diametrul de 25-40 cm şi adâncimea de 50 cm. P ământul scos din groap ă se a şaz ă în
lungul rândului, după care, la baza peretelui dinspre pichet, se execut ă o scobitur ă, iar cu p ământul rezultat se
formează un mic muşuroi de pământ (fig.).

– Plantarea obişnuită a viţelor

Viţa se aşază în groapă în poziţie verticală, rezemată de peretele dinspre pichet, cu r ăd ăcinile a şezate pe
muşuroiul de pământ de la fundul gropii, distribuite uniform, de jur împrejur, cu punctul de altoire (nodul
superior al tulpinii subterane la viţele nealtoite) cu 1-2 cm mai sus de nivelul solului, pentru a evita formarea
rădăcinilor din altoi, iar cordiţa se orientează spre pichet. Pe terenurile în pant ă, neamenajate antierozional,
adâncimea de plantare este diferită în funcţie de pozi ţia pe pant ă astfel, punctul de altoire se fixeaz ă cu 3-5 cm
mai jos de nivelul solului, în treimea superioară a pantei, la nivelul solului, în treimea mijlocie, şi cu 3-5 cm
mai sus, pe treimea inferioară a versantului. Dup ă fixarea vi ţei în groap ă se trag peste r ăd ăcini 15-20 cm
pământ afânat şi reavăn şi se tasează bine, asigurând contactul intim al r ăd ăcinilor cu solul. Tasarea se face
treptat, începând de la partea opusă viţei, având grij ă ca aceasta s ă r ămân ă în pozi ţia ini ţial ă, dup ă care se
administrează 2-6 kg mraniţă, în funcţie de fertilitatea solului şi se ud ă cu 5-10 l ap ă la fiecare groap ă. Se
poate renunţa la udare, atunci când solul are o umiditate suficient ă, de regul ă în cazul plant ărilor de toamn ă
sau când plantarea de primăvară se execută într-o perioad ă ploioas ă. Udatul este însă obligatoriu la plantarea
de vară. După infiltrarea apei în sol, groapa se umple cu p ământ pân ă la nivelul solului, tasând u şor. Protejarea
viţelor după plantare (punctului de altoire şi cordi ţei) se face, de regul ă, prin mu şuroire cu p ământ afânat şi
reavăn, care să depăşească vârful cordiţei cu 5-8 cm. Mu şuroirea este obligatorie la plantarea de toamn ă; la
plantarea de primăvară se poate renunţa la muşuroire în regiunile umede, în care nu exist ă pericolul brumelor
sau îngheţurilor târzii de primăvară, situaţie în care vi ţele se protejeaz ă prin parafinare. În cazul protejării
viţelor prin muşuroire, pentru a
preveni atacul larvelor dăunătoare de sol (Melolontha sp, Agriotes sp. etc.), înainte de executarea
muşuroiului se presară în jurul viţei 5-6 g insecticid specific (Furadan 5G, Counter 5G etc), f ăr ă a atinge
cordiţa.
Plantarea în gropi deschise se practică pe solurile grele şi reci, cu exces de umiditate prim ăvara.
Viţele se parafinează iar gropile se completează cu p ământ netasat doar pân ă la jum ătate pentru a favoriza
încălzirea pământului de la nivelul rădăcinilor. Dup ă începerea cre şterii l ăstarilor şi r ăd ăcinilor, gropile se
umplu, în mod treptat, cu pământ.
Plantarea cu plantatorul (chitonogul) se realizează rar şi se poate practica numai pe terenurile
fertile şi foarte bine pregătite, cu fasonarea scurtă a viţelor, cordiţa la 1-2 ochi şi rădăcinile la 1 cm.
Plantarea semimecanizată se realizează cu ajutorul unei instalaţii de tip hidrobur , formată din
5-6 sonde hidraulice (hidroburghie), confecţionate din ţeavă metalică de 25-30 mm diametru, racordate
prin furtunuri de presiune la un rezervor de apă, asemănător celui de la MPSP-300, sau la instalaţia de
irigare prin aspersiune.
Folosirea acestei metode de plantare necesită soluri fertile, bine pregătite, un material săditor de foarte
bună calitate, fasonat scurt. Cu ajutorul sondelor se execută uşor groapa de plantare, realizându-se şi
udarea cu 0,8-1,0 l apă/groapă. După aşezarea viţei în groapă, cu punctul de altoire la nivel
corespunzător, se presează pământul lângă viţă. Plantarea semimecanizată asigură un procent de
prindere apropiat celui obţinut la plantarea obişnuită în gropi, faţă de care permite creşterea
productivităţii muncii de aproximativ 5 ori şi reducerea cheltuielilor directe cu aproape 70% (L. Mihalache
şi colab., 1984).

Plantarea mecanizată se realizează cu ajutorul unor maşini cu randament de 3-4 ha/zi mii vi ţe pe or ă
şi costuri de producţie mult mai mici, comparativ cu plantatul manual. Rezultatele ob ţinute la plantarea
mecanizată sunt, în general, inferioare celor de la plantarea manual ă