Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară a Banatului „Regele Mihai I al României” din Timișoara

Facultatea de Agricultură-IFR

FACTORII CARE INFLUENȚEAZĂ SCHIMBUL CATIONIC

REFERAT IN CADRUL DISCIPLINEI AGROCHIMIE

Anul -II- Agricultură – Gr. I - IFR

NUME STUDENT

COZORICI GHEORGHE CIPRIAN

Timișoara, 2023
 CUPRINS

INTRODUCERE - Capacitatea de schimb cationic............................................................pag.1

Cap. 1 Adsorbția cationică...................................................................................................pag.1

Cap. 2 Evaluarea CSC a terenurilor.....................................................................................pag.2

Cap. 3 Determinarea CSC...................................................................................................pag.3

Cap. 4 Relațiile dintre CSC și capacitatea de tamponare....................................................pag.5

Cap. 5 Relațiile dintre CSC și tehnica agronomică.............................................................pag.6

BIBLIOGRAFIE.................................................................................................................pag.8
INTRODUCERE - Capacitatea de schimb cationic

Capacitatea de schimb de cationi (adesea prescurtată ca CSC ) este cantitatea

de cationi schimbabili, exprimată în cmol (+) / kg de sol uscat, pe care un material,
numit schimbător , cu proprietăți de adsorbție o poate reține prin schimbul de ioni. Schimbul
de ioni reprezintă unul dintre principalele mecanisme prin care solul reține și pune la
dispoziția plantelor și microorganismelor elemente precum calciu , magneziu , potasiu , azot
amoniacal , prin urmare CSC este un indice al fertilității chimice potențiale a solului .

Cap. 1 Adsorbția cationică

Adsorbția sau schimbul de cationi este un proces de suprafață reversibil care se
dezvoltă în interfața de separare dintre un material solid, dotat cu proprietăți de schimb și o
soluție de săruri.

În sol, schimbătorul este reprezentat de setul de particule solide cu dimensiuni mai

mici de 0,1 μm , capabile să se comporte ca coloizi electronegativi hidrofili; aceste particule
se încadrează în clasa granulometrică a argilei și sunt reprezentate în mare parte de humus și
minerale argiloase propriu-zise ( montmorillonite , vermiculite , ilite etc.). La ridicat pH
valori asemenea, hidroxizii de fier ( goethitului , lepidocrocite ) și aluminiu ( gibbsite ) și
mineralele argiloase din caolinit se comportă grupa ca coloizi electronegative, dar în conditii
normale aceste minerale au o capacitate foarte redusă de schimb de cationi și se comportă ca
coloizi electropozitivi. Suprafața totală dezvoltată de coloizi electronegativi se numește
generic complex de schimb .

Soluția sărurilor din sol este reprezentată în schimb de apa care ocupă interstițiile
solului și de sărurile minerale dizolvate în ea; de aceea se numește soluție circulantă .

Interacțiunea dintre cationi și complexul de schimb este reprezentată de forțe de

atracție electrostatice și, ca atare, sunt potențial lipsite de specificitate. În realitate, cationii
dizolvați în soluția circulantă sunt hidrați, adică înconjurați de un strat mai mult sau mai puțin
gros de molecule de apă; grosimea acestui strat și numărul de sarcini electrice ale cationului
asigură că schimbul de cationi are loc ca proces selectiv.

Capacitatea de schimb de cationi a unui schimbător depinde în esență de densitatea

sarcinilor electrice negative la suprafață. Originea acestor birouri poate fi urmărită până la
una dintre următoarele.

Coloizi organici

Sarcinile negative provin din disocierea grupelor funcționale acide prin îndepărtarea
unui ion hidrogen . Acestea sunt grupările carboxilice (-COOH), în general, și grupările
hidroxil (-OH) ale fenolilor :

-COOH → -COO - + H +
-OH → -O - + H +

1
 Proprietățile acide ale acestor grupări sunt mai marcate pentru carboxili, în timp ce
grupările fenolice participă la formarea sarcinilor negative la suprafață, în special la valori de
pH ridicate.

Minerale argiloase

Sarcinile negative prezente pe mineralele argiloase pot avea origini diferite:

- Prezența ionilor hidroxil pe suprafața rețelei (numite grupuri hidroxid de margine ).

Elementul structural al filosilicaților (de care aparțin mineralele argiloase) este tetraedrul
[SiO 4 ] 4- polimerizat cu un raport Si: O de 1: 2,5. Cu alte cuvinte, trei dintre sarcinile
negative sunt neutralizate prin condensarea tetraedrului cu celelalte trei prin împărțirea
ionilor de oxigen, în timp ce a patra este neutralizată prin condensarea planului tetraedru cu
un plan octaedric de brucită sau gibbsite . Pe laturile planurilor tetraedrice, polimerizarea este
întreruptă și în locul oxigenului există grupări hidroxid, care se pot disocia, generând sarcini
electrice negative :

SiO 3 -OH → SiO 3 -O - + H +

- Înlocuirea izomorfă a siliciului cu aluminiu în stratul tetraedric. Înlocuirea unui

tetraedru [SiO 4 ] 4- cu un tetraedru [AlO 4 ] 5- generează un exces de sarcină negativă care
poate fi neutralizat prin substituții izomorfe inverse în planul octaedric, cu adsorbția sau
fixarea cationilor metalici sau cu cloritizarea , adică cu alternanța unui strat 2: 1 cu un strat
octaedric electropozitiv. Într-un mediu puternic acid aceste sarcini sunt neutralizate de ioni de
hidrogen.

Densitatea sarcinilor electrice negative depinde în esență de doi factori: natura

sarcinilor și pH-ul solului. În raport cu natura umpluturilor, densitatea este relativ scăzută
dacă provin în principal din întreruperea rețelelor cristaline (de exemplu, kaolinită ) și, în
medie, mare dacă provin dintr-un număr mare de substituții izomorfe de siliciu-aluminiu (de
exemplu, montmorillonit ), este foarte mare dacă provin din disocierea ionică a grupărilor
funcționale organice (de exemplu, humus). Rezultă că CSC este în general mai mare la
schimbătoarele organice și mai scăzut la cele minerale și, în contextul coloizilor minerali, mai
mare la mineralele argiloase bogate în substituții izomorfe ( vermiculite , montmorillonite) și
mai mic la filosilicații primari (Tabelul 1). De asemenea, trebuie remarcat faptul că într-un
mediu acid unele minerale argiloase, precum kaolinitele, se pot comporta și ca coloizi
electropozitivi datorită proprietăților marcat amfotere ale grupărilor hidroxid și gradului
scăzut de substituții izomorfe din rețeaua cristalină.

Dintre schimbătoarele de minerale, un comportament special se găsește în zeoliți , o

familie de tectosilicați : aceste minerale au un CSC comparabil cu cel al humusului și derivat
din structura particulară și gradul ridicat de substituție izomorfă între siliciu și aluminiu.

Cap. 2 Evaluarea CSC a terenurilor

În sol, prezența particulelor cu proprietăți de schimb constituie doar o parte din

fracțiunea granulometrică a argilei, prin urmare valorile CSC găsite sunt mult mai mici. În
aceste condiții, CSC este determinat nu numai de natura schimbătorului și de pH, ci și de
conținutul de argilă. CSC este în general destul de scăzut în solurile libere , sărac în coloizi și

2
în cele din regiunile tropicale, în general bogat în minerale argiloase cu proprietăți de schimb
modeste (kaolinite) și practic lipsit de materie organică. Atinge valori relativ ridicate în
solurile argiloase din zonele temperate, mai ales dacă sunt bine dotate în minerale din
grupurile vermiculite și montmorillonite. Cele mai mari valori ale capacității de schimb
cationic se găsesc în orice caz în soluri bine dotate cu substanță organică, cu niveluri extrem
de ridicate în solurile turbărești .

Clasificarea solurilor în conformitate cu CSC este prezentată în tabelul 2. În general,

valori relativ ridicate, între 15 și 50 meq / 100g se găsesc în soluri argiloase bine dotate cu
coloizi cu capacitate mare de schimb, în timp ce în soluri cu un conținut ridicat de organice
substanța poate depăși, de asemenea, 100 meq / 100g. Cu toate acestea, aceste indicații sunt
doar orientative, deoarece mult depinde de tipul de coloizi minerali și, mai ales, de reacția
solului.

Tab. 1 - Evaluarea CSC a terenurilor [11]

Evaluare CSC (meq / 100g)
Scăzut Mai putin decât 10
In medie 10 - 20
Înalt peste 20

Cap. 3 Determinarea CSC

Determinarea capacității de schimb cationic face parte din procedurile de rutină ale
unei analize a solului . Acest parametru, de fapt, vă permite să faceți o evaluare inițială a
aportului potențial de nutrienți în sol și oferă baza pentru stabilirea unei tehnici de fertilizare
corecte, evitând pe de o parte orice fenomen de deficiență și, pe de altă parte, orice pierderi
datorate la leșiere și poluarea în consecință. a acvifere .

Principiul pe care se bazează determinarea constă în capacitatea reziduului de bază al

unui electrolit de a elimina bazele de schimb adsorbite. Proba de sol este supusă acțiunii unei
soluții care conține o sare specifică; în această fază se adoptă proceduri standard care prevăd,
de exemplu, tamponarea pH - ului la o valoare de referință, tratamentul mecanic (agitare,
centrifugare). În timpul tratamentului, reziduul de bază al sării, reprezentat de un cation,
înlocuiește cationii adsorbiți care trec în soluție. Pe extract, eventual tratat, se efectuează
determinări specifice, cum ar fi titrarea volumetrică a unui reactiv rezidual utilizat sau care
permite trasarea valorii capacității de schimb prin aplicarea formulelor furnizate de metodă.

Fiecare metodă are erori sistematice care pot denatura interpretarea. De fapt, diferitele
metode oferă rezultate diferite, în funcție de următorii factori:

- Extracția îndepărtează cu ușurință bazele de schimb , totuși poate exista o dificultate în

îndepărtarea ionilor de aluminiu, rezultând o subestimare a CSC în solurile acide.

- Capacitatea de îndepărtare din complexul de schimb variază în funcție de sarea utilizată.

3
 - Tratamentul duce în general la solubilizarea calcarului , datorită formării de bicarbonat de
calciu , Ca (HCO 3 ) 2 , cu supraevaluarea consecventă a CSC în soluri bogate în calcar.

- Determinarea este afectată de influența pH-ului asupra gradului de disociere a grupurilor

limită de hidroxid ale filosilicaților și poate duce la o supraestimare a CSC a solurilor acide.

Din motivele expuse mai sus, rezultatul unei analize trebuie să fie întotdeauna însoțit
de o indicație a metodei utilizate. În general, pot exista erori în interpretarea rezultatelor în
soluri marcat acide (subestimare sau supraestimare) și în cele bogate în calcar
(supraestimare), în timp ce în general interpretările făcute asupra rezultatelor obținute din
soluri cu o reacție care nu este departe de neutru sunt destul de fiabile, deoarece rata de
saturație de bază este destul de mare, iar conținutul de calcar este moderat.

Metodologiile adoptate vizează două abordări diferite:

- Tamponarea probei la un pH de referință: această abordare nu depinde de aciditatea solului,

prin urmare poate distorsiona semnificativ rezultatele obținute pe solurile puternic acide și pe
cele bogate în kaolinită.

- Tamponarea eșantionului la pH-ul real al solului examinat: această abordare este de fapt o
estimare indirectă, deoarece determină CSC pe baza calciului, potasiului și magneziului
extras, cu toate acestea poate subestima CSC în cazul unui conținut ridicat de aluminiu
schimbabil ( caz tipic în soluri acide). O determinare mai precisă necesită executarea unei
analize auxiliare pentru a aplica formule corective care permit să se ajungă la rezultate mai
fiabile (capacitate efectivă de schimb).

Cele mai frecvent utilizate metode sunt două.

1. Extracția cu acetat de amoniu (CH3 COONH 4) , cu un sistem tamponat pH 7

Această metodă a fost dezvoltată de Chapman în 1965 . Este metoda adoptată oficial
în Italia și este adoptată și ca metodă oficială în multe alte state; în Statele Unite ale Americii
a fost adoptat pe scară largă de zeci de ani.

Avantajele acestei metode rezidă, în esență, în disponibilitatea unei baze de date de

referință mari și în ușurința relativă de aplicare: deși este destul de lungă (aproximativ 30 de
minute), este bine potrivită pentru a fi efectuată în laboratoare de analiză și oferă o
repetabilitate corectă a rezultate., cu o marjă de eroare de 10%. Mai mult, extractul poate fi
ulterior utilizat pentru determinarea cantitativă a bazelor de schimb ( Ca , K , Mg și Na
schimbabile).

Dezavantajele sunt în esență două: primul este asociat cu o supraestimare a CSC a

solurilor foarte acide, al doilea cu faptul că acetat de amoniu aduce în soluție cantități
semnificative de calciu extras din fracția de calcar. Utilizarea acestei metode nu este
recomandată pe solurile alcaline cu un conținut de calcar mai mare de 50% din cauza marjei
considerabile de eroare.

4
2. Extracția cu clorură de bariu (BaCl 2 · 2H 2 O)

Această metodă, recomandată de Soil Science Society of America, are mai multe
variante. Metoda clasică implică extracția cu o soluție tamponată cu pH 8,1 de hidroxid de
bariu în trietanolamină. Variantele utilizate în prezent au în vedere extracția cu clorură de
bariu în soluție apoasă sau în soluție de trietanolamină cu tampon la pH 8,1. În general,
acestea sunt metode destul de laborioase, care necesită utilizarea unor echipamente specifice
și utilizarea unui reactiv toxic și foarte poluant (clorură de bariu). Avantajul este că este
potrivit pentru utilizarea pe majoritatea solurilor și că are o repetabilitate ridicată. Practic este
o metodă mai precisă decât cea precedentă, potrivită pentru determinări care necesită o
precizie mai mare, dar mai puțin preferată pentru analizele de rutină. În solurile alcaline, în
timp ce extrage calciu din fracția de calcar, oferă o marjă de eroare mai mică decât metoda
acetatului de amoniu.

Cap. 4 Relațiile dintre CSC și capacitatea de tamponare

Complexul de schimb de sol reprezintă un rezervor de ioni de hidrogen și baze de

schimb care interferează cu procesele de acidificare și alcalinizare, având tendința de a le
anula. Acest comportament constituie componenta fundamentală a puterii de tamponare a
solului , cu alte cuvinte proprietatea variațiilor de pH opuse, neutralizând cauzele acestora.

Prezența ionilor de hidrogen în complexul de schimb face ca solul să se opună

agenților de alcalinizare: adăugarea unei baze în soluția de circulație inițiază un echilibru de
schimb, cu adsorbția reziduului de bază pe complexul de schimb și eliberarea de ioni de
hidrogen. Cu alte cuvinte, în condiții de alcalinizare, complexul de schimb tinde să se
comporte ca acidul:

În schimb, prezența bazelor de schimb face ca solul să se opună agenților acidifianți:

adăugarea unui acid în soluția circulantă inițiază un echilibru de schimb cu adsorbția ionilor
de hidrogen și eliberarea unei baze. Cu alte cuvinte, în condiții de acidificare, complexul de
schimb tinde să se comporte ca bazic:

Puterea de tamponare a complexului de schimb este epuizată atunci când

disponibilitatea ionilor de hidrogen (împotriva alcalinizării) și a bazelor de schimb (împotriva
acidificării) încetează, prin urmare proprietatea este strâns legată de CSC total și de rata de
saturație a bazelor : puterea de tamponare atinge cea mai mare expresie a sa în soluri cu
capacitate de schimb mare și cu o rată de saturație în baze de ordinul a 50%, condiții care
apar în general în soluri puternic argiloase, bogate în alofani , vermiculit , montmorillonit și,
mai ales, în soluri bogate în organice materie și cu un pH moderat acid (pH 6-6,5).

În solurile sărace în coloizi, cum ar fi solurile libere și cele bogate în schelet,

capacitatea redusă de schimb limitează proprietățile lor tampon. Solurile puternic acide, cu un

5
CSC mai mic și, mai presus de toate, cu o lipsă puternică de baze de schimb, sunt deosebit de
susceptibile la acidifiere ulterioară, în timp ce au o putere mare de tamponare împotriva
alcalinizării. Dimpotrivă, solurile alcaline, având o rată de saturație bazică apropiată de
100%, prezintă o putere de tamponare considerabilă spre acidificare, dar sunt susceptibile de
a crește în continuare pH-ul.

Acest comportament explică și dificultatea de a corecta reacția anormală a unui teren

cu o capacitate mare de schimb, întrucât complexul de schimb manifestă o inerție
considerabilă față de intervențiile corective.

Cap. 5 Relațiile dintre CSC și tehnica agronomică

Din cele spuse anterior, este evident că capacitatea de schimb cationic reprezintă un
factor important în fertilitatea solului. Complexul de schimb se comportă ca un volant chimic
atunci când rata de saturație de bază nu este de 100%: o fertilizare inițiază un echilibru de
schimb cu eliberarea ionilor de hidrogen în soluția circulantă și adsorbția cationului pe
complexul de schimb. Același cation va fi protejat de spălare și eliberat treptat în soluția de
circulație, punându-l la dispoziția plantelor. Tehnica agronomică trebuie să se adapteze la
condițiile reale pentru a exploata potențialul oferit de o capacitate de schimb ridicată sau,
invers, pentru a depăși limitele unei capacități de schimb reduse.

Teren cu CSC scăzut

Solurile cu CSC scăzut sunt fundamental sărace în nutrienți. În aceste soluri plantele
prezintă o lipsă mai mult sau mai puțin marcată de potasiu, calciu și magneziu. Din motive
diferite, dar contingente, solurile cu capacitate redusă de schimb sunt în general sărace și în
azot și fosfor : de fapt, o capacitate redusă de schimb este în general însoțită de o cantitate
modestă de substanță organică, esențială pentru reținerea azotului sub formă organică și de
fosfor, atât sub formă organică, cât și minerală, adsorbit pe coloizi organici și coloizi
electropozitivi.

Tehnica agronomică trebuie să se adapteze prin integrarea fertilității reduse cu fertilizarea .

Fertilizările abundente pot intensifica pierderile datorate levigării, deoarece solul este
incapabil să rețină o cantitate semnificativă de substanțe nutritive. Fertilizarea trebuie, prin
urmare, să fie moderată și frecventă dacă se utilizează îngrășăminte minerale. Dimpotrivă,
contribuția unor cantități semnificative de material organic, în scopul fertilizării organice
(cantități moderate) sau modificării (cantități mari) are un efect pozitiv de amploare, întrucât,
pe de o parte, îmbunătățește aprovizionarea cu elemente nutriționale și un altul, odată cu
umilirea, crește conținutul de coloid și, în consecință, capacitatea de schimb cationic. Prin
urmare, o bună practică agricolă în solurile libere constă în recurgerea la gunoi de grajd sau,
alternativ, la adăugarea oricărui îngrășământ organic. Fertilizarea minerală nu este în sine
nerecomandată, cu toate acestea trebuie utilizată o administrare moderată și întârziată pentru
a evita pierderile datorate levigării care ar avea atât un impact economic, cât și de mediu.

Teren cu CSC ridicat

Solurile cu CSC ridicat sunt potențial bogate în substanțe nutritive, dar evaluarea
trebuie să fie în mod necesar legată de rata de saturație de bază, parametru care depinde în
esență de pH-ul solului.

6
 Dacă reacția este acidă (pH <5-5,5), chiar și în prezența unui CSC ridicat, aportul de
elemente nutriționale este redus, în special cel de calciu. Potasiul și magneziul pot fi prezente
în cantități discrete, dar cu o reacție puternic acidă, lipsește și aportul acestor baze. Azotul
este prezent în cantități echitabile dacă solul este bine dotat cu substanță organică, în timp ce
fosforul ar putea lipsi din motive de imobilizare chimică. În aceste soluri, fertilizarea
minerală aduce beneficii considerabile, deoarece complexul de schimb este îmbogățit în baze.
Efectul nu este în general de durată dacă cauzele acidității nu sunt eliminate sau limitate pe
termen lung. O intervenție corectivă combinată cu o fertilizare de bază poate crește
semnificativ fertilitatea acestor soluri. În orice caz, răspunsul la fertilizare este întotdeauna
pozitiv, mai ales recurgând la administrații fastuoase.

Dacă reacția este neutră sau moderat acidă (pH 6-7,5) solul prezintă o fertilitate
potențială excelentă și oferă cea mai largă alegere. Fertilizarea de bază poate fi necesară dacă
se constată o deficiență într-o bază de schimb specifică, în timp ce se recomandă întreținerea
pentru a menține niveluri ridicate de fertilitate în timp.

Dacă reacția este moderat alcalină (pH 7,5-8,5) solul va avea o rată de saturație bazică
ridicată, aproape de 100%. În aceste condiții, fertilitatea potențială este mare, dar este
mascată de fenomene de insolubilizare care pot afecta în special fosforul și diferitele
microelemente. De asemenea, pot apărea deficiențe de potasiu datorită antagonismului
calciului care apare atât în absorbția radicală, cât și în adsorbția coloidală. În general, aceste
soluri necesită precauții speciale care tind să conțină procese de insolubilizare. Fertilizarea
trebuie să fie prudentă, în special în ceea ce privește contribuția îngrășămintelor fosfatice, în
timp ce alte fenomene de deficiență pot fi confruntate cu utilizarea fertilizării foliare sau cu
alte măsuri tehnice (de exemplu, utilizarea portaltoilor rezistenți la calcar pentru viță și
totuși ). Fertilizarea cu potasiu poate oferi beneficii considerabile, dar, în general, în aceste
soluri este o bună practică să se efectueze intervenții moderate și frecvente, deoarece
fertilizările fastuoase nu pot da rezultate. Corecția nu este recomandată deoarece CSC ridicat,
rata mare de saturație a bazei și conținutul ridicat de calcar activ maximizează puterea de
tamponare spre acidificare.

Dacă reacția este puternic alcalină (pH> 8,5) solul va avea o rată de saturație de bază
de 100% și mai ales un procent ridicat de sodiu schimbabil, cu repercusiuni foarte grave atât
asupra fertilității chimice, cât și asupra fertilității fizice, până la periclitarea exercițiului
agricol în sine. În aceste condiții, CSC ridicat reprezintă un defect real, deoarece îngreunează
recuperarea acestui teren, dacă nu complet improbabil.

7
 BIBLIOGRAFIE

INTERNET :

https://koaha.org/wiki/Capacit%C3%A0_di_scambio_cationico#cite_note-2

https://www.scritub.com/geografie/geologie/Proprietatile-solului34316.php

https://www.academia.edu/41703963/Pedologia_1_

https://www.horticultura-bucuresti.ro/images/pdf/Pedologia.pdf

https://www.ucipifad.md/wp-content/uploads/2020/07/Bunele-practici-de-cresterea-fructelor-
strugurilor-si-pomusoarelor-in-contextul-schimbarilor-climatice-pag.-77-150.pdf