Monitorizarea mobilității plumbului, nichelului

și cadmiului în sedimente și a nivelului lor de

bioacumulare în unele plante helofite din
bazinul superior al râului Lăpuș

Doctorand

Conducător de doctorat

1
 INTRODUCERE
Relația dintre sursele de contaminare, expunerea și posibilă toxicitate a metalelor este
complexă și variază în funcție de speciația metalelor, caracteristicile sitului și diferitele organisme care
îl populează, iar toxicitatea acestor amestecuri metalice se poate manifesta print-un mod de acțiune
obligatoriu în condițiile în care împărtășesc același sit sau în mod independent bazat pe diferitele
sisteme fiziologice.
Existenţa unei exploatări miniere în zona Băiuţ a făcut posibilă eliminarea în mediu a unor
poluanţi de tip metale grele, mai mult sau mai puţin toxici, care în timp au acţionat nefavorabil asupra
organismelor vii. Încetarea exploatărilor de minele Băiuţ nu înseamnă sfârşitul problemelor legate de
poluare. Dimpotrivă, încărcarea terenurilor agricole cu metale grele, favorizează în continuare
contaminarea produselor alimentare cu cationi metalici şi implicit expunerea animalelor şi a populaţiei la
efectele negative ale acestor poluanţi.
Studiul de față se axează pe analiza datelor rezultate din studiul modului de contaminare cu
metale, din clasa celor prioritare periculoase, a ecosistemelor acvatice adiacente sit-ului minier Baiut,
cu referire la cele trei componente relevante apa, sediment și plante helofite, fiecare în parte dar și în
corelare. Așadar în câmpul metalogenic Herja - Baiut cu zăcământ ce prezintă mineralizatii
polimetalice (în special pîrîta, blenda galenă și calcopirita) și auro-argentifere, în care concentrația
utilă de neferoase este estimată la circa 5-6%, este evidentă contaminarea mediului acvatic cu un mix
de metale printre care se regăsesc Pb, Cd și Ni, care fac obiectul studiului.
Rareori contaminarea este cauzată de un singur metal, ci mai degrabă de un cumul de metale a
căror toxicitate se bazează pe modalitatea de acțiune similară dată de un substrat sedimentar comun
sau prin acțiuni individuale ale fiecărui metal dar cu afectarea diferită a componentelor fiziologice ale
ecosistemului. Efectul comun al toxicității se poate modifica atunci când concentrația metalelor se
modifică și toxicitatea este dependentă de mecanismele de preluare și reglare ale organismelor.
Concentrația totală a metalelor din zona metalogenetică suplimentată de intensitatea diferită a
activității antropogenetice, dar și de diferite evenimente cauzate de transportul aluvionar, totuși nu este
un indicator fiabilal al biodisponibilității și mobilității metalelor în mediul acvatic.
Solul și sedimentele sunt considerate colectoare de metale și ca urmare le acumulează în
concentrații ridicate. Metalele se găsesc în concentrații mai ridicate în sediment decât în apă. Apa
funcționează, mai mult sau mai puțin, ca mediu de transport al elementelor și din acest motiv metalele
au un timp de retenție diminuat în mediul apos. Acesta depinde de tipul metalului: Pb are un timp
foarte scurt de retenție în apă în timp ce pentru Zn acesta este mai lung. Timpul de retenție poate
influența acea parte a plantei care preia metalele, la fel de bine ca distribuția în interiorul plantei.
Supraviețuirea plantelor helofite în medii contaminate cu metale se datorează dezvoltării unor
mecanisme specifice de absorbție, translocare și stocare a micronutrienților, dar și de absorbție a unor
cantități semnificative a unor metale neesențiale (Pb, Ni, Cd) manifestând toleranță față de acestea.
Evoluția toleranței poate apărea într-o singură generație, în populațiile de plante, ca rezultat al
mecanismelor puternic selective ale toxicității metalelor, cu condiția să existe o variabilitate genetică
adecvată unde selecția să poată acționa (WU şi BRADSHAW, 1972; BRADSHAW, 1984). Numărul
de indivizi toleranțti selectați, poate fi mic și poate dura mai multe generații pentru a construi toleranța
în populație. Mecanismele selective și mediile în care operează pot fi foarte diferite pe solurile
mineralizate și pe cele recent contaminate. ERNST, 1976, remarca că rata redusă de creștere și
producția redusă de biomasă pentru multe plante tolerante prin comparare cu contracandidații lor
nontoleranți este o consecință a consumului de energie pentru susținerea mecanismului de toleranță în
care acestea sunt implicate. Iar BAKER, 1987, a apreciat ca „prețul toleranței” se manifestă în termenii
reducerii rezistenței plantei tolerante atunci când se dezvoltă în mediul contaminat.

STADIUL ACTUAL AL CUNOAŞTERII

1. Fundamentele modificărilor în ecosistemele acvatice afectate de metale grele

1.1. Considerații generale privind contaminarea cu metale

În general, solurile contaminate cu metale ca și cele existente în bazinele metalogenetice, așa

cum este cel reprezentat de sit-ul Baiut, devin disponibile pentru colonizare pentru o diversitate și
relativ bogată comunitate de plante care pot fi sau nu fitogeografic distincte de vegetația înconjurătoare
din solul necontaminat. Există probabilitatea ca pe solurile contaminate cu metale grele să fie
identificate plante metalofite sau pseudometalofite, care se pot dezvolta atât pe soluri contaminate cât
și pe cele normale din același areal, precum și a metalofitelor accidentale cu apariții sporadice și
rezistență diminuată.
În literatura de specialitate sunt prezentate o multitudine de specii de plante care se pot dezvolta
pe terenurile contaminate cu metale grele, adesea acestea putând să fie utilizate în procesele de
decontaminare a solului. FERNÁNDEZ, (2012), a testat puterea de extracţie a specie Atriplex halimus,
care cutivată pe un substrat contaminat cu cadmium, după 70 de zile a acumulat 35 mg Cd / kg frunze.
Metalofitele și pseudometalofitele ating rezistență printr-o adevărată strategie de toleranță
rezultată probabil din evitarea efectului stresului indus de metale și astfel permite unei specii care de
altfel ar putea fi eliminate, să supraviețuiască în mediul contaminat.
Din punct de vedere fiziologic supraviețuirea unei plante în mediul specific se bazează pe o
combinație de cerințe a unei game de elemente chimice necesare pentru metabolismul normal
(macronutrienti, micronutrienti și elemete benefice) (MARSCHNER, 1995) și/sau pe toleranță la
surplusul de elemente esențiale și metabolic neesențiale (LARCHER, 2003). De aceea plantele trebuie
să își adapteze propriul proces fiziologic la mediul în care germinează, iar caracterele metabolice
favorabile dezvoltării trebuie transmise generației următoare prin modificarea structurii genetice a
populației locale (ERNST, 2006). Pentru decontaminarea solurilor s-au efectuat o serie de cercetări în
ceea ce priveşte obţinerea unor plante transgenice care să manifeste asemenea caractere (AHEN,
2008).
În solurile metalogenetice apare un dezechilibru între necesarul de nutienți pentru dezvoltarea
plantei și încărcarea în metale a substratului, astfel că rămâne doar alternative pentru plante de a evada
de substratul contaminat prin intermediul rădăcinilor extinse spre o zona mai favorabilă din același sit.
Dacă substratul are un conținut ridicat de metale de obicei nu este acoperit de niciun fel de vegetație,
aspect remarcat de ERNST, (1974), si SHEWRY şi colab., (1979), care au definit ca “hoț spot-uri”
aceste zone, indicând ca exista limite ale toleranței plantelor la metale și acestea sunt constrânse de
mediul în care se dezvoltă.
Din punct de vedere a strategiei plantei de a tolera concentrații mari de metale din mediul lor,
este strategia de excludere, prin care transportul metalelor este restricționat iar concentrațiile metalelor
relativ scăzute și constante sunt menținute în tulpină peste nivelul concentrațiilor din substrat, strategia
de acumulare când metalele sunt stocate într-o formă nontoxică în partea superioară a plantei în
concentrații apropriate de cele din substrat. Astfel, acumulatorii se caracterizează prin raportul
concentrației metalului în frunză /rădăcină supraunitar datorită translocării metalelor de la nivelul
3
rădăcinii spre tulpină, în timp ce în cazul excluderii raportul este subunitar, concentrația metalelor din
rădăcini fiind similară cu cea a substratului.
Speciile care se dezvoltă pe soluri contaminate cu metale sunt tolerante pentru cel puţin un
element care este toxic pentru majoritatea plantelor. Cele indicatoare şi hiperacumulatoare prezintă şi
ele toleranţa bazată însă pe mecanisme diferenţiate genetic, dar în acelaşi timp acestea pot să nu fie
indicatori ai toleranţei, cum de asemenea pot să fie tolerante nonacumulatoare şi să excludă intrarea
metalelor prin rădăcini pe baza unor mecanisme proprii de protecţie. Astfel, ZHUANG şi colab.,
(2007), a analizat fitoextracția metalelor grele (Pb, Cd, Zn) de către opt specii de plante în câmp (Viola
baoshanensis, Rumex crispus, Rumex K-1, Vertiveria zizanioides, Dianthus chinensis, Rumex acetosa
DSL, Rumex acetosa JQW şi Sedum alfredii) şi a constatat că există diferenţe între conţinutul metalelor
grele din diferitele organe ale plantelor, în funcţie de plantă şi metalul analizat. LIU şi colab. (2008) au
studiat posibilitatea fitoremedierii terenurilor contaminate cu Cd cu ajutorul a două plante
ornamentale: Calendula officinalis şi Althaea rosea. La Calendula officinalis cea mai mare acumulare
de cadmium a fost la nivelul lăstarilor şi frunzelor, iar la Althaea rosea la nivelul rădăcinilor.
S-a enunțat că:
 Toleranța plantelor este strict specifică metalului, asa cum remarca și ANTONOVICS și colab.
1971, astfel evoluția toleranței combinate la metalele adiționale, solicită prezența, la nivel
toxic, a tuturor metalelor la care toleranță este aparență.
 Toleranța plantelor apare la metale care nu se găsesc în concentrații toxice în solurile în care
acestea se dezvoltă, explicându-se că acesta aparent toleranță non-funcțională poate fi rezultatul
fluxului de gene din sit-urile adiacente, a căror concentrație în metale este diferită de cea din
solurile contaminate (HOGAN și RAUSER, 1979; COX și HUTCHINSON, 1979 ).
 Toleranța la plante poate fi rezultatul funcționării toleranței față de alte metale denumită co-
toleranță, care este explicată prin apariția corelației dintre nivelurile de toleranță la diferite
metale în ciuda variației crescute a gradului de concentrare al acestor metale în solurile de
origine (GREGORY și BRADSHAW, 1965; SCHAT și VOOIJS, 1997). Co-toleranța apare în
populații diferite, chiar și pe amplasamente unde unul sau mai multe metale nu par a fi prezente
în concentrații toxice, și prin apariția unei toleranțe la metale selectate neintenționat de plantele
care au fost selecționate artificial pentru toleranță la un alt metal din populațiile de plante ne-
tolerante (VON FRENCKELL-INSAM și HUTCHINSON, 1993 b).
Concentrația de metal/metaloid care trebuie să fie acumulată de către plante înainte de a fi
desemnată „hiperacumulator” depinde de metalul respectiv sau metaloidul în cauză.
În studiile inițiale de hiperacumulare, BROOKS și colab. (1977) au definit hiperacumulatori de
nichel (Ni) că fiind aceia care acumulează mai mult de 1000 μg/g de greutate uscată nichel. Ulterior,
BAKER și BROOKS (1989) au definit concentrațiile de prag pentru alte metale hiperacumulate în
plante că 100 μg/g greutate uscată pentru cadmiu (Cd), 1000 μg/g greutate uscată pentru nichel (Ni),
cupru (Cu), cobalt (Co), plumb (Pb) și 10.000 μg/g greutate uscată pentru zinc (Zn) și mangan (Mn).
Plantele hiperacumulatoare nu doar acumulează niveluri ridicate ale micronutrientilor esențiali,
dar pot de asemenea absorbi cantități semnificative ale metalelor neesențiale ca și cadmiu. Studiile au
relevat că este posibil că preluarea cadmiului în rădăcinile plantelor să se realizeze prin sistemul
dezvoltat de acestea pentru transportul altui micronutrient divalent esențial, posibil Zn 2+. Cd este de
altfel un element chimic analog Zn, și din acest motiv plantele nu sunt capabile să facă diferența între
cei doi ioni (CHANEY și colab., 1994).

1.2. Aspecte ale impactului cu metale grele în arealul propus pentru studiat
 Subsolul judeţul Maramureş este bogat în metale neferoase, ceea ce a determinat ca în zonă să
funcţioneze mai multe exploatări miniere. În urma acestor activităţi a avut loc o poluare continuă a
zonei, poluare care se manifestă atât la nivelul apelor cât şi a solului (TARO şi colab., 2009; BERAR
şi colab., 2010; COMAN şi colab., 2010a, 2010b; COCIORHAN şi colab., 2011; MUNTEAN şi
colab., 2012).
Din păcate, poluarea zonală a avut impact şi asupra populaţiei, detereminând creşterea
incidenţei anumitor patologii (OROS şi colab., 2010).
Exploatarea perimetrului minier Herja-Băiuţ (cu zăcământ ce prezintă mineralizaţii
polimetalice, în special pirita, blenda galena, calcopirita şi auro-argentifere, în care concentraţia utilă
de neferoase este estimată la cca. 5-6%.) a determinat formarea iazurilor de decantare a sterilului de
flotaţie Bloaja-Baiut pe o suprafaţă de 12,7 ha şi a iazului Bloaja Avarii pe o suprafaţă de 3,4 ha,
înmagazinând cantităţi de steril de 1,027 milioane tone, respectiv 0,15 milioane tone (4% pirita).
Impactul minier, asupra stării de calitate a râului Lăpuş care preia contaminarea acestei zone
metalogenetice, este recunoscut ca fiind semnificativ, şi are ca rezultat acidifierea mediului şi creşterea
toxicităţii unor metale. Majoritatea efluenţilor descărcaţi au un pH scăzut şi acesta singur este suficient
pentru a modifica compoziţia comunităţilor acvatice în raport cu metalele grele. Toate metalele grele
produc intoxicaţii acute la peştii şi nevertebratele rezidente în flux (MEBANE şi colab., 2012).
Pentru remedierea acestor situaţii au fost intreprinse o multitudine de cercetări care au ca
finalitate elaborarea unor ample strategii de decontaminare. Au fost efectuate cercetări prin care să se
stabilească procedee de fitoremediere a solurilor contaminate şi a haldelor de steril (COMAN şi colab.,
2009; OROS şi colab., 2003, 2009). Au fost publicate o serie de lucrări în care se precizează
importanţa evaluarii permanente a zonelor contaminate şi apoi elaborarea planului de management
zonal (COCIORHAN şi colab., 2011; CIORUŢA şi COMAN, 2014, 2015; ADAMENKO şi COMAN,
2016; COMAN şi colab., 2016a, 2016b).
Impactul semnificativ cu metale se găseşte pe râul Lăpuş pe un tronson restrâns de circa 12 km,
situat în avalul localităţii Băiuţ şi până în amonte de confluenţa pârâului Poiana Blenchii cu răul
Lăpuş, care primeşte efluenţi ai galeriilor de mână (ape de mână) şi levigat şi steril provenit de pe iazul
de decantare Bloaja Avarii neecologizat şi cel puţin vizual, aspectul ecosistemului acvatic este profund
modificat. Râul Lăpuş suporta poluarea istorică cu metale, accentuată după anul 2007 când activitatea
minieră s-a sistat. În aceste condiţii apele de mină şi apele limpezite de pe cele două iazuri de
decantare (Bloaja Băiuţ şi Bloaja Avarii) nu au mai beneficiat de tratare în instalaţii specifice, apele de
mină colectându-se în subteran, iar cele limpezite fiind evacuate în conjunctura ecologizării iazului
Bloaja Băiuţ. În ultimii ani răbufnirea apelor de mină la suprafaţa galeriilor a generat debite în creştere
de ape de mină evacuate în râul Lăpuş, şi implicit creşterea impurificării, precum şi abandonarea şi
degradarea continuă a iazului Bloaja Avarii a determinat antrenarea sterilului, contribuind la
contaminare. Mai mult, aceste ape de mină conţin amestecuri de metale, fiecare din acestea depăşind
limitele maxime admise (SCM), astfel că există un potenţial ridicat de efecte adiţionale sau inhibitoare
asupra ecologiei râului.
Situaţia comparativă pentru Pb, Cd şi Ni, metale relevante pentru stabilirea stării chimice
corpului de apă, între anul 2006 când mineritul era activ în perimetrul minier Băiuţ şi anul 2015, după
câţiva ani de la sistarea activităţii, confirmă că nivelul concentraţiilor în metale regăsite în râul Lăpuş,
cel puţin în secţiunea aval de sursa de contaminare, Lăpuşul Românesc, se găseşte în afara limitelor
admise pentru tipologia acestui curs de apă chiar şi în anul 2015, în corelare cu mărimea impactului.
Dacă în 2006 pentru Pb se înregistra o concentraţie de 10 ori mai mare faţă de limita tipologiei raului
de 1,2 µg/l, în 2015 concentraţia s-a găsit sub acesta limita, în timp ce pentru Cd şi Ni în 2006 şi 2015

5
concentraţiile s-au situat peste limitele tipologiei râului şi anume faţă de 0,25 µg/l pentru Cd de 16 ori,
respectiv de 6 ori, iar pentru Ni faţă de 4 µg/l de 3,5 ori, respectiv de 2,17 ori.
Evaluarea realizată pentru Cd, luând în considerare toate aspectele legate de încărcarea
fondului metalogenetic al sit-ului Băiuţ, caracteristicile hidromorfologice ale râului Lăpuş, regimul
hidrologic existent, determinările calitative şi nu în ultimul rând tipologia cursului de apă şi în
consecinţă încărcarea atribuită, a concluzionat, pe baza aplicării sistemului integrat de monitoring de
către autoritatea bazinală de apă Someș Tisa, că încadrarea râului Lăpuş – ”Izvoare - cf Suciu şi
afluenţii” în stare chimică proastă s-a datorat parametrului cadmiu. Cu toate că tendinţa concentraţiilor
pentru cadmiu este în scădere, Cd a rămas parametrul relevant care a stabilit nivelul de conformare a
stării chimice a râului Lăpuş – ”Izvoare - cf Suciu şi afluenţii”.
Relevanța provine din toxicitatea acestuia şi efectele asupra organismelor acvatice, din moment
ce formele solubile de cadmiu pot migra în apă, în timp ce formele insolubile de cadmiu se vor depune
și se vor adsorbi în sedimente. Soarta cadmiului în sol depinde de mai mulți factori, cum ar fi pH-ul
solului și disponibilitatea materiei organice (TAPIA şi colab., 2011). În general, cadmiul se va lega
puternic de materia organică și, în cea mai mare parte, acest lucru îl va imobiliza.
În zona studiată sedimentele probabil sunt acumulatoare de metale şi posibil în concentraţii
ridicate în condiţiile în care zonele anoxice metalele au biodisponibilitate redusă.
Biodisponibilitatea se referă la proporţia unei substanţe chimice de a fi preluate de un
organism. Aceast parametru este specific fiecărui organism: plante, bacterii, alge (CHOJNACKA şi
colab., 2005; CHERAGHI şi colab., 2011; HEMAMBIKA şi colab., 2011; SULAYMON şi colab.,
2012; ZHANG şi colab., 2013; AHEMAD şi KIBRET, 2013; BHAKTA şi colab., 2014; COELHO şi
colab., 2015; SHARMA şi colab., 2015).
Printre plantele care au capacitate de bioacumulare de metale grele se remarcă: Brassica
juncea, Brassica napus, Vigna radiate, Arrhenatherum eliatus, Poa pratensis, Lolium perenne,
Festuca rubra, Agropyron cristatum, Spartina pectinate, Trifolium spp. (CHOJNACKA şi colab.,
2005; SIMONOVÁ şi colab., 2007; DERAM şi colab., 2007; BASU şi colab., 2010; BRUNETTI şi
colab., 2011; MOHEBBI, 2012; GUO şi colab., 2014; KORZENIOWSKA şi STANISLAWSKA-
GLUBIAK, 2015; GOŁDA şi KORZENIOWSKA, 2016).
În apele de suprafaţă şi sedimente, biodisponibilitatea este influenţată de un cumul de factori,
şi anume concentraţia totală şi speciaţia metalelor (forme fizico-chimice), mineralogia, pH-ul,
potenţialul redox, temperatura, conţinutul organic total şi conţinutul de materii în suspensie, precum şi
volumul de apă, viteza apei.
pH-ul este probabil cel mai important factor care determină speciaţia metalului, solubilitatea
acestuia, transportul şi eventuala biodisponibilitate a metalelor în soluţii apoase. pH-ul afectează atât
solubilitatea hidroxizilor metalici, cât şi procesele de adsorbtie-desorbtie. Deoarece activitatea ionilor
de hidroxid este direct legată de pH, solubilitatea mineralelor de hidroxid metalic creşte odată cu
scăderea pH-ului, şi astfel mai multe metale dizolvate devin potenţial disponibile pentru preluarea în
procesele biologice (FERNÁNDEZ, 2012).
Mărimea particulei de sediment şi suprafaţa totală disponibilă pentru adsorbţie sunt factori
importanţi în procesele de adsorbţie şi pot afecta biodisponibilitatea metalelor (LUOMA, 1989).
Particulele mici dar cu suprafaţă mare raportată la aria desfăşurată permit o mai mare adsorbţie decât o
masă echivalentă de particule mari cu rapoarte mici de suprafață-masă. Adsorbţia redusă poate creşte
biodisponibilitatea metalelor prin creşterea concentraţiilor de metale dizolvate în apă. În cazul
sterilelor miniere care sunt sedimente granulate suprafaţa de adsorbţie este redusă. În râurile care
primesc ape de mină, sursele de poluare evacuează în mod obişnuit metale într-o formă solubilă sau
asociată cu materia organică, metalele se găsesc în formă dizolvata şi biodisponibilitate ridicate.
 Faţă de zona de impact, unde se înregistrează un pH redus şi concentraţii ridicate ale metalelor
studiate, pe măsură ce se avansează în aval concentraţiile metalelor se diminuează urmare fie diluţiei
cu aport sedimentar mai puţin încărcat în metale al unor afluenţi ai râului Lăpuş, sortarii hidraulice a
sedimentului depus, frecarea particulelor de sediment, precum şi sorbţia chimică sau disoluţia
contaminanţilor şi/sau preluarea acestora de biotă. Chiar dacă sedimentele sunt considerate depozite
temporare de metale, de fapt stocarea îndelungată se realizează în zonele umede riverane, şi implicit în
vegetaţia specifică acestora.
În timp ce concentraţiile metalelor în râul Lăpuş, în zona de impact, depăşesc adesea
standardele de calitate a mediului (EQS), totuşi pentru Pb şi Ni, şi parţial pentru Cd, care oarecum
indică starea chimică defavorabilă a corpului de apă ce include zona de studiu, încadrarea în limitele
standradului se datorează proceselor de precipitare şi sorbţie ce determină acumularea acestora în
sedimente, mai ales în condiţiile geologiei râului bogat în carbonaţi.

2. Substanţele prioritare din perspectiva Directivei EQS în domeniul apei

2.1 Aspecte generale

Strategia comunitară privind prevenirea poluării resursei de suprafaţă este reliefată în

conţinutul Directivei Cadru Apă 2000/60/EC, la articolul 16, care stabileşte şi impune, noi proceduri
de identificare a substanţelor chimice, precum şi dezvoltarea unui program de măsuri necesar pentru
atingerea conformităţii. În acest context, Parlamentul şi Comisia Europeană a adoptat Decizia
2455/2001/CE prin intermediul căreia s-a stabilit lista substanţelor prioritare în domeniul politicii
apelor, realizând în acelaşi timp amendarea Directivei 2000/60/CE. Această decizie realizează
identificarea acelor substanţe prioritar periculoase care reprezintă un risc semnificativ pentru mediul
acvatic şi prioritizeaza acţiunile de eliminare/reducere a acestora. Obiectivul central al Directivei
Cadru în domeniul apei este acela de a obţine o „stare bună” pentru toate corpurile de apă, atât pentru
cele de suprafaţă cât şi pentru cele subterane, cu excepţia corpurilor puternic modificate şi artificiale,
pentru care se defineşte „potenţialul ecologic bun”.
Directiva Cadru defineşte starea chimică bună a apelor de suprafaţă, ca fiind starea chimică
atinsă de un corp de apă la nivelul căruia concentraţiile de poluanţi nu depăşesc standardele de calitate
pentru mediu, stabilite în anexa IX şi sub Art. 16(7), precum şi sub alte acte legislative Comunitare ce
stabilesc astfel de standarde. Standardele de calitate pentru mediu (EQS) sunt definite drept
concentraţiile de poluanţi ce nu trebuie depăşite, pentru a se asigura o protecţie a sănătăţii umane şi a
mediului. Corpurile de apă care nu se conformează cu toate valorile standard de calitate pentru mediu
se indică ca neîndeplinind obiectivul de stare chimică bună.
În evaluarea stării chimice, substanţele prioritare prezintă relevanță. În acest sens, Comisia
Europena a aprobat Directiva nr. 2008/105/EC privind standardele de calitate pentru mediu în
domeniul politicii apei şi care amendează Directiva Cadru a Apei (Anexa II a Directivei 2008/105/EC
a înlocuit Anexa X a Directivei Cadru Apă) care prezintă valorile standard de calitate pentru mediu
pentru substanţele prioritare şi alţi poluanţi (33 de substanţe şi grupuri de substanţe sintetice şi
nesintetice + 8 alţi poluanţi sintetici).[PMB ST,2009]
Articolul 16 din Directiva Cadru Apă 2000/60 EC stabileşte strategia de combatere a poluării
resursei de apă cu substanţe periculoase prin măsuri menite să realizeze eliminarea/ reducerea treptată
a evacuărilor, emisiilor şi pierderilor de substanţe prioritare cu un grad ridicat de risc, definite la
articolul 2 alineatul (30).

7
 Directiva 2008/105/EC (EQS) şi Directiva 2013/39/EC de modificare a EQS stabileşte
standardele de calitate a mediului pentru substanţele prioritare şi o serie de alţi poluanţi, în contextul
definirii în cadrul Directivei Cadru Apa a substanţelor prioritare (PS) şi a celor prioritar periculoase
(PHS), şi în scopul atingerii stării chimice bune a corpurilor de apă de suprafaţă. Conform Articolului
16(7) DCA, standardele de calitate sunt aplicabile concentraţiilor din apă, sedimente şi biota. Acestea
standarde (EQS) pot să nu fie solicitate pentru apă, sedimente şi biota dacă (bazat pe date ştiinţifice) nu
există nici o indicaţie că o substanţă dată aduce unul dintre compartimente la risc. De exemplu, EQS
pentru sediment poate să nu fie necesar dacă nu există nici o indicaţie că substanţă care ne interesează
se acumulează în sediment. În mod similar standardele de calitate referitoare la concentraţia unei
substanţe în biota poate să nu fie solicitată dacă nu există indicaţii pentru bioacumulare său risc pentru
sănătatea umană prin consumul de produse din peste (LEPPER, 2005). În acest context sunt definite şi
incluse în lista substanţelor prioritare 45 de poluanţi sau grupe de poluanţi (metale grele şi
micropoluanţi organici) care prezintă impact asupra mediului acvatic şi generează efecte de toxicitate
acută sau cronica în organismele acvatice, de acumulare în ecosistem, pierderea biodiversităţii şi
dispariţia unor habitate.
Metale grele sunt reprezentate de cadmiu, plumb, mercur şi nichel pentru care sunt prevăzute
standarde de calitate în apele de suprafaţă, în timp ce pentru poluanţii specifici care sunt deversaţi în
cantităţi semnificative, ca şi metaloizii şi metalele de tipul arsenicului, cuprului, fierului şi zincului,
Directiva Cadru Apa prin anexa VIII stabileşte apartenenţa la clasa de poluanţi şi apoi modul de
gestionare a acestora. Lipsa conformării cu EQS încadrează corpul de apă ca neatingând cerinţele
pentru starea chimică bună şi atrage după sine neatingerea stării ecologice bune, după principiul “one
out, all out”.
Încă nu s-a demonstrat dacă EQS este suficient de protectiv pentru mediul acvatic (peşti,
nevertebrate, diatomee, macrofite) pentru toate corpurile de suprafaţă, sau dacă concentraţiile ridicate
de metale grele mai mari decât standardele de calitate stabilite prin EQS pot fi acceptabile în zonele de
impact ( ex. Minier) fără a fi afectat ecosistemul acvatic şi în aceste condiţii cum se va asigura
stabilirea concretă şi corectă a stării de calitate a corpurilor de apă. Totuşi, pentru aceste situaţii de
excepţii, Directiva Cadru Apa prevede la la art. 4(4), (5), (6) şi (7) posibilitatea de asigurare a unor
obiective de mediu mai puţin stricte pentru corpurile de apă unde se constată neatingerea stării chimice
bune în intervalul de timp impus de WFD (31 decembrie 2015). Impactul negativ al substanţelor
prioritare asupra resursei de apă este dovedit pe baza evaluărilor realizate de-a lungul timpului, dar
tinde să constituie o problemă mai complexă şi mai diversă, chiar dacă au fost înregistrate progrese în
implementarea legislaţiei referitoare la interzicerea folosirii anumitor pesticide (Directiva
91/414/EEC), folosirii anumitor substanţe periculoase (nonil-fenol), sau a Directivei REACH privind
substanţele chimice, completată de Directiva IED privind Emisiile Industriale. Definirea riscului
chimic (riscul de a nu atinge starea chimică bună) implică o singură categorie şi anume poluarea cu
substanţe prioritare (metalele grele, micropoluanţii organici) şi cu alţi poluanţi, considerând valorile
prag propuse de Directiva 2008/105/EC privind standardele de calitate pentru mediu, în domeniul
politicii apei şi care amendează Directiva Cadru a Apei. Acesta, alături de cel ecologic alcătuiesc riscul
total, iar evaluarea este dată de cea mai proastă situaţie regăsită la cele 2 categorii de risc.
În conformitate cu Ordinul 161 din 2006 în vederea clasificării calităţii apelor de suprafaţă şi a
stării ecologice concentraţiile metalelor grele au următoarele valori maxime admisibile pentru
respectiva clasă de calitate (tab. 2.1):
Tabelul 2.1

Elemente şi standarde de calitate chimice şi fizico-chimice în apă (Ordinu 161/ 2006 )

Metale Unitate Apa: clasa calitate

 de cat.I cat.II cat.III cat.IV cat.V
masură
Zinc µg/l 100 200 500 1000 >1000
Cupru µg/l 20 30 50 100 >100
Crom total µg/l 25 50 100 250 >250
Plumb µg/l 5 10 25 50 >50
Cadmiu µg/l 0,5 1 2 5 >5
Mercur µg/l 0,1 0,3 0, 5 1 >1
Nichel µg/l 10 25 50 100 >100
Arsen µg/l 10 20 50 100 >100
Bariu µg/l 0,05 0,1 0,5 1 >1
Seleniu µg/l 1 2 5 10 >10
Cobalt µg/l 10 20 50 100 >100
Fier total mg/l 0,3 0,5 1,0 2 >2
Mangan total mg/l 0,05 0,1 0,3 1 >1

3. Răspunsul ecosistemului acvatic la impactul factorilor exogeni

3.1. Particularităţile structural-funcţionale ale ecosistemelor acvatice

Ecosistemele acvatice curgătoare prezintă particularităţi structural-functionale specifice, natura

geologică a bazinului, modul de acoperire a solului (păduri sau culture agricole, localităţi urbane sau
rurale) exercitând o puternică influenţă asupra cantităţii şi calităţii cursurilor de apă.
De asemenea, geomorfologia şi variaţiile hidrologice/hidraulice ale cursurilor de apă sunt
factori de care depind structura şi funcţionarea populaţiilor vegetale şi animale acvatice, iar acestea la
rândul lor, au un rol important în determinarea caracteristicilor fizico-chimice ale apei. Habitatul este
compartimentul central al ecosistemului şi reprezintă structura fizică percepută de vieţuitoare. Acesta
condiţionează în mare parte disponibilitatea resurselor trofice şi a oxigenului”. Habitatul prin definiţie
este mediul natural în care convieţuiesc şi interacţionează diferiţi indivizi ale unei specii sau diferite
specii ale unei comunităţi, precum şi se realizează conexiuni între acestea şi mediul înconjurător.
Una din particularităţile habitatelor apelor curgătoare este asocierea unei foarte mari
eterogenităţi spaţiale cu o puternică variabilitate temporală, adică un mozaic dinamic. O astfel de
structură supusă unor perturbaţii directe sau indirecte va reacţiona prin transferarea acestora asupra
mediului acvatic, respectiv asupra proceselor ecologice fundamentale. Capacitatea de rezistenţă a florei
şi faunei acvatice la lipsa apei, este condiţionată de starea calitativă a apei şi a habitatelor, în condiţiile
deprecierii acesteia are loc degradarea biodiversităţii sau chiar diminuarea până la dispariţie.
Ecosistemele acvatice sunt într-o relaţie de dependenţă de calitatea şi cantitatea apei pentru a
supravieţui. În consecinţă, urmare producerii unui stres se pot produce schimbări variate asupra
ecosistemului, comportând permanente fluctuaţii şi procese. Modificarea parametrilor ecosistemului ca
răspuns la o perturbaţie este dată de rezistenţă acestuia la respectiva perturbaţie, care poate determina
schimbări detectabile ale stării de sănătate ale ecosistemului mai mult sau mai puţin majore. În schimb
procesul de refacere, după îndepărtarea stresului, este dificil şi comportă mari probleme în a descrie
cum interacţionează diferite segmente ale ecosistemului, a gradului de afectare a acestora, dar mai ales
a măsurilor potrivite pentru refacerea habitatului.
Structura hidromorfologică a râului, geologia zonei şi poziţia geografică influenţează
ansamblul fenomenelor ce au loc la nivelul ecosistemelor acvatice. Ca urmare stabilitatea relativă a
acestora la orice perturbaţie este determinată de capacitatea de rezistenţă şi refacere ciclică a lor.
GERRITSEN şi PATTERN în 1985 menţionează că acest subiect al perturbatiei este recunoscut ca
fiind important pentru cercetarea ecologică, întrucât aceasta afectează organizarea comunităţilor şi
evoluţia acestora. Conform WHITE şi PICKETT (1985) noţiunea de perturbaţie este utilizată pentru a
9
desemna „orice eveniment relativ discret în timp, care distruge structura ecosistemului şi a
comunităţilor de populaţii şi modifică resursele, disponibilitatea substratului sau mediului fizic”.

3.2. Perturbarea ecosistemelor

Sunt două categorii de perturbaţii: şocul perturbator care produce o alterare relativă instantanee
a densităţilor unor anumite specii, după care sistemul se relaxează sau revine la starea sa iniţială,
respectiv perturbaţia durabilă care cauzează o alterare de durată a densităţii anumitor specii, iar această
alterare se menţine până are loc adaptarea unei alte specii. Efectul perturbaţiilor asupra ecosistemelor
acvatice constă în deteriorarea condiţiilor de mediu şi activează ca un factor de selecţie, care duce la
modificarea structurilor şi funcţiilor biocenozelor (totalitatea organismelor vii, vegetale şi animale care
interacţionează între ele şi care convieţuiesc într-un anumit mediu sau sector din biosferă), la
modificarea genofondului, care poate avea ca rezultat apariţia unor noi caractere, a identificat încă din
1976, Botnariuc în lucrarea sa „Concepţia şi metoda sistemică în biologia generală”. Organismele
acvatice pot absorbi şi reţine în timp, poluanţi din mediul în care trăiesc, concentraţia acestora
devenind de multe ori superioară celei din apă, suferind fenomenul de bioacumulare. Aceste organisme
care au acumulat substanţe poluante tind să le bioamplifice prin intrarea în lanţul trofic, cu consecinţe
imprevizibile la nivelul consumatorilor superiori.
De altfel, aşa cum precizau BREZEANU şi GRUITA în lucrarea „Limnologie generală” (2002)
„bioamplificarea este un fenomen care priveşte în mod deosebit poluanţii puţin sau deloc
biodegradabili şi care se traduce prin creşterea poluanţilor de la nivelele trofice inferioare către cele
superioare”. Substanţele cele mai incriminate sunt pesticidele, metalele grele şi micropoluanţii
organici, care fac parte din categoria substanţelor periculoase sau prioritar periculoase, pentru care sunt
necesare măsuri de reducere/eliminare astfel încât să fie asigurate condiţii adecvate de mediu. Impactul
metalelor grele asupra ecosistemului va depinde de tipul de ecosistem luat în consideraţie. Pentru un
ecosistem vor exista în cel mai simplu caz două situaţii, în funcţie de tipul de intrare:
 Contaminare prin substrat bogat în metale sau steril, în care caz solul va fi populat doar de
specii tolerante. În final ecosistemul atinge o anumită complexitate şi stabilitate.
 Contaminarea se face continuu ; creşterea progresivă se face asupra unor ecosisteme deja
complexe şi relativ stabile (IORDACHE, 2009).
Dacă contaminarea durează un timp suficient de lung poate avea loc o regresie succesională.
În comparaţie cu perturbaţia de tip natural (poluarea naturală) dată de alterarea ciclică a apei,
condiţionată de factori naturali (deficit de oxigen, dezvoltarea excesivă a algelor planctonice –
diatomee şi încărcare a apei cu hidrogen sulfurat), perturbaţia de tip antropic (poluarea antropică) are
implicaţii majore asupra echilibrului ecologic al apelor de suprafaţă. Poluarea antropică este în
principal răspunzătoare de aportul poluanţilor de tipul substanţelor periculoase/prioritar periculoase în
resursa de suprafaţă, având un caracter permanent prin deversările de ape uzate urbane şi industriale,
sau accidental prin deversările neprevazute de substanțe toxice de origine industrială sau agricolă. De
asemenea, poluarea antropică acută poate provoca şocuri puternice asupra organismelor acvatice şi
distrugerea habitatului acestora, în timp ce poluarea antropică cronică, când dispersia poluanţilor este
difuză, determină modificări ale structurii trofice, prin dispariţia progresivă şi lentă, pe distanţe mari de
râu a unor specii.
Ameliorarea stării calitative a mediului, în care ecosistemele acvatice au reuşit să se adapteze la
grade diferite de impurificare ale acestuia, se poate obţine prin reabilitarea ecologică, care are ca
obiectiv refacerea habitatului existent inainte de aparitia perturbarii (NRC, 1992) sau atingerea unei
stări apropiate de condiţiile naturale ale ecosistemului (HAMILTON şi colab., 1990). Un ecosistem
reabilitat trebuie să dobândească capacităţile funcţionale astfel încât acesta să devină autonom, unde să
se regăsească speciile dominante, diversitatea, productivitatea sau ritmicitatea în reciclarea nutrienţilor,
aspecte ale ecosistemului neperturbat (COMAN şi colab., 2016 c).
3.3. Impactul metalelor grele asupra stării de sănătate umane

Metalele grele sunt un pericol permanent pentru om, putând determina apariţia unor patologii
grave. Acestea pot să fie în noxele emanate de la industriile prelucrătoare ale acestor metale, iar apoi
inhalate pe căile respiratorii, dar în acelaşi timp ele pot contamina apa şi solul, de unde apoi ajung în
produsele agricole, fiind astfel un pericol continuu pentru om (SEREGIN şi IVANOV, 2001;
GUERRA şi colab., 2012; IRIMIE, 2013; JAISHANKAR şi colab., 2014). Toate metalele grele au o
remanenţă de lungă durată.
Urmărirea contaminării cu urme de metal este un motiv de îngrijorare datorită acumulării sale
potențiale atât în mediul înconjurător, cât și în cel al organismelor vii, din cauza potențialelor efecte
neurotoxice la oameni (MOLINA-VILLALBA şi colab., 2015).
Toxicitatea acestora depinde de mai mulți factori, incluzând: elementul chimic, doza, calea de
expunere și speciile posibil afectate, precum și vârsta, sexul, genetica și starea nutrițională a
persoanelor expuse (PACYNA, 1987). Datorită gradului lor ridicat de toxicitate, arsenicul, cadmiul,
cromul, plumbul și mercurul se numără printre metalele prioritare care prezintă importanță pentru
sănătatea publică. Aceste elemente metalice sunt considerate ca fiind toxice sistemice care sunt
cunoscute ca provoacă daune multiple ale organelor, chiar și la niveluri mai scăzute de expunere
(TCHOUNWOU şi colab., 2012)
Puține metale, cum ar fi aluminiul, pot fi îndepărtate prin activități de eliminare, de excreţie, în
timp ce unele metale se acumulează în corpul și în lanțul alimentar, prezentând o natură cronică.
Toxicitatea metalică depinde de doza absorbită, de calea de expunere și de durata expunerii, adică de
cea acută sau cronică. Acest lucru poate duce la diverse tulburări și poate duce, de asemenea, la daune
excesive datorate stresului oxidativ indus de formarea radicalilor liberi (JAISHANKAR şi colab.,
2014).
Plumbul
Chiar dacă unele metale au un rol fiziologic pentru om, plumbul nu intră în această categorie.
Din acest considerent pentru plumb nu este atabilită o valoare minimală care să fie considerate
netoxică pentru om. Plumbul pătrunde în organism pe cale respiratorie, digestivă sau cutanată. Calea
respiratorie este calea principală de contaminare cu plumb, întrucât plumbul ajunge direct în sânge,
neexistând posibilitatea eliminării prin fecale. Calea digestivă este calea secundară, dar foarte
importantă. Calea cutanată are o mică importanţă. Când se depăşeşte potenţialul de eliminare al
organismului are loc acumularea lui. La nivelul tubului digestiv din alimente și apă se absoarbe 3-10%,
iar la nivel pulmonar (din noxele inhalate), nivelul de absorbţie ajunge la 40- 50%. La copii, gradul de
absorbtie şi depozitare al plumbului este mai mare decât la adulţi, întrucât carenţele de calciu şi de fier
sunt mult mai des întâlnite în cazul copiilor, acestea favorizând absorbţia plumbului. Pătrunse în sânge
particulele de plumb pot fi răspândite în tot organismal, distribuindu-se în ficat (22%), în oase (40-
50%, acumulându-se în cortexul osos dens ca fosfat de plumb tribazic insolubil unde rămane chiar şi
25 de ani), în rinichi (11%), dar şi în pancreas sau alte ţesuturi moi.
Patologia determinată de către plumb este foarte diversificată. Numeroase studii clinice au
stabilit efectele asupra majorităţii funcţiilor hepatice (GOUDA şi colab., 1986; KALIA şi FLORA,
2005; MUDIPALLI, 2007; FLORA şi colab., 2012). De asemenea are o puternică influenţă asupra
fertilităţii. La bărbaţi poate determina sterilitatea prin reducerea numărului de spermatozoizi şi
afectarea mobilităţii acestora datorită hipospermiei şi teratospermiei. La femei produce dereglări

11
hormonale, iar la femeile însărcinate se pot declanşa avorturi spontane sau naşterea de feţi morţi
(GOLLENBERG şi colab., 2010).
Plumbul afectează şi funcţia renală. Nefrotoxicitatea de plumb este caracterizată de nefropatie
tubulară proximală, scleroză glomerulară și fibroză interstițială (FLORA şi colab., 2012; BUSER şi
colab., 2016). De asemenea, plumbul poate determina apariţia bolii Alzheimer, o boală degenerativă a
sistemului nervos (WU şi colab., 2008).
Plumbul produce anemie prin inhibarea sintezei hemului datorită descreşterii concenctraţiilor
de hemoglobină putând fi dăunător pentru citocrom, mioglobină sau catalază. S-a stabilit o corelaţie
pozitivă între concentraţia de plumb din sânge şi activitatea eritrocitelor ALA-D, in sensul că raportul
activităţii enzimatice creşte odată cu creşterea concentraţiei de plumb Rezultatele au demonstrat că
ALA-d, este farte mult folosit ca indicator de sensibilitate pentru diagnostic şi evaluarea efectelor
terapeutice în intoxicaţia cu plumb (MURASE, 1993).
Patologii extrem de severe apar la copii. Încă din stadiul intrauterin plumbul poate depăşii
bariera placentară afectând toate ţesuturile embrionare, inclusiv creerul fătului, determinând epilepsia
congenitală. Copiii care sunt expuşi la contaminarea cu plumb au o dezvoltare greoaie, au afecţiuni
renale, deteriorarea intelectuală şi uneori probleme comportamentale manifestate prin hiperactivitate
cu deficit de atenţie (ADHD) sau chiar şi agresivitate (KOLLER şi colab., 2004; SURKAN şi colab.,
2007; FLORA şi colab., 2012; KIM şi colab., 2013; MASON şi colab., 2014).
Cercetările oncologice au confirmat că plumbul este implicat în apariţia cancerului de stomac,
vezică urinară şi pulmonary. Din acest motiv, Agenţia Internaţională de Cercetare a Cancerului include
plumbul pe lista metalelor cu probabil efect cancerigen (TCHOUNWOU şi colab., 2012).
Nichelul
În organismal uman nichelul este un element necesar, acesta având un rol important în actitatea
ficatului şi a pancreasului, în metabolismul lipidelor şi al amidonului, în stabilizarea structurii AND şi
a membranelor celulare, precum şi în reglarea glicemiei prin stimularea absorbţiei de glucoză la nivel
celular. Valorile normale ale conţinutului de nichel sunt cuprinse între 1,2 – 4,6 micrograme/litru de
sânge. Sub limita inferioară este favorizată apariţia unor patologii precum: anemia, ciroza hepatica,
creşterea conţinutului de uree în sânge.
La depăşirea limitei superioare de 4, 6 micrograme/litru de sânge nichelul este cunoscut ca un
element potențial nociv pentru oameni. Expunerea umană la nichel sau la compușii săi are potențialul
de a produce o varietate de efecte patologice care pot include inflamații cutanate, cum ar fi umflarea,
înroșirea, eczema și mâncărime pe piele și pot include, de asemenea, reacții alergice (se presupune că
circa 15% din oameni sunt alergici la nichel) și teratogenitate în corpul uman. Nichelul a fost clasificat
de mult timp ca agent cancerigen uman, conform Agenției Internaționale pentru Cercetare a
Cancerului.
Cele mai importante efecte negative asupra sănătății datorate expunerii la nichel sunt fibroza
pulmonară și cancerul pulmonar sau cancerul nazal (PHILLIPS şi colab., 2010; CHERVONA şi
colab., 2012; MAGAYE şi colab., 2014; SAGER şi colab., 2016).
În plus, nichelul poate induce toxicitate asupra reproducerii prin creşterea hormonul
foliculostimulant (FSH) luteinizant (LH) și a scăderii concentrațiilor plasmatice ale etradiolului (E2).
De asemenea, în stadiul intrauterin poate determina apariţia malformațiilor congenitale, dar şi avorturi
spontane le femeile însărcinate (KONG şi colab., 2014).
Alte patologii determinate de creşterea nivelului nichelului sunt: boli cardiovasculare,
hipertensiune, boli hepatice şi renale severe, inflamație acută sau cronică a corneii (cheratita), boli
digestive, efecţiuni neurologice etc. (CHERVONA şi colab., 2012),
Cadmiul
 Cadmiul este un metal cu potenţial toxic ridicat, cumulativ, iar timpul de înjumătăţire este lung
(HOUPERT, 1995; JÄRUP şi ÅKESSON, 2009). Cadmiul din sol provenit din aerul sau din apa
contaminată este preluat de plante, care reprezintă o verigă în circuitul natural al acestuia. Din apă,
cadmiul ajunge in organismul vieţuitoarelor acvatice (peşti, moluşte, scoici) care formează o alta
verigă a circuitului (SUGIMAE, 1986). Organismul uman nu dispune de mecanisme homeostatice
eficiente care să regleze concentraţia tisulară a cadmiului la aporturi diferite, motiv pentru care nivelul
total al cadmiului în organism varieză în funcţie de aportul exogen.
Principala cale de expunere la cadmiu este cea alimentară, dar cadmiul determină intoxicaţiile
acute mai mult pe cale inhalatorie (HOUPERT, 1995). Proporţia cadmiului absorbit prin alimente
depinde în mare măsură de natura compuşilor cu cadmiu, apreciindu-se totuşi o absorbţie
gastrointestinală de cca 5%, cu variaţii individuale considerabile. Un rol important în transportul şi
stocarea cadmiului dar şi a altor metale în organism este deţinut de proteina metalotioneină care este
decelabilă în ficat şi rinichi. Cadmiul se concentreză mai ales în ganglionii limfatici, iar în organe în
fracţiunea lizozomială subcelulară, sub formă de microcristale de dimensiuni microscopice sau sub
microscopice (OLINESCU şi GREBU, 1990). . De asemenea, glanda tiroidă, pancreasul şi glandele
salivare acumulează cantităţi semnificative de cadmiu. Cadmiul sanguin este prezent în principal la
nivelul hematiilor faţă de concentraţia plasmatică care este foarte scăzută. Cadmiu în exces măreşte şi
toxicitatea plumbului. Cadmiu nelegat de proteine este eliminat cu repeziciune din organism.
Consumul de alimente contaminate cu niveluri ridicate de cadmiu poate provoca iritarea
stomacului, crampe abdominale, greaţă, vărsături şi diaree, dureri de cap, inflamarea gâtului.
Cantităţile mari de cadmiu pot afecta rinichii, ficatul şi inima, demineralizarea oaselor şi, în cazuri
severe, pot provoca chiar moartea.
Cadmiul afectează fătul în stadiul intrauterin (THOMPSON şi BANNIGAN, 2008; SUN şi
colab., 2014). La copii afectează neurodezvoltarea și, adesea, determină tulburările comportamentale
de tip ADHD (RODRÍGUEZ-BARRANCO şi colab., 2013; KIM şi colab., 2013).
Alte efecte asupra sănătăţii provocate de prezenţa cadmiului în organism sunt: dificultăţi în
procesul de reproducere şi chiar infertilitate, vătămarea sistemului imunitar, osteoporoză, afecţiuni
psihice şi posibila vătămare a ADN-ului cu consecințe genotoxice (ALFVÉN şi colab., 2000;
KAZANTZIS, 2004; BERTIN şi colab., 2006; THOMPSON şi BANNIGAN, 2008). Cadmiul are
acţiune cancerigenă. Forma cea mai frecventă este a cancerului pulmonar. La nivelul plămânilor se
întâlnesc iniţial leziuni inflamatorii cu focare de degenerescenţă, emfizem, edemul pulmonar
interstiţial lezional, alveolită hemoragică şi apoi cancer pulmonar (WAALKES, 2002, 2003;
WAISBERG şi colab., 2003; McELROY şi colab., 2006; SATARUG şi colab., 2009).

4. OBIECTIVE (propuse pentru teza de doctorat)

Metalele grele sunt elemente care apar în mod natural, generând preocupări cu privire la
efectele lor potențiale asupra sănătății umane și asupra mediului. Tipurile și abundența potențialelor
substanțe toxice din deșeurile de mină sunt influențate în mod previzibil de caracteristicile geologice
ale depozitului care este sau a fost exploatat (PLUMLEE şi MORMAN, 2011).
Din acest considerent este necesară analiza impactului pe care l-a avut apele de mină evacuate
în râul Lăpuş, precum şi cele două iazuri de decantare (Bloaja Băiuţ şi Bloaja Avarii), din care s-au
semnalat antrenări ale sterilului, contribuind la contaminare apei cu metale grele.
Scopul principal al studiului constă în evidenţierea aspectelor relevante cu privire la
13
supraviețuirea plantelor în mediile contaminate cu metale, a adaptării acestora la factorii de stres, a
mecanismelor selective ce derivă din toxicitatea metalelor, pe baza datelor obținute din analiza
fitotoxicologică pentru Cd, Pb și Ni, precum și încadrarea plantelor identificate ca bioindicatori ai
evaluării modificărilor în ecosistemele în care se dezvoltă. De asemenea, aprecierea nivelului de
toleranță și rolul fiecărei plante identificate, precum și capacitatea de acumulare și afinitatea specifică a
acestora pentru unul sau altul din metalele supuse studiului.
Rezultatele previzibile a se obţine prin aceste studii au ca finalitate elaborarea unor evantuale
planuri strategice de diminuare a gradului de poluare din zona investigată.
Obiectivele propuse pentru elaborarea tezei de doctorat sunt următoarele:
 Caracterizarea calitativă a râului Lăpuș în secțiunile Izvorul Alb Negru și Lăpușul Românesc;
 Identificarea profilului Cd, Ni, și Pb în sedimentele din arealul experimental;
 Caracterizarea fitotoxicologică a plantelor helofite din arealul experimental;
 Evaluarea speciilor de plante prelevate în arealul experimental prin microscopia electronică de
scanare.

5. MATERIALE ŞI METODE DE LUCRU

Pe baza datelor privind aspectele de calitate ale râului Lăpuş în zona de studiu, partea
experimentală se va axa pe obţinerea informaţiilor legate de transferul contaminanţilor şi anume Cd,
Pb şi Ni, spre patul sedimentar al albiei minore iar apoi spre vegetaţia ripariana nativă existentă pe
amplasament.
Metalele selectate Cd, Pb, Ni fac parte din grupa substanţelor prioritar periculoase şi prezintă
relevanţă în stabilirea stării chimice a corpului de apă, şi de asemenea prezenţa lor în mediul acvatic
generează modificări în structura habitetelor. Studiul se va derula pe parcursul a două etape de
prelevări: septembrie și mai. Prima etapă dorindu-se ca o identificare a condiţiilor existente,
următoarea fiind realizată mai ales pentru stabilirea modului de bioacumulare a metalelor studiate în
ţesutul plantelor, la începutul şi sfârşitul perioadei vegetative. Toate au avut ca scop stabilirea preluării
metalor din apa în sediment şi mai apoi în plante.
5.1. Tronsonarea zonei studiate.
Tronsonul de râu care va fii studiat are o lungime de 12 km şi se găseşte în interiorul secţiunilor
de monitoring a calităţii râului Lăpuş, între Izvorul Alb Negru – Lăpuşul Românesc, secţiuni stabilite
prin programul de Monitoring integrat al autorităţii de ape, şi care au oferit prin determinările realizate
pe probe de apă, mărimea impactului activităţii miniere sistate suportat de cursul de apă. Tronsonarea
se va face având la baza următoarele considerente:
- Identificarea impactului relevant şi implicit a surselor de impurificare
- Evidenţierea zonei de referinţă unde activitatea antropică este minimă şi faţă de care se
realizează evaluarea
- Dinamica hidromorfologiei cursului de apă
- Dinamica modificărilor aspectului apei
- Persistenta contaminării faţă de impactul iniţial
Ca urmare vor fi stabilite 4 secţiuni de monitorizare:
 ► Sectiunea 1 (S1) – râul Lăpuş, amonte localitate Băiuț- situată în zona unde teoretic
activitatea antropică este absentă. În acestă secţiune, cursul de apă este îngust cca 1,5-2 m, cu maluri
abrupte, cu bolovăniş şi pietriş, ambele maluri sunt umbrite, panta mare şi implicit viteza de curgere
mare. Albia minoră este ocupată de bolovăniş, pietriş şi sedimente, fără prezenţa macrofitelor, pe
maluri existând doar vegetaţie emergenţă (helofite).
► Secțiunea 2 (S2) – râul Lăpuş, aval evacuare galerie de mină - surprinde impactul iniţial al
apelor de mină ce debuşează direct în râul Lăpuş. Cursul de apă prezintă o lăţime de 4 m, malurile sunt
înalte, taluzate, cu pietriş susţinut de vegetaţie helofită. Albia minoră cuprinde alternare de bolovăniş,
pietriş şi sediment, de coloraţie specifică prezenţei metalelor galben - maroniu, lipsită de vegetaţie
macrofită.
► Sectiunea 3 (S3) – râul Lăpuş, aval iaz de decantare a sterilului Bloaja Avarii – surprinde
impactul suplimentar cu metale generat de iazul de decantare. Aspectul râului în această secţiune este
complet modificat, atât din punct de vedere morfologic, albie minoră cu o lăţime de cca 6 m, cu pantă
redusă, curgere liniştită, albie minoră bogată în sediment similar celui de pe iaz, ocupată cu plăci
pietroase, cu maluri erodate şi joase, cât şi al aspectului, tulbure şi coloraţie gălbui-maronie. Vegetaţie
emergentă sporadică iar cea macrofită absentă.
► Secțiunea 4 (S4) – râul Lăpuş, aval circa 2,5 km de secţiunea 3, care surprinde efectul
impurificării cu metale la o distanţă rezonabilă de ultima sursă. Albia minoră este mult lărgită cca 10
m, curgerea este lină, patul albiei ocupat de pietriş şi nisip, maluri erodate şi joase, vegetaţie emergenţă
(helofită) bogată, dar vegetaţia macrofită absentă. Aspectul apei este limpezit, dar se menţine o uşoară
coloraţie maronie generată de sedimentul depus în albie.
În cele 4 secţiuni se vor derula 3 campanii de prelevări ale sedimentelor şi vegetaţiei helofite,
pentru obţinerea informaţiilor legate de transferul contaminanţilor şi anume Cd, Pb şi Ni, din mediul
apos spre patul sedimentar al râului Lăpuş, iar apoi spre vegetaţia ripariană nativă existentă pe
amplasament.
La fiecare campanie se va preleva câte o probă de sediment din fiecare secţiune, iar plantele
helofite vor fi prelevate în funcţie de diversitatea şi abundența speciilor şi din zonă cât mai apropiată
de cursul de apă, variind între 4-8 exemplare în funcţie de gradul de contaminare aferent fiecărei
secţiuni. Plantele prelevate vor fi supuse analizei fitotoxicologice, în totalitatea lor (rădăcină, tulpină,
frunze) fiind alese cele mai reprezentative pentru studiul intenţionat şi de asemenea speciile care se
regăsesc în mai multe secţiuni.
5.2. Materialul biologic
Taxoni de studiu. Pentru realizarea studiului se va folosi sediment din albia minoră a râului
Lăpuş (total 12 probe) şi material organic, plante helofite, provenite din flora nativă existentă de-a
lungul râului Lăpuş în 4 secţiuni propuse din situl minier Băiuţ.
„Lupta pentru existenţă" apare în primul rând în populaţiile aceleiaşi specii, nu între specii.
Pentru o anumită populaţie expusă toxicităţii metalelor grele în aval de o mină, unii indivizi se pot
dovedi mai toleranţi decât alţii şi vor supravieţui şi eventual vor prospera în absenţa concurenţei. Este
un caz clasic de „selecţie naturală": indivizii de succes (toleranţi) îşi transmit genele la următoarea
generaţie care, prin urmare, conţine o proporţie mai mare din genele responsabile de toleranţă. De-a
lungul timpului, populaţiile tind să fie compuse aproape în întregime din indivizi toleranţi
(BRADSHAW și McNEILLY, 1981).
Suprevieţuirea plantelor native care colonizează în mod natural zonele afectate de minerit oferă
oportunitatea de a identifica specii cu potenţial în fitostabilizare (CARRILLO-GONZALES și
GONZALEZ-CHAVEZ, 2006; CORTES-JIMENEZ și colab., 2013). Din acest punct de vedere studiul
15
acestor specii de plante adaptate la condiţiile locale de mediu oferă posibilitatea de a evalua
comportamentul în condiţiile dezvoltării spontane într-un mediu contaminat şi de a stabili potenţialul
de bioacumulare a metalelor. Unele studii asupra relaţiei între abundența plantei şi proprietăţile fizico-
chimice ale sedimentului minier au evidenţiat că anumiţi factori pot limita fixarea plantei în acest
mediu, cum ar fi pH-ul, salinitatea, concentraţia metalului, şi biodisponibilitatea acestuia.
Populaţiile tolerante la metale evoluează pe baza selecţiei naturale ca răspuns la concentraţiile
ridicate de metale în sterilul minier (KE și colab., 2007).
Materialul biologic va fi constituit din plantele helofite prelevate din cele 4 secţiuni de
monitorizare a contaminării cu metale grele, de-a lungul celor 3 campanii de prelevări. Plante vor fi
supuse analizei fitotoxicologice pentru Pb, Ni şi Cd.

5.2. Materiale chimice

Analizele de toxicitate pentru Pb, Ni si Cd pe probele de sedimente, precum şi cele de
fitotoxicitate pentru Pb, Ni si Cd pe probele de plante, s-au realizat cu ajutorul instrumentarului şi
aparaturii specifice de laborator, utilizand standardul de determinare pentru sedimente SR ISO
11466.2:2002 (1994) şi metodologia de determinare a metalelor în plante.
Pentru pregătirea probelor se vor folosi următoarele substanțe chimice:
 Apa bidistilată / deionizată, (fără conținut de metale grele; puritatea verificându-se înainte de
folosire, prin proba ,, martor" necontaminată);
 Acid clorhidric. HCl, 12 mol/l, p =1.19 g/ml;
 Acid azotic, HNO3, 15.8 mol/l, p = 1.42 g/ml:
 Acid azotic, HNO3, 0.5 mol/l, 32ml HNO3. p = 1.42 g/ml se diluează cu apă distilată/deionizată
la1l soluție;
 Acid azotic, HN03. 1.5 mol/l, 100ml HN03, p = 1,42 g/ml diluat la 1 l cu apă distilată/
deionizată).

5.3. Materiale fizice

Pentru mineralizarea cu amestec de acid clorhidric şi şi acid azotic, urmată de extracţia în apă
regală s-au utilizat următoarele echipamente şi materiale fizice:
 eşantionul de probă sitat, uscat şi omogenizat este supus acţiunii unui amestec de HN0 3: HCl,
timp de 16h, la temperatura mediului ambiant, apoi timp de 2 ore la fierbere cu refluxare.
Extractul de cationi metalici este filtrat şi adus le volum constant;
 spatule din material plastic;
 balanţă analitică cu precizie de cântărire: 0.00029;
 baloane cotate de capacitate 100ml din sticlă borosilicică (de ex. tip PYREX sau material
plastic;
 recipiente de stocare probe de capacitate între 125 — 250ml din material plastic prevezute cu
dopuri etanşe;
 cilindri gradați, pâlnii de filtrare, pipete gredate din sticlă borosilicică tip PYREX sau din
material plastic;
 instalație de mineralizare formată din: un balon cu șift, de capacitate 250 ml;
 un refrigerent ascendent cu bule şi slift sau refrigerent drept cu slift la ambele capete şi camera
de absorbţie cu refluxare, sistem de încălzire sau cuptor cu microunde (care înlocuieşte
instalația de mineralizare şi sistemul de încălzire);
 hârtie de filtru din fibre de celuloză de porozitate medie (de ex. Whatman 40 MN 640m sau
589/2 Schleichmer end Schull sau filtru din fibră de sticlă tip GF Schleicher and Schull);
 instalaţia de filtrare în vid cu pâlnie Buchner (dacă se lucrează cu filtre din fibre de sticlă);
  cilindrii gradaţi, pipete gradate, baloane cotate se recomandă să fie de tip A.

6.4. Metode de executare a experienţelor

Pentru realizarea studiului s-a elaborat un model de evaluare care porneşte de la date privind
concentraţiile Pb, Cd şi Ni în două secţiuni situate pe răul Lăpuş, amonte şi aval de situl minier Băiuţ,
rezultatele constituind fundamentul alegerii ulterioare a celor 4 secţiuni experimentale din care se vor
preleva probe de sedimente şi de plante helofite, de-a lungul a 3 campanii de prelevări. Ciclicitatea
prelevărilor se va realiza astfel încât după o primă evaluare şi identificare a situaţiei în situ din punctul
de vedere a hidromorfologiei terenului şi a speciilor de plante dezvoltate în condiţiile existente,
următoarele două evaluări să se coreleze şi în funcţie de perioadele de început şi sfârşit vegetativ.
În fiecare secţiune, prelevările de sedimente se vor face direct din albia minoră a râului, fiecare
probă fiind sitată şi spălată cu apa râului, iar apoi colectată în recipienţi corespunzători, inscripţionaţi,
umpluţi până la limita superioară cu eliminarea aerului şi închişi ermetic. Toate probele de sedimente
vor fi conservate la rece în laborator până la supunerea acestora determinărilor de mineralizare.
Pe fiecare tronson prelevarea se face de la suprafaţa stratului sedimentar şi din zonele litorale
ale râului formate de transportul aluvionar, utilizând procedeul de sitare care permite doar fracţiunii de
0.5 micrograme să fie separate de grosier. Probele conservate în recipiente de sticlă închise ermetic,
sunt transportate în laborator, unde vor fi supuse omogenizării şi apoi transferate în creuzete şi supuse
uscării în etuva la 105°C timp de 24 ore. Mineralizarea se va face cu echipamentul alcătuit dintr-o
instalaţie de mineralizare care cuprinde 6 baloane cu slift de capacitate 250 ml, fiecare cu refrigerent
ascendent cu bule şi sistem de încălzire (plita electrică). Se va cântări câte 1 g din fiecare probă, se va
mojara, apoi se introduce în recipientele de mineralizare, în care se adăugă apa regală 1:3 (7 ml HNO3
şi 21 ml HCl). Recipientele sunt conectate la dispozitivul de mineralizare utilizând încălzire electrică şi
au fost mineralizate timp de 120 min la 103ºC. După terminarea perioadei de mineralizare recipientele
se lăsă să se răcească, apoi transferate în baloanele cotate de 100 ml şi aduse la cotă cu apă bidistilată.
Analiza pentru probele de sediment prelevate se va efectua pentru Cd, Ni şi Pb, metale aflate pe lista
substanţelor prioritare periculoase conform Directivei EQS. Determinările se vor efectua prin
spectrometrie de emisie optică cu plasmă cuplată inductiv, cu aparatură ICP-OES Perkin-Elmer
Optimă 5300DV.
Pentru stabilirea comportamentului tolerant al speciilor de plante identificate şi cel de evaluare
toxicologică pentru Pb, Ni şi Cd în structura plantei, probele vor fi prelevate la începutul şi sfârşitul
perioadei vegetative. În fiecare secţiune se alege ca suprafaţa de experimentat să fie de aproximativ 1
m2 iar forma să fie dreptunghiulară, şi să urmărească malul râului. Fiecare plantă prelevată va fi stocată
în săculeţi de plastic, inscripţionaţi corespunzător pentru identificare corectă, iar în laborator se va
proceda la identificarea lor.
În laborator, pentru studierea acestui aspect plantele prelevate vor fi spălate cu apă distilată şi
uscate la temperatura camerei, apoi în uscător 24 h la o temperatură de 105°0C. Plantele uscate se vor
mineraliza într-o soluţie acidă folosind un cuptor cu microunde Berghof. Se cântăreşte circa 0,3 g din
fiecare plantă prelevată, apoi mojarată, se va adăuga 2 ml HNO3 65% şi 3 ml H2O2 30%, şi plasate în
flacoanele speciale pentru digestorul Berghof. După 20 min de staţionare flacoanele se introduc în
digestor unde sunt încălzite după un program prestabilit: etapa 1 la temperatura de 145°C, putere 75%,
timp de 5 min, etapa 2 temperatura 190°C, putere 90%, timp 10 min, etapa 3 la temperatura de 100°C,
putere 40%, timp 10 min. Soluţiile rezultate sunt soluţii clare care sunt la cota de 50 ml cu H2O2 şi apoi
măsurate concentraţiile de metale. Determinările se vor efectua prin spectrometrie de emisie optică cu
plasmă cuplată inductiv, aparat: ICP-OES Perkin-Elmer Optimă 5300DV.

17
 Se va proceda şi la analiza prin precedeu SEM. Procediul SEM vizează observarea, aplicând
scanarea cu microscopul electronic a suprafeţelor rădăcinii, tulpinii şi frunzei, care parte a plantei este
implicată în procesul de preluare a metalelor din mediul în care se dezvolta şi mai ales cât de afectată
este de contaminarea cu metale. Pentru aceasta sunt pregătite probele de ţesut (rădăcini, tulpini şi
frunze) care sunt supuse deshidratării în timp la temperatura camerei, fără să fie tratate, apreciindu-se
că acestă tehnică simplă de uscare poate funcţiona cel mai bine pentru imagistica de înaltă rezoluţie a
microstructurii unei game de specii de plante (PATHANA, 2010). Aparatura utilizată este Microscopul
FEI-Inspect S, analizarea probelor realizându-se la magnitudini ale rezoluţiei de până la 10000 ori şi
până la 10 µm, fiind efectuate în Laboratorul Institutului de Cercetări în Chimie „Raluca Ripan” Cluj.

6.5. Metode statistico-matematice utilizate

Aplicaţiile folosite pentru analiza datelor vor fi Microsoft Excel şi SPSS 25.0. Valorile Pb, Cd
şi Ni vor fi prezentate sub formă de medie aritmetică±deviaţia standard şi prin metoda grafică prin
grafice de tip column. Calculul indicelelui de poluare a metalelor grele (HPI) se face prin metoda
medie aritmetică ponderată. HPI este o metodă de evaluare și un instrument eficient pentru evaluarea
calității apei în ceea ce privește metalele grele. Oferă influența compusă a metalelor grele individuale
asupra calității generale a apei. Ratingul este o valoare cuprinsă între zero și unu, reflectând importanța
relativă a individului.
Calculul HPI se va realiza după cum urmează:
1. calculul cântăririi parametrului i.
2. calcularea calificării calitative a fiecărui metal greu.
3. însumarea acestor sub-indici în indicele general - Indicele de poluare a metalelor grele.
Variația de cântărire a parametrului i este dată de ecuația:

unde: Wi - unitatea de cântărire; Si - standardul recomandat pentru parametrul i; k este constanta

proporționalității [12].
Calificarea individuală a calității este dată de ecuația:

unde: Qi - sub-indicele i-lui parametru; Mi - valoarea monitorizată a metalelor grele; Si - valoarea

standard sau limita admisă pentru parametrul i (limita maximă admisă pentru apa potabilă dată de
legislația națională).
Indicele de poluare a metalelor grele (HPI) se calculează pe baza ecuației:

Pentru analiza multivariată (posibilă doar în cazul plantelor) se va utiliza testul Anova
multifactorial. Acesta analizează atât factorii cât şi interacţiunea lor. Cei trei factori urmăriţi vor fi:
secţiunea, campania şi specia plantelor. Corelaţiile se vor evalua prin calcularea coeficientului de
corelaţie Spearman sau Pearson în funcţie dacă relaţia a fost liniară sau neliniară. Corelaţia se va
reprezenta grafic cu ajutorul diagramei XY Scatter. Se va face şi dreapta de regresie şi ecuaţia dreptei
însoţită de coeficientul de determinare.

BIBLIOGRAFIA
1. ADAMENKO Y., COMAN M., 2016, The Methodology of Decision-Making within Procedures of
Environmental Impact Assessments, Wulfenia Journal, 23(6):377-384.
2. AHEMAD M., KIBRET M., 2013, Recent trends in microbial biosorption of heavy metals: a review.
Biochemistry and Molecular Biology, 1(1):19-26.
3. AKEN B.V., 2008, Transgenic plants for phytoremediation: helping nature to clean up environmental
pollution. Trends Biotechnol, 26(5):225–227.
4. ALFVÉN T., ELINDER C.G., CARLSSON M.D., GRUBB A., HELLSTRÖM L., PERSSON B., ... &
JÄRUP L., 2000, Low‐level cadmium exposure and osteoporosis. Journal of Bone and Mineral Research,
15(8):1579-1586.
5. ANTONOVICS J., BRADSHAW AD, TURNER RG., 1971, Heavy metal tolerance in plants, Advances in
Ecological Research, 7:1-85.
6. BAKER A.J.M., BROOKS R.R., 1989, Terrestrial higher plants which hyperaccumulate metallic elements-
a review of their distribution, ecology and phytochemistry, Biorecovery, 1:81-126.
7. BAKER A.J.M.,1987, Metal Tolerance, New Phytologist, 106(1):93-111.
8. BASU S.K., EUDES F., KOVALCHUK I., 2010, Biotech crops for ecology and environment. In
Transgenic Crop Plants (pp. 301-342). Springer, Berlin, Heidelberg.
9. BERAR I., COCIORHAN C.S., OROS V., MICLE V., COMAN M., JUHASZ J., TARO G., FĂLĂUȘ B.,
POP R., 2010, Research regarding metal contents of soil from Romplumb Baia Mare in order to establish
the remedial techniques - Buletinul Ştiinţific al Univ. de Nord Baia Mare, 24(2):33-38.
10. BERTIN G., AVERBECK D., 2006, Cadmium: cellular effects, modifications of biomolecules, modulation
of DNA repair and genotoxic consequences (a review). Biochimie, 88(11):1549-1559.
11. BHAKTA J.N., MUNEKAGE Y., OHNISHI K., JANA B.B., BALCAZAR J.L., 2014, Isolation and
characterization of cadmium and arsenic-absorbing bacteria for bioremediation. Water, Air, and Soil
Pollution, 225:2150–2159.
12. BRADSHAW A. D, MCNEILLY T.,1981. Evolution and Pollution, Edward Arnold, London.
13. BRADSHAW, A. D., 1984, Adaptation of plants to soils containing toxic metals- a testfor conceit. Origins
and development of adaptation, CIBA Foundation Symposium102, Pitman, London, 4-19.
14. BREZEANU Ghe. SIMION –GRUITA A., 2002, Limnologie Generala, Editura HGA, Bucuresti.
15. BROOKS R.R., LEE J., REEVES.RD., JAFFRE T., 1977, Detection of nickeliferous rocks by analysis of
herbarium specimens of indicator plants, J Geochem Explor, 7:49-77.
16. BRUNETTI G, FARRAG K, ROVIRA PS, NIGRO F, SENESI N., 2011, Greenhouse and field studies on
Cr, Cu, Pb and Zn phytoextraction by Brassica napus from contaminated soils in the Apulia region,
Southern Italy. Geoderma, 160:517–523.
17. BUSER M.C., INGBER S.Z., RAINES N., FOWLER D.A., SCINICARIELLO F., 2016, Urinary and
blood cadmium and lead and kidney function: NHANES 2007–2012. International journal of hygiene and
environmental health, 219(3):261-267.
18. CARRILLO-GONZALES R., GONZALES-CHAVEZ M.C., 2006, Metal accumulation in wild plants
surrounding mining wastes. Environ Pollut., 144(1):84-92.
19. CHANEY R.L, GREEN C.E., FILCHEVA E., BROWN S.L., 1994, Effect of iron, manganese, and zinc
enriched biosolids compost on uptake of cadmium by lettuce from cadmium-contaminated soils. In Sewage
Sludge, Land Utilization and the Environment, eds CE Clapp, WE Larson, RH Dowdy, pp 205-207,
American Soc Agron, Madison, WI.
20. CHERAGHI M., LORESTANI B., KHORASANI N., YOUSEF N., KARAMI M., 2011, Findings on the
phytoextraction and phytostabilization of soils contaminated with heavy metals. Biological Trace Element
Research, 144:1133-1141.
21. CHERVONA Y., ARITA A., COSTA M., 2012, Carcinogenic metals and the epigenome: understanding
the effect of nickel, arsenic, and chromium. Metallomics, 4(7):619-627.
22. CHOJNACKA K., CHOJNACKI A., GORECKA H., 2005, Biosorption of Cr 3+, Cd 2+ and Cu 2+ ions by
blue-green algae Spirulina sp.: kinetics, equilibrium and the mechanism of the process. Chemosphere,
59:75-84.
23. CIORUŢA B., COMAN M., 2014, SoilApp Monitor - Environmental Information System for potential
contaminated sites characterization, Scientific Bulletin of North University Center of Baia Mare, Series D,
Mining, Mineral Processing, Non-ferrous Metallurgy, Geology and Environmental Engineering, 28(1):43-
49.

19
24. CIORUȚA B., COMAN M., 2015, Innovative possibilities to represent the Baia Mare Urban System soils
pollution with heavy metals using G.S. Surfer, International Conference "Scientific Research and
Education in the Air Force", 28-30 mai 2015, Brașov, 2:551-556.
25. COELHO L.M., REZENDE H C., COELHO L.M., DE SOUSA P.A., MELO D.F., COELHO N.M., 2015,
Bioremediation of polluted waters using microorganisms. In Advances in Bioremediation of Wastewater
and Polluted Soil. IntechOpen.
26. COMAN M., CIORUȚA B., GHIȘA R., 2016 a, Periodic Evaluation of the Quality State of Polluted Soils
in the Herja Mining Area (Romania), International Multidisciplinary Scientific Geoconference (SGEM),
vol. II:243-253.
27. COMAN M., MUNTEAN L., CIORUȚA B., 2016 b, Regarding the eco-models in the characterization of
soil pollution with heavy metals, The 40th International Conference on Mechanics of Solids, Acoustics and
Vibrations & The 6th International Conference on “Advanced Composite Materials Engineering”,
COMAT&ICMSAV, 24-25 nov., Transilvania University of Brașov, pg. 65-69.
28. COMAN M., MUNTEAN A., RUSU T., CIORUȚA B., 2016 c, Regarding Nutritive Elements in the Soil
of a Rehabilitated Former Mining Tailings Dumpsite, International Multidisciplinary Scientific
Geoconference SGEM 2016, Vol. II:265-271.
29. COMAN M., OROS V., MILOIU E., TARO G., POP R., 2009, Phytoremediation Possibilities for
Contaminated Mining Areas from Romania - Journal of Documentation, Research and Professional
Training (ProMediu/ProEnvironment), 2(4):203 – 207.
30. COX R.M., HUTCHINSON T.C., 1979, Metal co-tolerances in the grass Deschampsia cespitosa, Nature
279:231-23.
31. DERAM A., DENAYER F.O., DUBOURGIER H.C., DOUAY F., PETIT D., VAN HALUWYN C., 2007,
Zinc and cadmium accumulation among and within populations of the pseudometalophytic species
Arrhenatherum eliatus: Implications for phytoextraction. Sci Total Environ, 372:372-381.
32. ERNST W, 1976, Physiological and biochemical aspects of heavy metal tolerance. In: Mansfield, T. A.
(ed.), Effects of Air Pollutants on Plants. Cambridge University Press, Cambridge, pp. 115–133.
33. ERNST W., 2006, Evolution of metal tolerance in higher plants, For. Snow Landsc. Res., 80(3):251–274.
34. ERNST, W., 1974, Schwermetall vegetation der Erde. Stuttgart, G. Fischer.
35. FERNÁNDEZ Y.T., 2012, Phytoextraction Of Cadmium By Atriplex halimus. Caderno de Pesquisa,
24(1):90-101.
36. FLORA G., GUPTA D., TIWARI A., 2012, Toxicity of lead: a review with recent updates.
Interdisciplinary toxicology, 5(2):47-58.
37. GERRITSEN J., PATTEN B.C., 1985, System treory formulation of ecological disturbance. Ecological
Modelling 29:383-397.
38. GOHRE V., PASZKOWSKI U., 2006, Contribution of the arbuscular mycorrhizal symbiosis to heavy
metal Phytoremediation, Planta, 223:1115–1122.
39. GOŁDA S., KORZENIOWSKA J., 2016, Comparison of phytoremediation potential of three grass species
in soil contaminated with cadmium. Ochrona Srodowiska i Zasobów Naturalnych, 27(1):8-14.
40. GOLLENBERG A.L., HEDIGER M.L., LEE P.A., HIMES J.H., BUCK LOUIS G.M., 2010, Association
between lead and cadmium and reproductive hormones in peripubertal US girls. Environmental health
perspectives, 118(12):1782-1787.
41. GOUDA I.M., AZIZA S.A., LOTFI M.M., AHMED A.A., SOLIMAN M.M., 1986, Change in some
Kidnez Functions in Experimentally lead poisoned goats. Arch. Exper. Vet. Med., Leipzig, 40(2):242-249.
42. GREGORY R.P.G., BRADSHAW A.D., 1965, Heavy metal tolerance in populations of Agrostis tenuis
Sibth. and other grasses, New Phytologist, 64:131-143.
43. GUERRA F., TREVIZAM A.R., MURAOKA T., MARCANTE N.C., CANNIATTI-BRAZACA S.G.,
2012, Heavy metals in vegetables and potential risk for human health. Scientia Agricola, 69(1): 54-60.
44. GUO Q., MENG L., MAO P.C., TIAN X.X., 2014, An assessment of Agropyron cristatum tolerance to
cadmium contaminated soil. Biologia Plantarum, 58(1):174-178.
45. HAMILTON A.J., LYCETT G.W., GRIERSON D., 1990, Antisense gene that inhibits synthesis of the
hormone ethylene in transgenic plants, Nature, 346:284-287.
46. HEMAMBIKA B., RANI M.J., KANNAN V.R., 2011, Biosorption of heavy metals by immobilized and
dead fungal cells: A comparative assessment. Journal of Ecology and the Natural Environment, 3:168-175.
47. HOGAN G.D, RAUSER W.E., 1979, Tolerance and toxicity of cobalt, copper, nickel and zinc in clones of
Agrostis gigantea, New Phytologist, 83:665-670.
48. HOLDGATE M.W., 1979, A Perspective of Environmental Pollution, Cambridge University Press.
49. HOUPERT P., 1995, Pharmacokinetics of cadmium following intravenous and oral administration to non
lactating ewes. Veterinary Research, 26(3):145-154.
50. IORDACHE V., 2009, Ecotoxicologia metalelor grele in Lunca Dunarii, ARS Docendi, Universitatea din
Bucuresti.
51. IRIMIE N., 2013, Consumer Protection Provided By Agricultural Tehnologies And Limiting Pollution,
Analele Universităţii din Craiova Seria- Biologie, Horticultură, Tehnologia Prelucrării Produselor
Agricole, Ingineria Mediului, Vol. XVIII (LIV):685-690.
52. JAISHANKAR M., TSETEN T., ANBALAGAN N., MATHEW B.B., BEEREGOWDA K.N., 2014,
Toxicity, mechanism and health effects of some heavy metals. Interdisciplinary toxicology, 7(2):60-72.
53. JÄRUP L., ÅKESSON A., 2009, Current status of cadmium as an environmental health problem.
Toxicology and applied pharmacology, 238(3):201-208.
54. JUNCK W.J., BAYLEY P.B. and SPARKS R.E., 1989, Procceding of the International Large River
Symposium, Can.Spec.Publ.Fish Aquat.Sci, p.110-127, in D.P.Dodge [ed]. î
55. KALIA K, FLORA SJ., 2005, Strategies for safe and eff ective therapeutic mea-sures for chronic arsenic
and lead poisoning. J Occup Health, 47:1–21.
56. KAZANTZIS G., 2004, Cadmium, osteoporosis and calcium metabolism. Biometals, 17(5):493-498.
57. KE W., XIONG Z.T., CHEN S., CHEN J., 2007, Effects of copper and mineral nutrition on growth, copper
accumulation and mineral element uptake in two Rumex japonicus populations from a copper mine and an
uncontaminated field site. Environmental and Experimental Botany., 59:59–67.
58. KIM S., ARORA M., FERNANDEZ C., LANDERO J., CARUSO J., CHEN A., 2013, Lead, mercury, and
cadmium exposure and attention deficit hyperactivity disorder in children. Environmental research,
126:105-110.
59. KOLLER K., BROWN T., SPURGEON A., LEVY L., 2004, Recent developments in low-level lead
exposure and intellectual impairment in children, Environmental Health Perspectives, 112(9):987–994.
60. KONG L., TANG M., ZHANG T., WANG D., HU K., LU W., ... & PU Y., 2014, Nickel nanoparticles
exposure and reproductive toxicity in healthy adult rats. International journal of molecular sciences,
15(11):21253-21269.
61. KORZENIOWSKA J., STANISLAWSKA-GLUBIAK E., 2015, Phytoremediation potential of Miscanthus
× giganteus and Spartina pectinata in soil contaminated with heavy metals. Environmental Science and
Pollution Research, 22:11648-11657.
62. LARCHER W., 2003, Physiological plant ecology, Berlin, Springer.
63. LEPPER P., 2005, Manual on the Methodological Framework to Derive Environmental Quality Standards
for Priority Substances in accordance with Article 16 of the Water Framework Directive (2000/60/EC),
Fraunhofer-Institute Molecular Biology and Applied Ecology Schmallenberg, Germany.
64. LIU J.N., ZHOU Q.X., SUN T., MA L.Q., WANG S., 2008, Identification and chemical enhancement of
two ornamental plants for phytoremediation. Bull Environ Contam Toxicol, 80:260-265.
65. LUOMA S.N., 1983, Bioavailability of trace metals to aquatic organisms—A review, The Science of the
Total Environment, 28:1-22.
66. MACNAIR M.R., BERT V., HUITSON S.B., SAUMITOU-LAPRADE P, PETIT D., 1999, Zinc tolerance
and hyperaccumulation are genetically independent characters. Proc R Soc Lond B., 266:2175–2179.
67. MAGAYE R., ZHOU Q., BOWMAN L., ZOU B., MAO G., XU J., ... & DING M., 2014, Metallic nickel
nanoparticles may exhibit higher carcinogenic potential than fine particles in JB6 cells. PloS one, 9(4),
e92418.
68. MARSCHNER H., 1995, Mineral nutrition of higher plants. Second edition, 889pp, London: Academic
Press, Annals of Botany, 78(4):527–528.
69. MARTINEZ C.E., MOTTO H.L., Solubility of lead, zinc and copper added to mineral soils. Environ
Pollut., 07(1):153-8.
70. MASON L.H., HARP J.P., HAN D.Y., 2014, Pb neurotoxicity: neuropsychological effects of lead toxicity.
BioMed research international, Article ID 840547, 8 pages, http://dx.doi.org/10.1155/2014/840547
71. McELROY J.A., SHAFER M.M., TRENTHAM-DIETZ A., HAMPTON J.M., NEWCOMB P.A., 2006,
Cadmium exposure and breast cancer risk. Journal of the National Cancer Institute, 98(12):869-873.
72. MEBANE C.A., DILLON F. S., HENNESSY D.P., 2012, Acute toxicity of cadmium, lead, zinc, and their
mixtures to stream‐resident fish and invertebrates. Environmental Toxicology and Chemistry, 31(6):1334-
1348.
73. MOHEBBI A., 2012, Capability of Heavy Metals Absorption by Corn, Alfalfa and Sunflower
Intercropping Date Palm. Advances in Environmental Biology, 6(11):2886-2893.
74. MOLINA-VILLALBA I., LACASAÑA M., RODRÍGUEZ-BARRANCO M., HERNÁNDEZ A.F.,
GONZALEZ-ALZAGA B., AGUILAR-GARDUÑO C., GIL F., 2015, Biomonitoring of arsenic,

21
 cadmium, lead, manganese and mercury in urine and hair of children living near mining and industrial
areas. Chemosphere, 124:83-91.
75. MUDIPALLI A., 2007, Lead hepatotoxicity & potential health effects. Indian Journal of Medical Research,
126(6):518-527.
76. MUNTEAN A., COMAN M., RUSU T., 2012, Metals With Ecotoxicological Potential In The Arable Soils
From Nearby The Mining Tailings Ponds, Analele universității din Craiova. Seria agricultură,
montanologie, cadastru, volum XXL(1):400-405.
77. MURASE T., HORIBA N., GOTO I., YAMATO O., IKEDA T., SATO K., ... MAEDE Y., 1993,
Erythrocyte ALA-d activity in experimentally lead-poisoned ducks and its change during treatment with
disodium calcium EDTA. Research in veterinary science, 55(2):252-257.
78. OLINESCU R., GREABU M., 1990, Mecanisme de aparare a organismului impotriva poluarii chimice, Ed.
Tehnica, Bucuresti.
79. OROS V., BACIU D., COMAN M., 2003, Procedeu de stabilizare prin revegetalizare a unei halde de steril
de mină în vederea reabilitării zonei - Buletinul Ştiinţific al Univ. de Nord Baia Mare, 18:447-452.
80. OROS V., COMAN MIRELA, MARIAN M., MIHALY G. L., MIHALY A., 2009, Preliminary
investigation aimed to ecological reclaiming by phytoremediation of a large flotation tailing dump in Baia
Mare mining area, Environmental Engineering and Management Journal, 8(4):915-922.
81. OROS V., ROMAN S., COMAN M., OROS A., 2010, Lead Occurence in Children`s Biological Fluids
from Baia Mare Area, Romania, Environmental Heavy Metal Pollution and Effects on Child Mental
Development –Risk Assessment and Prevention Strategies, L.Simeonov, M. Kotchubowski, B. Simeonova
editors, Springer, pg 101-122.
82. PACYNA J.M., 1987, Lead, Mercury, Cadmium and Arsenic in the Environment, Ed. Hutchinson,
Chichester.
83. PATHANA A.K., BONDB J., GASKINA R.E, 2010, Sample preparation for SEM of plant surfaces,
Materials Today, Volume 12 – Electron Microscopy Special Issue 32).
84. PHILLIPS J.I., GREEN F.Y., DAVIES J.C., MURRAY J., 2010, Pulmonary and systemic toxicity
following exposure to nickel nanoparticles. American journal of industrial medicine, 53(8):763-767.
85. PLUMLEE G.S., MORMAN S.A., 2011, Mine wastes and human health. Elements, 7(6):399-404.
86. PRUSTY B.G., SAHU K.C., GODGUL G., 1994, Metal contamination due to mining and milling activities
at the Zawar zinc mine, Rajasthan, India. 1. Contamination of stream sediments: Chemical Geology,
112:275-292.
87. RODRÍGUEZ-BARRANCO M., LACASAÑA M., AGUILAR-GARDUÑO C., ALGUACIL J., GIL F., et
al., 2013, Association of arsenic, cadmium and manganese exposure with neurodevelopment and
behavioural disorders in children: a systematic review and meta-analysis, Sci. Total Environ., 454–
455:562-577.
88. SAGER T., WOLFARTH M., KEANE M., PORTER D., CASTRANOVA V., HOLIAN A., 2016, Effects
of nickel-oxide nanoparticle pre-exposure dispersion status on bioactivity in the mouse lung.
Nanotoxicology, 10(2):151-161.
89. SATARUG S., GARRETT S.H., SENS M.A., SENS D.A., 2009, Cadmium, environmental exposure, and
health outcomes. Environmental health perspectives, 118(2):182-190.
90. SCHAT H., SHARMA S. S., VOOIJS R., 1997, Heavy metal‐induced accumulation of free proline in a
metal‐tolerant anda nontolerant ecotype of Silene vulgaris, Physiologia Plantarum, 101(3):477–482.
91. SEREGIN I.V., IVANOV V.B., 2001, Physiological aspects of cadmium and lead toxic effects on higher
plants. Russian journal of plant physiology, 48(4):523-544.
92. SHARMA S., SINGH B., MANCHANDA V.K., 2015, Phytoremediation: role of terrestrial plants and
aquatic macrophytes in the remediation of radionuclides and heavy metal contaminated soil and water.
Environmental Science and Pollution Research, 22(2):946-962.
93. SHEWRY P.R., WOOLHOUSE, H.W., THOMPSON K., 1979, Relationships of vegetation to copper and
cobalt in the copper clearings of Haut Shaba, Zaïre. Bot. J. Linn. Soc., 19:1–35.
94. SIMONOVÁ E., HENSELOVÁ M., MASAROVIČOVÁ E., KOHANOVÁ J., 2007, Comparison of
tolerance of Brassica juncea and Vigna radiate to cadmium. Biol Plant, 51:488-492.
95. SINGER P.C., STUMM W., 1970, Acid Mine Dranage- Rate-determining Step, -Sience, 167 (3921):1121-
1123.
96. SUGIMAE A., 1986, Toxic metals in the atmosphere, Series Editor Joreme Nriagu, Ontario.
97. SULAYMON A.H., MOHAMMED A.A., AL-MUSAWI T.J., 2012, Competitive biosorption of lead,
cadmium, copper, and arsenic ions using algae. Environmental Science and Pollution Research
(International), 20:3011-3023.
98. SUN H., CHEN W., WANG D., JIN Y., CHEN X., XU Y., 2014, The effects of prenatal exposure to low-
level cadmium, lead and selenium on birth outcomes. Chemosphere, 108:33-39.
99. SURKAN P.J., ZHANG A., TRACHTENBERG F., DANIEL D.B., MCKINLAY S., BELLINGER C.,
2007, Neuropsychological function in children with blood lead levels <10 𝜇g/dL, NeuroToxicology,
28(6):1170–1177.
100. TAPIA Y., CALA V., EYMA, E., FRUTOS I., GÁRATE A., MASAGUER A., 2011, Phytoextraction of
cadmium by four Mediterranean shrub species. International journal of phytoremediation, 13(6): 567-579.
101. TARO G., COMAN M., MACOVEI GH., 2009, Probleme Specifice de Mediu - Zona Minieră Ocna
Șugatag - Journal of Documentation, Research and Professional Training (ProMediu/ProEnvironment),
2(4):306-309.
102. TCHOUNWOU P.B., YEDJOU C.G., PATLOLLA A.K., SUTTON D.J., 2012, Heavy metal toxicity and
the environment. In Molecular, clinical and environmental toxicology (pp. 133-164). Springer, Basel.
103. THOMPSON J., BANNIGAN J., 2008, Cadmium: toxic effects on the reproductive system and the
embryo. Reproductive toxicology, 25(3):304-315.
104. VON FRENCKELL-INSAM BAK, HUTCHINSON T.C., 1993 b., Nickel and zinc tolerance and co-
tolerance in populations of Deschampsia cespitosa (L.) Beauv. subject to artificial selection, New
Phytologist, 125:547-553.
105. WAALKES M.P., 2000, Cadmium carcinogenesis in review. Journal of inorganic biochemistry, 79(1-
4):241-244.
106. WAALKES M.P., 2003, Cadmium carcinogenesis. Mutation Research/Fundamental and Molecular
Mechanisms of Mutagenesis, 533(1-2):107-120.
107. WAISBERG M., JOSEP, P., HALE B., BEYERSMANN D., 2003, Molecular and cellular mechanisms of
cadmium carcinogenesis. Toxicology, 192(2-3):95-117.
108. WHITE P.S., PICKETT S.T.A., 1985, Natural disturbances and patch dynamics, Pages 3-13 in S.T.A.
Wright D.A., Welbourn P.M., 1994, Cadmium in the aquatic environmental review of ecological,
physiological and toxicological effects on biota, 2(2):187-214.
109. WU J., BASHA M.R., BROCK B., COX D.P., CARDOZO-PELAEZ F., MCPHERSON C.A., ... LAHIRI,
D.K., 2008, Alzheimer's disease (AD)-like pathology in aged monkeys after infantile exposure to
environmental metal lead (Pb): evidence for a developmental origin and environmental link for AD.
Journal of Neuroscience, 28(1):3-9.
110. WU L., BRADSHAW A. D.,1972, Aerial pollution and the rapid evolution of copper tolerance, Nature,
238:167-169.
111. ZHANG B., FAN R., BAI Z., WANG S., WANG L., SHI J., 2013, Biosorption characteristics of
Bacillusgibsonii S-2 waste biomass for removal of lead (II) from aqueous solution. Environmental Science
and Pollution Re-search (International), 20:1367-1373.
112. ZHUANG P., YANG Q.W., WANG H.B., SHU W.S., 2007, Phytoextraction of heavy metals by eight
plant species in the field. Water Air Soil Pollut, 184:235-242.
113. ***, 2006, Directive 2006/11/EC, replace Directive 76/464/EC about the pollution due to discharges of
dangerous substances in aquatic environment, published in the Official Journal OJ L 318(17), 17.11.2006;
114. ***, 2008, Directive 2008/105/EC of the European Parliament and of the Council of 16 December 2008
on environmental quality standards in the field of water policy, amending and subsequently repealing
Council Directives 82/176/EEC, 83/513/EEC, 84/156/EEC, 84/491/EEC, 86/280/EEC and amending
Directive 2000/60/EC of the European Parliament and of the Council OJ L 348, 24.12.2008;
115. ***, 2002, Decision of Ministry of Environmental and Water 202/2002 for technical approval of surface
water quality protection and improvement that requires supporting fish life, Official Monitor
196/22.03.2002;
116. ***, 2000, Directive 2000/60/EC of the European Parliament and of the Council of 23 October 2000
establishing a framework for Community action in the field of water policy, published in the Official
Journal OJ L 327, 22.12.2000;
117. ***, 2015, Planul de Management al Spatiului Hidrografic Somes Tisa 2016-2021;
118. ***, 2008, Somes Tisa Water Division, The Water Quality Protection Synthesis;
119. ***, 2008, UK Environment Agency, Abandoned mines and the water environment”, Dave Johnstown,
Hugh Potter;

23