MINERALOGIE

Mineralogia este ştiinţa naturii care studiază mineralele din punct de vedere al clasificării,
genezei, chimismului, structurii atomice interne şi al proprietăţilor fizico-chimice.
Mineralul. În sens strict un mineral poate fi definit ca o substanţă anorganică, formată pe
cale naturală, care are o compoziţie chimică definită, aflată în stare de agregare solidă, cristalizată
omogen.

Compoziţia chimică a mineralelor

În compoziţia chimică a mineralelor intră majoritatea elementelor chimice cunoscute. În

funcţie de tendinţa lor de asociere elementele chimice se înpart în 2 categorii:
1. Elemente petrogene cu tendinţă preponderent oxifilă, intră în compoziţia chimica a silicaţilor,
oxizilor, carbonaţilor, sulfaţilor, fosfaţilor, minerale care formează rocile din scoarţa terestră. Cele
mai importante elemente petrogene sunt: O, Si, Al, Fe, Mn, Ca, Na, K, Mg, Ti.
2. Elemente metalogene care au tendinţă sulfofilă. Acestea intră în compioziţia chimică a sulfurilor,
sulfosărurilor, arseniurilor, antimoniurilor, a unor oxizi sau elemente native. Principalele elemente
metalogene sunt: Cu, Ag, Au, Zn, Cd, Hg, Ge, Sn, Pb, As, Sb, Bi, Cr, Mo, Te, W, Co, Ni, Pt, U.
Deşi conţinuturile medii ale acestor elemente în scoarţa terestră sunt mici, uneori pot forma
acumulări locale importante de minereuri metalice.

Consideraţii privind denumirea mineralelor

Numele mineralelor a derivat iniţial de la proprietăţile lor fizice, oferind astfel informaţii
referitoare la unele particularităţi ale lor. Cuvinte din limba greacă sau latină, mai rar arabă sau
germană, exprimă unele caracteristici ale mineralelor.
- Culoarea: albit Na[Si3AlO8] – albus (latină); rodocrozit MnCO3 – rhodos (greacă); azurit
Cu3(CO3)2(OH)2 – azul (arabă).
- Greutatea specifică: baritină BaSO4 – barys (greacă).
- Duritatea: disten Al2[SiO4]O – stenos=rezistent (greacă)
- Forma cristalografică: tetraedrit (Cu,Fe)12Sb4S13
- Proprietăţi magnetice: magnetit Fe3O4 – mineral puternic feromagnetic.
O serie de denumiri provin de la compoziţia chimică a mineralelor: calcit CaCO3, cuprit
Cu2O, zincit ZnO, fluorină CaF2, magnezit MgCO3.
Multe denumiti indică numele localităţilor sau zonelor unde au fost descoperite mineralele:
vezuvian (Vezuviu), andaluzit (Andaluzia), aragonit (Aragon), muscovit (Moscova), ilmenit
(Ilmen), hedembergit (Hedemberg), freibergit (Freiberg).
În momentul dezvoltării mineralogiei ca ştiinţă s-a impus obiceiul de a dedica mineralele noi
descoperite unor personalităţi ştiinţifice sau culturale: wollastonit (Wollaston), franklinit (Franklin),
goethit (Goethe).
În prezent se au în vedere următoarele criterii pentru denumirea mineralelor: (a) renunţarea
la nume proprii pentru denumirea varietăţilor chimice minore ale unor minerale; (b) impunerea
genului masculin cu terminaţia “it” în locul genului feminin cu terminaţia ”ită” (ex. magnetit,
calcit). În unele cazuri s-a păstrat terminaţia “ită” pentru denumiri intrate în limbajul comul (ex.
pirită, marcasită).

1
 I. MINERALOGIE SISTEMATICĂ

Reprezintă ramura mineralogiei care are ca obiect de studiu clasificarea şi descrierea

caracteristicilor comune ale diferitelor categorii de minerale.

Clasificarea mineralelor
Unitatea fundamentală în mineralogie este mineralul considerat specie. Numărul total de
minerale depinde de modul în care acestea sunt definite, dar se consideră că în natura sunt
aproximativ 2500-3000 de minerale. Dacă se iau în considerare şi varietăţile fiecărui mineral se
ajunge însă la 10000-12000 de varietăţi mineralogice.
Clasificarea mineralelor combină criteriul compoziţiei chimice cu cel al structurii atomice.
Din acest punct de vedere mineralele sunt împărţite în 8 diviziuni majore, considerate clase
mineralogice:
Clasa % din numărul total % din volumul total al
de minerale scoarţei terestre
1 Elemente native 3,3 0,1
2 Sulfuri şi sulfosăruri 15,3 0,15
3 Oxizi şi hidroxizi 12,4 14
4 Halogenuri 5,8 0,5
5 Carbonaţi, nitraţi, boraţi, iodaţi 7,4 0,7
6 Sulfaţi, cromaţi, molibdaţi, wolframaţi 10,4 5,1
7 Fosfaţi, arseniaţi, vanadaţi 19,6 0,7
8 Silicaţi 25,8 78
Se poate observa că procentul din numărul total de minerale al unei clase nu corespunde cu
ponderea de participare a mineralelor din clasa respectivă la compoziţia scoarţei terestre. Astfel
clasa fosfaţilor, care reprezintă aproape 20% din numărul total de minerale, participă în proporţie de
sub 1% la constituţia rocilor din scoarţa terestră. Acest lucru se explică prin numărul foarte mare de
minerale din această clasă, dar care sunt însă extrem de rare, avînd astfel o pondere nesemnificativă
în scoarţa terestră. Se poate observa că prima diviziune în sistematica mineralelor este clasa
mineralogică.
Clasele mineralogice se împart în subclase. Spre exemplu clasa silicaţilor cuprinde 6
subclase (nezosilocaţi, sorosilicaţi, ciclosilicaţi, inosilicaţi, filosilicaţi şi tectosilicaţi.
În cadrul subclaselor se separă o serie de subdiviziuni care includ minerale înrudite chimic şi
structural numite tipuri. Spre exemplu în clasele sulfurilor şi oxizilor, tipurile sunt sistematizate în
sensul descreşterii raportului A:X (cation-anion).
Tipurile se separă în grupe care conţin în mod uzual minerale cu o structură atomică
asemănătoare. Formarea grupelor nu poate fi redusă însă doar la criteriul structural. Spre exemplu
sarea gemă (NaCl) şi galena (PbS), deşi au structuri atomice similare, precum şi aceleaşi raporturi
cation-anion, nu fac parte din aceiaşi grupă fiind minerale total diferite chimic (halogenură şi
respectiv sulfură). Deci la baza constituirii grupelor de minerale stau pe lângă similitudinile
structurale şi caracteristicile fizico-chimice comune.
Grupele se divid în serii în funcţie de variabilitatea în compoziţia chimică. Unele serii au o
variabilitate chimică continuă, ceea ce înseamnă că elementele care produc variabilitatea chimică se
pot substitui reciproc în orice proporţie. Este cazul seriei forsterit Mg[SiO4] / fayalit Fe[SiO4] din
grupa olivinelor cu substituţii Mg-Fe. În cazul în care substituţiile între elemente se pot realiza doar
în limite stricte rezultă serii cu variabilitate chimică limitată. O astfel de serie este cea a feldspaţilor
alcalini cu termeni extremi albitul Na[Si3AlO8] şi ortoza K[Si3AlO8], caz în care Na şi K se pot
substitui reciproc doar în proporţie de 10%.
La rândul lor seriile se divid în specii mineralogice sau pe scurt minerale individuale. Un
mineral poate avea mai multe varietăţi, care diferă între ele prin unele proprietîţi fizice sau uşoare
variaţii în compoziţia chimică. De exemplu corindonul (Al2O3), incolor în stare pură, cuprinde
varietăţile rubin (de culoare roşie) şi safir (de culoare albastră).

2
 Descrierea claselor mineralogice

1. Clasa elementelor native

În scoarţa terestră se află în stare nativă aproximariv 33 de elemente chimice, în special
metale. Această clasă cuprinde pe lângă elemente în stare solidă, elemente în stare lichidă
(mercurul) şi elemente în stare gazoasă (gaze nobile şi oxigen).
Numărul total al speciilor şi varietăţilor este de aproximativ 80, depăşind cu mult numărul
elementelor care intră în compoziţia lor. Acest lucru se explică fie prin formele alotropice diferite
ale unui element (diamant – carbon cubic, grafit – carbon trigonal sau hexagonal) fie prin soluţiile
solide care se formează între anumite elemente (electrum – soluţie solidă naturală de Au şi Ag).
Clasa elementelor native cuprinde 3 subclase:
- subclasa metalelor: Au, Ag, Cu, Pt, Pd, Pb, Fe, Ni
- subclasa semimetalelor: As, Sb, Bi, Se, Te
- subclasa nemetalelor: C, S
2. Clasa sulfurilor şi sulfosărurilor
Această clasă înglobează pe lângă sulfuri şi sulfosăruri şi combinaţii asemănătoare:
seleniuri, telururi, arseniuri, antimoniuri şi oxisulfuri. Mineralele componente acestei clase sunt
importante din punct de vedere economic şi au un rol deosebit în compoziţia zăcămintelor de
substanţe minerale utile.
Sulfurile şi compuşii similari se caracterizează prin legături chimice heterodesmice ionic-
covalente. Gradul de covalenţă al legăturii chimice a sulfurilor depinde de electronagativitatea
elementelor care intră în compoziţia chimică. Metalele din grupele de tranziţie, specifice
mineralelor din această clasă, conferă sulfurilor o serie de proprietăţi specifice: luciul metalic foarte
pronunţat şi conductivitatea electrică foarte bună). În contact cu oxigenul şi bioxidul de carbon toate
mineralele acestei clase suferă procesul de oxidare. Iniţial se transformă în sulfaţi uşor solubili care
trec ulterior în oxizi, hidroxizi, carbonaţi şi alţi compuşi oxigenaţi.
Clasa sulfurilor şi sulfosărurilor cuprinde 3 subclase:
- subclasa sulfurilor simple;
- subclasa sulfurilor complexe;
- subclasa sulfosărurilor.
3. Clasa oxizilor şi hidroxizilor
Această clasă conţine compuşi întâlniţi în natură sub formă de oxizi simpli şi oxizi hidrataţi
ai metalelor. Aproximativ 40 de elemente chimice formează combinaţii naturale simple cu oxigenul.
Toate mineralele acestei clase se caracterizează prin legături de tip ionic între cationii metalici şi
anionii O2- sau (OH)-. Hidroxizii formează de regula reţele atomice stratificate, planele reticulare
fiind conectate prin legături de tip van der Waals. Reţeaua atomică a oxizilor este mai rezistentă
decât cea a hidroxizilor şi a oxizilor hidrataţi, fapt care influenţează o serie de proprietăţi fizice
(duritatea, clivajul, luciul, culoarea). Formarea oxizilor este controlată de prezenţa oxigenului, a
vaporilor de apă şi a bioxidului de carbon în scoarţa terestră.
Această clasă cuprinde 3 subclase:
- subclasa oxizilor simpli;
- subclasa oxizilor complecşi (formaţi din 2 metale - spineli);
- subclasa hidroxizilor.
4. Clasa halogenurilor
Clasa halogenurilor cuprinde compuşi de tip ionic ai metalelor cu anioni din grupa a 7-a
principală a tabelului periodic (F, Cl, Br, I). Din punct de vedere chimic halogenurile sunt săruri ale
acizilor fluorhidric HF, clorhidric HCl, bromhidric HBr şi iodhidric HI, determinînd combinaţii de
tipul fluorurilor, clorurilor, bromurilor şi iodurilor. Cationii metalici sunt reprezentaţi de metale
alcaline, alcalino-pământoase şi metale tranziţionale (Mn, Fe, Cu, Ag, Pb). Proprietăţile fizice
caracteristice ale halogenurilor, rezultate din structura lor atomică şi legăturile de tip ionic, sunt
transparenţa ridicată, greutatea specifică mică şi luciul sticlos.

3
 5. Clasa carbonaţilor, nitraţilor, boraţilor şi iodaţilor
Carbonaţii au ponderea cea mai mare în această clasă prin răspândirea lor la suprafaţa
scoarţei terestre. Sunt săruri ale acidului carbonic H2CO3 cu metale alcalino-pământoase (Mg, Ca,
Sr, Ba) sau cu metale tranziţionale (Fe, Mn, Ni, Cu, Zn). Radicalul anionic (CO3)2-se caracterizează
prin legături covalente între atomii de oxigen şi atomul de carbon. În scimb legăturile dintre cationii
metalici şi anionul (CO3)2- sunt de tip ionic. Rezultă astfel o structură de tip anizodesmic,
caracterizată prin mai multe tipuri de legături chimice. Carbonaţii cristalizează în sistemul trigonal sau
rombic după cum raza ionică a metalului este mai mică, respectiv mai mare, decât cea a ionului Ca2+.
Nitraţii sunt compuşi ai metalelor cu anionului azotat (NO3)-. Sunt minerale solubile în apă
întâlnite în zonele deşertice cu climat cald şi uscat. Se formează prin oxidarea azotului în aer sau
prin oxidări bacteriene.
Boraţii şi iodaţii, minerale rar întâlnite, sunt săruri ale acizilor boric H3BO3 şi iodic HIO3. Sunt
minerale hidratate, in compoziţia lor chimică fiind prezente molecule de apă sau grupări hidroxil.
6. Clasa sulfaţilor, cromaţilor, molibdaţilor şi wolframaţilor
Mineralele acestei clase reprezintă combinaţii ale metalelor cu radicalii anionici sulfat
(SO4)2-, cromat (CrO4)2-, molibdat (MoO4)2- sau wolframat (WO4)2-.
Sulfaţii ocupă ponderea cea mai mare a acestei clase atât ca număr de minerale cât şi ca
răspândire în natură. Formarea sulfaţilor este legată de prezenţa sulfului în medii puternic oxigenate
care favorizează apariţia acidului sulfuric. Metalele mono şi bivalente formează sulfaţi anhidrii, în
schimb metalele trivalente, în special Al3+ şi Fe3+ formează sulfaţi hidrataţi. Duritatea scăzută este
caracteristică tuturor sulfaţilor.
Mineralele din subclasa cromaţilor sunt rar întâlnite în natură. Anionul (CrO4)2- poate forma
reţele cristaline doar cu Pb şi K, elemente care au raze ionice mari. Cromaţii se formează doar în
medii puternic oxigenate.
Molibdaţii şi wolframaţii conţin metale din grupele de tranziţie (Mn, Fe, Pb, Cu) la care se
adaugă Ga şi Al. Sunt minerale cu frecvenţă redusă în natură, numărul lor fiind de asemenea redus.
7. Clasa fosfaţilor, arseniaţilor şi vanadaţilor
Sunt săruri ale acidului ortofosforic H3PO4, arsenic H3AsO4·½H2O sau compuşi ai metalelor
cu anionul (VO4)3-. Anionii (PO4)3-, (AsO4)3- şi (PO4)3- au dimensiuni mari ale razelor ionice şi
formează săruri stabile cu cationi trivalenţi de dimensiuni mari, în special cu Bi şi cu lantanidele.
Metalele bivalente formează fie săruri acide fie săruri care conţin anioni suplimentari (OH)-, F-, O2-.
Numărul de minerale din această clasă este deosebit de mare. Acest lucru se explică prin
existenţa seriilor de minerale cu variabilitate chimică limitată sau continuă. Cu toate acestea, în afara
fosfaţilor care formează unele acumulări importante, prezenţa acestor minerale în natură este rară.
8. Clasa silicaţilor
În această clasă intră un număr mare de minerale care alcătuiesc peste un sfert din numărul
total de minerale cunoscute în natură. Silicaţii constituie peste 80% din scoarţa terestră,
reprezentînd componenţii principali ai majorităţii rocilor. Silicaţii au un rol important în compoziţia
mineralogică a majorităţii zăcămintelor de substanţe minerale utile, fie ca însoţitori ai mineralelor
metalice, fie conţinînd elemente utile cum sunt Ni, Zr, Be, Li, Cs, Rb, U şi pământuri rare. O serie
de silicaţi sunt folosiţi ca pietre preţioase şi semipreţioase: smarald, aquamarin, turmalină, topaz,
rodonit, nefrit etc.
Deşi conţin un număr restrâns de elemente în compoziţia lor chimică, silicaţii au o structură
atomică internă complexă şi o variabilitate chimică ridicată ceea ce explică numărul mare de specii
mineralogice ale acestei clase.
Clasificarea silicaţilor se realizează pe criteriul structural, pornind de la gruparea anionică
[SiO4]4- prezentă în toate structurile silicaţilor. Siliciul este în coordinaţie tetraedrică, fiind
înconjurat de 4 atomi de oxigen. Legăturile chimice Si-O sunt covalente. Tetraedrii [SiO4]4- se
asociază cu cationi metalici prin legături chimice de tip ionic. Anionii suplimentari care pot intra în
structura silicaţiilor sunt O2-, (OH)-, F-. Planele reticulare constituite din tetraedrii [SiO4]4- pot fi
legate între ele prin legături van der Waals. Diversele moduri de asociere ale acestor tetraedrii în
structura silicaţilor conduc la individualizarea celor 6 subclase de silicaţi. Substituţiile între cationii
metalici, precum şi substituţia Al-Si în interiorul unităţilor tetraedrice sunt caracteristice şi
frecvente. Aceste substituţii reprezintă cauza variabilităţii chimice deosebit de mari a silicaţilor.