Universitatea Tehnica ,,Gheorghe Asachi” Iași

Facultatea de Hidrotehnica ,Geodezie și Ingineria Mediului

Portofoliu Știința Solului

Student: Corbu Dumitru

Grupa 7105
 Mineralele

Mineralele sunt substanțe naturale solide, mai rar fluide, cu formă proprie cristalizată, alcătuite din
unul sau mai multe elemente chimice, care intră în componența rocilor și minereurilor. După conținutul
lor ele se pot împărți în minerale metalifere și respectiv nemetalifere (sare, gips, azbest, mică, feldspat),
iar cele metalifere se pot împărți la rândul lor în feroase și neferoase.
Mineralele sunt de regulă substanțe neomogene din punct de vedere chimic, fiind frecvent
substanțe solide cristalizate în sisteme diferite de cristalizare, de aceasta ocupându-se ramura
mineralogiei, cristalografia.
Exemple de
minerale: cuarțul (SiO2), pirita (FeS2), galena (PbS), blenda (ZnS), calcopirita (CuFeS2), calcitul (CaCO
3), gipsul (CaSO4*2 H2O), sau fără a mai aminti formula chimică,
sunt: stibina, rodocrozitul, baritina (baros=greu), grafitul și diamantul.
Determinarea unui mineral se face prin cunoașterea proprietăților lui fizice: - culoare - luciu - spărtura
(proaspătă neoxidată) - duritatea - clivajul (modul de spargere), greutatea specifică, proprietăți magnetice
și radioactive etc.
Duritatea mineralelor este o proprietate importantă, aceasta determinând forma de exploatare a
zăcământului.
Mineralogul austriac Carl Friedrich Christian Mohs a stabilit o scară a durității mineralelor după cum
urmează: 1.talc, 2.gips, 3.calcit, 4.fluorina, 5.apatit, 6.ortoza, 7.cuarț, 8.topaz, 9.corindon 10.diamant.
În paginile următoare o să prezinte câteva minerale în imagini și cu
câteva proprietăți pricipale.
Cuarțul (dioxid de siliciu, cunoscut și sub denumirea științifică α-
Cuarț) este un mineral răspândit în scoarța terestră, care are compoziția chimică
SiO2 cristalizând în sistemul trigonal.
În stare pură cuarțul este incolor, impuritățile din cristal determină
culoarea mineralului. Cuarțul cristalizează frecvent în goluri existente
în roci numite geode. Clivajul este inexistent în spărtură având o culoare sidefie,
are valoarea 7 pe scara de duritate Mohs.
Înainte de descoperirea proprietății sale piezoelectrice, cuarțul a fost
utilizat ca piatră în bijuterii.
Din punct de vedere optic el poate fi ușor confundat cu calcitul, de care se deosebește prin
duritatea sa mai mare (7) valoarea refracției duble mai reduse și nu reacționează
ca și calcitul cu (HCl) acidul clorhidric.
Pirita este un mineral din clasa sulfurilor, cu formula chimică FeS2, de
culoare gălbui-arămie cu reflexe verzui și care cristalizează în sistemul cubic.
Anionul din pirită este un ion de bisulfură S22−, care structural este
asemănător peroxizilor. Cristalele sunt frecvent idiomorfe, apărând sub forme de
cuburi, octaedri sau dodecaedri pentagonali.
Culoarea aurie a piritei a determinat denumirea ei în limba
germană Katzengold - (aurul pisicii)În comparație cu aurul, pirita este însă mai
plastică și mai dură. Alte minerale cu care se poate confunda
sunt marcasita și calcopirita. Se mai numește și aurul nebunilor.
Este una dintre cele mai răspândite sulfuri, fiind întâlnită în roci magmatice și metamorfice bogate
în magneziu și fier (roci de culoare închisă), roci hidrotermale și roci sedimentare sau în acumulările
de cărbuni (pirita framboidală).
Supusă fenomenelor de oxidare la suprafață, sau în prezența apei de infiltrație, se transformă
în hidroxid de fier amorf (limonit) după mai multe etape intermediare.
Galena (galenit) este un mineral din clasa sulfurilor cu un raport
dintre metal și sulf de 1:1.
Cristalizează în sistemul cubic. Are formula chimică PbS, putând conține și
până la 1 % argint.
Galena are drept habitus cristale cubice, dar pot apărea și forme octaedrice, mai
rar forma tabulară. Culoarea mineralului este cenușiu de plumb, cu luciu
metalic.
Duritatea mineralului este 2,5, iar densitatea este mare: 7,4 - 7,6 g/cm³.
Galena ia naștere în rocile metamorfice, sau roci magmatice bogate în
sulfuri (sfalerit), asociate frecvent cu zăcămintele de cupru, sau roci calcaroase și dolomitice.
Răspândire în Germania: la Freiberg, Austria în Kärnten, Erzgebirge. În România este mai răspândit în
bazinul minier Băița din județul Bihor, Baia Sprie și Cavnic din județul Maramureș.
Galena este unul dintre primele minerale care au fost exploatate din timpurile antice prin minerit.
O astfel de exploatare este cunoscută încă din timpul Babilonului, mineralul fiind prețuit în
timpul romanilor și în Egipt. În primele etape ale radiotehnicii mineralul a fost folosit ca înlocuitor al
diodei de azi.
Calcopirita sau sulfura galbenă de cupru este un mineral din clasa sulfurilor destul de răspândit
în natură.
Calcopirita are formula chimică CuFeS2, raportul metal/sulf fiind de 1:1,
cu un conținut în cupru până la 35%.
Mineralul cristalizează în sistemul tetragonal, are duritatea de 3,5 - 4 și
densitatea de 4,2.
Culoarea calcopiritei este galben-aurie, iar culoarea urmei este neagră-
verzuie.
Prin alterare se transformă în sulfuri secundare de
cupru: chalcocit, covellit, care-i conferă irizațiile albastru-indigo caracteristice.
Mineralul cu care se poate confunda cel mai frecvent este pirita care însă cristalizează în sistemul
cubic, nu are culoarea galbenă-aurie a calcopiritei și nu prezintă irizații.
La peste 550 °C, calcopirita cristalizează în sistemul cubic, această variantă fiind
numită calcopirită-β.
Calcopirita apare sub formă de cristale sau agregate masive, ca minereu de cupru în zăcămintele
hidrotermale, sau ca mineral accesoriu în roci magmatice și roci metamorfice, asociat cu pirita și bornitul.
Prin acțiunea factorilor de mediu externi devine albastru-indigo până la verzui-brun și se transformă în
sulfuri secundare de cupru (chalcocit, covellit, bornit), oxizi de cupru (cuprit, tenorit), carbonați
(malachit, azurit) și sulfați (calcantit). Zăcăminte mai importante sunt la Arawaka și Osarizawa (Japonia),
Huaron și Huanzala (Peru), Sudbury (Canada), Sainte-Marie-aux-Mines (Franța), Dalnegorsk (Rusia),
Banská Štiavnica (Slovacia), Rio Tinto (Spania), Bingham și Bisbee (SUA) și în Africa de Sud. În
România, calcopirita apare la Ciungani-Căzănești, Băița-
Bihor, Băișoara, Moldova Nouă, Nistru, Baia Sprie, Cavnic și Băiuț.
Sodiul (câteodată denumit și natriu)[1] este un element chimic cu
simbolul Na și numărul atomic 11. Este un metal alcalin, argintiu, moale, cu o
reactivitate ridicată. Din această cauză, sodiul nu există liber în natură, ci doar
sub formă de combinații chimice deosebit de stabile. În stare liberă, reacționează
violent cu apa și ia foc în aer la temperaturi de peste 115°C. La temperatură
obișnuită lăsat în aer fumegă. Datorită liniilor sale spectrale din domeniul culorii galben, conferă unei
flăcări culoarea galben.
Sodiul se află în prima grupă a tabelului periodic al elementelor, întrucât are un singur electron în
stratul extern. Reactivitatea sa ridicată provine din faptul că are o tendință ridicată de a ceda electronul,
formând un ion încărcat pozitiv, cationul de sodiu Na+. Singurul său izotop stabil este 23Na.
Pentru industrie, compușii cei mai importanți sunt: clorura de sodiu (NaCl), carbonatul de
sodiu (Na2CO3), bicarbonatul de sodiu (NaHCO3), salpetrul de Chile (NaNO3), soda
caustică (NaOH), boraxul (Na2B4O7·10H2O), tiosulfatul de sodiu (Na2S2O3·5H2O).
Ionii de sodiu au o mare importanță în procesele fiziologice din organism, în depolarizarea
membranelor, și în transmiterea stimulilor. Contrar tendinței de difuzie, pompa de sodiu-potasiu scoate
ioni Na+ din celulă și introduce ioni K+, polarizând membranele (datorită diferențelor de concentrație de
Na și K față de fețele membranei), pozitiv la interior și negativ la exterior. În timpul depolarizării, sodiul
pătrunde masiv în celula și potasiul iese, schimbând polarizarea membranei.
De asemenea, ionii de Na+ și ionii de Ca+2 sunt importanți în crearea lucrului mecanic în mușchi.
Serul fiziologic perfuzabil este o soluție de 0,9% NaCl, izotonică.
Andaluzitul este un mineral numit și „piatra
crizantemă”.
Din punct de vedere chimic este un silicat de aluminiu,
care face parte din clasa inosilicaților cu anioni străini așezați
tetraedric. Mineralul cristalizează în sistemul ortorombic, cu
formula chimică Al2SiO5. Se prezintă mai frecvent în natură sub
formă de cristale prismatice, care sunt de forme pătrate pe
secțiune, sau sub formă de agregate masive. Culoarea mineralului
variază de la roșu, roz, galben-brun, galben sau verde. Are o
duritate 6,5 - 7,5 și o densitate de 3,1-3,2 (g/cm³).
Mineralul ia naștere la presiuni relativ reduse prin procese metamorfice de natură termică de
contact. Mai poate fi întâlnit în pegmatite, sau roci sedimentare fiind utilizat ca piatră prețioasă.
Andaluzitul a fost găsit mai ales în Bimbowrie în Australia, Morro do Chapeú/Bahia
în Brasilia, Darmstadt în Germania și Lisens/Alpi în Austria.
Andaluzitul este utilizat la producerea porțelanului sau alte materiale rezitente la temperaturi
înalte, mai este folosit și ca piatră prețioasă.
Grafitul sau plombagina (denumire de specialitate) este un mineral răspândit în natură ce face
parte din categoria nemetalelor, fiind după diamant un element stabil
datorită structurii simetrice de C60 cu o compoziție chimică de Carbon
pur cristalizând hexagonal, rar romboedric sau fiind sub formă amorfă.
Grafitul are în structură cristale opace de culoare neagră, hexagonale,
formă tabulară, solzoasă, sau bare.
Luciul fiind metalic la formele cristaline și mat la agregatele amorfe.
Duritatea pe scara Mohs este între 1 - 2, densitatea 2,1 - 2,3 având o
urmă neagră cenușie.
Denumirea de plombagină este folosită și pentru a se face
referire la un tip de hârtie acoperit cu grafit ce servește la multiplicarea
textelor. Obiectul mai este cunoscut și ca hârtie de indigo, denumire dată
de culoarea caracteristică.
Grafitul sublimează la o temperatură de 3825 °C, fiind insolubil în acizi, devine magnetic bipolar
numai după o tratare pirolitică (încălzire), are un caracter anizotropic accentuat (de ex. radiația solară este
izotropă (uniformă în cele 3 dimensiuni), laserul este anizotrop) și este un bun conductor electric. -
coeficientul de dilatare liniara pe °C - 7.86 - punct de fierbere °C - 4200 - căldura latentă de topire
Kcal/Kg - ≈4000 - căldura specifică Kcal/Kg x °C - 1,170 - conductivitatea termică la 20 °C
Kcalx0,001/°C x cm x s - 0,012 - căldura de combustie Kcal/Kg ≈7800 .
Etimologia termenului provine din limba greacă: γραφειν (graphein) = a scrie, aceasta fiind
datorată urmei negre lăsată pe hârtie, proprietate care a determinat folosirea mineralului în fabricarea
minelor de creioane. In epoca târzie a fierului (între secolul V și I î.e.n.) grafitul era folosit la înnegrirea
obiectelor din ceramică, unele din acestea fiind descoperite în Passau.
Diamantul este un mineral nativ și în același timp o piatră prețioasă. Din punct de vedere chimic
este una din formele de existență ale carbonului pur, celelalte
fiind carbonul amorf (grafitul) și fulerenele. Diamantul
cristalizează în sistemul cubic și poate atinge duritatea maximă
(10) pe scara Mohs, duritatea variind însă în funcție de gradul de
puritate a cristalului. Din cauza durității ridicate, cristalele de
diamant pot fi șlefuite numai cu pulbere de diamant și fulerenă.
Denumirea de diamant provine din
limba greacă αδάμας, adamas și se traduce prin: de
neînvins, indestructibil. În latina clasică Plinius atribuie o
denumire asemănătoare safirului. Denumirea diamantului era
bine cunoscută în antichitate. În India se numea irra, iar in
sanscrită i se spunea vajira, cuvânt ce definea tot ceea ce era dur.
Arabii îi spuneau "al-mas", adică "cel mai dur", de unde vine și denumirea slavă de almaz (diamant).
Gipsul (sau ghipsul) este un mineral incolor, cu forme intermediare de culoare, până la alb,
având formula chimică: CaSO4 • 2 H2O (sulfat de calciu).
Roca cu conținut ridicat în gips se numește tot gips.
Gipsul este ușor solubil în apă, are o duritate mică (2),
cristalizează în sistemul monoclinic, lasă o "urmă" albă.
Prin încălzire, pierde o parte din apa de cristalizare
formându-se un "hemihidrat" numit Bassanit, cu formula
chimică: CaSO4 • ½ H2O.
Prin pierderea în continuare a apei de cristalizare se formează
sulfatul anhidru de calciu, denumit Anhidrit (CaSO4).
Apare atât ca formă masivă și cristalină, cu cristale
incolore sau colorate în alb, galben, roșu sau cenușie (alabastru), cât și sub formă fibroasă (gips fibros).
În unele cazuri poate forma cristale transparente (selenit). În mina Naica din Chihuahua, Mexic s-au găsit
cristale cu lungime de 15 m.
Gipsul se formează prin cristalizare din soluții suprasaturate în sulfat de calciu din apa de mare, sau prin
acțiunea acidului sulfuric asupra rocilor calcaroase.
Zăcăminte mai importante de gips se află în Mexic, Algeria, Spania, Germania.
Rodocrozitul este o grupă de minerale din categoria
carbonaților care aparțin sistemului de cristalizare trigonal.
Mineralul are duritatea între 3,5 - 4,5 pe scara Mohs, având formula
chimică MnCO3.
Culoarea rodocrozitului variază de la un roz deschis, alb translucid, la
galben, galben-brun în funcție de impurități (ioni de metale străine),
până la negru.
În natură rodocrozitul poate fi găsit frecvent sub formă
de cristale, uneori sub formă de granule rotunde, care au în masa
mineralului o structură de straturi (benzi) concentrice.
Rodocrozitul este asociat în rocile hidrotermale cu minereuri de cupru, plumb, argint, dar poate fi întâlnit
și în roci metamorfice sau roci sedimentare.
În cantități mai însemnate se află în Butte statul Montana sau Colorado din SUA, ca și
în Mexic, Argentina, Brazilia, Gabon, Africa de Sud, România, Rusia, Germania și Japonia.
Baritina este un mineral răspândit (sulfat de bariu – BaSO4),
din clasa sulfaților anhidri. Cristalizează în sistemul ortorombic. Are
un habitus prismatic, frecvent tabular. Formula chimică: BaSO4.
Culoarea este variabilă (albă, cenușie, roșiatică, gălbuie, brună până
la negru). Variațiile de culoare indică conținutul în impurități al
cristalului. Din punct de vedere chimic este un sulfat de bariu, o sare
a acidului sufuric cu bariul, care explică densitatea mare de 4,5
g/cm³, de unde și denumirea greacă (barys = greu). Duritatea este de
3-3,5 pe scara Mohs.
Este un mineral format pe cale hidrotermală sau sedimentară, fiind frecvent însoțit
de fluorit, calcit, cinabru. Baritina apare la Freiberg, Halsbrücke, Pöhla (Harz), zona Lahn-Dill
și Thüringer Wald în Germania, Alston Moor, Cumbria, Frizington și Mowbray în Anglia, Baia
Sprie și Cavnic in România, Banská Štiavnica în Slovacia, Dědova
hora și Příbram în Cehia, Rusia, Georgia, Kazahstan, Mexic, Peru, Canada, Grecia, Italia, Marea
Britanie, Franța, ca și la Elk Creek/South Dakota în SUA.
Baritina este folosită ca înlocuitor al lichidului de sondă, de exemplu la forajele de obținere a
țițeiului (baritina stabilizează gaura de foraj). El se mai folosește la fabricarea vopselelor, ca material de
umplutură în industria hârtiei și a cauciucului, la obținerea sărurilor de bariu.
Calcitul este un mineral din clasa carbonaților, foarte frecvent
întâlnit în natură, cu refracție dublă (cum se poate observa în imaginea
alăturată), în sistemul de clasificare a mineralelor fiind un carbonat de
calciu nehidratat.
Cristalizează romboedric.
Are formula chimică Ca[CO3] și alcătuiește diferite forme
de cristale, respectiv agregate, cu un habitus de la incolor, alb lăptos,
cenușiu, care după natura impurităților poate fi galben, roz, roșu, verde,
albastru, brun, până la negru.
Din punct de vedere chimic, calcitul este ca și cristalele cu care se
poate confunda, aragonit, vaterit, un carbonat de calciu (o sare a calciului
cu acidul carbonic).
Caracteristica cristalelor de calcit este refracția dublă clară, axa optică fiind despărțită în
două raze (de aceea apar în imaginea de mai sus literele cu un contur dublu).
În comparație cu alte minerale calcitul este puțin rezistent la intemperii, având o duritate mult mai
mică decât cuarțul sau feldspatul, si o solubilitate bună în apă rece, el fiind un izotip cu magnezitul.
Fiind cunoscută și sub denumirea de fluorit, fluorina este un mineral din clasa halogenidelor,
cu formula chimică CaF2.
Este o fluorină de calciu, care cristalizează în sistemul cubic,
fiecare ion de calciu fiind legat de 2 ioni de fluor. Fluorina are
duritatea 4 pe scara de duritate Mohs, cu o varietate de culori mare,
mai frecvent verde și violet. Culoarea mai închisă a cristalului
provine din zăcămintele de uraniu, care determină și caracterul
fluorescent la lumina ultravioletă.
 Fluorina se formează prin răcirea rocilor magmatice, asociate frecvent cu
mineralele: Baritină, Cuarț, Topaz, Calcit, Galenă și Blendă. Mineralul apare în cantități mai mari ca parte
componentă a rocilor vulcanice, granite, pegmatite. Cea mai mare mină de fluorit se află în rocile
vulcanice din Las Cuevas, Mexic, urmată de China, India, Africa de Sud și SUA. „Blue John” este o mină
de fluorit din Marea Britanie, locuri mai puțin însemnate se găsesc în Franța, Germania.
Denumirea de Feldspat provine din suedeză (fjäll =
„munte”). Alte denumiri: orthoklast, ortoză; mineralul acesta este
un silicat foarte răspândit, având compoziția chimică
(Ba,Ca,Na,K,NH4)(Al,B,Si)4O8 (elementele din paranteze se pot
substitui reciproc). Sistemul de cristalizare este monoclinic sau
triclinic, cu duritatea de 6-6,5. Fedspații au culori variate.
Feldspații apar frecvent sub formă de plăci sau de prisme,
cu cristale gemene (macle), în roci magmatice, bazalt, granit, roci
metamorfice și sedimentare. Pot fi de asemnea frecvent întâlniți ca
mineral de gangă în filoane hidrotermale.
Unele variante ca Labradorit sau Ortoclaz sunt folosite ca giuvaeruri.
Feldspatul, împreună cu caolinul și cuarțul, sunt folosite la fabricarea porțelanului, sau la
confecționarea protezelelor dentare.
Corindonul (l.germ. Korund) este un mineral clasat
ca duritate (9) pe locul doi după diamant pe scara Mohs,
deoarece mineralul Moissanit cu duritate 9,25 (foarte rar
întâlnit în natură) nu este luat în considerare.
Din punct de vedere al compoziției chimice este un oxid
de aluminiu având formula Al2O3, prin urmare aparține de
clasa oxizilor, cristalizând în sistemul trigonal. Culoarea fiind
foarte variată, depinzând de impuritățile existente în cristal.
Astfel de variații de culoare sunt: de la incolor, brun, sur, roz,
roșu, galben, verde, violet, sau minerale de culoare albastră cu
diferite nuanțe. În mod deosebit sunt apreciate fiind de valoare
cristalele de korund de culoare roșie rubine și cele
albastre safire, aici se mai poate aminti o variantă a safirului de culoare roză Padparadsha (Sri Lanka).
Corindonul este frecvent însoțit de mineralele Spinell și Magnetit, apărând într-o masă lutoasă
neagră cu cristale în formă de coloană. Se mai poate întâlni în roci
magmatice vulcanice de granit, pegmatit de asemenea în roci metamorfice ca gnais și marmură sau în
sedimente (aluviuni) în albia râurilor din Burma și Sri Lanka.
Topazul, numit și "diamant săsesc" (de la sași) cu sistemul de
cristalizare ortorombic, este un mineral din categoria pietrelor prețioase
cu compoziția chimică Al2SiO4(OH, F)2. Ionii hidroxilici (-OH) putându-
se combina cu concentrații diferite de fluoride ceea ce determină numărul
mare de varietăți de topaz. Topazul prin iradiere cu raze gama,
bombardare cu electroni. sau încălzire își schimbă culoarea devenind
brun-verzui sau roșcat. Cu toate că are duritatea 8 are un clivaj bun (se
despică ușor) ceea ce îngreunează prelucrarea lui. Spărtura este de culoare
sidefie de formă neregulată. Denumirea de "topaz de aur", "topaz de
Madeira" sau "topaz fumuriu" s-a dat unor minerale care nu sunt topaze, au fost numai denumiri
comerciale, ca de exemplu "topaz de aur" a fost numit "citrin", o varietate a cuarțului.
 Se întâlnește în forma caracteristică de cristalizare prismatică sau ca o masă gronțuroasă. Frecvent
fiind asociat cu berilul, turmalina și apatitul într-o rocă magmatică acidă de granit sau pegmatit, se mai
poate fi întâlnit în rocile metamorfice gneisuri (Brazilia). Alte locuri unde s-au descoperit topaze
sunt Cehia, Norvegia, Suedia, Japonia, Mexic, SUA, Sri Lanka, Birmania și Pakistan. În trecut s-au găsit
topaze pe teritoriul Germaniei Saxonia pe Muntele Melcilor în Vogtland de acolo provin topaze șlefuite
din timpul lui August cel Tare azi sunt păstrate în "Camera verde" din Dresda și coroana engleză.
Topazul este folosit frecvent ca o piatră prețioasă de valoare. Cel mai mare topaz găsit până în
prezent este un cristal de 271 kg, iar topazul cel mai mare prelucrat (șlefuit) cântărește 4,2 kg.
Talcul (arab. talq) (in farmacie: Talkum) este un mineral cu duritatea 1 pe scara Mohs, fiind
mineralul cu duritatea cea mai mică (moale). Are un luciu mat alb,
cristalizând în sistemul monoclinic, cu compoziția chimică:
Mg3Si4O10(OH)2.
Este un mineral gras la pipăit.
Talcul este întâlnit în formă masivă, rar macroscopic sub formă
cristalizată în natură. Primele forme întâlnite de talc au fost
denumite steatit. Talcul ia naștere din silicate de magneziu ca de
exemplu Piroxen, Amfibol sau Olivină în roci metamorfice.
Important este că praful de talc inhalat provoacă boli pulmonare, prin iritarea căilor respiratorii.
Talcul este exploatat în cantități mai mari în Europa, SUA și China.
Talcul este un mineral utilizat în industria hârtiei, vopselelor, lacurilor, materialelor
plastice, cauciucului și ceramicii. La fel este utilizat în farmacie ca pudră de talc. Rezistența mineralului
la temperaturi înalte face posibilă folosirea sa în industria ceramicii.
Apatit este denumirea generică
a mineralelor fluorapatit, clorapatit, hidroxilapatit din grupa
apatitului piromorfic, diferențiate între ele prin prezența ionilor de
fluor (F), clor (Cl) respectiv a grupei hidroxil (OH).
Formula chimică generală a mineralului:
Ca5(PO4)3(F,Cl,OH).
Formulele chimice ale mineralelor individuale:
 Ca5(PO4)3F (fluorapatit)
 Ca5(PO4)3Cl (clorapatit)
 Ca5(PO4)3(OH) (hidroxilapatit)
Ca minerale, aparțin de clasa fosfaților, arsenaților și
vanadaților, fiind fosfați anhidrici cu anioni străini, ce cristalizează
în sistemul hexagonal, cu duritatea 5 (scara Mohs), o densitate de
3,2 și cu un habitus de culori variate (verde, brun, alb).
Numele mineralului provine din greaca veche ("άπατᾶν" = ápatan = „înșelător”), ce se poate
interpreta după formele variate de culoare, putându-l ușor confunda cu
mineralele beril, topaz sau turmalină.
Apatitul este întâlnit în roci vulcanice (pegmatite), în roci metamorfice sau în roci sedimentare
(calcare), luând naștere din materii organice.
Cel mai des este întâlnit în Brazilia, China, India, Marile
Lacuri, Madagascar, Maroc, Mexic, Pakistan, Rusia, Elveția, Sri Lanka și SUA.