1.

Regularizări de râuri este o ramură a construcţiilor

hidrotehnice care se ocupă cu studiul şi influenţarea în
sensul dorit, prin lucrări inginereşti, a proceselor de
albie.
Scopul final al lucrărilor de regularizări este crearea
echilibrului hidrodinamic între curent şi albie fără a
întrerupe procesele de albie.
2. In principiu, poate fi definită ca “sistem” orice secţiune
a realităţii în care se identifică un ansamblu de fenomene,
obiecte, procese, concepte, fiinţe sau grupuri inter-conectate
printr-o mulţime de relaţii reciproce, precum şi cu mediul
înconjurător şi care acţionează în comun, conştient sau în mod
natural, în vederea atingerii unei finalităţi.
3. Regularizarea debitelor pe un curs de apă reprezintă
ansamblul    de măsuri şi lucrări de amenajare care se aplică pe
cursul respectiv în vederea micşorării variaţiei scurgerii şi
repartizării acesteia în mod dirijat într-o perioadă de timp
stabilită (V. Băloi, 1980).
Scopul regularizării debitelor este satisfacerea cerinţelor de
apă ale folosinţelor şi prevenirea efectelor distructive ale
viiturilor.
— 4. Nivelul coronamentului digului, reprezentînd curba
punctelor cu cota cea mai ridicată din toate secţiunile
transversale ale digului.
— Nivelul maxim de verificare reprezentînd curba suprafeţei
libere a apei corespunzînd debitului de verificare.
— Nivelul maxim de calcul, reprezentînd curba suprafeţei
libere a apei corespunzînd debitului de calcul.
— Nivelul maxim corespunzînd debitului de deversare; prin
definiţie, acest nivel trebuie să fie mai mic sau egal cu cel
al coronamentului, şi să-l atingă pe acesta în cel puţin un
punct.
 Albia este partea unei văi prin care curge, permanent sau
temporar, apa unui râu. Ea se compune din:

 albia minoră – partea cea mai joasă a văii prin care apa curge
permanent sau cea mai mare parte a anului, respectiv suprafața
de teren ocupată permanent sau temporar de apă, care asigură
curgerea nestingherită, din mal în mal, a apelor la niveluri
obișnuite, inclusiv insulele create prin curgerea naturală a
apelor. În profil transversal se pot deosebi malurile ce o despart
de albia majoră și talvegul (canalul de etiaj). Canalul de etiaj
oscilează în cadrul albiei minore, mersul său coincizând de
obicei cu firul apei sau talvegul (linia celor mai mari adâncimi și
viteze sau linia care unește punctele cele mai coborâte din
lungul patului râului). Nivelele de etiaj reprezintă media nivelelor
minime. Albia minoră mai poartă și denumirile
de matcă, pat, făgaș sau vad.
 albia majoră – porțiunea de teren mai ridicată din valea naturală
a unui curs de apă, acoperită de ape numai în timpul nivelelor
mari și al viiturilor. Albia majoră mai este denumită și luncă.
Termenul se referă la un complex fizico-geografic de îmbinare
între apă, uscat și vegetație. În cadrul luncii se pot observa
grinduri fluviatile, cursuri părăsite, mlaștini și despletiri.
 albia părăsită - este acel sector al albiei prin care nu mai are loc
scurgerea apei, datorită apariției unui alt traseu.
 MEÁNDRU, meandre, s. n. 1. Sinuozitate a cursului unei ape
curgătoare, mai ales în regiunile de șes. ♦ P. anal. Sinuozitate, cotitură
(a unui drum). 2. Motiv ornamental (sculptat sau pictat) format din linii
frânte sau curbe, sugerând stilizarea unor valuri de apă.

TALVÉG, talveguri, s. n. Linia care unește între ele punctele

cele mai adânci ale albiei unei ape curgătoare sau ale unei văi
uscate.
Linia care uneste punctele cele mai coborate ale sectiunii
transversale se numeste talveg.

Linia care uneste, in plan, punctele cu cele mai mari viteze

de curgere din diferite sectiuni ale unui rau se numeste firul apei
sau axul dinamic. In general acesta urmareste foarte
indeaproape talvegul.
A AFLUÍ pers. 3 afluiéşte intranz. A se deplasa (în număr
mare); a curge spre un anumit loc.
1. Tipurile caracteristice de lucrari de regularizare se clasifica
dupa pozitia fata de albia riului in: lucrari transversale si lucrari
longitudinale.
a) lucrari transversale
- epiuri
- diguri de inchidere
- praguri de fund
b) lucrari longitudinale - diguri longitudinale
- de aparare a malurilor
- diguri de dirijare
- diguri de aparare contra inundatiilor - consolidari de mal
EPÍU, epiuri, s. n. Dig de piatră sau de nuiele, construit
transversal, cu un capăt încastrat în mal, pentru a regulariza
cursul apei, a-i micșora lățimea sau a apăra malurile de eroziuni.
– Din fr. épi.
Un dig este o construcție din pământ, piatră sau beton,
situată în general paralel cu malul unui curs de apă, al unui lac
sau al mării, având drept scop prevenirea pătrunderii apei pe
terenurile situate în spatele digului. Pentru apărarea acestor
terenuri împotriva pătrunderii apei și pentru a împiedica alte
efecte nedorite, pe lângă digul propriu zis, mai trebuie realizate
diferite alte lucrări precum stăvilare, canale de desecare, stații de
pompare etc. Sistemele care cuprind totalitatea acestor lucrări se
numesc îndiguiri.
 Tipuri de diguri
După cum sunt supuse la acțiunea apei, digurile pot fi împărțite
în:
 Diguri permanente, care sunt supuse acțiunii apei în cea mai
mare parte a duratei de funcționare. Cazul tipic al unor
asemenea digurilor sunt digurile longitudinale care
prelungesc barajele transversale pe albia râurilor. Asemenea
diguri au caracterul unor baraje de pământ, singura
deosebire fiind că ele sunt paralele cu cursul de apă. Scopul
lor este de obicei să limiteze zona inundată prin realizarea
unui lac de acumulare.
 Diguri semipermanente, care sunt supuse periodic acțiunii
apei. Cazul tipic al unor asemenea diguri este cel al digurilor
pentru apărarea zonelor litorale în mările cu maree. Aceste
diguri sunt supuse la acțiunea apei în perioadele de maree
înaltă, când împiedică pătrunderea apei pe terenurile
învecinate. În perioada de reflux, la mareea joasă digurile
pot să nu mai fie de loc supuse la acțiunea apei.
 Diguri nepermanente, care sunt supuse numai ocazional
acțiunii apei. Cazul tipic al unor asemenea diguri este cel al
digurilor de combatere a inundațiilor, care sunt supuse
acțiunii apei numai în perioadele de viitură.
Tipul digurilor determină condițiile cărora digurile trebuie să la
poată face față și implicit, caracteristicile lor constructive.
a) În funcţie de intensitatea cu care se produce eroziunea:
    - Eroziune normală, egală, ca ritm, cu refacerea naturală a solului,
    - Eroziune accelerată, mai rapidă decât refacerea naturală.
b) După felul acţiunii asupra terenului:
      - Eroziune de suprafaţă (se dezvoltă pe suprafeţe relativ mari,
aproximativ uniform, pe adâncime mică şi nu dă naştere la formaţiuni
permanente),
      - Eroziune de adâncime (e forma avansată a eroziunii de suprafaţă ce
se manifestă accentuat după o anumită direcţie de concentrare, dând
naştere la formaţiuni cu caracter permanent).
c) După perioada de producere a eroziunii:
      - Eroziune geologică veche (văiuga, vâlceaua, valea seacă, viroaga,
valea râului propriuzisă),
      - Eroziune contemporană în adâncime (rigola, ogaşul, ravena, râpa,
torentul).
d) După agentul care produce eroziunea:
      - Agenţi naturali:
- apa -prin efectul picăturilor,
                  - prin scurgere la suprafaţă,
                  - ghetari

Principiile de combatere a eroziunii solului sunt:

1) Folosirea raţională a terenurilor în pantă, prin organizarea
antierozională a acestora (tarlale, parcele, sole, drumuri);
2) Micşorarea efectului picăturilor de apă asupra solului prin
dezvoltarea covorului vegetal, rezultând reducerea transportului solid;
3) Micşorarea stratului de apă care se scurge la suprafaţa terenului
(covor vegetal plus lucrări de mobilizare - afânare - a solului, rezultând
reţinerea unei cantităţi mai mari de apă în sol;
4) Micşorarea coeficientului de scurgere (K = Hs/H) prin crearea
condiţiilor de infiltrare a apei în sol
5) Micşorarea vitezei de scurgere a apei la suprafaţa terenului prin
mărirea rugozităţii, micşorarea pantei şi crearea de obstacole pe direcţia
de scurgere;
6) Mărirea rezistenţei la eroziune a terenului prin folosirea metodelor
antierozionale agrotehnice, silvice şi hidrotehnice;
7) Menţinerea umidităţii optime în sol, având ca urmare dezvoltarea
optimă a covorului vegetal;
8) Crearea profilelor de echilibru pe formaţiunile de eroziune în
adâncime