Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Factorii care afectează stabilitatea unui curs de apă şi implicit siguranţa podurilor
ce traversează cursul, sau a lucrărilor de amenajare a albiei, pot fi grupaţi în
două mari categorii: factori morfologici şi factori hidraulici.
Albia râului este zona inferioară a văii în care are loc scurgerea apelor la
diferite niveluri.
Secţiunea transversală a unui curs de apă este puternic influenţată de forma
şi structura geologică a văii pe care o străbate. În funcţie de nivelul apei se
disting albia minoră şi albia majoră.
Albia minoră este zona din secţiunea transversală limitată în principal de
nivelul debitelor medii multianuale, peste care are loc deversarea în albia
majoră
Elemente caracteristice ale unui curs natural de apă
Traseul în plan al unui curs de apă
este format din succesiuni de curbe
şi contracurbe despărţite de scurte
aliniamente rectilinii. Există şi
trasee ale căror formă în plan poate
fi cvasirectilinie.
Traseul albiei majore este mult
mai stabil decât cel al albiei minore,
fiind determinat în primul rând de
morfologia văii străbătute de cursul
de apă, dar în unele cazuri de
lucrări de îndiguire, ramblee de
cale ferată, drumuri sau alte lucrări.
Traseul albiei minore este în
general sinuos, aflat într-o continuă
transformare mai ales în zonele
aluviale datorită condiţiilor
geologice şi condiţiilor hidraulice de
scurgere.
Elemente caracteristice ale unui curs natural de apă
Ridicări topografice ce ilustrează schimbări în plan ale cursului meandrat a două fluvii: (A) Fluviul
Mississippi în nordul statului Tennessee, în intervalul 1765-1932, (B) Fluviul Sid la est de Devon
în intervalul 1839-1958
Elemente caracteristice ale unui curs natural de apă
Zona de apă adâncă din vecinătatea malului concav se numeşte adânc sau
groapă, iar zona dintre două curbe succesive poartă denumirea de vad sau
traversadă.
Profilul longitudinal al albiei este determinat de talveg. Forma profilului
longitudinal poate fi aproximată cu o parabolă care tinde în timp către o curbă
exponenţială cu concavitatea în sus, corespunzând unui profil de echilibru
pentru care eroziunile şi depunerile sunt minime.
Elemente caracteristice ale unui curs natural de apă
Efortul critic de antrenare asociat unei curgeri este efortul tangenţial mediu definit la nivelul patului
albiei, pentru care particulele solide sunt puse în mişcare. Ca urmare a diferenţei de presiune
cauzată de gradientul vitezei între faţa superioară şi cea inferioară a particulei, apare o forţǎ de
liftare. Relaţia de calcul a efortului de antrenare a fost stabilită de Du Boys în 1879:
unde:
τ0 = γ h I
γ = greutatea specifică a apei
h = adâncimea curentului
I = panta hidraulică
În cazul albiilor foarte late, sau a canalelor trapezoidale, valoarea efortului de antrenare pe taluze
atinge doar 75% din valoare dată de relaţia de mai sus
Formarea albiilor
Formarea şi evoluţia albiei este un proces lent, cauzele principale fiind: rotaţia
globului terestru, forţa centrifugă în curbe, circulaţia curenţilor interiori şi
variaţia în timp a debitului lichid şi solid.
Rotaţia pământului dă naştere forţei complementare Coriolis care are
expresia:
Fc = 2mvω sin ϕ
unde:
m = masa;
v = viteza particulei de apă considerate;
ω = viteza de rotaţie unghiulară a pământului;
φ = unghiul făcut de verticala locului cu planul ecuatorului.
În cazul râurilor situate în emisfera nordică (unde sin φ > 0), forţa Coriolis
este dirijată spre dreapta direcţiei de curgere a curentului, conducând la
erodarea malului drept. În emisfera sudică (unde sin φ < 0), forţa Coriolis
este dirijată spre stânga. Un alt efect, mai puţin vizibil şi de aceea mai puţin
important din punct de vedere practic, este înclinarea suprafeţei libere a apei
şi supraînălţarea nivelului la malul drept în emisfera nordică.
Formarea albiilor
Circulaţia transversală a
curenţilor care ia naştere pe un
traseu rectiliniu în combinaţie
cu cea de translaţie, dă
naştere la o mişcare generală
elicoidală. Cu toate că nu
există o explicaţie complet
satisfăcătoare asupra modului
cum se formează meandrele,
este recunoscut faptul că
acestea sunt iniţiate de
retrageri locale ale malului ce
alternează de o parte şi de alta
a albiei, după un tipar mai mult
sau mai puţin regulat.
Modele ale structurii curentului şi formele corespunzătoare ale
secţiunii albiei.
A - modelul lui Enstein şi Shen; B – modelul lui Thompson
(interacţiune curent şi pat mobil ce creează o alternanţă de rifluri şi
adâncuri). Cu negru au fost figuraţi curenţii de suprafaţă şi cu alb cei
de fund
Formarea albiilor
Stabilitatea albiei este o noţiune care poate fi definită în mai multe moduri:
1. nu au loc nici afuieri nici depuneri;
2. eroziunile şi depunerile în timpul unui ciclu hidrologic au aceeaşi
intensitate;
3. albia aflată iniţial în aliniament îşi menţine direcţia fără a se transforma în
meandre sau ramificaţii.
Noţiuni generale privind stabilitatea albiilor
Conform diagramei, albiile
rectilinii sunt relativ stabile doar
dacă viteza curentului şi debitul
solid sunt reduse. Pe măsură ce
aceste variabile cresc, curentul
devine sinuos, conducând la
formarea bancurilor aluvionare
alternante şi formarea
meandrelor. Albiile meandrate
devin tot mai instabile pe măsură
ce creşte viteza şi debitul solid.
La valori ridicate ale acestor
mărimi albia devine împletită.
Prezenţa şi mărimea depunerilor
aluvionare din coturi şi din albie
sunt un indiciu al unei stabilităţi
laterale relative a albiei.
Transportul aluviunilor de fund
depinde direct de puterea
curentului, iar stabilitatea relativă
descreşte pe măsură ce puterea
curentului creşte conform
diagramei.