METEOROLOGIE și CLIMATOLOGIE

C5
Presiunea atmosferică şi vântul – Presiunea atmosferică; vântul.

Conf. univ. dr. Dumitru MIHĂILĂ

Universitatea ,,Ștefan cel Mare” din Suceava
Departamentul de Geografie
 Forţa gravitaţională menţine atmosfera în jurul Pământului şi îi imprimă
acesteia o anumită greutate numită presiune atmosferică.

Convenţional, la nivelul mării, la latitudinea de 45°, pe o suprafaţă de 1cm2,

presiunea atmosferică este egală în medie, cu presiunea realizată de o coloană
barometrică cu mercur înaltă de 760 mm, la temperatura de 0°C.

În milibari (sau hectopascali) valoarea ei este de 1013,2 mb (1013,2 hPa;

deoarece 1mb = 1 hPa). Aceaste valori indică o presiune atmosferică normală.

1 mm coloană de mercur = 1,33 milibari sau 1,33 hectopascali;

1 mb (1 hPa) = 0,75 mm Hg

Greutatea calculată a întregii atmosfere este estimată la circa 52 x 1014 t.f..

 VARIAŢIA PRESIUNII ATMOSFERICE CU
ALTITUDINEA

Presiunea scade cu altitudinea datorită scăderii grosimii coloanei atmosferice şi

scăderii densităţii aerului.
La un nivel superior, presiunea este mai scăzută decât la nivelul de referinţă cu o
valoare Δp. Valoarea acestei diferenţe este determinată conform ecuaţiei principale a
staticii :

Δp = -ρ x g x Δn,
unde:
ρ - densitatea aerului,
g - acceleraţia gravitaţională,
Δn – diferenţa de altitudine dintre două nivele.

Atmosfera este însă diversă ca temperatură şi densitate.

În altitudine aplicarea formulei este aproximativă.

 La altitudinea de 5,5 km presiunea se reduce la jumătate, iar la altitudinea de
11,5 km presiunea descreşte de 5 ori faţă de valoarea de la nivelul mării, în condiţiile în
care temperatura este de 0°C (Fig. xx și xx).

Fig. xx Variaţia presiunii atmosferice

(mb/hPa) în funcţie de valorile altitudinii
absolute (m)
Fig. xx Presiunea atmosferică scade rapid
cu altitudinea. La cca. 5,5 km altitudine,
presiunea atmosferică este de aproximativ
500 hPa (sub 50 % din cea măsurată la
nivelul mării)
 Determinarea presiunii de la 40 km în sus este numai teoretică, bazată pe calcul,
aplicând legea generală a gazelor, deoarece ea nu poate fi măsurată cu nici un
instrument.
La 55 – 60 km, presiunea (sub 1hPa) poate fi comparată cu vidul obţinut cu cele
mai bune pompe pneumatice.

Fig. xx Distribuţia în altitudine a valorilor presiunii medii anuale a aerului pentru un

număr de 20 de staţii meteorologice din România (1961-2000) – sursa datelor: Clima
României, 2008
Gradientul baric vertical şi treapta barică

Gradientul baric vertical (Gv) reprezintă scăderea presiunii (Δp) pe unitate de

distanţă verticală (Δn) .

-Δp
Gv =
Δn

Relaţia inversă a gradientului baric este treapta barică (h), care indică înălţimea
pe verticală, în metri, la care scade presiunea cu 1mb/hPa sau 1mm Hg.

+Δn
h=
Δp

Presiunea şi gradientul baric vertical scad cu înălţimea.

Treapta barică creşte.

În condiţii de presiune atmosferică normală şi temperatură de 0°C din apropierea

solului până la altitudinea de 500 m treapta barică are în medie valoarea de circa 7,8 m/
1 mb (1 hPa) sau 10,5 m/1 mm Hg.
 Cunoscând valoarea treptei
barometrice se poate reduce (aduce)
presiunea atmosferică într-un punct
oarecare la nivelul zero al mării.

P niv. 0 = presiunea din punctul de

observaţie + Δp

Δp - este calculată ca raport dintre

altitudinea absolută a locului de
observaţie şi treapta barică.

Reducerea presiunii atmosferice la

nivelul mării este necesară pentru a
putea compara valorile presiunii
măsurate în diferite puncte ale suprafeţei
terestre şi pentru a putea întocmi hărţile
Fig. xx Diagrama 1 reprezintă valorile presiunii cu izobare – Fig. xx.
atmosferice în 4 puncte de observaţii (A, B, C şi D)
situate la altitudini diferite deasupra nivelului mării.
Diagrama 2 reprezintă valorile de presiune din punctele
Cunoscându-se presiunea,
de observaţii A, B, C şi D aduse la nivelul mării. temperatura şi altitudinea, s-au întocmit
Diagrama 3 prezintă o schiţă a hărţii presiunii tabele de reducere a presiunii
atmosferice la nivelul mării (o hartă cu izobare trasate atmosferice la nivelul mării.
din 4 în 4hPa) – după Ahrens C. D., 1988 cu mici
modificări
 Pe verticală presiunea atmosferică scade.

La anumite niveluri altitudinale presiunea va coborâ la 900 hPa, 800 hPa, ..., până
când, la cca. 55 – 60 km va ajunge neglijabilă – 1 hPa.

Aceste niveluri (900 hPa, 800 hPa, ... , 100 hPa etc.) sunt numite suprafețe
izobarice – de egală valoare a presiunii.

Pentru că scădea presiunii în altitudine nu este constantă rezultă că deasupra unui

teritoriu aceste suprafețe izobarice vor fi vălurate – deasupra anumitor suprafețe mai
ridicate (a celor calde, a celor generatoare de procese convective); deasupra altora mai
coborâte (a celor mai reci sau de descendență a aerului).

Pentru meteorologul sinopticean, diagnoza vremii este analizată în special după

hărțile topografiei barice de suprafață (1000 hPa) dar și de altitudine (dintre care
cele mai importante în zona temperată sunt cele de 850 hPa poziționată la 1300 -1500
m, de 500 hPa – poziționată la cca. 5500 m).

Puse în corelație aceste hărți vor da o imagine mai clară a dinamicii atmosferei de
deasupra unui loc.
- Hărțile topografiei barice absolute reprezintă hărți aerologice
pe care se trec izoliniile unei suprafeţe izobarice determinate. Pe aceaste hărți pot fi
reprezentate şi izoliniile altor elemente meteorologice.

- Principalele hărţi de topografie barică absolută sunt cele ale suprafeţelor de

1000, 850, 700, 500, 300, 200,100 hPa etc.

- În practică se utilizează frecvent hărțile topografiei absolute de 1000 hPa –

Fig. xx și 500 hPa – Fig. xx.
 Harta câmpului
baric la nivelul
mării din ziua de
8.II.1978, ora 02,
după N.
Beşleagă, 1979
Reprezentarea
pe harta
sinoptică a
principalelor
forme ale
câmpului baric
la 500hPa din
ziua de
8.II.1978, ora
02, după N.
Beşleagă, 1979
- Hărțile topografiei barice relative reprezintă hărți aerologice pe
care se trec izoliniile diferenţelor de geopotenţial dintre două suprafeţe izobarice.

- Grosimea stratului de aer cuprins între două suprafeţe izobarice depinde în

primul rând de temperatură.

- În practică se utilizează frecvent harta topografiei barice relative dintre

suprafeţele de 1000 şi 500 hPa (TR 500/1000 sau TR 500 – 1000 – Fig. xx).
Fig. xx Harta topografiei barice relative 500 - 1000 – analize ECMWF - European
Centre for Medium-Range Weather Forecasts - din ziua de 01.03.2013, orele 12 UTC -
http://www.meteoromania.ro/images/raport/revistastiintifica2012-2013.pdf
 VARIAŢIILE PERIODICE DIURNE ALE PRESIUNII ATMOSFERICE

Pe tot globul, variaţia diurnă a presiunii prezintă o dublă

oscilaţie, cu două maxime în jurul orelor 1000 şi 2200 şi două
minime în jurul orelor 400 şi 1600 – Fig. xx.

- ora 400 – mzs - cauzat de atracţia Lunii şi a Soarelui,

- ora 1000 – Mzp - cauzat de atracţia Lunii şi a Soarelui,
- ora 1600 – mzp - când temperatura este mare,
- ora 2200 – Mzs - când temperatura scade.

Suprapunerea „undei termice” peste cea de natură

dinamică, determină această dublă oscilaţie diurnă a presiunii
Fig. xx Variaţia medie pe glob.
zilnică a presiunii
atmosferice funcţie de Variaţia diurnă a presiunii atmosferice mai este influenţată
de:
latitudine
- caracterul suprafeţei terestre (apă, uscat),
(după Neguţ L. A., - altitudine (câmpie, munte),
1981) - apropierea ţărmului mărilor şi oceanelor.
Amplitudinea medie zilnică a presiunii atmosferice scade de la ecuator spre poli,
de la 2 – 3 hPa în zona intertropicală, la 0,5 – 1 hPa în zona temperată şi aproape de 0
hPa la poli – Fig. xx.
 Variaţiile presiunii atmosferice sunt analizate oră de oră la Serviciile de
Prognoză a Vremii la care se întocmesc hărţi speciale cu tendinţa
barometrică ce reprezintă variaţia locală a presiunii atmosferice într-un interval
de 3 ore.

- când tendinţa barică este în creştere vremea se ameliorează,

- când este în scădere se înrăutăţeşte,
- iar când este staţionară vremea rămâne stabilă.

Meteorologia sinoptică utilizează „hărţile de tendinţă” pentru

prevederea vremii.
 VARIAŢIILE PERIODICE ANUALE ALE PRESIUNII ATMOSFERICE

Acestea depind de latitudinea geografică, de anotimp, de natura suprafeţei active

(uscat, apă) și relief.
În funcţie de factorii amintiţi pe glob se disting 4 tipuri fundamentale de regim
anual al presiunii atmosferice.
1. Tipul continental → un maxim de presiune iarna,
→ un minim vara.
Amplitudinile medii anuale ajung la 7 – 10 hPa în Europa Centrală şi răsăriteană
şi, la 20 – 30 hPa în Câmpia Siberiei de Vest.
2. Tipul oceanic → un maxim principal vara şi
→ un minim principal spre sfârşitul toamnei.
Amplitudinea medie anuală este moderată (5 – 6 hPa), scăzând şi mai mult în
zona intertropicală.

3. Tipul polar şi subpolar → un maxim barometric principal primăvara (aprilie-

mai) atunci când valorile termice dintre mare şi uscat aproape că se egalizează şi
→ un minim principal iarna (ianuarie-februarie) când
scade presiunea datorită intensei activităţi a ciclonilor.

4. Tipul montan → un maxim de vară datorat convecţiei termice ascendente a

aerului şi
→ un minim de iarnă când mişcările descendente sunt mai
frecvente.
VARIAŢIILE NEPERIODICE ALE PRESIUNII AERULUI

→ o amplitudine maximă absolută

de 213,8 hPa (158,1 mm) depăşind
intervalul obişnuit de variaţie
neregulată.
 În România limitele de variaţie ale presiunii sunt până în prezent cuprinse
între valorile de:
- 1059,4 hPa înregistrată la Sulina pe 24 ianuarie 1907 şi
- de 947,9 hPa din 3 decembrie 1979 înregistrată în nord-estul ţării la Dorohoi.
- amplitudinea maximă absolută de variaţie a presiunii = cu 111,5 hPa.

VARIAŢIILE INTERDIURNE

Oscilează de regulă între 1 şi 10hPa (1hPa în regiunile tropicale, 3hPa în

regiunile subtropicale, 7hPa în regiunile temperate şi 10hPa în regiunile subpolare).

În unele situaţii când formaţiunile barice se succed cu rapiditate, variaţiile

presiunii de la o zi la alta pot atinge 30 – 50hPa iarna şi 15 – 20hPa vara.
 VARIAŢIA PRESIUNII AERULUI PE ORIZONTALĂ

Pentru analiza distribuţiei orizontale a

presiunii atmosferice se utilizează hărţile
cu izobare realizate pentru diferite niveluri.

Principale forme ale reliefului câmpului

baric sunt: ciclonul (depresiunea sau
minimul baric), anticiclonul (maximul
baric), talvegul depresionar, culoarul
depresionar, dorsala anticiclonică, şaua
barică sau punctul hiperbolic şi câmpul de
presiune uniformă (mlaştina barometrică)
Fig. xx Principalele forme ale câmpului – Fig. xx.
baric – după Pop Gh., 1988
1. Ciclonul (depresiunea sau minimul baric) este principala formă depresionară
negativă a reliefului baric. Este pus in evidenţă de una sau mai multe izobare închise şi
se caracterizează printr-o presiune scăzută în partea centrală şi din ce în ce mai mare
spre periferii – Fig. xx. Se notează pe hărţile reliefului baric cu D.
2. Anticiclonul (maximul baric) constituie principala formă pozitivă a reliefului
baric. Este pus în evidenţă prin una sau mai multe izobare închise, având presiunea
mai mare în centru şi din ce în ce mai redusă spre periferii – Fig. xx. Este notat pe
hărţile reliefului baric cu M.
Fig. x Configuraţia izobarelor şi distribuţia centrelor de presiune (hPa) în luna ianuarie
(după Neguţ L. A., 1981)
Fig. x Configuraţia izobarelor şi distribuţia centrelor de presiune (hPa) în luna iulie
(după Neguţ L. A., 1981)
 zona ecuatorială este una de minimă presiune,

 zonele subtropicale sunt de maximă presiune,

 zonele subpolare de presiune coborâtă şi

 zonele polare de presiune ridicată.

 brâul ecuatorial de minimă presiune şi zonele polare de presiune ridicată sunt

generate predominant de factorul termic,

 origine dinamică au brâurile subtropicale de presiune ridicată şi brâurile

subpolare de presiune coborâtă.
 Din analiza distribuţiei presiunii atmosferice la nivelul suprafeţei terestre, putem
concluziona următoarele:

- de la Ecuator la poli presiunea nu variază uniform prezentând o serie de abateri,

- prin menţinerea minimei barometrice ecuatoriale şi a zonelor de maximă presiune

subtropicale se evidenţiază la latitudini mici o repartiţie zonală a presiunii cu
oscilaţii latitudinale sezoniere, anotimpuale şi lunare, spre nord şi spre sud în direcţia
mişcării aparente a Soarelui,

- zonalitatea distribuţiei presiunii se conturează şi la latitudini medii, mai ales

superioare prin existenţa minimelor subpolare şi maximelor polare,

- zonalitatea distribuţiei spaţiale a presiunii este mai evidentă în emisfera sudică

(cu mari întinderi oceanice) decât în emisfera nordică (cu mari întinderi
continentale);

- în general regiunile de maximă încălzire (ecuatoriale) corespund unor arii barice

permanente sau sezoniere de minimă presiune atmosferică, iar cele cu temperaturi
foarte reduse (polare) unor arii barice permanente sau sezoniere anticiclonale;

- factorul dinamic alături de cel termic complică situaţia amintită, introducând

modificări semnificative.
 VÂNTUL
Dacă temperatura şi presiunea ar fi repartizate uniform pe suprafaţa terestră,
deplasarea aerului nu ar avea loc.
Repartiţia neuniformă a presiunii atmosferice, determină o continuă mişcare a
aerului, atât în sens orizontal, cât şi în sens vertical.
Deplasarea aerului în sens orizontal poartă denumirea de vânt sau mişcare
advectivă.
Forţele ce acţionează asupra vântului
Forţa gradientului baric orizontal.

Gradientul baric orizontal (Go) reprezintă

scăderea presiunii atmosferice pe unitate
de distanţă în direcţia normalei la izobare.

El se defineşte ca raportul dintre diferenţa

de presiune dintre două izobare (ΔP) şi
distanţa dintre cele două izobare (Δn):
Go = ΔP/Δn
Fig. x Cu cât distanţa dintre izobare este
mai mică, cu atât este mai mare gradientul
baric orizontal Go. Săgeţile reprezintă
mărimea relativă a forţei gradientului baric
orizontal - Go, care este întotdeauna
îndreptată dinspre teritoriile cu presiune
mai mare spre teritoriile cu presiune mai
mică – adaptare după Ahrens C. D., 1988
 În practică, ca unitate de distanţă, se consideră
distanţa de 111km care reprezintă lungimea
măsurată pe meridianul geografic a unui grad de
latitudine.
Gradientul baric exprimat în mb/hPa şi raportat la
lungimea arcului de meridian de 1°(111km) se
numeşte gradient baric mijlociu.
În aceste condiţii:

Go = 111 x ΔP/D,
în care D, este distanţa în km între două puncte Fig. x Gradientul baric orizontal
de pe suprafaţa Pământului, pentru care se între Punctul 1 şi Punctul 2
calculează valoarea gradientului. raportat la 100 de km distanță –
adaptare după Ahrens C.D., 1988
 În natură întâlnim două situaţii distincte:
- aceea în care gradientul baric orizontal lipseşte, este nul şi vântul nu bate,
- sau când valoarea gradientului baric orizontal este mai mare decât 0, aerul
punându-se în mişcare pe orizontală sub formă de vânt.

În primul caz, deasupra unei regiuni suprafeţele izobare sunt paralele şi orizontale,
presiunea nu variază pe orizontală ci numai pe verticală, asupra unei volum de aer
acţionând doar forţa gradientului baric vertical (Gv/ Gz) şi cea gravitaţională (g/Fg),
aceasta nedeplasându-se pe orizontală – Fig. x și Fig. x.

Fig. x Starea de repaus a unui

volum elementar de aer (după Ionac
Nicoleta şi Ciulache S., 2010) Fig. x Forţele ce acţionează
asupra unui volum elementar de
aer (după Bacinschi D. – 1979)
 În al doilea caz suprafeţele izobare sunt înclinate sub un anumit unghi faţă de
suprafaţa terestră.
Sub influenţa forţei gradientului orizontal volumul de aer în cauză se pune în
mişcare pe orizontală – Fig. x.

Fig. x Mişcarea unei mase elementare de aer sub acţiunea forţei

gradientului baric orizontal (Go) (după Ionac Nicoleta şi Ciulache S., 2010
– cu modificări)

Datorită mişcării de rotaţie a Pământului şi caracterului neuniform al suprafeţei

active, asupra unei mase de aer în deplasare pe orizontală acţionează şi alte forţe care
influenţează caracterul mişcării şi anume:
forţa lui Coriolis, forţa centrifugă şi cea de frecare.
 2. Forţa lui Coriolis (Fc) numită şi forţa
deviatoare a mişcării de rotaţie sau forţa de
abatere, determină ca orice volum de aer ce
se mişcă liber la suprafaţa Pământului (Fig. x),
să sufere o abatere de la direcţia mişcării sale,
spre dreapta în emisfera nordică şi spre stânga
în emisfera sudică.

Cauza acestei abateri constă în faptul că

fiecare corp pe lângă mişcarea sa proprie, are şi
o mişcare de translaţie vest-est, imprimată de
mişcarea de rotaţie a Pământului.
Mişcarea de translaţie depinde de latitudine,
fiind maximă la Ecuator - 465m/s, dar ajunge la
0m/s la Poli.
Fig. x Forţa de deviere a vântului
(Fc) rezultată din rotaţia Pământului
(după Strahler A., 1973, citat de
Măhăra Gh., 2001)
 Mărimea forţei lui Coriolis (Fc), depinde de latitudinea geografică (φ) de viteza
vântului (v) şi de viteza unghiulară de rotaţie a Pământului (ω).

Fc = 2 ω v sinφ în (m/s2) , unde:

- ω - viteza unghiulară de rotaţie a Pământului, este constantă şi egală cu 0,000073

radiani pe secundă,
- v - viteza vântului,
- φ - latitudinea. Rezultă că valoarea Fc creşte odată cu
viteza vântului şi cu latitudinea (Fig. x).
la Ecuator sin 0° este egal cu 0,
determinând ca Fc să fie nulă, vântul
neabătându-se de la direcţia gradientului
baric orizontal,
la poli valoarea Fc este cea mai mare
deoarece sin 90° este egal cu 1.
În punctele extrem nordic şi sudic al
planetei valoarea forţei Coriolis se
calculează cu formula:

Fig. x Variaţia relativă a forţei Coriolis la
diferite viteze ale vântului și la latitudini
diferite - după Ahrens C. D., 1988
Fc = 2ωv (m/s2)
Fc nu schimbă viteza ci numai direcţia
vântului, care bate oblic faţă de izobare .
3. Forţa de frecare. În apropierea
suprafeţei terestre, până la 900 - 1000m
înălţime (în zonele montane mai mult)
direcţia şi viteza vântului mai este
modificată şi de forţa de frecare a aerului
de sol – Fig. x.
Această forţă este negativă, pentru că
acţionează contrar mişcării aerului şi tinde
să-i reducă viteza.
La suprafaţa terestră valoarea forţei de
frecare (F) este calculată cu formula: Fig. x Forţele care acţionează asupra vântului în
stratele inferioare ale troposferei (v- direcţia de
F = - kv, în care:
mişcare a aerului; G0 – gradientul baric
orizontal; Fc – forţa Coriolis, F – forţa de frecare,
÷ -k reprezintă coeficientul de frecare,
X – rezultanta forţelor Fc şi F) - (adaptare după
care este variabil în funcţie de viteza
Ionac Nicoleta şi Ciulache S., 2010)
vântului şi asperităţile suprafeţei terestre,
÷ v reprezintă viteza vântului.

La viteze mari, frecarea este mai Forţa de frecare (F) contracarează parţial Fc şi
intensă şi devierea mai mică şi invers. împiedică devierea vânturilor până la atingerea
unei direcţii paralele cu izobarele.
Pe continente, frecarea este de ≈ 4 ori
Ca urmare vântul bate oblic, de-a curmezişul
mai mare decât pe oceane. izobarelor sub un unghi de 20 - 45° şi nu paralel
cu acestea.
 Fig. x Mişcarea aerului în absenţa forţei de frecare
(adaptare după Ionac Nicoleta şi Ciulache S., 2010)
 4. La mişcarea unei particule de aer/volum elementar de aer pe o traiectorie
curbilinie intervine şi forţa centrifugă. Forţa centrifugă (Fcf) se calculează cu ajutorul
relației:

Fcf = v2 / r, unde:
v = viteza liniară,
r = raza de curbură a traiectoriei particulei de aer.

Ea este orientată spre exterior pe direcţia razei de curbură.

Forţa centrifugă este generată de mişcarea de rotaţie a Pământului, care este

maximă la Ecuator, scăzând spre latitudini mari, la început mai lent, apoi din ce în ce
mai repede, devenind nulă la poli.

Forţa centrifugă, determină forma troposferei mai groasă la Ecuator şi

aplatizată la poli.
 VÂNTUL DE GRADIENT, VÂNTUL GEOSTROFIC ŞI GEOCICLOSTROFIC

Vântul de gradient - La înălţimi mai mari dar și deasupra mărilor și oceanelor unde F
lipsește sau este neglijabilă asupra aerului acţionează numai Go şi Fc, care sunt de
sens contrar, iar vântul bate paralel cu izobarele.
În cazul în care izobarele sunt paralele şi rectilinii, vântul se numeşte geostrofic – Fig.
x.

Fig. x Peste nivelul de frecare,

aerul se va deplasa oblic și apoi
paralel cu izobarele cu o viteză
constantă dată de echilibrarea
forţei gradientului baric orizontal
(Go) cu forţa Coriolis (Fc). Vântul
care bate în aceste condiții se
numeşte geostrofic - adaptare
după Ahrens C.D., 1988

În cazul izobarelor circulare (în cicloni şi anticicloni), asupra vântului geostrofic

acţionează şi forţa centrifugă, iar vântul se numeşte geociclostrofic.
 CIRCULAŢIA AERULUI ÎN DIFERITE FORME BARICE ŞI
VREMEA PE CARE O GENEREAZĂ

Fig. x Sistemul curenţilor de aer în plan vertical şi al vânturilor în plan orizontal specific
într-un anticiclon şi într-un ciclon
(după Kurtz, citat de Bordei – Ecaterina Ioan, Taulescu Gabriela, 2008 şi Bogdan
Octavia în 2010)
 Într-un talveg depresionar vânturile sunt convergente spre axa
talvegului. Se formează nori și vremea este urâtă ca într-un ciclon.

Într-o dorsală anticiclonică vânturile sunt divergente dinspre axa de

simetrie a dorsalei spre exterior, vremea fiind frumoasă ca într-un anticiclon.
 ELEMENTELE CARACTERISTICE VÂNTULUI
Direcţia vântului – se stabileşte în raport cu punctul cardinal dinspre care bate. În
scopul indicării direcţiei vântului, se foloseşte roza vânturilor .

Fig. x Roza frecvenţelor medii anuale pe direcţii (%) a vântului la Suceava şi la Ceahlău-
Toaca (1961-2000) – sursa datelor: Clima României 2008
 Viteza vântului – reprezintă distanţa parcursă de aer în unitatea de timp,
exprimată în m/s sau în km/h, cunoscând că 1m/s = 3,6 km/h iar 1 km/h = 0,278 m/s.

Fig. x Regimul diurn al

vitezei vântului pe vârful
Ceahlău-Toaca (1964-
1998) – după Mihăilescu
I. F., 2001

Fig. x Mersul anual al

vitezei vântului pe vârful
CeahlăuToaca (1964-
Fig. x Vitezele medii anuale 1998) – după Mihăilescu
(m/s) ale vântului pe direcţii la I. F., 2001
Suceava şi pe Vf. Omu (1961-
2000) – sursa datelor: Clima
României 2008
 Pe verticală viteza vântului creşte odată cu înălţimea, concomitent cu scăderea
forţei de frecare.
Spre exemplu, la 30 m viteza vântului este de două ori mai mare decât la 1 m, iar
la 300 m este de 4 ori mai mare decât la 1m.
În tropopauză există curenţi rapizi de vest, care au viteze foarte mari ce
depăşesc în partea lor centrală 400km/h.

În România, cele mai mari

viteze medii anuale se produc la
staţiile meteorologice de pe
culmile montane: Vf. Omu (10,4
m/s), Țarcu (10,3m/s), Ceahlău
Toaca (10,2 m/s) – Fig. x, pe
litoral, în Dobrogea, în Podișul
Bârladului, unde pot fi valorificate
și energetic.

Fig. x Harta vitezelor medii anuale

energetice ale vântului pe teritoriul
României (1961 – 1978), după
Patrichi Silvia, 1983
 VARIAŢIILE NEPERIODICE

Până în prezent cea mai mare viteză a vântului la nivelul mării a fost
înregistrată în Antarctida, ea atingând 88,9 m/s (320 km/h).

Pentru alte înălţimi decât nivelul mării, cea mai mare viteză a vântului
cunoscută cu certitudine pe suprafaţa planetei Pământ s-a înregistrat în 1934, la1917 m,
pe Muntele Washington din Munţii Preşedinţilor şi a fost de 103,4 m/s (372 km/h).

În România, cele mai mari viteze ale vântului (45-55 m/s) - respectiv (162-198
km/h), s-au înregistrat la Botoşani, Dorohoi şi Iaşi în timpul viscolului din 5-7 ianuarie
1966.

În zonele cu relief accidentat, unde vântul se poate canaliza, pe culoare de văi şi

canioane, viteza lui poate să atingă valori şi mai mari. Astfel în zona Oraviţa-Anina s-a
depăşit viteza de 50m/s, iar la Boiţa a fost înregistrată o viteză de 80m/s.
 Vânturile cu viteze foarte mari pot cauza pagube considerabile clădirilor și altor
elemente infrastructurale, pot îngreuna circulația, iar în păduri pot cauza doborâturi de
vânt pe mari suprafețe – Fig. x.

Fig. x. Urmările doborâturilor de vânt produse în intervalul 6 - 8 martie 2002 în Ocolul

silvic Vama – imagine din aprilie 2002 – arhiva personală Mihăilă D.
calmul atmosferic (un alt parametru al
vântului).

Fig. x Frecvenţa medie anuală a calmului

atmosferic la câteva staţii din România situate
în condiţii geografice diferite (1961-2000) –
sursa datelor: Clima României 2008

Intensitatea sau tăria vântului. Aceasta se exprimă prin presiunea exercitată de aerul
deplasat de vânt asupra obiectelor întâlnite în cale. Presiunea exercitată pe o suprafaţă
de 1m2, aşezată perpendicular pe direcţia vântului, se calculează cu ajutorul relației:

P = av2 , în care:
- P = presiunea vântului în kg/m2,
- a = factor constant pentru densitatea aerului, egal cu 0,0625,
- v = viteza vântului în m/s.

Scara de tărie a vântului, elaborată în 1806 de amiralul englez Francisc Beaufort.

Această scară are valori de la 0 la 12, indicând gradul de tărie, viteza corespunzătoare
şi efectele produse asupra obiectelor întâlnite – vezi Lp.
 Durata vântului reprezintă intervalul de timp de la începerea vântului până la
încetarea lui.

Structura vântului este o altă caracteristică a vântului, dată de faptul că direcţia

şi viteza acestuia nu sunt constante, variind foarte mult în timp şi spaţiu. După regimul
vitezei aerului şi caracterul mişcării sale, vântul poate avea structură laminară,
turbulentă şi în rafale.

Fig. x. Identificarea structurii vântului pe baza anemogramelor a) vânt laminar; b) vânt

turbulent; c) vânt în rafale – după Măhăra Gh., 2001, cu modificări
 CLASIFICAREA VÂNTURILOR
În funcţie de frecvenţă se identifică:
- vânturi permanente – care bat tot timpul anului în aceeaşi direcţie – Fig. x,

Fig. x Centurile de
presiune şi principalele
sisteme de vânturi
permanente din
troposferă (după Neguţ
L. A., 1981 – cu mici
modificări)
- vânturi periodice – care bat numai într-o anumită perioadă a anului (musonii – Fig. x),

Fig. x Modelul circulației musonice în

Asia, cu alternarea timp de aproximativ o
jumătate de an a musonului continental,
de iarnă și timp de o jumătate de an a
musonului oceanic, de vară - adaptare
după Ahrens C.D., 1988

- vânturi neregulate – care bat doar

accidental.
În funcţie de natura lor şi zonele de acţiune se identifică:
- vânturi care sunt rezultatul circulaţiei atmosferice generale,
- vânturi locale.
Vânturile locale
Vânturile locale periodice (regulate)
Brizele marine sunt vânturi periodice locale care îşi schimbă direcţia de la zi la noapte.

Fig. x Dezvoltarea în timpul zilei a brizei

marine a), iar în timpul nopții a brizei de
uscat b). Modele ale acestor mecanisme -
adaptare după Ahrens C.D., 1988

Întrunesc condiţiile cele mai optime de

manifestare vara în regim anticiclonic.
Iarna brizele sunt înlocuite de vânturile
circulației generale sau regionale a
atmosferei.
Brizele marine în România
Fig. x. Mecanismul formării vânturilor de pădure – ziua și a
vânturilor de câmp – noaptea – după Bogdan Octavia, 2009
 Vânturile de munte – vale
Vânturile de munte - vale sunt vânturi periodice locale, a căror direcţie se schimbă
regulat de la zi la noapte, având frecvenţă şi dezvoltare maximă vara în regim
anticiclonic. Se mai numesc şi vânturi de pantă .

Fig. x Vânturile de vale – Fig. x Componentele circulației locale pe

secțiune verticală prin timp de zi în ariile montane: vânturile de
mecanismul acestora vale și de versant – model tridimensional
schematic al acestora
– după Ciulache St., 2004
Fig. x Vânturile de munte – secțiune
verticală prin mecanismul acestora Fig. x Componentele circulației locale pe
timp de noapte în ariile montane: vânturile
de munte și de versant – model
tridimensional schematic al acestora –
după Ciulache St., 2004
Fig. x Frecvența orară (în %) a direcției
vânturilor de munte-vale la Piatra Neamț în
cazul zilelor senine când contrastele
termo-barice dintre culmi și văi ating
maximul valoric.
Se observă predominarea vânturilor de
munte în intervalul orar 22 – 11 și a
vânturilor de vale în intervalul orar 12 – 21
– după Mihăilescu I. F., 2001
 Vânturi locale neperiodice
Vânturile neperiodice calde

Fig. x Mecanismul producerii föhnului – după Ciulache St., 2004

În Alpii Elveţiei, unde a fost observat şi descris pentru prima dată, föhnul se
înregistrează în 30 - 40 zile pe an, iar în unii ani numărul de zile cu föhn poate să
depăşească cifra de 80.
 Fig. x Modelul după care circulă aerul pe
versantul de sub vânt – conform lui Bordei N. I.,
1988

Foehnul în România:
- F – arii cu foehn tipic,

- Vântu Mare – vânt de tip

foehn cu trăsături clar
conturate pe teritoriul
României,

- Austrul și Coșava – vânturi

cu caracter de foehn,

- Vântul Negru este un vânt

local neperiodic, fierbinte şi
uscat, fără a avea caracter de
52
foehn !!.
Alte vânturi de tip föhn sunt:

Şinucul (Chinook-ul) este un vânt de tip föhn,

care escaladează Munţii Cordilieri dinspre Oceanul
Pacific, producând nori şi precipitaţii abundente pe
versanţii vestici ai acestora, determinând creşteri ale
temperaturii şi uscăciune pe versanţii estici către
Podişul Preeriilor – Fig. x.
Zonda este föhnul argentinian şi se dezvoltă pe
versantul estic al M. Anzi spre depresiunile Fig. x Mecanismul formării
intramontane din vestul Argentinei şi chiar până la Chinook-ului - adaptare
marginile Pampasului. după Ahrens C.D., 1988
Vânturi de tipul föhnului mai apar:
- în Caucaz,
- în Altai,
- pe ţărmurile Groenlandei,
- în Australia de est, în Noua Zeelandă (unde se numeşte vântul de nord-vest
sau Nor”Wester),
- pe ţărmurile annamite din Vietnam (vântul de Laos) etc.

Spre exemplu, pe versantul sudic al Caucazului, la Kutaisi, în Gruzia, se

înregistrează 114 zile cu föhn pe an, mai multe ca în Alpii Elveţiei (30 - 40, rar în unii ani
80 de zile cu föhn).
 Vânturi calde şi uscate dar care nu au caracter de föhn iau naştere destul de
frecvent, dar fără o periodicitate anume şi în marile deşerturi ale lumii.

Siroco (Sirroco) ia naştere

în nordul Africii şi transportă
uneori praful Saharei peste
M. Mediterană până în
Grecia, Italia şi Spania unde
este numit de localnici
Leveche – Fig. x.

Khamsinul este un vânt

fierbinte, uscat şi dăunător
activităţii omului, care bate
dinspre sud, dinspre
Deşertul Libiei spre Valea
Nilului transportând nori de
praf şi nisip.

Simunul suflă în Deşertul

Fig. x Vânturi locale a căror origine este în Africa de Nord Arabiei şi sudul Iranului,
- adaptare după Ahrens C.D., 1988 depăşind 150km/h, ridicând
în atmosferă nori imenşi de
praf.
 Suhoveiul este un vânt fierbinte şi uscat, care bate dinspre Asia Centrală spre
Kazahstan, Ucraina şi ţara noastră, afectând mai ales exteriorul ariei carpatice, unde
provoacă uscăciune, secetă şi uneori furtuni cu praf, ridicat de pe pătura de sol.

Pampero care este un vânt puternic, cald, dar mai puţin uscat, care suflă iarna
dinspre vest spre Pampa argentiniană
Vânturile neperiodice reci

Sunt în mare parte vânturi catabatice (căzătoare) sau gravitaţionale. Sunt vânturi
puternice şi au un caracter local. În cazul acestor vânturi masele de aer descendente de
pe platourile înalte și reci nu se încălzesc suficient, rămânând mai reci decât regiunile în
care ajung – Fig. x.
Cele mai tipice şi extinse în suprafaţă se dezvoltă de-a lungul coastelor acoperite
cu gheaţă ale Groenlandei şi Antarctidei, în acest ultim caz ele fiind numite stok.

Fig. x Mecanismul formării unui vânt

catabatic - adaptare după Ahrens C.D.,
1988
 Bora este un vânt local pentru formarea căruia trebuie întrunite câteva condiţii
generale, printre care esenţiale sunt:
a) prezenţa unui lanţ muntos în zona de litoral, care se intercalează între uscatul
rece şi marea caldă, şi
b) gradientul baric general trebuie să fie orientat dinspre uscat spre mare.

Când în Marea Adriatică

apare o minimă barometrică,
aceasta poate atrage aerul
mai rece şi cu presiune mare
din zona Munţilor Dinarici şi
a Podişului Karst, care
depăşind nivelul culmilor se
prăbuşeşte pe ţărmul cald al
Dalmaţiei între Istria şi
Dubvovnik.
Fig. x Mecanismul de formare al borei
– după Pop Gh., 1988

Un vânt asemănător bate iarna dinspre Caucaz către ţărmul Mării Negre în
regiunea Novorossiisk. La Novorosiisk, se numără în medie 46 zile cu Bora pe an. În
anotimpul, rece durata vântului poate fi, uneori şi de o săptămână.
Vânturi catabatice la scară mai mică se întâlnesc pe ţărmul Lacului Baikal (unde
sunt numite Sarma) şi, pe ţărmurile vestice ale insulei Novaia Zemlea.
 Mistralul este un vânt orografic descendent, care bate iarna şi primăvara
dinspre Masivul Central Francez către Marea Mediterana canalizându-se pe valea
Ronului unde viteza lui atinge 90km/h. El produce pagube recoltelor de citrice, viţă de
vie, măsline etc. şi provoacă furtuni pe Marea Mediterană între Corsica şi Baleare.

Harmattanul suflă în timpul iernii dinspre Sahara către coasta Guineii.

Înlocuieşte aerul tropical cald şi umed cu aer saharian, uscat, prăfos şi relativ rece. El
are un accentuat efect de răcire, fiind numit uneori Doctorul.

Nordicul provoacă scăderi bruşte de temperatură şi furtuni în Texas, Golful

Mexic şi Marea Caraibilor, suflând iarna dinspre nord către regiunile menţionate.

Relativ răcoroase sunt şi vânturile nordice numite Etesians, care suflă uneori
vara, peste bazinul estic al M. Mediterane.
Vânturile neperiodice reci din România

59
 METEOROLOGIE și CLIMATOLOGIE
L5
Măsurarea umezelii aerului. Norii şi nebulozitatea. Repartiția
celor două elemente pe teritoriul României și pe Glob.

Conf. univ. dr. Dumitru MIHĂILĂ

Universitatea ,,Ștefan cel Mare” din Suceava
Departamentul de Geografie
 MĂSURAREA UMIDITĂŢII AERULUI
În atmosfera terestră apa este prezentă sub formă gazoasă, lichidă şi solidă
imprimând aerului un anumit grad de umiditate.
Chiar şi în zonele cele mai aride ale planetei (în deşerturi), aerul nu este complet
uscat, ci conţine o cantitate variabilă de apă sub formă de vapori !!.
MĂRIMILE CARE DEFINESC UMIDITATEA AERULUI

Tensiunea vaporilor de apă sau forţa elastică a acestora.

Presiunea parţială exercitată de vaporii de apă din presiunea totală a aerului
atmosferic, reprezintă tocmai tensiunea elastică sau mai simplu tensiunea vaporilor de
apă.
La o anumită temperatură, forţa elastică a vaporilor de apă, va fi definită printr-o
anumită valoare, cunoscută sub denumirea de tensiune actuală sau reală (notată cu e).
Dacă în aerul atmosferic infuzia de vapori continuă, sau temperatura acestuia
scade, aerul devine saturat în vapori, tensiunea lui devenind maximă (fiind notată cu E).
Între cele două tipuri de tensiune elastică (actuală - e şi maximă - E) se pot stabili
relaţiile:
- e < E, când aerul este nesaturat în vapori de apă,
- e = E, când aerul este saturat în vapori de apă,
- e > E, când aerul este suprasaturat în vapori de apă.
Tensiunea vaporilor de apă variază în relaţie direct proporţională cu temperatura
aerului. Se măsoară în hPa.
 Umiditatea absolută (q) este mărimea ce reprezintă cantitatea de vapori de apă
pe care o conţine 1m 3 de aer la o anumită temperatură şi se exprimă în g/m 3 de aer.

Umiditatea absolută maximă sau de saturaţie (Q) reprezintă cantitatea de

vapori de apă pe care o are un metru cub de aer saturat.

Umiditatea absolută creşte odată cu temperatura.

• Umiditatea specifică (s) este reprezentată de vaporii de apă conţinuţi
într-un kg de aer umed.

• Umiditatea specifică maximă (S) ne arată care este cantitatea de

vapori de apă ce intră într-un kg de aer umed saturat.

• Şi umiditatea specifică se află în relaţie de directă proporţionalitate cu

temperatura.

63
• Umiditatea relativă (f) reprezintă raportul dintre tensiunea măsurată
(e) şi tensiunea maximă (E) a vaporilor de apă, considerate la temperatura din
momentul observaţiei,

• sau raportul dintre cantitatea de vapori existentă în aer şi

cantitatea maximă de vapori pe care ar putea-o înmagazina aerul la
temperatura pe care o are.

f = e x 100/E

Exprimă cel mai clar gradul de saturaţie al aerului în vapori de

apă! Din această cauză este mărimea umidității cea mai utilizată în studiile
geografice și climatologice.
Variază invers proporțional cu temperatura aerului!
64
 În funcţie de valoarea umidităţii relative, din punct de vedere higrometric aerul
poate fi:

- foarte uscat când f ≤ 30%.

- uscat când f este cuprinsă între 31 şi 50%,

- normal când f este cuprinsă între 51 şi 80%,

- umed când f este cuprinsă între 81 şi 90%,

- foarte umed când f este cuprinsă între 91 şi 99%,

- saturat când f este = cu 100%,

- suprasaturat când f > 100%.

Regimul diurn al umidităţii relative (%) la Darabani (a) şi Iaşi (b) pentru orele
100, 700, 1300, 1900 (1988 – 1998)

Darabani
I
%
100 A
90
80 I
70
60 O
50
An
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24

Iaşi
I
%
100
A
90
80 I
70
60 O
50
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 66 An
• Temperatura punctului de rouă (τ – tau sau td) reprezintă
valoarea până la care trebuie să scadă temperatura aerului (în condiţiile în care
presiunea rămâne constantă iar raportul de amestec neschimbat) pentru ca
acesta să devină saturat în vapori.

• În acest caz tensiunea măsurată (e) devine egală cu tensiunea

maximă (E), se atinge starea de saturaţie, după care o eventuală scădere de
temperatură va conduce la întrunirea condiţiilor pentru realizarea
suprasaturaţiei, stare însoţită de condensarea vaporilor de apă, care, fiind în
exces se vor depune în sezonul cald sub formă de rouă.

• În sezonul rece depunerile sunt de natură solidă (brumă).

• Temperatura la care au loc aceste procese a primit denumirea de

temperatura punctului de rouă.

67
• Deficitul de saturaţie (d) este mărimea care redă
diferenţa între tensiunea maximă a vaporilor de apă E (sau umiditatea
absolută maximă Q) şi tensiunea reală din momentul observaţiei – e (sau
umiditatea absolută q).
• Deficitul de saturaţie poate fi calculat cu ajutorul relaţiilor:

d = E – e sau d = Q – q

Cu cât valoarea deficitului este mai mare cu atât aerul este

mai uscat.
Variază direct proporțional cu temperatura și se măsoară în
hPa.

68
a)

Senzorul QMH 102 oferă

posibilitatea de a măsura
umezeala aerului cu mare preci-
zie, în condiţii de mediu deosebit
de solicitante.
b) Senzorul de umiditate relativă,
determină umezeala atmosferică
cu o acurateţe de ± 2 % atunci
Senzorii de temperatură când umiditatea are valori cuprinse
şi umezeală între 0 şi 90 % şi de ± 3 % când
QMH 102 Vaisala; umiditatea este cuprinsă între 90 şi
a) montaţi pe catargul staţiei; 100 %.
b) detaliu Rezoluţia determinărilor este de 1
– www.vaisala.com %.
Punctul de rouă se calculează
pentru temperaturi cuprinse între
- 40 °C şi + 55 °C cu o precizie de
± 0,2 %.
 NORII ŞI DETERMINAREA NEBULOZITĂŢII

Norii sunt sisteme coloidale de produse de condensare (picături de apă la

temperaturi pozitive sau negative), sublimare (cristale sau asociaţii de cristale de
gheaţă), sau mixte (picături şi cristale), aflate în suspensie în atmosferă.
Spre deosebire de ceaţă, norii nu sunt în contact cu suprafaţa terestră şi îmbracă
o mare varietate de forme, dependente de geneza şi particularităţile structurii lor fizice.
Pentru formarea norilor sunt necesare două condiţii de bază: suprasaturaţia şi
prezenţa nucleelor de condensare.

Clasificarea norilor

Clasificarea norilor bazată pe criteriul morfologic (după formă) este cea mai
veche, cea mai complexă şi cea mai frecvent utilizată.
Pe baza acestui criteriu s-au deosebit:
- norii Cumulus, formaţi mai ales prin convecţie termică, având formă de
grămezi izolate,
- norii Stratus, se prezintă sub forma unor pânze continui sau a unor lentile
dezvoltate în plan orizontal,
- norii Stratocumulus, apar sub formă de grămezi sudate, compacte, fiind o
combinaţie dintre norii Stratus şi Cumulus,
- norii Cirrus, care au forma unor filamente.

Compoziţia microfizică a unui nor
Cumulonimbus între diferite niveluri
caracteristice
– după S. Ciulache, 2004, cu modificări
Clasificarea bazată pe criteriul structurii
microfizice
Norii formaţi din cristale de gheaţă apar la
înălţimi de peste 6000m (genurile Cr, Cs şi Cc +
vârfurile formate din cristale de gheaţă ale norilor
Cb, Cu şi As.)
Norii de gheaţă se formează la temperaturi
foarte scăzute (sub -40 °C) prin sublimarea
vaporilor de apă, din ei cad precipitaţii foarte puţine.
Norii formaţi din picături de apă (norii apoşi)
sunt cuprinşi de regulă între 1000 şi 3000m înălţime
(includ total sau parţial genurile St, Sc, Ac şi Cu,
adică atât nori inferiori şi mijlocii, cât şi nori de
dezvoltare verticală. Din ei cad burniţe, zăpadă
grăunţoasă, fulgi rari de zăpadă sau picături mari şi
rare de ploaie şi mai rar averse de ploaie.
Norii cu structură microfizică mixtă (3000 şi
6000m) incluzând total sau parţial norii Nb, Cb, Cu,
Ac şi As. În componenţa lor intră atât picăturile
suprarăcite de dimensiuni variabile, cât şi cristalele
de gheaţă sau asociaţiile de cristale, care compun
fulgii de zăpadă. Din principalii nori cu structură
microfizică mixtă (Nb şi Cb) cad cele mai mari
cantităţi de precipitaţii.
 Clasificarea bazată pe criteriul genezei

Norii de convecţie termică

Evoluţia în prima parte a zilei a norilor Cumulus/Cumulonimbus formaţi prin

convecţie termică- după Gh. Pop, 1988 şi Gh. Măhăra, 2001
Norii de convecţie frontală

Cirrus,
Cirrostratus,
Altostratus şi
Nimbostratus

Norii frontului cald

după S. Ciulache, 2004 cu modificări
 Cumulonimbus
Nimbostratus,
Altostratus şi
Cirrostratus,

în special
nori
Cumulonimbus
de mare
dezvoltare
verticală

Norii frontului rece de ordinul I (A) şi de ordinul II (B)

- după Gh. Măhăra, 2001, cu modificări
 În afară de categoriile de nori amintite, mai putem departaja:

 norii de undă,
 norii de turbulență,
 norii de radiație,
 norii sidefii stratosferici,
 norii argintii din mezosferă,
 trenele de condensare din urma avioanelor,
 norii de cascadă de apă,
 norii de incendii,
 norii de erupţie vulcanică,
 norii industriali,
 norii de explozie a căror geneză poate fi uşor intuită.
Criteriul altitudinal clasifică norii în funcţie de altitudinea la care se află baza lor.

- norii superiori, ce au baza

situată la altitudini de peste 6 km
(norii Cirrus);

- norii mijlocii, ce au baza

situată la altitudini de 2-7 km
(Cumulus, Altos),

- norii inferiori, cu baza situată

între câteva sute de metri,
până la 2 km (Stratus),

- norii cu dezvoltare
verticală cu baza plasată la cca.
500 m şi cu nivelul de convecţie
care ajunge până la înălţimea
norilor Cirrus şi chiar mai sus
(10 – 14 km) – norii Cumulus,
Cumulonimbus.
Nori Cirrus Nori Cirrocumulus

Nori Cirrostratus
Nori Altocumulus

Nori Altostratus
 Nori Stratocumulus
– fotografie aeriană

Nori Nimbostratus

Nori Stratus
 Nori Cumulus

Nori Cumulonimbus calvus Nori Cumulonimbus capillatus

 Determinarea înălţimii bazei norilor cu balonul pilot

Se utilizează un balon care se

umple cu o cantitate de gaz mai uşor decât
aerul (hidrogen) astfel încât acestuia să i
se imprime o viteză ascensională relativ
constantă de 100 m/min sau 200 m/min.

Cu ajutorul unui teodolit sau al unui

binoclu se urmăreşte balonul, iar cu un
cronometru sau un ceas cu secundar se
măsoară timpul până la intrarea balonului
în nori.

Astfel cu ajutorul celor 2 mărimi,

timp şi viteză ascensională, se obţine
înălţimea bazei norilor:

h=v x t
Balon utilizat la determinarea înălţimii
bazei norilor- după A.R. a S.de T.A.
(ROMATSA)-2007
 Ceilometrul cu laser VAISALA CT25K – se bazează pe
tehnologia LIDAR (dioda cu laser pentru detectarea luminii) şi
este utilizat pentru detectarea norilor, a precipitaţiilor şi a altor
obstacole aeriene.
Domeniul de măsură al CT25K se extinde până la 7,5
km, acoperind cele mai multe înălţimi la care apar nori denşi.
Acest instrument meteorologic este capabil să repereze
simultan până la 3 straturi de nori.
El detectează baza norilor în condiţii de ceaţă, ploaie,
ninsoare şi pâclă.
Dacă baza norului este întunecată, senzorul măsoară şi
raportează vizibilitatea verticală.
Principiul de operare al ceilometrului laser se bazează
pe măsurarea timpului necesar unui puls scurt de lumină pentru a
parcurge distanţa de la emiţătorul ceilometrului la baza unui nor
ţintă şi înapoi la ceilometru.
Ceilometrul cu Înălțimea bazei norului – h = ct /2
laser CT25K - Unde t = timpul dintre emisia semnalului şi recepţia lui,
www.vaisala.com c = viteza luminii,
/2 = distanţa parcursă de lumină este dată de
traseul sursa laser – nor - receptor, care este în fapt dublul
distanţei dintre punctul de observaţie şi nor.
 Aprecierea nebulozităţii se face pe cale vizuală.

Gradul de acoperire al cerului cu nori se apreciază împărţind imaginar bolta

cerească în 10 (scara zecimală) sau 8 părţi (scara optimală) – mai ușor de utilizat.