Cursul universitar METEOROLOGIE-CLIMATOLOGIE

Lecția 5.
Câmpul baric. Vântul și caracteristicile lui. Vremea și
evoluția ei
-----------------------------------------------------------------------------------------------
1. Presiunea atmosferică. Generalități
2. Câmpul baric și caracteristicile lui
3. Curenții atmosferici (vântul şi caracteristicile lui)
4. Vremea și evoluția ei. Masele de aer. Fronturile atmosferice.
Cicloni şi anticicloni
----------------------------------------------------------------------------
1. Presiunea atmosferică. Generalități
Presiunea atmosferică este presiunea cu care straturile de aer superioare
apasă peste cele inferioare comprimându-le pe suprafaţa solului şi a tuturor
obiectelor de pe el. Presiunea (P) este deci forţa (F) ce se exercită pe unitatea de
suprafaţă (S), adică:
P = F/S (dyn/cm2)
Convenţional s-a stabilit că la nivelul mării, la latitudinea de 450, pe o
suprafaţă de 1cm2, presiunea este în medie, egală cu presiunea unei coloane de
mercur de 760 mm la temperatura aerului de 00C, ceea ce înseamnă 1033 gf
(grame forţă). În măsurătorile barometrice se utilizează şi o altă unitate de măsură,
numită milibarul (mb), care este egal cu hectopascalul (hPa).
Presiunea atmosferică normală (la nivelul mării, la latitudinea de 450 şi
temperatura de 00C) este de circa 1013 milibari (mb)
Deoarece barogramele sunt divizate în mm coloană de Hg trebuie
transformată valoarea milibarilor în mm, ţinând seama de faptul că:
760 mm Hg = 1013 mb; 750,8 mm Hg = 1000,0 mb. În consecinţă rapoartele
de transformare vor fi:
750/1000 = 3/4 şi 1000/750 = 4/3 Deducem din aceste rapoarte că între cele
două mărimi există relaţia:
1 mb = 3/4 =0,75 mm; 1 mm = 4/3 mb = 1,33 mb
Variaţia presiunii atmosferice cu altitudinea
Presiunea atmosferică scade cu altitudinea din două motive:
- se reduce grosimea stratului de aer;
- se rarefiază gazele, deci scade densitatea lor.

1
 În aceste condiţii forţa cu care straturile de aer apasă pe suprafaţa terestră se
diminuează. Rezultă deci că, presiunea atmosferică variază pe verticală, în
atmosfera liberă, în funcţie de: densitatea aerului, acceleraţia gravitaţională şi
altitudine. Variaţia presiunii pe verticală este evidenţiată de doi parametri:
Gradientul baric vertical - ce indică variaţia numerică a presiunii atmosferice
pe unitatea de distanţă în direcţia verticală şi indică cu cât scade presiunea pe 100
m altitudine.
Acesta se calculează după formula:

𝛥𝑃
𝐺𝜈 =
𝛥𝑛
în care:
Gv-gradientul baric vertical ( v simbolizează altitudinea);
𝚫P - diferenţa de presiune pe 100 m altitudine;
𝚫n -diferenţa de altitudine în m.
Semnul minus (-) indică reducerea presiunii concomitent cu creşterea
altitudinii, repectiv sensul de variaţie a gradientului baric în condiţii normale.
Presiunea atmosferică scade cu 0,02 mb (hPa) la 100 m altitudine, cifra valabilă
pentru o atmosferă normală, omogenă, reală, cu calm atmosferic.
Variaţia gradientului baric este influenţată şi de temperatura masei de aer,
umezeala acesteia şi presiunea atmosderică. Gradientul baric vertical este direct
proporţional cu presiunea atmosferică (dacă presiunea scade şi gradientul baric
scade) şi invers proporţional cu temperatura (dacă temperatura creşte, gradientul
baric scade).
Treapta barică reprezintă relaţia inversă a gradientului baric vertical,
respectiv distanţa pe verticală în mb pentru care presiunea atmosferică variază
(creşte sau descreşte) cu 1 mb (hPa).
Treapta barică este importantă în meteorologie, deoarece ea permite:
- calculul diferenţei de înălţime între două staţii;
- calcului treptei barice, respectiv a diferenţei de altitudine pentru care
corespunde o variaţie de 1 mm Hg a presiunii atmosferice;
- reducerea presiunii atmosferice la nivelul mării, dar numai pentru altitudini
mici, <500 m;
- aceasta ajută la întocmirea hărţilor sinoptice pentru prognoza vremii.
Valorile numerice ale treptei barice sunt invers proporţionale cu scăderea
presiunii (deci cresc când presiunea scade) şi direct proporţionale cu altitudinea şi
temperatura (adică în condiţii de creştere a temperaturii creşte şi treapta barică).

2. Câmpul baric și caracteristicile lui

2
 Variaţia pe orizontală a presiunii atmosferice se poate urmări şi analiza cu
ajutorul hărţilor sinoptice care redau relieful baric prin izobare (curbe de egală
valoare a presiunii atmosferice trasate din 5 în 5 mb (hPa) reduse la nivelul mării.
Relieful baric sau topografia barică se compune din diverse forme barice
similare reliefului terestru, cu izobare concentrice sau ovale închise (cicloni,
anticicloni) sau cu izobare curbilinii deschise (talveg depresionar, dorsală
anticiclonică), izobare alungite închise (culoar depresionar) sau izobare de acelaşi
fel situate în diagonală (saua barometrică).
Totalitatea formelor barice de pe o hartă sinoptică reprezintă câmpul baric.
Pe baza acestuia se elaborează prognoza meteorologică de către instituţiile de
specialitate. În raport cu variaţia pe orizontală (de creştere sau descreştere) a
presiunii aerului se deosebesc:
- ciclonul, depresiunea sau minima
barometrică. Aceasta reprezintă o formaţiune barică
situată deasupra unei regiuni cu presiune mică,
caracterizată prin izobare închise, ovale sau eliptice,
cu valoare crescândă spre periferie (unde vine în
contact cu un câmp de maximă presiune
atmosferică); ca urmare, aceasta imite forma unei
depresiuni terestre, cu o denivelare accentuată la centru, fiind notată cu litera D
(de la "depresiune"); se caracterizează prin curenţi de aer ascendenţi;
- anticiclonul sau maxima barometrică. Reprezintă o formă de relief baric
cu izobare închise similare ciclonului, dar cu valoarea maximă a presiunii la
centru, de unde scade spre periferie, unde vine în contact cu un câmp de minimă
presiune atmosferică.
Pe hărţile sinoptice această formă de relief
baric este notată la centru cu litera M (de la
cuvântul "maximă"). Ea imite formele pozitive
înalte ale reliefului terestru (de cupolă); în
interiorul lui predomină curenţi de aer descendenţi.
În general, anticiclonii au dezvoltare mică pe
verticală, aceştia fiind formaţiuni de mase de aer
rece, dense, comprimate la nivelul suprafeţei terestre. În contrast, ciclonii au
dezvoltare mare pe verticală, deoarece aceştia caracterizează mase de aer calde,
puţin dense, rarefiate.
- talvegul depresionar. Acesta se suprapune peste o regiune cu presiune
scăzută, pus în evidenţă de izobare alungite deschise, care sunt în legătură cu o
depresiune reprezentând prelungirea periferică a unui ciclon.
3
 În secţiune longitudinală se remarcă axa talvegului care ocupă o poziţie
centrală în lungul lui, unde presiunea este cea mai- mică; are aspectul unei văi
geomorfologice limitată de "versanţi" cu presiune din ce în ce mai mare, asemenea
izohipse1or care marchează versanţii văii; în interiorul lui predomină curenţi de aer
ascendenţi;
- dorsala anticiclonică. Reprezintă forma inversă a talvegului depresionar.
Relieful său baric este conturat de izobare deschise, alungite, cu valoare maximă în
porţiunea mediană, denumită axa dorsalei. Este legată de un maxim barometric, ca
fiind o prelungire a acestuia. Apare în relief ca o culme de mari proporţii, care
poate acoperi distanţe de mii de km, în interiorul căreia predomină curenţi de aer
descendenţi şi deci, timpul senin;
- culoarul depresionar. Are forma unui talveg depresionar de proporţii mai
mari, care uneste două depresiuni barice, având în lungimea axei centrale presiuni
mici, iar pe „pereţii” laterali presiuni din ce în ce mai mari. Este similară cu o vale
mult lărgită (culoar montan, deluros) care uneşte două depresiuni geomorfologice;
în interiorul lui se remarcă curenţi de aer ascendenţi.
- saua barometrică. Este o formă de relief barică delimitată în diagonală de
doi cicloni şi doi anticicloni, sau între două dorsale şi două talveguri dispuse în
cruce, sau tablă de sah. Pe axa anticiclonilor şi a dorsalelor, izobarele sunt dispuse
ca în anticiclon, iar pe axa ciclonilor şi a talvegurilor, ca în ciclon. Aceasta
înseamnă că din centru şeii, presiunea scade spre cele două minime şi creşte spre
cele două maxime.
Presiunea atmosferică variază pe orizontală şi în funcţie de latitudine în
raport cu modul de distribuţie a radiaţiei solare şi respectiv a temperaturii aerului.
Astfel, de la Ecuator spre cei doi poli, globul pământesc este înconjurat de fâsii
circumterestre în care presiunea scade sau creşte alternativ.
Între 10° N şi S de Ecuator, respectiv în zona ecuatorială, se observă un brâu
cu presiune atmosferică joasă; la nord şi sud de acesta între 30 şi 35°, în zonele
subtropicale apare un brâu de presiune atmosferică maximă, iar la nord şi sud de
acesta, până la latitudini de 60-70°- se remarcă un brâu de presiune atmoslerică
minimă, caracteristic depresiunilor subpolare; în regiunea polilor, deasupra
Oceanului Arctic şi a platoului de gheaţă antarctic se remarcă din nou două
maxime barometrice polare.
Direcţia de deplasare a aerului pe orizontală este orientată dinspre maximele
barometrice spre minimele barometrice, generând vânturi permanente, a căror
direcţie este influenţată de mişcarea de rotaţie a Pământului (forţa Coriolis, forţa de
frecare şi forţa centrifugă, inclusiv de configuraţia reliefului terestru).
Variațiiii ale presiunii atmosferice
Presiunea atmosferică, ca şi temperatura aerului cu care se corelează,
4
înregistrează atât variaţii periodice, cât şi neperiodice.
Variaţiile periodice zilnice. Totalitatea variaţiilor presiunii atmosferice în
cursul a 24 de ore alcătuieşte regimul zilnic al presiunii atmosferice. Pe glob, în
toate zonele climatice, presiunea atmosferică înregistrează două maxime şi două
minime zilnice, dar valoarea acestora şi amplitudinea zilnică diferă de la o zonă la
alta, reducându-se de la ecuator spre poli. Maximul se produce dimineaţa, în jurul
orei 10, iar minimul după amiază, în jurul orelor 16.
Amplitudinea zilnică reprezintă diferenţa dintre valorile extreme ale presiunii
şi este identică cu amplitudinea diurnă, deoarece în timpul zilei se produce şi cea
mai ridicată maximă, dar şi cea mai coborâtă minimă. În general, în decursul a 24
de ore, amplitudinile zilnice ale presiunii aerului sunt mici, 0,40 - 1,45 mb.
Variaţiile periodice anuale. Totalitatea variaţiilor presiunii aerului din cursul
unui an formează regimul anual al acesteia.
Aceasta depinde de:
- latitudine;
- repartiţia maselor de aer;
- altitudine;
- temperatura aerului.
Cele mai mici amplitudini anuale sunt în zona ecuatorială unde temperaturile
sunt cele mai mari de pe glob şi se menţin ridicate în tot anul.
Cele mai mari amplitudini anuale se produc în zonele temperate şi subpolare,
din cauza diferenţelor termice dintre anotimpuri. Complexitatea cauzelor care
generează variaţiile anuale ale presiunii aerului pe Glob, conduc la stabilirea a
patru tipuri fundamentale şi anume:
Tipul continental. Prezintă o maximă iarna şi o minimă vara. Iarna maxima
este cauzată de procesele radiative intense ale suprafeţei uscatului, în special din
zonele temperate (Europa de Est, Siberia, uscatul canadian), unde are loc instalarea
anticiclonilor termici de iarnă: Anticiclonul Est - European, Anticiclonul Siberian
şi Anticiclonul Canadian. Vara, situaţia este inversă.
Din cauza încălzirii uscatului presiunea scade (aerul se rarefiază) şi pe
teritoriile respective se instalează arii ciclonice sau depresiuni barice. În cazul
acestui tip, amplitudinea presiunii atmosferice este mai redusă în zonele costiere
(de litoral) unde apa modelează contrastele termice şi creşte cu distanţa spre
interiorul continentelor, ca urmare a creşterii contrastelor termice.
Tipul oceanic şi de litoral. Reprezintă situaţia inversă a celui continetal. În
funcţie de latitudine prezintă două variante:
- în regiunile polare - un maxim la începutul verii (în luna mai) şi un minim
iarna în ianuarie; amplitudinea este mare (19-20 mb);
- în regiunile temperate - pe ocean doua maxime (unul vara şi unul iarna) şi
5
două minime (toamna şi primăvara). Amplitudinea anuală a presiunii este, însă,
mai redusă (5-6 mb).
Tipul polar se caracterizează printr-o maximă şi o minimă. Maxima se
produce primăvara (aprilie - mai), iar minima iarna, (în ianuarie - februarie)
generată de activitatea ciclonilor subpolari care reduc presiunea atmosferică. În
aceste regiuni, amplitudinea anuală a presiunii atmosferice este relativ mare (5-12
mb).
Tipul montan se caracterizează printr-o maximă de vară şi o minimă de iarnă.
În munţi, la aceeasi altitudine, în atmosfera liberă, presiunea atmosferică are valori
mai ridicate vara decât iarna.

3. Curenții atmosferici (vântul şi caracteristicile lui)

Contrastele termice dintre diferitele tipuri de suprafeţe active care generează

contraste barice, fac ca aerul să fie într-o continuă mişcare atât pe orizontală cât şi
pe verticală. Deplasarea pe orizontală a aerului, la nivelul suprafeţei terestre ca
urmare a contrastelor termo-barice determină vântul, cunoscut şi sub numele de
advecţie.
Vântul reprezintă componenta cea mai importantă în sistemul curenţilor
atmosferici în care se includ totalitatea miscărilor efectuate de aerul atmosferic,
atât pe orizontală, (la sol sau în altitudine), cât şi pe verticală (ascendenţi sau
descendenţi), sau chiar locali (brize de diferite tipuri).
Sub influenţa gradientului baric orizontal, masele de aer sunt într-o continuă
mişcare tinzând spre o stare de echilibru, care, în realitate nu se atinge niciodată,
deoarece permanent se nasc noi diferenţe termo- barice.
Aşadar, vântul devine un factor compensator care menţine o stare medie a
acestor diferenţe. Dinamica maselor de aer în cadrul sistemelor de curenţi
atmosferici are o deosebită importanţă pentru evoluţia vremii şi respectiv pentru
prognoza meteorologică.
Asupra vântului acţionează mai multe forţe care îi determină direcţia, sau îi
influenţează viteza mărind-o ori diminuând-o.
Acestea sunt:
- gradientul baric orizontal;
- forţele Coriolis;
- forţa de frecare;
- forţa centrifugă.
Gradientul baric orizontal şi deplasarea aerului. Gradientul baric orizontal
(G) ia naştere în condiţiile în care în plan orizontal apar diferenţe termice care
generează diferenţe de presiune.
6
 Aşadar, gradientul baric orizontal G reprezintă variaţia numerică a presiunii
atmosferice (AP) pe unitatea de distanţă, în direcţie orizontală, spre regiune unde
presiunea este mai mică. Valoarea gradientului baric indică viteza vântului, pentru
că la izobarele dese diferenţa de presiune pe aceeaşi unitate de suprafaţă este foarte
mare.
Gradientul baric orizontal (G) poate fi calculat pentru orice suprafaţă
izobarică după formula:

𝛥𝑃
G=− ,
𝛥𝑛

în care:
𝚫P = diferenţa de presiune dintre două suprafeţe izobarice;
𝚫n = diferenţa dintre izobare în km.
Semnul minus (-), indică sensul de deplasare spre regiunea cu presiune mică.
Revenind la formula prezentată rezultă că gradientul baric orizontal (G) este direct
proporţional cu diferenţa de presiune şi invers proporţional cu distanţa dintre
izobare.
Deci, cu cât AP este mai mare, iar An este mai mic, cu atât G va fi mai mare.
Din momentul apariţiei gradientului baric orizontal (G) aerul începe advecţia sa
(deplasarea lui pe orizontală).
Forţa Coriolis reprezintă forţa care abate obiectele (inclusiv aerul) de la
traseul lor normal datorită mişcării de rotaţie a Pământului în jurul axei sale.
Aceasta acţionează numai asupra aerului în mişcare, nu şi în condiţii statice, de
calm atmosferic. În emisfera nordică forţa Coriolis determină o abatere spre
dreapta, iar în cea sudică spre stânga. Abaterile cauzate de forţa Coriolis sunt în
general mici. Având în vedere însă durata de acţiune a forţei de abatere, aceste
valori mici se însumează şi abaterea de la gradientul baric orizontal devine
apreciabilă.
Forţa de frecare. În timpul deplasării pe orizontală vântul suportă o rezistenţă
opusă de toate neregularităţile suprafeţei terestre care determină frânarea vitezei.
Această frânare rezultă din procesul de frecare a masei de aer cu suprafaţa terestră.
Aşadar, forţa de frecare reprezintă forţa pe care o opune suprafaţa terestră
(denumită suprafaţă activă) asupra unei mase de aer în deplasare care are drept
consecinţă frânarea vitezei acesteia.
Forţa de frecare ce se manifestă pe timpul deplasării pe orizontală a maselor
de aer depinde de natura şi de forma suprafeţei terestre.
Forţa centrifugă apare ca urmare a mişcării maselor de aer la suprafaţa
Pamantului de-a lungul unor traiectorii curbilinii.
7
 Fig.4. Schema vânturilor dominante la nivelul globulu

Parametrii de bază ce caracterizează regimul vânturilor

Vântul se caracterizează prin doi parametri de bază: direcţie şi viteză. Ambii
parametri cunosc o mare variabilitate în timp şi spaţiu. Direcţia vântului
reprezintă sensul de deplasare a aerului în conformitate cu punctele cardinale.
Aceasta se reprezintă grafic printr-un vector proporţional cu viteza, având la
un capăt o săgeată care indică sensul de deplasare: în practică se foloseşte roza
vânturilor cu cele 16 sectoare cardinale şi intercardinale marcate cu anumite
indicative: direcţia unghiulară, punctele cardinale şi codurile punctelor cardinale.
Direcţia vântului se determină cu anemorumbometrul, care poate fi de mai
multe feluri. Viteza vântului reprezintă iuţeala sau tăria cu care vântul se
deplasează peste suprafaţa terestră. Aceasta se exprimă în m/s, km/h şi noduri (Nd)
sau mile marine/h (Mm/h)
Aşa, de exemplu:
1 m/s = 3,6 km/h (60''x60'= 1h);

8
 1 km/h = 0,278 m/s (1 km: 3600'= 0,278 m/s)
Viteza vântului scade la suprafaţa terestră din cauza forţei mari de
frecare, dar creşte în altitudine din cauza reducerii acestei forţe concomitent
cu reducerea obstacolelor, astfel:
- la 30m altitudine viteza este de două ori mai mare decât la 1 m;
- la 300 m altitudine, aceasta este de 4 ori mai mare decât la 21 m;
- la 1000 m altitudine, nivelul stratului limită de frecare, viteza vântului este
cea a vântului geostrofic (adică de 2 ori mai mare decât vitezele măsurate la sol);
- la 10 000 m altitudine, vânturile de vest şi curenţii jet depăşesc 400 km/h în
porţiunea lor centrală.
Viteza vântului se modifică şi în funcţie de formele de relief. Vitezele mari
ale vântului se produc şi în cazul unor fenomene meteorologice extreme, tornade,
viscole.
Viteza vântului se determină, în sistem clasic, cu girueta cu placă uşoară, iar
pentru cercetări climatice, cu ajutorul anemometrului cu cupe sau palete.
Intensitatea vântului reprezintă presiunea pe care o exercită aerul asupra
obiectelor întâlnite în cale.
P = a * 𝜈 2,
în care,
P - presiunea vântului exprimată în kg/m2; v - viteza vântului în m/s; a -
constantă 0,065 densităţii aerului.
Din formulă rezultă că intensitatea sau presiunea (tăria) vântului este direct
proporţională cu viteza vântului. Intensitatea vântului se măsoară cu ajutorul scării
Beaufort, care conţine 12 grade ce indică tăria şi viteza corespunzătoare în anumite
limite.
Durata vântului constitue un parametru climatic cu importanţă în toate
domeniile de activitate. Durata vântului reprezintă intervalul de timp din momentul
producerii vântului până la stingerea (dispariţia) lui.
Structura vântului. La nivelul suprafeţei terestre vântul îşi schimbă
necontenit viteza şi direcţia în funcţie de neomogenităţile suprafeţei active,
determinând o serie de pulsaţii cauzate de turbulenţa termo-dinamică în contact cu
carateristicile suprafeţei terestre şi intensitatea insolaţiei.
Structura laminară constitue cea mai uniformă deplasare a aerului. Vântul
laminar nu îsi modifică direcţia si intensitatea.
Structura turbulentă reprezintă un tip complex de structură, caracterizat prin
schimbări frecvente de viteză şi direcţie, determinate de neomogenităţile suprafeţei
active şi deci, de creştere a forţei exterioare de frecare. Acest fenomen provoacă o
turbulenţă dinamică ce devine maximă prin suprapunerea ei cu turbulenţa termică.
Uneori, faţă de viteza medie vântul poate prezenta creşteri bruşte de viteză sau
9
salturi ce poartă denumirea de rafale. Pentru ca vântul să fie considerat în rafale
este necesar ca durata unei rafale să nu depășească două minute.
Clasificarea vânturilor pe glob
Vânturile se pot clasifica după mai multe criterii.
După durată se deosebesc:
- vânturi permanente, care bat tot timpul anului, ca de exemplu vânturile de
vest;
- vânturi periodice, care bat într-un anumit sezon / perioadă, cum sunt:
musonii, brizele, vânturile de munte;
- vânturile neperiodice (neregulate) care survin accidental într-o anumită
regiune. Aşa sunt Foehnul, Bora, Mistralul, Sirroco, Simunul, Suhoveiul, etc.
După frecvenţă sunt:
- vânturi dominante, cu frecvenţa cea mai mare, cum este vântul de vest;
- vânturi temporare, de exemplu Foehnul;
- vânturi temporare de foarte scurtă durată, cum sunt vijeliile.
După geneză se pot distinge:
- vânturi generate de circulaţia atmosferică, precum sunt vânturile de vest;
- vânturi generate de condiţii locale care se produc într-o anumită regiune şi
au un areal realtiv restrâns. Aşa cum sunt Bora, Mistralul, vânt de culoar sau de
defileu, vântul de versant;
- vânturi generate de constrastele termo-barice locale, ca brizele, vânturile de
munte.
După altitudine se remarcă:
- vânturi de suprafaţă care se produc pe suprafaţa Terrei, în plan orizontal ca:
alizeele, musonii;
- vânturi de altitudine care se produc în troposfera înaltă precum sunt curenţii
jet;
- vânturi de versant, care pot fi ascendente (vântul de vale) şi descendente
calde (Foehnul) şi descendente reci, de prăvălire sau catabatice (Bora, Mistralul).
Repartiţia pe Glob a vânturilor permanente are un caracter zonal.
Principalele vânturi cu caracter permanent sunt :
• vânturile polare, care bat în tot timpul anului dinspre poli spre cercurile
polare;
0 0
• vânturile de vest, care bat intre 40 - 60 latitudine nordică şi sudică;
• alizeele, care bat dinspre tropice spre ecuator.
Tot un caracter permanent are şi mişcarea ascendentă a aerului din lungul
ecuatorului (calmele ecuatoriale). În zona intertropicală are loc deplasarea
sezonieră a zonelor de convergenţă şi divergenţă. Aceasta explică schimbarea
condiţiilor climatice la latitudinile de 50 - 120 şi 300 - 40 şi „migrarea" sezonieră a
10
calmelor ecuatoriale la nord şi la sud de ecuator în dependenţă de modificarea
poziţiei aparente a Soarelui în cursul unui an.
În zona asiatică şi a Oceanului Indian se produc vânturi sezoniere numite
musoni care se formează între Oceanul Indian şi Asia de Sud - Est, datorită
diferenţelor sezoniere de presiune. Astfel, iarna masa continentală mai densă
(uscatul se răceşte mai rapid decît oceanul) cu presiune ridicată împinge aerul
oceanic care este mai cald şi cu presiune coborîtă. Această deplasare dinspre uscat
spre ocean formează musonul de iarnă cu vreme senină.
Vara, invers, aerul oceanic fiind mai dens (oceanul se încălzeşte mai lent decît
uscatul) împinge masa continentală mai caldă şi cu presiune coborîtă. Această
deplasare dinspre ocean spre uscat formează musonul de vară, bogat în precipitaţii.

Vânturi locale. Sub influenţa circulaţiei generale a atmosferei, a condiţiilor

fizico-geografice în special, a barierelor orografice şi a contrastelor termo-barice se
produc diferite tipuri de vânturi locale. Deşi au caracter local ele se încadrează
totuşi în sistemul vânturilor pe glob. Vânturile locale pot avea diferite cauze. După
geneză vânturile locale se pot clasifica:
• Vânturi locale generate de contrastul termo-baric:
- brizele marine;
- brizele lacustre;
- briza de pădure;
- brize urbane;
- vânturile de munte-vale.
• Vânturile locale desprinse din circulaţia generală a atmosferei şi
influenţate de un baraj orografic:
11
 - Foehnul.
- Vântul Mare.
- Pietrarul.
- Coşava.
- Bora.
- Mistralul.
• Vânturile locale desprinse din circulaţia generală a atmosferei fără a fi
influenţate de un baraj orografic:
- Crivăţul.
- Nemira.
- Austrul.
- Suhoveiul.
Brizele marine sunt mişcări ale aerului pe orizontală determinate de încălzirea
diferită a uscatului faţă de mare. Aceste mişcări sunt ziua de la mare spre uscat
(briza de mare), iar noaptea de la uscat spre mare (briza de uscat). Acest lucru se
datorează faptului că uscatul se încălzeşte mai repede ziua şi se răceste mai repede
noaptea (fig. 7.3.2).
Brizele de mare se simt pe continent până la cca. 10-15 km distanţă de apă şi
au o viteză de aproximativ 5 km/h
Briza de munte (vântul catabatic) ia naştere în zonele muntoase şi este
determinată de răcirea mai rapidă a crestelor noaptea; aerul rece coboară pe pantă
la vale, iar ziua în condiţii de insolaţie, crestele se încălzesc, aerul devenind mai
puţin dens, fiind înlocuit de aerul mai rece de pe vale care urcă spre creste. Astfel
ia naştere briza de vale.

Fig. Efectul de foehn Sursa: http://upload. wikimedia.

org/wikipedia/commons/Foehn.png

Efectul de foehn se produce atunci când, din diferite cauze, pe doi versanţi ai
unui munte avem diferenţă de presiune (pe unul maxim şi pe altul minim), aerul

12
mai dens urcă pe munte şi coboară pe partea cealaltă a acestuia.
Aerul antrenat pe panta ascendentă se răceşte după adiabata uscată (se răceste
0
cu 1 C/100m), până la saturaţie, când, prin condensare, eliberându-se căldura
latentă, se va răci după adiabata umedă (0,5°C/100m).
Pe creastă norul se precipită sau îşi urmează calea pe orizontală, iar o porţiune
de aer uscat coboară cu panta. La coborâre, prin comprimare aerul se încălzeşte şi
fiind uscat, se va încălzi după adiabata uscată (10C/100m). Vântul cald şi uscat
care coboară pe panta unui munte reprezintă efectul de foehn. Astfel, în urma
acestui efect, la piciorul pantei, în partea de sub vânt aerul este mai cald decât cel
de la piciorul pantei din vânt.
În Republica Moldova întâlnim:
- Crivăţul este un vînt rece şi uscat. Cu direcţie NE-SV, specific sezonului
rece al anului. Nu este prezent în perioada caldă a anului. Obişnuit, acesta aduce
îngheţuri şi geruri, care pot fi uneori foarte puternice. Împreună cu ciclonii
mediteraneeni determină viscole, uneori dintre cele mai violente, spulberînd
zăpada dintr-un loc în altul. Crivăţul se formează în regiunile europene de cîmpie
din faţa Munţilor Ural, sub influenţa Anticiclonului Est-European. Ca urmare, el
transportă aer foarte rece, polar sau arctic capabil să provoace temperaturi foarte
scăzute sub - 20...-300C şi inversiuni de temperatură foarte puternice, care
amplifică efectul gerului.
- Suhoveiul este specific sezonului cald, bate cu frecvenţa mai mare dinspre
est, fiind un vînt fierbinte şi uscat, aducînd seceta, eroziunea solului şi furtuni de
praf. Suhoveiul se caracterizează prin: temperaturi > 250C, umezeala relativă
<30%, vînt >5m/s. Frecvenţa zilelor cu suhovei este relativ mică (3-4 zile, maxim
10-20 zile), dar consecinţele sunt destul de dezastruoase, mai ales în perioada de
recoltare a păioaselor cînd provoacă biciuirea şi scuturarea boabelor.

4. Vremea și evoluția ei. Masele de aer. Fronturile atmosferice.

Cicloni şi anticicloni

Meteorologia sinoptică reprezintă ştiinţa despre starea vremii, care studiază

macroprocesele atmosferice: geneza şi evoluţia maselor de aer, ale fronturilor
atmosferice, ale principalelor forme barice - cicloni şi anticicloni, în scopul
prevederii timpului, al elaborării prognozelor şi perfecţionării metodelor de
prognoză.
Pentru elaborarea prognozelor meteorologice se folosesc datele înregistrate
din reţeaua meteorologică naţională, precum şi datele oferite de sateliţii
meteorologici geostaţionari. Cu ajutorul acestora se întocmesc hărţile sinoptice la

13
sol şi în altitudine pentru a putea urmări distribuţia câmpului baric, a fronturilor
atmosferice şi a maselor de aer, în funcţie de care se elaborează prognoza.
Vremea (sau timpul) reprezintă totalitatea fenomenelor şi proceselor
atmosferice care au loc la un moment dat şi care se află într-o continuă evoluţie,
dinamică, sub influenţa principalilor centri barici de acţiune, ceea ce constituie
principala ei caracteristică. Aspectul vremii este definit prin valoarea elementelor
meteorologice din momentul respectiv, adică de:
- temperatura aerului;
- presiunea aerului;
- umiditatea aerului;
- nebulozitatea atmosferică;
- precipitaţiile;
- vântul etc.

Schimbarea vremii (sau a timpului), de la o zi la alta, de la o lună la alta, sau

de la un an la altul poartă denumirea de mersul vremii, sau evoluţia vremii, sau
regimul vremii, sau variabilitatea neperiodică a vremii [Octavia Bogdan, 2009].
Mersul vremii influenţează cele mai variate domenii de activitate. De aceea,
cunoaşterea modului de evoluţie a vremii în timp şi spaţiu, prezintă un interes
deosebit. Evoluţia vremii se caracterizează prin două tipuri de variaţie şi anume:
• variaţii periodice care sunt dependente de activitatea solară şi de miscările
astronomice ale Pământului, concretizate în variaţiile zilnice şi anuale;
• variaţii neperiodice care sunt dependente de dinamica maselor de aer ce

14
determină abateri faţă de valorile medii multianuale considerate normale, ale
parametrului climatic respectiv, de exemplu, o masă de aer arctic care determină
geruri puternice şi îngheţuri profunde în sol duce la o abatere negativă foarte
pronunţată a temperaturii aerului şi solului faţă de mediile lor multianuale, în timp
ce, o masă de aer fierbinte tropical- continentală provoacă o abatere la fel de
accentuată, dar pozitivă a temperaturii aerului şi solului, cauzând fenomene de
uscăciune şi secetă.
În cazul a două mase de aer cu caracteristici diferite, la interferenţa lor, pe
linia de front atmosferic, iau naștere fenomenele frontale specifice, ori de câte ori
are loc această întâlnire.
Masele de aer
Masele de aer iau naştere pe marile întinderi continentale şi acvatice (mări,
oceane) şi de aceea au caracteristici fizice diferite. Aşadar, masa de aer reprezintă
un volum de aer din troposferă (denumită şi celulă de aer) care are o extensiune pe
orizontală de la câteva sute la câteva mii de kilometri, iar pe verticală, câţiva
kilometri (uneori, se extind pe toată troposfera, sau chiar şi în stratosfera
inferioară), care se caracterizează prin însuşiri fizice relativ omogene, stabile, mai
puţin variabile cum sunt temperatura, umezeala şi gradul de transparenţă; aceste
însusiri se formează, de obicei, şi persistă în regim anticiclonic, concomitent cu
staţionarea masei de aer pe o suprafaţă activă relativ omogenă.
În acelaşi timp, fiecare dintre întinsele regiuni geografice împrumută treptat
aerului care staţionează deasupra lor, propriile lor caracteristici topoclimatice.
Astfel, aerul cantonat deasupra pădurilor ecuatoriale, se va îmbogăţi în vapori
de apă şi va avea valori termice ridicate, dar uniforme tot anul în timp ce, aerul
care a staţionat pe suprafeţele de gheaţă polară, va fi deosebit de rece de asemenea
tot anul.
Tot astfel, în regiunile deşertice care se înscriu în brâul anticiclonilor
subtropicali, aerul care staţionează deasupra lor va avea temperaturi foarte ridicate
ziua şi foarte coborâte noaptea, iar valorile umidităţii vor fi foarte scăzute.
Proprietăţile fizice şi clasificarea maselor de aer
Masele de aer se caracterizează prin anumite particularităţi fizice. Acestea se
deplasează continuu dintr-o regiune în alta în funcţie de gradientul termo-baric
orizontal. Ele îşi va modifica proprietăţile până ajunge la o nouă stare de echilibru.
Locul unde iau naştere masele de aer se numeşte centru baric de acţiune a
atmosferei. Pentru Europa, centrii barici sunt: Anticiclonul Azoric, Anticiclonul Est
- European şi numai, cu totul excepţional poate acţiona şi Anticiclonul Siberian,
Anticiclonul Scandinav, Ciclonul Islandez şi Ciclonii Mediteraneeni, aceştia fiind
cei mai importanţi. Masele de aer "împrumută" caracteristicile fizice ale teritoriilor
unde s-au format, în deplasarea lor, acestea modifică însuşirile fizice ale maselor
15
de aer peste care s-au deplasat, pe care le dislocă şi cărora le iau locul, modificînd
valoarea principalelor elemente meteorologice ale masei de aer precedente, ca şi a
suprafeţei active: temperatura, umezeala, vizibilitatea, vântul, nebulozitatea,
precipitaţiile, diferitele fenomene hidrometeorologice etc.
• După temperatura potenţială, se disting:
- mase de aer calde cu temperaturi mai ridicate decât pe sol, (ymasă >
ymediu). Acestea provin de la latitudini mici (ecuator, tropice) şi se deplasează
spre latitudinile mari (zona temperată, subpolară) determinând încălzirea vremii;
- mase de aer rece, cu temperaturi mai mici decât pe sol, (ymasă < ymediu).
Ele provin de la latitudini mari şi se îndreaptă spre cele mici. Acestea provoacă
răcirea vremii în regiunile în care ajung, iar la contactul cu solul se încălzesc, ceea
ce face ca gradientul termic vertical să crească şi, odată cu acesta, gradul de
instabilitate termică. Rezultă, astfel, că o masă de aer rece are o structură instabilă,
mai ales în troposfera inferioară, unde se dezvoltă procesele turbulente intense care
pot genera nori convectivi şi precipitaţii sub formă de aversă;
- mase de aer neutre;
• Din punct de vedere termodinamic, în funcţie de temperatura potenţială, se
deosebesc:
- mase de aer stabile, caracteristice inversiunilor de temperatură cu
dezvoltare amplă, care favorizează producerea curenţilor de aer descendenţi,
destrămarea sistemelor noroase de altitudine, timp senin, iar pe sol, mai ales în
sezoanele de tranziţie şi iarna, formarea ceţii, brumei, îngheţului etc.
- Acestea se evidenţiază prin prezenţa norilor stratiformi la limita superioară
a stratului de inversiune termică, din care uneori, pot cădea burniţe sau slabe
fulguieli. Ele sunt caracteristice anticiclonilor. În acest caz, gradientul termic
vertical (y) are valori mai mici decât gradientul adiabatic umed (y > y ad.umed);
- mase de aer instabile, caracteristice convecţiei termice, cu curenţi de aer
ascendenţi care formează nori de tip Cumulus şi Cumulonimbus, din care cad
precipitaţii sub formă de averse, însoţite de intensificări de vânt, grindină şi
manifestări electrice (fulgere, tunete, trăsnete). Acestea sunt caracteristice
ciclonilor. În această situaţie, gradientul termic vertical (y) este mai mare decât
gradientul adiabatic uscat (y > y ad.uscat).
După criteriul geografic se disting :
- mase de aer ecuatoriale (E), formate în zonele ecuatoriale;
- mase de aer tropicale (T), formate în anticicloni tropicali;
- mase de aer polare (P), ce provin din regiunile subpolare şi temperate şi
mase de aer arctic (A) şi antarctice (aA), formate deasupra bazinului arctic şi,
respectiv, calotei antarctice.

16
 Geneza fronturilor atmosferice şi clasificarea lor
Locul sau suprafaţa de întâlnire, de contact, sau de separaţie a două mase de
aer cu caracteristici fizice diferite, se numeste front atmosferic sau suprafaţă
frontală. Procesul de formare a fronturilor se numeste frontogeneză.
Frontul atmosferic reprezintă în practică, o zonă de tranziţie de la câteva sute
de metri la 10- 30 km, care poate fi redus la o simplă suprafaţă frontală. Aceasta
însă, nu trebuie înţeleasă ca o simplă suprafaţă geometrică, ci ca o arie tranzitorie,
de impact, cu o anumită grosime (1 - 2 km), în care are loc "ciocnirea" dintre cele
două mase de aer cald şi rece, remarcându-se printr-o anumită formă, direcţie de
deplasare şi poziţie înclinată faţă de suprafaţa terestră sub unghiuri diferite, în
raport cu caracteristicile maselor de aer care intră în "coliziune" [Octavia Bogdan,
2009].
Elementele frontului sunt:
• suprafaţa frontală care reprezintă zona de separaţie dintre două mase de aer
(sau zona de tranziţie); pe măsură ce, cele două mase de aer se apropie, zona de
separaţie se reduce, iar în distribuţia proprietăţilor maselor de aer apar variaţii
însemnate concomitent cu intensificarea proceselor frontale;
• linia de front sau linia de intersecţie a suprafeţei frontaIe cu suprafaţa
terestră;
• unghiul de înclinare a frontului, respectiv unghiul sub care alunecă masa de
aer rece peste cea caldă, care este de obicei foarte mic, circa 1°, foarte rar mai
mare, de câteva grade. Pentru ca să se realizeze un front atmosferic sau o suprafaţă
frontală sunt necesare două condiţii:
• prezenţa a doua mase de aer cu proprietăţi diferite şi contrastante din punct
de vedere termo-baric;
• viteza şi direcţia de deplasare a aerului să se facă din sens opus, care să
ducă la apropierea maselor de aer şi să fie foarte clar exprimate pentru ca în zona
de contact să aibă loc un impact puternic, astfel încât, fenomenele lor însoţitoare să
se transforme în mod brusc generând alte fenomene specifice frontale, care
influenţează evident evoluţia vremii. Cele două condiţii sunt îndeplinite, de regulă,
în situaţii de convergenţă la sol, care determină ascendenţa frontală a aerului în
plan vertical şi divergenţa în altitudine, condiţii care se pot realiza în cazul unui
ciclon tânăr, al unui talveg depresionar.
Principalele fenomene frontale sunt:
- schimbarea bruscă a valorilor temperaturii aerului, presiunii atmosferice şi
vântului;
- modificarea nebulozităţii aerului şi a umidităţii;
- apariţiaprecipitaţiilor frontale.
Sub influenţa vântului, suprafaţa frontală, mai precis zona de intersecţie a
17
maselor de aer se reduce. În lipsa vântului, trecerea de la un tip de masă de aer la
alta se face lent, fară variaţie sensibilă a însusirilor fizice.
Dispariţia frontului atmosferic se numeşte frontoliză.
Se disting :
- fronturile principale care au o extindere verticală şi orizontală mare, fiind
vizibile atât la sol, cât şi în altitudine;
- fronturile secundare ce au extindere verticală şi orizontală redusă. Ca
urmare, acestea nu sunt sesizabile pe hărţile de topografie barică absolută la cel
mai de jos nivel;
• După masa de aer care este cea mai activă şi direcţia ei de deplasare se
remarcă:
- fronturi calde, când masa de aer caldă este mai activă şi se deplasează spre
masa de aer rece pe care tinde s-o disloce, să-i ia locul;
- fronturi reci, când masa de aer rece este mai activă şi se deplasează spre
masa de aer caldă pe care o dislocă ocupându-i locul;
- fronturi ocluse, când frontul rece ajunge din urmă frontul cald; este faza
premergătoare distrugerii frontului.
• După modul cum circulă aerul cald peste cel rece se deosebesc:
- anafronturi, când aerul cald alunecă ascendent peste aerul rece în retragere;
termenul este de origine grecească şi vine de la cuvântul "ana" care înseamnă ,,în
jos"; Anafronturile sunt cele mai importante, deoarece ele duc la apariţia norilor şi
a precipitaţiilor atmosferice.
- catafronturi, când aerul cald alunecă descendent peste aerul rece; termenul
vine tot din limba greacă, cuvântul “cata" însemnând "în sus".
- fronturi staţianare sunt fronturile în cazul cărora nu se observă nici o
deplasare a aerului cald sau rece care să-l mişte, sau dacă se observă, acesta este
puţin perceptibilă. Asemenea fronturi sunt caracteristice pentru fronturile care sunt
asezate în lungul axului de convergenţă al unui talveg depresionar, poziţionate
între doi anticicloni, paralele cu izobarele; în acest caz, masele de aer care se
deplasează după izobare, alunecă de ambele părţi ale frontului fără să-l deplaseze
din loc.
• După numărul maselor de aer care se întâlnesc:
- fronturi simple când se întâlnesc două mase de aer (front tropical, polar,
arctic etc.);
- fronturi complexe, ocluse sau mixte când se întâlnesc mai multe mase de aer
cald sau rece.
Principalele tipuri de fronturi atmosferice sunt:
- frontul cald;
- frontul rece;
18
 - frontul oclus;
- frontul staţionar.
Frontul cald. Acest tip de front se formează în condiţiile (fig.1) în care o
masă de aer caldă alunecă ascendent peste o masă de aer rece în retragere. Viteza
cu care înaintează aerul cald este mai mare decât viteza cu care se retrage aerul
rece pe care îl ajunge din urmă şi peste care alunecă ascendent.
Un astfel de front are, în mod ideal, un caracter de anafront. Prima consecinţă
a alunecării ascendente a aerului cald peste pana de aer rece o constituie răcirea lui
adiabatică, care conduce la atingerea punctului de rouă, condensarea vaporilor de
apă şi formarea unui sistem noros specific frontului cald din care cad precipitaţii.

Fig. 1. Profilul schematic al frontului cald

Specificitatea acestuia constă în modul cum se distribuie norii în funcţie de

caracteristicile lor genetice în faţa liniei de front. Succesiunea norilor în faţa
frontului cald începe cu norii cei mai depărtaţi situaţi la mai mare altitudine.
Primii care apar sunt norii superiori din familia Cirrus. Ei apar la o distanţă pe
orizontală de peste 1 000 km. Aceştia sunt nori cu timp senin prin care Soarele
străluceste, dar prevestesc apropierea frontului şi schimbarea vremii cu 2-3 zile
înainte. Urmează apoi, norii Cirrostratus care acoperă cerul treptat, pe măsură ce
frontul se apropie.
La o distanţă ceva mai mică (circa 600 km), în faţa frontului cald se formează
norii Altostratus (sub 6 000 m altitudine), iar între acestia şi linia de front, norii
19
Nimbostratus şi Stratus, care sunt cei mai joşi (2 000 - 3 000 m altitudine) şi cei
mai apropiaţi de linia frontului (100 - 300 km), din care cad precipitaţii. Zona
prefrontală acoperită de ploi are lăţimea de circa 300 km, exact distanţa acoperită
de nori Nimbostratus [Octavia Bogdan, 2009].
Iarna, când ninsorile sunt posibile, această zonă cu precipitaţii se poate lăţi
până la 400 km. Lăţimea zonei frontale depinde de înclinarea suprafeţei frontale,
cât şi de cantitatea de vapori de apă conţinută de masa de aer cald. Astfel, cu cât
înclinarea suprafeţei frontale este mai mică şi umezeala aerului mai mare, cu atât
zona precipitaţiilor este mai lată.
Ploile sunt uniforme, abundente, de intensitate redusă şi de durată (12 - 20
ore). Ele cresc în intensitate pe măsură ce linia frontului se apropie. Dacă
contrastul termo-baric dintre cele două mase de aer este mai mare, ploile sunt
bogate cantitativ, iar dacă aerul cald este uscat şi stabil, acestea sunt foarte slabe, se
pot evapora din aer, sau pot lipsi complet.
În cazul când sistemul noros prefrontal alcătuit din norii Altostratus şi
Nimbostratus este urmat de un sistem noros postfrontal alcătuit din norii Stratus
format în masele de aer calde tropicale din spatele frontului cald, atunci vor cădea
bumiţe.
Uneori, masele de aer calde tropicale, postfrontale au o stratificaţie termică
instabilă. În acest caz se dezvoltă curenţi verticali de convecţie termică care vor
genera norii Cumulonimbus din care vor cădea precipitaţii bogate cantitativ,
intense, de scurtă durată, sub formă de aversă, fenomen specific pentru perioada
caldă a anului. Asemenea ploi sunt însoţite de oraje, grindină, intensificări de vânt,
având un impact semnificativ asupra mediului geografic.
În perioada rece a anului este posibil ca masa de aer rece din faţa frontului
cald să fie suprasaturată din cauza evaporării precipitaţiilor care au o temperatură
mai ridicată (datorită căldurii latente de vaporizare). În acest caz se produce ceaţă
prefrontală de evaporaţie.
Scăderea presiunii atmosferice reprezintă o altă caracteristică importantă la
trecerea frontului cald. Aceasta se produce treptat, lent şi uniform concomitent cu
îngustarea zonei prefrontale, subţierea penei de aer rece în retragere, îngroşarea
stratului de aer cald şi apropierea suprafeţei frontale de suprafaţa terestră.
După trecerea frontului cald, presiunea scade mai puţin, sau devine staţionară.
Concomitent cu apropierea frontului cald de masa de aer rece în retragere, are loc
creşterea temperaturii. Aceasta se menţine ridicată şi după trecerea frontului.
Scăderea cea mai accentuată se remarcă în momentul trecerii liniei de front.
Pe parcursul evoluţiei frontului cald se modifică şi direcţia vântului care
suferă o mişcare de rotaţie. Iniţial se roteşte spre stânga, direcţia vântului fiind din
sud-est sau sud şi are o viteză redusă. Pe măsură ce se apropie linia de front, viteza
20
vântului se intensifică.
După trecerea liniei de front şi ocuparea spaţiului prefrontal de către masa de
aer caldă, se roteşte brusc spre dreapta, iar vântul bate dinspre sud-vest sau sud,
slăbind în intensitate. După trecerea liniei de front sistemul noros începe să se
destrame şi vremea se ameliorează.
Noaptea şi dimineaţa, cerul este mai mult senin. Spre amiază şi după amiază,
datorită convecţiei termice, apar nori izolaţi de tip Cumulus, de timp frumos;
uneori, însă, dacă masa de aer caldă are stratificaţie umed - instabilă, pot cădea ploi
izolate sub formă de aversă.
Frontul rece se caracterizează prin stabilitate mare, inversiune de
temperatură la sol şi precipitaţii frontale determinate de dislocarea rapidă a aerului
cald care este obligat la o ascensiune forţată. În partea inferioară, frontul rece este
întotdeauna un anafront (aerul cald alunecă ascendent peste masa de aer rece), în
schimb, la partea superioară, acesta poate avea, atât caracter de anafront cât şi de
catafront (aerul rece alunecă descendent peste cel rece).
Diferenţa dintre frontul cald şi cel rece constă în aceea că acesta din urmă are
o viteză de deplasare mai mare, iar în profil vertical, este mult mai abrupt în partea
inferioară şi de aceea, zona cu precipitaţii este mult mai îngustă; o altă deosebire
importantă constă în faptul că sistemul noros se distribuie invers şi că precipitaţiile
cad şi în spatele frontului, în timp ce, la frontul cald, acestea, cad în faţa frontului
(foarte rar, în spatele lui).
Frontul rece este de două tipuri:
• Front rece de ordinul I;
• Front rece de ordinul II.
Această departajare are la bază mai multe criterii:
- mărimea unghiului de înclinare a suprafeţei frontale;
- mărimea unghiului pe care îl fac izobarele cu frontul propriu-zis la nivelul
suprafeţei terestre;
- mişcarea maselor de aer şi caracteristicile lor fizice.
Frontul rece de ordinul I se deosebeşte de frontul cald prin faptul că zona
frontală este mai restrânsă, iar sistemele noroase se distribuie invers; faţă de frontul
rece de ordinul II, fenomenele meteo-climatice pe care le generează sunt mai puţin
intense (fig.2).
Acest tip de front se deplasează cu viteză mai mare decât cea a frontului cald,
dar mai redusă faţă de cea a frontului rece de ordinul II. Aerul rece mai dens
pătrunde ca o pană pe sub masa de aer cald care vine din sens contrar, care fiind
mai puţin dens este supus unei ascensiuni, forţate de tip convectiv, astfel că, acest
front rece are caracter de anafront (aerul cald alunecă ascendent peste masa de aer
rece) la toate înălţimile.
21
 Fig. 2. Profilul schematic al frontului rece de ordinul I.
Sursa: C. Stoica şi N. Cristea, 1971

Spre deosebire de fronturile calde, la acest front, panta suprafeţei frontale

inferioare este mai mare, ceea ce determină în faţa frontului şi în apropierea
acestuia, ascensiunea bruscă a aerului cald antrenat în mişcări convective pe
verticală însoţite de o răcire adiabatică puternică, care provoacă condensarea
vaporilor de apă şi apariţia norilor Cumulonimbus, din care cad precipitaţii sub
formă de aversă, însoţite de fenomene orajoase, intensificări de vânt şi vijelii.
Frontul rece de ordinul II se formează în situaţia în care viteza de deplasare
a aerului rece este mai mare decât în cazul frontului rece de ordinul I. Panta
frontului este abruptă (peste 90°), astfel încât aerul cald este ridicat violent, se
formează norii Cumulonimbus până la altitudini foarte mari, din care cad
precipitaţii puternice sub formă de averse şi vânt în rafale, atât pe linia frontului cât
şi în faţa lui, dar pe o durată scurtă de 3-6 ore (fig. 3).
- fenomene meteorologice mai violente decât în cazul frontului cald;
- precipitaţii sub formă de averse, imense şi de scurtă durată;
- vânt intens, în rafale, vijelii şi oraje;
- scăderea bruscă a temperaturii şi cresterea rapidă a presiunii atmosferice.
Frontul oclus sau mixt rezultă din unirea unui front rece cu unul cald şi se
formează în procesul de dezvoltare a ciclonilor, atunci când frontul rece aflat în
spatele celui cald se deplasează mai rapid contopindu-se cu el.
În astfel de situaţii, aerul rece din spatele frontului se uneşte cu aerul rece din
faţa frontului cald, iar aerul cald dintre ele se ridică. Acest proces are loc în partea
centrală a unei depresiuni (ciclon), când aerul rece din spatele frontului rece se
22
uneşte cu aerul cald din faţa frontului cald.

Fig. 3. Profilul schematic al frontului rece de ordinul II.

Sursa: C.Stoica şi N.Cristea, 1971

În astfel de situaţii, aerul rece din spatele frontului se uneşte cu aerul rece din
faţa frontului cald, iar aerul cald dintre ele se ridică. Acest proces are loc în partea
centrală a unei depresiuni (ciclon), când aerul rece din spatele frontului rece se
uneşte cu aerul cald din faţa frontului cald.
Vremea, la trecerea unui front oclus, este mohorâtă, cu nebulozitate ridicată
formată din nori de diferite tipuri. Baza norilor este joasă (100-200 m iarna). În
funcţie de temperatura aerului rece din faţa şi spatele frontului există trei tipuri de
fronturi ocluse: neutru, cald şi rece.
Frontul oclus cu caracter neutru se formează atunci când masele de aer care
se întâlnesc nu au contraste mari de temperatură. Toate fenomenele legate de
aspectul vremii dispar treptat, predominarea aerului descendent duce la risipirea
norilor şi la apariţia unei zone de inversiune termică.
Frontul oclus cu caracter cald se formează în situaţia în care masa de aer
rece care se deplasează în spatele frontului rece este mai caldă decât masa de aer
rece din faţa frontului cald.
În acest tip de front sunt prezente trei tipuri de sisteme noroase: al fostului
front cald, al frontului rece şi al frontului cald inferior. Precipitaţiile sunt reduse
23
cantitativ; primăvara şi toamna predomină burniţele. În general, acest tip de
fronturi sunt specifice perioadei reci a anului.

Fig. Profilul schematic al frontului oclus cu caracter cald. Sursa: C. Stoica şi

N. Cristea, 1971

Frontul oclus cu caracter rece apare, îndeosebi, deasupra continentului

european în perioada caldă a anului. Aerul rece din faţa frontului se încălzeşte
deasupra uscatului, temperatura lui fiind aproape identică cu a aerului cald
transportat la înălţime. Pe frontul rece inferior apare un sistem noros specific
frontului rece, precipitaţiile continuă să se transforme sub formă de averse ce cad
din norii Cumulonimbus, viteza vântului creşte, iar direcţia lui se schimbă.

Fig. Profilul schematic al frontului oclus cu caracter rece

Sursa: C. Stoica şi N. Cristea, 1971

24
 Masele de aer umede oceanice care pătrund în spatele frontului rece
determină un grad ridicat de instabilitate a vremii, cu ploi şi oraje.

Anticiclonii
Anticiclonii numiţi şi "maxime barometrice" sau "centre de maximă presiune
atmosferică" sunt forme de relief baric pozitive, comparabile cu munţii sau
dealurile izolate ale reliefului terestru.
Presiunea atmosferică în anticiclon creşte de la periferie către interiorul
anticiclonului, mişcările în plan orizontal sunt centrifuge şi în sensul acelor de
ceasornic pentru emisfera nordică dar invers pentru cea sudică, iar mişcările în plan
vertical sunt descendente, deci dinspre troposfera înaltă spre sol în ambele emisfere
Formele derivate de ordin primar ale anticiclonilor sunt prelungiri directe ale
acestora şi poartă denumirea de dorsale anticiclonice.
Meteorologii departajează următoarele categorii de anticicloni, după criteriul
termic şi anume:
Anticiclonii calzi din brâul tropical, înalţi cât toată troposfera uneori, sunt
centraţi între 20 şi 30o nord şi sud, ating valori de 1025, 1030 mb, sunt calzi pe
toată coloana de aer (12 - 16 Km) şi se suprapun peste marile deşerturi ale planetei.
Anticiclonii reci de calotă polară sunt anticicloni scunzi, nedepăşind 2 – 3 km
înălţime, dar pot atinge presiuni la sol de 1040, 1050 mb, chiar mai mult, având de
regulă temperaturi de -40o, -50oC; ei "alunecă" iarna fie spre Canada, fie spre Asia,
lăsând impresia că, trecător, atmosfera Polului Nord s-a <<depresurizat>> faţă de
schema circulaţiei generale a atmosferei.
Anticiclonii termici de iarnă sunt formaţiuni barice reci, puternice dar
sezoniere, care apar în iarna boreala deasupra Canadei şi părţii de nord-est a
S.U.A., dar şi deasupra Asiei continentale fiind alimentaţi ritmic de nuclei polari
mobili anticiclonici.
Spre deosebire de anticiclonii tropicali sau cei de calotă polară, aceşti
anticicloni termici de iarna se nasc prin suprarăcirea aerului ajuns să staţioneze un
timp îndelungat deasupra marilor blocuri continentale nord-emisferice datorită
încetinirii ritmului de mişcare a particulelor lor în plan orizontal şi a intensificării
mişcărilor descendente ale acestora în plan vertical.
De aceea se mai numesc şi „anticicloni de subsidenţă” sau „anticicloni de
tasare”. În cazul lor se realizează cele mai scăzute temperaturi la nivelul solului, de
sub -70o în Siberia Orientală.
Ciclonii
Ciclonii, sau, cum se mai numesc ei, "depresiuni barice" sau "centrii de joasă
presiune atmosferică" sunt forme negative ale reliefului baric troposferic
comparabile (ca alura şi tip de denivelare) cu marile crovuri pe loess sau cu
25
dolinele formate pe calcare sau, uneori, comparabile chiar cu bazinele unor lacuri
şi mări închise, în cadrul cărora fluidul atmosferic, adică particulele de aer, se
mişcă specific constituind aceste forme negative de relief baric.
Indiferent de formă şi dimensiuni, particulele de aer ce intră în alcătuirea D şi
M execută doua tipuri de mişcări verticale elicoidale şi anume: elicoidal
descendentă în anticiclon şi elicoidal ascendentă în ciclon. Ori această situaţie
impune convergenţa sau divergenţa specifică a particulelor în plan orizontal la sol
şi în altitudine, tot atât de diferită ca şi în cazul mişcărilor verticale.
Ciclonii sunt cei care cuplează, în cadrul lor, particule de aer de origini
diferite care converg la sol spre centrul lor, iar anticiclonii sunt cei ce le furnizează,
expulzândule în plan orizontal (tot la sol).
Denumirea de ciclon este generică, ea fiind atribuită atât devastatoarelor
uragane şi taifunuri tropicale (al căror diametru este uneori de numai 35km!) cât şi
vastelor arii depresionare de latitudini temperate sau subpolare ca: Ciclonul
Islandez şi Aleutin, sau depresiunile termice continentale de vară din stepele ruse,
din preeriile americane. Şi aceasta pentru că, deşi au geneze diferite, toate formele
barice enumerate se regăsesc perfect în rigoarea definiţiei prezentate: sunt „forme
negative de relief atmosferic”.
Forma şi mişcările caracteristice ale corpului ciclonic (în cadrul secţiunii A)
precum şi proiecţia în plan a acestora împreună cu proiecţia fronturilor atmosferice
proprii ciclonilor extratropicali (în secţiunea B).
Pe aceeaşi figură putem urmări,
Trăsăturile distincte ceea ce deosebeşte un ciclon de un anticiclon şi anume:
- presiunea atmosferică în cadrul ciclonului scade de la periferie spre
interiorul său;
- mişcările verticale sunt turbionare şi predominant ascendente;
- mişcările orizontale sunt centripete şi în sensul invers acelor de ceasornic
(pentru emisfera nordică);
- există sectoare termice discrepante care compun asimetria termică specifică:
unul rece şi altul cald separate (în secţiunea B) prin fronturi atmosferice
corespunzătoare (care aici reprezintă linii de intersecţie ale fronturilor din natura cu
planul orizontal de proiecţie).
Derivatele ciclonice: Sub aceasta denumire se grupează toate formele
secundare de relief atmosferic care decurg sau se desprind din ciclonii de bază.
Este cazul următoarelor forme:
- talveg – prelungire laterală a periferiei unui ciclon comparabilă cu o vale
largă din relieful terestru;
- culoarul depresionar – se identifică cu zona de comunicare la valori de
presiune scăzută între doi cicloni bine formaţi,
26
 - mlaştină barometrică – câmp de presiune relativ scăzută (între 1010 şi 1015
mb în practică), instalat pe o arie geografică moderat de mare. În cadrul acestui
câmp baric slab nu se identifică centrii ciclonici bine formaţi ca să poată fi
exprimaţi valoric pe hartă. Se întâlneşte vara mai ales în Europa şi se
caracterizează printr-o instabilitate termodinamică destul de virulentă.

27