METEOROLOGIE și CLIMATOLOGIE

C1
Meteorologie – Noţiuni generale; ramurile meteorologiei; istoricul
meteorologiei; sarcinile meteorologiei; metode şi mijloace utilizate în studiul
meteorologiei.
Atmosfera terestră – Originea şi forma atmosferei; compoziţia atmosferei;
poluarea atmosferică; densitatea aerului atmosferic; legile fundamentale ale
gazelor.

Conf. univ. dr. Dumitru MIHĂILĂ

Universitatea ,,Ștefan cel Mare” din Suceava
Departamentul de Geografie
 Meteorologie – Noţiuni generale

• Denumirea de meteorologie provine de la două

cuvinte de origine greacă: ,,meteoron” - care
înseamnă orice fenomen care are loc în aer şi ,,logos”
care înseamnă ştiinţă, cunoaştere.

• Meteorologia începe să se afirme ca ştiinţă distin-

ctă abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea oda-
tă cu perfecţionarea tehnicii instrumentale şi acumula-
rea datelor meteorologice furnizate de reţeaua de sta-
ţii meteorologice.
 Obiectul şi definiţia meteorologiei
• Meteorologia este o componentă a ştiinţelor geografice,
studiind atmosfera terestră, atât sub raportul apariţiei şi evoluţiei,
al însuşirilor şi structurii, al surselor energetice ce declanşează
şi întreţin procesele fizice şi fenomenele din ca-drul acesteia.

• Aceste abordări servesc practic la caracterizarea şi pre-

vederea vremii.

Totalitatea fenomenelor şi a proceselor atmosferice, ce

caracterizează starea fizică a atmosferei într-un anumit moment şi
loc, constituie vremea.

Succesiunea în timp a diferitelor stări fizice ale atmosferei, în

continuă mişcare, reprezintă mersul sau evoluţia vremii.
• Vremea se caracterizează prin totalitatea determinărilor
cantitative şi calitative ale diferiților parametri din atmosferă
numiți elemente meteorologice (radiaţia solară, terestră şi
atmosferică, temperatura aerului şi solului, umiditatea
atmosferică, nebulozitatea, precipitaţiile, presiunea atmosferică,
vântul etc.) care formează obiectul observaţiilor
meteorologice.

• Acestora li se adaugă manifestări şi însuşiri fizice se-

cundare ale elementelor meteorologice, caracteristice di-
verselor stări ale vremii, care poartă numele de fenomene
meteorologice.
• Principala categorie de fenomene (numite şi me-
teori) o constituie hidrometeorii produşi de prezenţa
apei în atmosferă, în suspensie (ceaţa), cădere
(ploaia) sau depusă pe suprafaţa terestră (roua).

• Se adaugă fotometeorii (produşi de prezenţa lu-

minii - curcubeul), electrometeorii (produşi de electri-
citatea atmosferică - fulgerul) şi alte fenomene ce nu
se încadrează categoriilor menţionate, printre care se
numără litometeorii (pâcla) şi fenomenele acustice
(ecoul).
• Principalele fenomene şi procese fizice care se desfăşoară
în atmosferă (oscilaţiile de temperatură şi umiditate, schim-
bările de fază ale apei, geneza precipitaţiilor, mişcările aerului
etc.), sunt de natură termodinamică şi au ca sursă primară de
energie radiaţia solară transformată în căldură la nivelul supra-
feţei terestre, numită şi ,,suprafaţă activă”.

• Între atmosferă şi suprafaţa terestră se produce un schimb

permanent de căldură şi umiditate generat de energia radiantă
solară. Acest schimb depinde de factorii geografici, respectiv de
natura suprafeţei terestre (relief, vegetaţie, sol, bazine acvati-
ce, latitudine, curenţi oceanici etc.).

• Astfel între meteorologie – ştiinţă de esenţă fizică şi geo-

grafie se stabilesc relaţii reciproc necesare.
• Climatologia se ocupă de caracteristicile medii ale ele-
mentelor/fenomenelor meteorologice pe spaţii întinse şi pe
intervale mari de timp, în legătură directă cu factorii
climatogenetici, generatori de climate.
 Ramurile meteorologiei
• Meteorologia generală – analizează parametrii fizici ai atmosferei
la înălţimea de 2m deasupra solului.

• Micrometeorologia – studiază parametrii fizici ai atmosferei între

suprafaţa solului şi nivelul de 2 m.

• Actinometria – studiază radiaţia solară, terestră şi atmosferică,

precum şi problemele bilanţul radiativ-caloric, al atmosferei, suprafeţei
terestre şi al Terrei.

• Meteorologia dinamică se ocupă cu studiul teoretic al mişcărilor

aerului atmosferic şi al transformărilor energetice legate de acestea.

• Meteorologia sinoptică sau ştiinţa ,,prevederii vremii” cercetea-

ză macroprocesele atmosferice (geneza şi evoluţia ciclonilor şi anticicloni-
lor, a maselor de aer, a fronturilor atmosferice) în scopul prevederii timpu-
lui. În acest scop, se întocmesc hărţile sinoptice, reprezentări
cartografice complexe ale stării fizice a atmosferei pe întinse spaţii.
• Aerologia sau ,,fizica atmosferei libere” cercetea-
ză fenomenele şi procesele atmosferice până la cir-
ca 100 km înălţime.

• Aeronomia studiază constituţia şi comportarea at-

mosferei superioare, procesele fizico-chimice gene-
rate de activitatea solară în termosferă, ionosferă,
exosferă şi magnetosferă.

• Inframeteorologia studiază parametrii fizici ai aeru-

lui din spaţii închise, interioare (peşteri, clădiri, hale
industriale, galerii de mină, tuneluri etc.)

• Fizica atmosferei grupează discipline speciale ale

meteorologiei, precum electricitatea, optica şi acus-
tica atmosferei.
 Ramuri ale meteorologiei aplicate

• Meteorologia agricolă sau ,,agrometeorologia”: - studiază

influenţa vremii asupra creşterii şi dezvoltării plantelor şi ani-
malelor.
• Meteorologia silvică - cercetează influenţa proceselor şi fe-
nomenelor atmosferice asupra creşterii şi dezvoltării vegetaţiei
forestiere.
• Meteorologia aeronautică şi marină - studiază procesele şi
fenomenele atmosferice ce influenţează transportul aerian şi
maritim, în scopul asigurării meteorologice a zborului aero-
navelor şi navigaţiei diverselor categorii de nave.
• Meteorologia medicală sau,,biometeorologia” – cercetează
influenţa favorabilă sau nefavorabilă a vremii asupra or-
ganismului uman.
Ramuri speciale ale meteorologiei aplicate

• Acestea se referă la:

- influenţa elementelor şi fenomenelor meteoro-
logice în urbanistică şi sistematizarea teritoriului,
- în stabilirea amplasamentelor industriale cu
potenţial de poluare,
- influenţa factorilor meteorologici în emisia, dis-
persia sau stagnarea noxelor atmosferice,
- influenţa complexului meteorologic asupra ac-
tivităţilor balneoclimatice sau din turism.
 Climatologia - ramură a meteorologiei
cu un caracter special
• Climatologia este o altă ramură importantă a meteorologiei
tinzând către nivelul ştiinţei din care s-a desprins.

• Ea studiază geneza climatelor prin procese climatogenetice

şi sub acţiunea factorilor geografici, clasifică şi descrie cli-
matele şi stabileşte repartiţia lor geografică.

• Este o disciplină fizico-geografică, deoarece obiectul său,

climatul, este un component al mediului fizico-geografic.

• Baza studiului climatologic o constituie cunoştinţele de me-

teorologie şi datele de observaţie meteorologică efectuate la
înălţimea adăpostului meteorologic (2m), unde influenţa su-
prafeţei terestre este mai uniformă.
 REPERE ISTORICE ALE DEZVOLTĂRII
METEOROLOGIEI

 La primul Congres Meteorologic Mondial din 1873 care s-a

desfăşurat la Viena, a luat fiinţă Organizaţia Meteorologică Internaţională
(O.M.I.), organism non-guvernamental cu caracter ştiinţific şi practic. O.M.I. a
facilitat dezvoltarea meteorologiei mondiale care a progresat concomitent cu
progresul tehnic şi cel realizat în ştiinţele conexe (fizica, chimia, geografia,
matematica, biologia etc.).

 În primii 40 de ani de existenţă (1873 - 1914),O.M.I. a obţinut primele

rezultate ştiinţifice şi practice prin realizarea unor studii de meteorologie
dinamică, colectarea datelor asupra atmosferei prin intermediul baloanelor-
pilot etc.
 În perioada interbelică, două descoperiri tehnice majore ( radioul
şi aviaţia) au revoluţionat meteorologia.
 Prin înfiinţarea unor comisii tehnice, s-au obţinut rezultate importante
în domenii ca:
- magnetismul terestru,
- electricitatea atmosferei,
- radiaţia solară,
- explorarea atmosferei înalte,
- informaţii sinoptice asupra timpului,
- meteorologia maritimă, agricolă, polară (în cadrul anului polar 1932 –
1933),
- folosirea meteorologiei în navigaţia aeriană,
- studiul norilor,
- în climatologie
- cooperarea internaţională între instituţiile meteorologice din lume.
 La Conferinţa din 1946 de la Londra, după dificultăţile impuse de cel
de-al II-lea Război Mondial, s-a propus să se reactiveze Organizaţia
Meteorologică Internaţională, să se definitiveze statutul acesteia, lărgirea
cooperării internaţionale şi stabilirea unor relaţii cu Organizaţia Naţiunilor Unite
(O.N.U.).
 Au urmat apoi alte reuniuni, ca cea de la Paris (1946) şi Toronto
(1947), la care s-au făcut noi propuneri de îmbunătăţire a activităţii
meteorologice ca:
- introducerea unor simboluri internaţionale din 5 cifre (a codului sinoptic) care
să îndepărteze dificultăţile lingvistice în cooperare,
- revizuirea atlasului norilor,
- detectarea precipitaţiilor cu ajutorul radarului,
- utilizarea zborurilor pentru studiul unor fenomene, cu deosebire a fronturilor
tropicale etc.
 Toate acestea au pregătit crearea unei noi organizaţii, Organizaţia
Meteorologică Mondială, care a fost acceptată prin Conferinţa directorilor
institutelor meteorologice de la Washington din 22.IX.1947 la care au
participat 45 de state (care au devenit membrii fondatori). Între acestea s-a
numărat şi România.

 Convenţia de constituire a noii organizaţii a intrat în vigoare în ziua de

23.III.1950, care a fost declarată Ziua Meteorologică Mondială fiind
sărbătorită cu această semnificaţie din anul 1961.
 În prezent Programul Veghea Meteorologică Mondială se bazează pe
colectarea, procesarea şi diseminarea datelor meteorologice provenite de
la:
- 10000 de staţii terestre,
- 1000 staţii aerologice,
- 7300 vapoare,
- 3000 avioane,
- 900 geamanduri fixe şi mobile,
- 15 sateliţi meteorologici mobili sau geostaţionari.

 Întreaga reţea este coordonată de:

- 3 Centre Meteorologice Mondiale,
- 34 de Centre Meteorologice Specializate şi
- 188 de Centre Meteorologice Naţionale.
Stații meteorologice pe glob (cu roșu – stații terestre; cu albastru geamanduri fixe și mobile)
 La 30 iulie 1884 se înfiinţează Serviciul Meteorologic al României
(S.M.R.) din Bucureşti, al cărui prim director a fost Ştefan Hepites.

 Legea 216/2004 privind înfiinţarea Administraţiei Naţionale de

Meteorologie, prin reorganizarea C.N. ,,Institutul Naţional de Meteorologie,
Hidrologie şi Gospodărire a Apelor”.
Atribuţiile Administraţiei Naţionale de Meteorologie recunoscute prin lege
sunt:
- supravegherea stării şi evoluţiei vremii;
- organizarea şi coordonarea tehnico-administrativă a reţelei naţionale de
supraveghere meteorologică, în conformitate cu reglementările proprii şi cu
recomandările O.M.M.;
- elaborarea de metodologii specializate pentru servicii de supraveghere a
mediului aerian;
- întocmirea de sinteze, cadastre şi anuare meteorologice;
- realizarea Fondului naţional de date meteorologice şi date specializate şi
gestionarea lor;
- elaborarea de prognoze meteorologice de interes public general şi
specializate (agrometeorologice, aeronautice, climatice, de dispersie şi trans-
port a poluanţilor chimici şi radioactivi);
- realizarea de studii de fundamentare climatologică şi avertizare me-
teorologică a amplasamentelor obiectivelor sociale şi industriale;
- realizarea de studii şi cercetări specifice, inclusiv pentru dezvoltarea propriului
domeniu, în concordanţă cu evoluţia acestuia pe plan mondial;
- elaborarea de studii şi cercetări privind procesele de transport şi dispersie a
poluanţilor şi radionuclizilor în atmosferă;

- elaborarea şi difuzarea de avertizări în situaţia producerii de fenomene

meteorologice şi hidrologice periculoase, potenţial provocatoare de pagube;

- asistenţă şi servicii meteorologice pentru protecţia navigaţiei aeriene, fluviale şi

maritime;

- participarea la Programul Veghea Meteorologică Mondială;

- transferul intern şi schimbul internaţional de date meteorologice;

- participarea la activităţile internaţionale ştiinţifice şi cu caracter organizatoric,

stipulate prin convenţii guvernamentale şi prin acorduri directe încheiate cu
instituţii similare din străinătate;

- aplicarea strategiei de dezvoltare ştiinţifică şi tehnologică a activităţii

meteorologice la nivel naţional, în raport cu necesităţile interne şi în con-
cordanţă cu progresele înregistrate pe plan mondial;

- realizarea de servicii şi prestaţii la cerere;

- atestarea la cerere a persoanelor fizice şi juridice pentru desfăşurarea de activităţi

meteorologice.
 Obiectivele meteorologiei

Meteorologia contemporană are în prin-

cipal două obiective de ordin practic:

• elaborarea şi perfecţionarea metodelor de

previziune a vremii;

• elaborarea metodelor de influenţă activă

asupra vremii;
 Metodele şi mijloacele de cercetare
în meteorologie (şi climatologie)

• Observaţia - metodă care permite obţinerea

de informaţii indispensabile privitoare la desfăşura-
rea proceselor şi fenomenelor atmosferice în con-
diţiile lor reale;
• aceasta se poate realiza vizual, sau prin in-
termediul instrumentelor meteorologice, deci instru-
mental.
Observaţia vizuală

• Observaţia vizuală permite

aprecierea calitativă a unor
elemente şi fenomene atmosferice
asupra cărora nu se pot face încă
determinări instrumentale;

• Vizual se poate aprecia

nebulozitatea, felul norilor,
cantitatea norilor, prezenta unor
procese hidrometeorologice (roua,
polei, ceaţa etc.) electrice (orajele)
şi optice.
 Observaţia instrumentală
• Observaţia instrumentală este folosită în cazul majorităţii
măsurătorilor ce se efectuează la staţiile meteorologice.

• Observaţia instrumentală se realizează cu instrumente cu

citire directă (termometrul, pluviometrul, barometrul, higro-
metrul, anemometrul etc.) sau prin intermediul aparatelor
înregistratoare.

• Înregistratoarele pot fi obişnuite (utilizate la staţiile meteo-

rologice, încadrate cu personal tehnic) şi înregistratoare cu
transmitere automată la distanţă (utilizate la staţiile
meteorologice automate care funcţionează în regiuni greu
accesibile).
 Alte metode de investigaţie
utilizate în afara observaţiei
• Metoda experimentului, care cercetează procesele şi fenome-
nele meteorologice în condiţii de laborator. Metoda prezintă a-
vantajul unei rezolvări mai rapide a problemelor, dar are deza-
vantajul ce decurge din reducerea la scară a proceselor şi feno-
menelor cercetate.

- În ultima vreme s-a trecut la experimentul în natură şi chiar la

aplicarea în scopuri practice a rezultatelor cercetării expe-
rimentale pentru stimularea artificială a precipitaţiilor atmosfe-
rice, producerea şi disiparea ceţii şi a grindinii cu ajutorul rache-
tei antigrindină, atenuarea îngheţurilor radiative nocturne etc.

• Volumul mare de date acumulat în urma observaţiilor efec-

tuate de staţiile şi observatoarele meteorologice de la nivel glo-
bal este prelucrat cu ajutorul mijloacelor electronice de calcul
după metode statistico - matematice.
 Mijloace moderne de investigaţie
• - Radiosonda - permite recepţionarea de la sol a valori-
lor meteorologice de la înălţimi ce pot depăşi 30 km.

• - Radarul meteorologic - permite efectuarea observaţiilor

în orice condiţii de timp, în orice moment al zilei şi al anului pe o
rază de 200-300 km, fiind utilizat în special în studierea fronturi-
lor atmosferice, norilor, perturbaţiilor atmosferice etc.;

• - Lidarul (laserul) - poate măsura direct sau indirect con-

centraţia în aerosoli, înălţimea bazei norilor şi compoziţia aces-
tora şi a ceţii, temperatura aerului, prezenţa diferitelor gaze: o-
xigen, hidrogen, dioxid de carbon etc., variaţia acestora în timp
şi spaţiu, precum şi depistarea de la distanţă a perturbaţiilor at-
mosferice, a direcţiei şi vitezei vântului.

• - Spectroscopul - cu care se fac observaţii asupra auro-

relor polare şi a altor fenomene care dau indicaţii asupra com-
poziţiei aerului şi stării atmosferei la înălţimi mari.
• - Avionul ca mijloc de cercetare este folosit în sondajele
meteorologice, urcând la 15-20km. Permite efectuarea
observaţiilor vizuale şi instrumentale.

• - Racheta meteorologică se utilizează pentru

cercetarea atmosferei superioare.

• - Sateliţii meteorologici, studiază atmosfera din spaţiul

extraterestru, pe o durată îndelungată, o suprafaţă extinsă şi
nu doar pe verticala unui singur punct.

• - Toate aceste progrese tehnice au permis cercetarea

sistematică, din unghiuri diferite şi la scară globală a
atmosferei terestre.
Sateliți orbitali

Sateliți geostaționari
 ATMOSFERA
TERESTRĂ
 Atmosfera este înveli-
şul gazos (de aer) ce încon-
joară globul terestru, fiind
alcătuită dintr-un amestec
mecanic de gaze, care con-
ţine în suspensie cantităţi
variabile de particule lichi-
de (apă) şi solide (impuri-
tăţi) de origine terestră şi
cosmică.
 Atmosfera este pro-
prie şi celorlalte planete
din Sistemul Solar, cu
excepţia planetei Mercur
unde nu se poate menţine
datorită temperaturilor
ridicate.

 Însuşi spaţiul cosmic

conţine în proporţii foarte
reduse atomi şi molecule
ale diferitelor gaze,
precum şi particule fine
de materie cosmică şi va-
pori de apă.
 Originea atmosferei
Ipoteza I
• Atmosfera terestră este un rest din masa gazoasă in-
candescentă care a fost Pământul în faza iniţială a formării lui.

• Această masă, a derivat din nebuloasa iniţială din care s-au

format Soarele şi planetele Sistemului Solar . Pământul şi nu numai,
s-a format treptat prin coalescenţa resturilor gazoase ale nebuloasei în
mişcare, proces care a condus la concentrarea materiei. În câmpul
gravitaţional şi electromagnetic al planetei în formare s-a produs o
concentrare a materiei gazoase rămase, rezultând atmosfera terestră.

• Această ipoteză acreditează Pământul şi atmosfera sa ca fiind o

concentrare gravitaţională şi electromagnetică a unei părţi din
gazele cosmice din nebuloasa iniţială, proces început acum 4,6
miliarde de ani.
 Ipoteza II
• Altă ipoteză consideră că gazele ce intră în componenţa actuală a atmos-
ferei nu sunt rămăşiţe directe ale celor care alcătuiau planeta noastră în perioada
iniţială a evoluţiei sale.
• Mai curând ele reprezintă o „atmosferă secundară”, rezultată în urma erup-
ţiilor vulcanice, emanaţiilor izvoarelor termale, descompunerilor chimice ce au
eliminat gazele captive din interiorul fierbinte al planetei.
Imaginea unui lac din parcul Yellowstone în preajma căruia
se observă prezenţa geyserelor

Fig. x Imagine a unui meteorit deasupra
orașului Pittsburgh, statul Pennsylvania, în data
de 17 februarie 2015 - realizată de NASA și
preluată de pe www.francetvinfo.fr.
Originea apei din
atmosferă
Pentru originea apei din
atmosferă există de asemenea mai
multe ipoteze.
• Una dintre acestea presu-
pune că apa provine din meteo-
riţi. La intrarea în atmosferă da-
torită creşterii temperaturii, gene-
rată de frecare, gheaţa meteori-
ţilor s-a transformat în apă, şi
apoi în vapori, care au coborât în
straturile inferioare şi au intrat în
circuitul apei.
• Sondajele spaţiale ca-
re au studiat compoziţia co-
metelor, au depistat mari
cantităţi de gheaţă, în care
apa are structură identică cu
cea de pe Terra.
• O altă ipoteză
consideră că apa at-
mosferică provine din
vaporii de apă emişi de
degazeificarea magme-
lor,
• existând şi ipoteza
originii mixte a apei
din atmosferă, din me-
teoriţi şi degazeificarea
magmelor.
Limitele atmosferei
• La limita infe-
rioară atmosfera se
întrepătrunde cu cele-
lalte învelişuri ale glo-
bului, cu litosfera, pe-
dosfera, hidrosfera, bi-
osfera, întrucât aerul
pătrunde în păturile şi
porii rocilor, a solului,
în apă, în şi printre or-
ganismele vii.

• Limita inferioară
a atmosferei este într-o
accepţiune mai generală
suprafaţa activă a pla-
netei.
• Limita superioară este mult mai greu de stabilit, ea fiind mai degrabă un strat
de tranziţie către spaţiul interplanetar.

• Se consideră ca limită superioară a atmosferei, limita până la care se

manifestă procesele şi fenomenele specifice amestecului de gaze. Un astfel de
fenomen sunt aurorele polare care se formează în urma ionizării aerului rarefiat
al termosferei, prin bombardarea moleculelor acestuia de către corpusculii
electrizaţi, de mare energie, emişi de Soare. Limita superioară a acestui fenomen
este situată la circa 1200-1800 km.
• Înălţimea de 2500-3000 km este considerată potrivit unui alt criteriu
limita superioară a atmosferei, deoarece la acest nivel densitatea aerului se apropie
de cea din spaţiul interplanetar care este asemeni vidului prefect.
• Moleculele, atomii şi ionii gazelor din straturile periferice ale atmos-ferei
(în special ai hidrogenului şi ai heliului), ating viteza critică de 11,2 km/s, viteză la
care particulele scapă din câmpul de atracţie al Pământului, părăsesc atmosfera şi
intră în spaţiul interplanetar. Această disipare, se produce la altitudinea de 2500-
3000 km, numit nivel de disipaţie.
• Teoretic, limita superioară a atmosferei ar fi acolo unde forţa
gravitaţională şi cea centrifugă se echilibrează. Potrivit cercetătoru-
lui ceh M. Şmuluchovschi, limita superioară a atmosferei se situează
la înălţimea de 42000 km deasupra Ecuatorului şi 28000 km dea-
supra zonelor polare.
• După criteriul acţi-
unii magnetismului te-
restru, limita superioară
a atmosferei terestre
poate fi dusă până la
75000 km.
 Forma atmosferei

• Participând la mişcările Pământului, atmosfera trebuie să

aibă, cel puţin teoretic, forma unui elipsoid de rotaţie.

• Acest elipsoid trebuie de asemenea, să fie mai aplatizat în

regiunile polare şi mai bombat în cele ecuatoriale decât elipsoidul
terestru, deoarece:

- 1) forţa centrifugă din ce în ce mai redusă de la Ecuator

la poli acţionează mai puternic asupra atmosferei, decât asupra litos-
ferei din cauza densităţii mai reduse a primului înveliş şi pentru că,

- 2) excesul de căldură şi umezeală din atmosfera regiuni-

lor ecuatoriale generează în permanenţă intense mişcări de convecţie
ascendentă.
 Forma elipsoidală a atmosferei inferioare a fost întărită de măsurătorile
directe efectuate de Teisserenc de Bort asupra limitei superioare a troposferei, mai
înaltă la Ecuator (16-18 km), mai joasă în regiunile temperate (10-12 km) şi polare
(6-8 km).
• Elipsoidul de rotaţie nu are însă o forma fixă, suferind neîncetat modificări
datorate încălzirilor şi răcirilor diferenţiate ale aerului şi modificări mai semnifica-
tive datorate atracţiei Lunii şi Soarelui, cunoscute sub numele de maree atmosfe-
rice.
• În straturile superioare, atmosfera nu mai are forma de elipsoid, ci de pară. În 1960
cercetătorul rus V.G. Fusenkov a formulat teoria după care atmosfera terestră ar avea forma
de pară, sau de cometă, cu partea turtită orientată în permanenţă către Soare şi cu „coada”
alungită în direcţia opusă acestuia. Această deformaţie nu se datorează mişcării de revoluţie
a Pământului prin spaţiul cosmic, ci vântului solar.
• Straturile superioare nu se mai supun decât în mică măsură forţei de gravitaţie şi nu
se mai rotesc odată cu Pământul.
• Cercetările ulterioare efectuate cu rachete şi sateliţi meteorologici au confirmat teoria
lui V.G. Fusenkov, cel puţin pentru magnetosferă.
 Masa atmosferei
• După calculele efectuate, masa reală a atmosferei Pământului
este de 5,147 x 1015t, adică de un milion de ori mai mică decât masa
planetei care este de 5,98 x 1027tone. Pe verticală masa atmosferei
descreşte pe măsura scăderii presiunii şi densităţii aerului.

• Astfel la nivelul mării, masa unui metru cub de aer este de

1,293kg, la 12km înălţime este de 319g, la 25km de 43g, iar la 40km
de numai 4g.

• Drept urmare, 50% din masa atmosferei se găseşte până la

5km înălţime, 75% până la 10km, 95% până la 20km și 99% până la
36km.
 Densitatea aerului

• Parametrii fizici principali ai aerului sunt :

presiunea, temperatura, densitatea şi volumul.

• Densitatea aerului ( ρ ), este raportul dintre masa

aerului (m) şi volumul său (V), adică :

ρ = m/V (g/cm3 sau kg/m3 )

Densitatea aerului depinde de: umiditate,

temperatură, altitudine şi presiunea atmosferică.
 1) Densitatea aerului uscat, la presiune normală, la nivelul
mării şi temperatura de 00 C, este de 1,293 kg/m3.

2) Densitatea aerului umed, este suma dintre densitatea

aerului uscat şi densitatea vaporilor de apă conţinuţi (ρum = ρusc +
ρvap). Vaporii de apă au densitatea de 0,62 din densitatea aerului uscat.

La temperaturi joase, densitatea aerului umed diferă foarte

puţin de densitatea aerului uscat, dar la creşterea temperaturii aceste
diferenţe se accentuează şi aerul umed devine mai puţin dens, mai
uşor, în comparaţie cu aerul uscat şi intră în convecţie termică, feno-
men care justifică frecventele şi intensele ploi convective din zonele
calde şi umede.
 3) Variaţia densităţii aerului în raport cu altitudinea.
La suprafaţa terestră densitatea aerului prezintă o mare variabilitate lega-
tă de schimbările de presiune, temperatură şi conţinut în vaporii de apă.

Pe verticală se constată o descreştere a densităţii aerului deoarece odată cu

altitudinea scade forţa gravitaţională care comprimă moleculele aerului pe suprafaţa
terestră.

Astfel, la nivelul mării un cm3 de aer conţine aproximativ 25 miliarde de

molecule, pe când la 600 km înălţime, un cm3 conţine numai 10 milioane molecule.
Rezultă aşadar scăderea presiunii şi a densităţii cu creşterea altitudinii.

Scăderea densităţii nu este atât de accentuată în altitudine, cum este scă-

derea de presiune, deoarece creşterea altitudinii marchează o scădere a temperaturii
aerului, ceea ce contribuie la o creştere locală a densităţii.

Exemplu: în Europa, densitatea medie a aerului la suprafaţa terestră

este de 1,250 kg/m3, la 500m – 0,735 kg/m3, la 1000m - 0,411 kg/m3, iar la 4000m
– 0,004 kg/m3. La altitudinea de 300 km, densitatea aerului este de 100 miliarde de
ori mai mică decât la suprafaţa terestră, respectiv 10-8g/m3.
 Legile fundamentale ale gazelor

• Sub influenţa schimbărilor de presiune şi

temperatură, aerul îşi modifică volumul şi, prin urmare şi
densitatea.

• Fiind un amestec de gaze diferite se supune legilor

fizice ale acestora: legea Boyle-Mariotte, legea Gay -
Lussac şi ecuaţiei Clapeyron - Mendeleev.

• Aceste legi stabilesc relaţiile dintre volumul,

temperatura, presiunea şi densitatea aerului uscat.
Legea Boyle - Mariotte (a transformării izoterme)

• Stabileşte că la o
temperatură constantă (T -
constantă), presiunea unui
gaz variază invers
proporţional cu volumul
gazului, produsul dintre
presiune şi volum având
valoare constantă.

• P x V = constant.
• Deoarece presiunea
schimbă numai volu-
mul gazului nu şi nu-
mărul de molecule, în-
seamnă că o creştere
de presiune provoacă
o creştere de densita-
te, iar o scădere de
presiune o reducere a
densităţii.

• Între evoluţia pre-

siunii şi densitate
există o relaţie de
directă
proporţionalitate.
Legea Gay - Lussac (a transformării izobare)

• Stabileşte depen-
denţa dintre volumul unui
gaz şi temperatură când
presiunea se menţine con-
stantă (P- constantă).
• Pentru fiecare
creştere a temperaturii cu
10C, toate gazele se dilată
cu 1/273,15 din volumul pe
care îl ocupă la tempera-
tura de 00C.
• Toate gazele se
dilată egal.
• Conform legii Gay-
Lussac, volumul unui
gaz sau al unui aer ne-
saturat cu vapori este
direct proporţional cu
temperatura absolută,
iar densitatea invers
proporţională cu tem-
peratura absolută, pro-
dusul ρ x T-constant.

• Aşadar, creşterea
temperaturii se soldează
cu o scădere a densităţii,
iar scăderea temperatu-
rii cu o creştere a aceste-
ia.
 Ecuaţia stării gazului
Din fizică este cunoscut că aşa numita stare a
gazului, redă corelaţia între presiune, temperatură
şi densitate.
Se exprimă prin ecuaţia stării gazelor sau ecu-
aţia Clapeyron-Mendeleev:

P = ρ x R x T, în care :
- P = presiunea gazului;
- ρ = densitatea gazului;
- R = constanta universală a gazelor (coeficient)
- T = temperatura absolută; (00K = 273,150C)
• Din această ecuaţie se obţine densitatea gazului : ρ = P/RT.
Rezultă că densitatea gazului este direct proporţională cu presiunea
şi invers proporţională cu temperatura absolută.
Compoziţia aerului atmosferic
Organizaţia Meteorologică Mondială admite că în componenţa aerului uscat de la
suprafaţa terestră şi până la înălţimea de 20 - 25km intră un număr de 20 elemente
(conform Ciulache, 2004, cu mici modificări legate de CO2):

azot (N2) - 78,08%; radon (Rd);

oxigen (O2 ) - 20,95%; iod (I2);
argon (Ar) - 0,93%; metan (CH4);
dioxid de carbon (CO2) – peste oxid de azot (N2O);
0,03%; apă oxigenată (H2O2);
neon (Ne); dioxid de sulf (SO2);
heliu (He); dioxid de azot (NO2);
kripton (Kr); monoxid de carbon (CO);
hidrogen (H2); clorură de sodiu (NaCl);
xenon (Xe); amoniac (NH3).
ozon (O3);
 %
100
90
80
70
60
50
40
30
20
10
0
Dioxid de
Azot Oxigen Argon Alte gaze
carbon
Serie1 78,08 20,95 0,93 0,03 0,01

Fig. x. Ponderea diferiţilor constituenţi ai atmosferei terestre

 Fig. x Raportul procentual al
componentelor aerului ecuatorial
umed – date după Elena
Dumitrescu, 1973

Fig. x Raportul procentual al componentelor aerului temperat continental– date după Elena
Dumitrescu, 1973
Surse naturale de poluare a aerului – poluanţi specifici
 distrugerea unor meteoriţi - rezultă praf cosmic şi substanţe radioactive;

 radioactivitatea terestră şi cosmică;

 descărcările electrice - emană în atmosferă ozon;

 erupţiile vulcanice - emit în atmosferă cenuşă, gaze (compuşi ai sulfului, oxizi de azot, oxizi de
carbon), vapori de apă;

 emanaţii de hidrocarburi din câmpurile petroliere;

 apa (marină sau oceanică) prin aerosoli cu sulfaţi, cloruri etc.;

 furtunile de praf şi nisip;

 solul, care sub influenţa diferenţelor de temperatură, a ploilor şi a vânturilor suferă

fenomene de erozine şi măcinare cu eliberare de particule solide foarte fine în atmosferă;

 plantele şi animalele - pot elimina în aer diverse elemente ca polen, fungi, păr, pene, viruşi
sau prin descompunerea acestora rezultă gaze (dioxid de carbon, amoniac, hidrogen
sulfurat);

 incendiile masei lemnoase elimină în atmosferă cenuşă, oxizi de sulf, oxizi de azot, oxizi de
carbon;

 omul - prin procese fiziologice elimină CO2 şi viruşi.

 Sursele antropice (activităţi umane diverse) sunt grupate în
surse fixe şi mobile.

Sursele fixe (staţionare) produc de regulă o poluare limitată a atmosferei în jurul

amplasamentului acestora (dar şi la distanţe foarte mari în cazul surselor înalte).

Sursele fixe cuprind 2 grupe:

- 1) procese de combustie;
- 2) procese industriale;

Sursele mobile sunt reprezentate de mijloacele de transport rutiere, feroviare,

navale şi aeriene.
Principalii poluanţi ai aerului
 Compuşii sulfului ( SO2, H2S, SO3 )

 Compuşii azotului - NO, NO2, NxOy, NH3

 Compușii carbonului: CO, CO2 – poluarea termică, COV-urile - acidul carbonic - H2CO3,
metanul – CH4, formaldehida – CH2O, aceldehida – C2H4O, benzenul – C6H6,
toluenul – C7H8, orto-xilen meta-xilen para-xilen – C8H10, izoprenul – C5H8 etc).

 Pesticidele: aldrin, dieldrin, endrin, clordan, heptaclor, toxafen, DDT, mirex,

hexaclorobenzen.

 Pulberile în suspensie ce conţin cel mai adesea metale grele (Pb, Hg, Cd, As, Cr, Ni,
Cu, Zn)

 Poluarea cu ozon a troposferei,

 Poluarea radioactivă: radionuclizi de Tritiu (H3), Carbon (C14) şi Beriliu (Be7),

Potasiul 40, Rubidiul 87 şi produsele de dezintegrare ale Uraniului 238 şi Toriului
232, Zirconiu 195, Cesiul 137 şi Stronţiul 90
 Poluarea sonoră.
 Consecinţele poluării

Încălzirea climatică, creşterea nivelului Oceanului

Planetar, topirea gheţarilor montani şi de calotă, extincţia
unor specii, proliferarea altora, migrarea zonelor climatice
şi a etajelor climatice,
Distrugerea stratului de ozon,
Ploile acide,
Eutrofizarea apelor în lacuri, mări şi oceane,
Înrăutăţirea calităţii aerului cu apariţia a numeroase
boli,
Creşterea temperaturii în arealele urbane etc.
 METEOROLOGIE și CLIMATOLOGIE
C2
Structura verticală şi orizontală a atmosferei

Conf. univ. dr. Dumitru MIHĂILĂ

Universitatea ,,Ștefan cel Mare” din Suceava
Departamentul de Geografie
Structura atmosferei Pământului
 Generalităţi

• Cercetările aerologice au
arătat că pe verticală, atmosfera
nu este omogenă, ea fiind
alcătuită din mai multe straturi
concentrice, cu proprietăţi fizice şi
chimice diferite:
- temperatură,
- presiune,
- umiditate,
- densitate,
- stare electrică,
- structura materiei,
- compoziţie chimică etc.
• În funcţie de
parametrii menţionaţi, de-a
lungul timpului s-au
efectuat mai multe
delimitări ale straturilor at-
mosferice.

• Există deosebiri în
aprecierea întinderii şi
caracteristicilor diferitelor
straturi, datorită:
- evoluţiei în timp a
nivelului de cunoaştere,
- a stării atmosferei
la înălţime ca şi
- alegerii unor
criterii diferite de
departajare.
• Pentru că
presiunea, densitatea
şi umiditatea ↓ odată
cu ↑altitudinii, iar
temperatura înre-
gistrează variaţii nere-
gulate la diferite înăl-
ţimi, pe baza variaţiei
altitudinale a acesteia
pe verticala mediului
aerian se pot detaşa 5
straturi principale,
adoptate de
Organizaţia
Meteorologică Mon-
dială, în anul 1951:
- troposfera,
- stratosfera,
- mezosfera,
- termosfera şi
- exosfera.

• Între acestea se
găsesc zone de trecere
de la una la alta ca:
tropopauza,
stratopauza,
mezopauza şi termo-
pauza.
 • Este stratul de la baza atmosferei,
pe care francezul Teisserenc de Bort l-a
Troposfera - denumit aşa deoarece se caracterizează
printr-o continuă mişcare (grecescul
,,tropos” înseamnă ,,agitat’’, ,,turbulent’’).
caracteristici
• Troposfera se extinde de la 0m şi
până la înălţimea în care temperatura nu
mai ↓ cu altitudinea, nivel aflat la 16 -
18km în zona caldă, 10 - 12km la
latitudini mijlocii şi 6 - 8km în zonele
polare.

• Grosimea mai mare a troposferei la

ecuator şi turtirea ei la poli, dă acesteia
forma unui elipsoid de rotaţie,
determinată de faptul că:
- la ecuator forţa centrifugă este >
faţă de latitudinile superioare,
- aerul cald din zona intertropicală
generează curenţi convectivi ascendenţi
puternici, comparativ cu zonele polare
unde aceştia sunt neglijabili.

• Încălzirea aerului face ca

grosimea troposferei, în orice punct ar fi
considerată, să fie mai mare vara, iar
iarna mai mică (cu cca. 2km).
• Troposfera întruneşte următoarele caracteristici:
- este cea mai activă parte a atmosferei,
- concentrează peste 80% din masa sa,
- concentrează aproape toată cantitatea de vapori de apă (cca.
90%),
- în cadrul ei au loc principalele fenomene atmosferice,
- în acest strat apar curenţii convectivi ascendenţi şi
descendenţi, mişcările turbulente neîncetate care contribuie la
distribuţia pe verticală şi orizontală a temperaturii, a umidităţii, a
pulberilor sedimentabile şi în suspensie etc.,
- amestecul convectiv şi turbulent influenţează procesele
optice, precum şi transformările de fază ale apei care conduc la
apariţia sau dispariţia norilor şi a diferitelor procese
hidrometeorologice.
- încălzirea diferenţiată a stratului inferior constituie şi cauza
primară a mişcărilor orizontale sau advective, atât de frecvente în
troposferă, la rândul lor cu importante consecinţe termice.
• O altă caracteristică de bază a troposferei este scăderea
temperaturii cu înălţimea după un gradient termic vertical mediu
egal cu 0,650C /100 m. Grosimea diferită a troposferei determină ca
la limita superioară a ei să se înregistreze temperaturi de -70÷-800C
deasupra ecuatorului şi de -50÷-600C deasupra regiunilor temperate
şi polare.

• În partea inferioară a troposferei, mai ales iarna şi noaptea

pot fi întâlnite situaţii cu durate limitate, în care temperatura aerului
rămâne ct. (izotermie), sau ↑ cu înălţimea, în loc să ↓ (inversiuni
termice).

• La limita superioară a troposferei presiunea este de 10 ori mai

< pentru zona ecuatorială şi de 4-5 ori mai < pentru zonele polare
decât la nivelul mării, deoarece în primele câteva mii de metri
gradienţii de scădere ai densităţii şi presiunii sunt foarte >.

• Troposfera, datorită însuşirilor fizice diferite ale straturilor de

aer de pe verticala sa poate fi divizată în trei substraturi distincte.
 Troposfera inferioară (substratul de
Troposfera - bază, substratul limită sau de frecare) se
extinde între supr. ter. şi cca. 2km înălţime.
subdiviziuni • Limita ei sup. este mai precisă iarna
în situaţii cu inversiuni termice şi mai greu
sesizabilă în semestrul cald când turbulenţa
este intensă.

• Frecvenţa mare a mişcărilor

turbulente de natură termică sau dinamică
justifică pentru acest substrat denumirea de
turbulenţă.

• Contactul acesteia cu supr. ter. este

marcat de intense schimburi reciproce de
materie şi energie, puse în evidenţă de
valorile foarte mari ale gradienţilor princ.
el. met. (t0C, Ur%, vit. vântului etc.) din
stratul de aer cuprins între 0 şi 2m
înălţime, numit de R. Geyger, strat
microclimatic.

• Troposfera inf. conţine cea mai

mare cantitate de vapori de apă şi
impurităţi, este zona de geneză a norilor
inferiori (St, Sc) şi a celor de dezvoltare pe
verticală (Cu, Cb), din care cad
precipitaţii, aici apărând fenomenul de
poluare.
• Troposfera mijlocie este cuprinsă între 2 şi 6-7km, suferind
slabe influenţe ale suprafeţei terestre. Mişcările advective sunt mult
mai intense decât în substratul de frecare, iar din acest motiv i s-a
atribuit denumirea de substrat de advecţie.

• Mişcările convective de natură dinamică şi termică (frontală şi

orografică), sunt de asemenea intense favorizând formarea norilor şi
căderea precipitaţiilor. Aici se dezvoltă norii mijlocii, printre care Ns,
Ac, As şi Cb din care cad cele > cantităţi de pp.

• Troposfera superioară este cuprinsă între înălţimea de 6km

şi limita sup. a troposferei. Aici influenţele perturbatoare ale suprafeţei
terestre sunt minime. Temp. ↓ în troposfera ecuatorială până la -800C,
iar în zona polară la -600C. În aceste condiţii se formează norii
superiori : Ci, Cs, Cc, formaţi din cristale de gheaţă şi din care nu cad
precipitaţii.

• Acestora li se adaugă vârfurile albe ale norilor Cb şi Cu

formate de asemenea, din cristale de gheaţă. Mişcările verticale şi
orizontale ale aerului sunt mai puţin intense decât în celelalte două
straturi troposferice.
Tropopauza
• Tropopauza face trecerea între
troposferă şi stratosferă având o
grosime variabilă de la câteva sute de
metri la 1-2 km. Poziţia sa este mai
înaltă în zona ecuatorială şi de aici
scade în trepte spre cea polară, aceste
trepte suprapunându-se pe anumite
distanţe (o suprapunere în zona latitu-
dinilor de 300 şi alta la cca. 500).
Această suprapunere face posibilă
identificarea în regiunile respective a
două tropopauze în loc de una.

• Nici între trepte înălţimea tropo-

pauzei nu descreşte lin. Limita sa
superioară este mai joasă în regiunile
cu presiune coborâtă la sol şi mai
înaltă în cele cu presiunea ridicată.
• În timp, nu numai în spaţiu, tropopauza prezintă
variaţii altitudinale periodice (de la vară la iarnă, de la zi la
noapte), dar şi neperiodice (legate de evoluţia proceselor
fizice din troposferă).
• În tropopauză temperatura pe verticală este aproape
constantă (izotermie) sau chiar asistăm la o schimbare a
gradientului termic vertical mediu înregistrându-se o uşoară
creştere de temperatură cu înălţimea (inversiune termică).
• Tropopauza se caracterizează
prin prezenţa curenţilor rapizi de vest
(,,jet streams”) care iau naştere în regiu-
nile de suprapunere ale tropopauzei.
• Aceşti curenţi au aspectul
unor brâuri care înconjoară fiecare din
cele două emisfere, după traiectorii
ondulare. În interiorul lor se
înregistrează frecvent viteze de 200
km/h, dar uneori şi mai mari de 550
km/h.
 Stratosfera
• Este cuprinsă între tropopauză
şi stratopauză (50km).
• Temperatura constantă în
partea inferioară a stratosferei creşte
spre partea superioară, ajungând la -
450C la 25-30km, iar la 50km chiar
la 00C.
• Înălţimea la care se află
partea inferioară a stratosferei se
diferenţiază latitudinal, fiind mai
mare deasupra zonei intertropicale
şi mai redusă deasupra celor polare.
Temperatura ei are valori mai mici
deasupra regiunilor intertropicale şi
mai mari deasupra celor polare. În
schimb în stratosfera superioară,
situată peste tot la aceleaşi înălţimi
deasupra suprafeţei terestre, deose-
birile termice latitudinale se
atenuează substanţial.
• În stratosferă la înălţimi de 25 -
30km apar ,,straturile calde’’, a
căror geneză este pusă pe seama
concentraţiei maxime a ozonului din
această parte a stratosferei.
• Stratosfera este extrem de
săracă în vapori de apă, barajul
termic al tropopauzei fiind depăşit
cu greu de curenţii de aer
convectivi ce aduc vapori de apă
proveniţi de pe suprafaţa terestră.
• În consecinţă, umiditatea
aerului este extrem de redusă
(0,01g vapori de apă/1kg aer).
• Vaporii de apă care totuşi
reuşesc să ajungă aici sublimează
la înălţimea de 25-30km formând
norii sidefii translucizi alcătuiţi
din cristale fine de gheaţă, vizibili
numai când Soarele se găseşte la
orizont sau la câteva grade sub
orizont.

• Stratopauza, cu grosimi
medii de 2-3km, face trecerea
între stratosferă şi mezosferă.
Principala ei caracteristică este:
izotermia.
 Mezosfera

• Este cuprinsă între stratopauză şi înălţimea de circa

80km.

• Aerul este foarte rarefiat având doar 1016 molecule pe

cm3. De aceea, difuzia radiaţiilor vizibile este slabă iar cerul pare
întunecat şi nu albastru ca în troposferă.

• Deşi foarte redusă (de o mie de ori mai mică decât la

suprafaţa terestră), densitatea aerului contribuie la aprinderea
meteoriţilor la intrare în mezosferă, în urma frecării cu aerul.
• Temperatura creşte de la
limita inferioară a mezosferei
până la înălţimea de 50-55km
unde ajunge la valori pozitive.
Deasupra acestui nivel
temperatura scade continuu
până la limita superioară a
mezosferei unde înregistrează
valori de -800C.
• Temperaturile foarte scăzute
din mezosfera superioară sunt
date de concentraţia foarte redusă
a O3 şi ca urmare a slabei
absorbţii a radiaţiilor solare UV-
te.
• La nivelul de 50-55km din
mezosferă (ca şi la cel de 25km
din stratosferă), se află
concentraţia maximă a ozonului.
Temperaturile ridicate de la
aceste niveluri se datorează pe de
o parte degajării de căldură în
urma procesului fotochimic al
disocierii moleculelor de O2, dar
şi absorbţiei de către O3 a rad.
UV-te.
 • La nivelul de 70 - 90km apar
• Datorită înălţimii mari la care
• În mezosfera superioară sau rece
se produc puternice mişcări
termoconvective, această parte a mezosferei
fiind un substrat turbulent în care
amestecul aerului pe verticală dar şi pe •
orizontală (pus în evidenţă de suprafeţele
încreţite ale norilor argintii şi de dârele
ondulate ale meteoriţilor) este permanent.
norii luminoşi nocturni sau
argintii. Se pare că sunt formaţi din
pulberi de origine extraterestră,
acoperite cu un strat subţire de
gheaţă, rezultat prin sublimarea
infimelor cantităţi de vapori de apă
care ajung uneori până la altitudi-
nile respective. Originea gheţii pare
să provină şi din sublimarea pe
particulele solide a vaporilor de apă
rezultaţi din dezagregarea
meteoriţilor.
se formează (cca. 80 km) aceştia
sunt vizibili numai în intervalele de
la începutul şi sfârşitul nopţii când
Soarele aflat sub orizont (între 6 şi
16o la începutul nopţii şi între 16
şi 6o la sfârşit) îi luminează,
conferindu-le o strălucire argintie pe
fondul întunecat al bolţii cereşti.
În zona superioară a
mezosferei la tranziţia spre
termosferă, la înălţimi de 60-90km
se află aşa numitul strat D (de
ionizare).
 Mezopauza (subtermosfera)

• este stratul subţire de tranziţie de la mezosferă

spre termosferă ce apare la înălţimea medie de
80km, acolo unde temperatura are valori cuprinse
între –80 ... -100oC şi unde este specifică
izotermia.
 Termosfera - limite şi caracteristici termice
• Este cuprinsă între 80 km şi 1000 - 1200km înălţime.

• Ea începe practic de acolo de unde temperatura înregistrează o

creştere de la -80 ÷ -100oC din mezopauză, ajungând treptat la limita
superioară a sa până la valori de 2000 – 3000oC (temperatura
convenţională, întrucât datorită rarefierii gazelor, nu poate fi măsurată
cu aparatura clasică). De aici derivă şi numele de termosferă.

• Aceste temperaturi ridicate se datorează absorbţiei radiaţiilor

solare ultraviolete cu lungimea de undă < 0,2µm de către oxigenul
molecular care disociază în doi atomi de oxigen, generând o creştere a
temperaturii.

• La acest proces termic contribuie şi interacţiunea electronilor

liberi emişi de Soare şi de fluxurile corpusculare cosmice cu câmpul
magnetic terestru.
 Termosfera – presiune, densitate şi compoziţie
• În acest strat, presiunea şi densitatea aerului scad la valori foarte mici. La
limita superioară a termosferei densitatea ajunge la valori de numai 7,4 x 10-17
g/cm3.
• Cercetările aeronomice arată că în termosfera joasă la 80 - 100km, aerul
este alcătuit din aceleaşi gaze fundamentale ca şi la suprafaţa terestră cu
predominarea azotului şi oxigenului şi cu foarte mici diferenţe ale concentraţiei
acestora.

• Relativ recent, la înălţimi de cca. 110km, a fost descoperită prezenţa

atomilor de sodiu(Na+) şi a moleculelor de hidroxil (OH) în stare liberă.

• În stratul dintre 100 şi 110km înălţime 95% din moleculele de oxigen

disociază în atomi liberi sub influenţa radiaţiilor solare ultraviolete şi corpusculare.
• Şi în cazul azotului are loc acelaşi proces, acest element devenind
monoatomic la înălţimi de circa 400 km.
• Analizele spectrale au pus în evidenţă la înălţimi de 300-500km prezenţa
liniilor hidrogenului, a cărui existenţă în atmosferă era încă incertă şi controversată.
• Aceleaşi analizele efectuate asupra aurorelor polare la înălţimi între 400 -
800km evidenţiază cu certitudine prezenţa azotului şi oxigenului ca principale
componente ale atmosferei,
• iar la înălţimi mai mari de 750-1000km unde aerul este rarefiat începe
predomina-rea elementelor uşoare: hidrogenul şi heliul.
 Termosfera şi ionizarea gazelor componente
• 1) În termosferă, gazele sunt puternic ionizate de
către razele de mare energie din spectrul radiaţiei solare
(raze gamma, raze X, corpusculare, ultraviolete cu
lungimea de undă sub 0,2µm) care sunt absorbite în mare
parte de moleculele de azot şi de oxigen. În acest proces de
absorbţie, o mare parte din molecule se transformă în
atomi, care prin eliberarea unui electron devin ioni pozitivi.

• La procesul de ionizare participă şi radiaţiile

corpusculare venite din exploziile supernovelor, precum şi
coliziunea moleculelor din aer cu particule energetice ale
magnetosferei.

91
• 2) Cercetările au stabilit că procesele de ionizare şi disociere
încep să influenţeze compoziţia atmosferei abia dincolo de înălţimea
de 30km. Ionizarea se face mai simţită de la 60 - 80km şi atinge cea
mai mare concentraţie de ioni la cca. 300km.

• Mai sus de acest nivel, deşi intensitatea radiaţiilor ionizante

începe să crească, densitatea de ionizare (sau concentraţia ionilor
liberi) scade treptat, ca urmare a reducerii avansate a constituenţilor
ionizabili ai atmosferei.

• Deci, ionizarea:
- nu este caracteristică nici pentru straturile de aer aflate
sub termosferă (din cauza intensităţii foarte mici a radiaţiilor
ionizante şi frecvenţei foarte mari a ciocnirilor şi recombinărilor
ionilor în atomi şi molecule stabile) şi
- nici pentru cele aflate deasupra (din cauza concentraţiei
foarte mici a constituenţilor ionizabili).
• Ionizarea are loc în întreaga masă a atmosferei la intensităţi
diferite.
92
Ionosfera-componentă a mezo- şi termosferei

• Este porţiunea
din atmosferă cuprinsă
între înălţimi de 60-
700km, cu gaze parţial
ionizate. Limitele şi
straturile ionosferei
variază în funcţie de
intensitatea radiaţiei
solare, care se schimbă
de la zi la noapte şi de
la un anotimp la altul.

93
 Proprietatea de • Ionosfera are însuşirea de a reflecta
undele radio emise de pe suprafaţa
bază a ionosferei terestră înapoi pe Pământ permiţând
transmiterea la mari distanţe a emisiunilor
radio.

• Însuşirea respectivă derivă din faptul

că ionosfera ca mediu parţial ionizat are
indicele de refracţie ce este dependent de
concentraţia electronică.

• Indicele de refracţie al ionosferei

este subunitar, iar valoarea lui ↑ pe
măsura creşterii altitudinii şi concentraţiei
electronice până la nivelul densităţii
maxime de ionizare (300km înălţime).

• Reflexia totală a undelor radio cu

incidenţă verticală se realizează la nivelul
şi în momentul când indicele de refracţie
este egal cu unu.

94
• Traiectoria undei radio de incidenţă oblică este progresiv
deviată, ea depărtându-se tot mai mult de normala (verticala locului).
La un anumit nivel din ionosferă, unde concentraţia electronică este
suficient de mare pentru frecvenţa undei respective, traiectoria este
deviată atât de mult, încât, unda incidentă îşi schimbă direcţia
întorcându-se spre Pământ. Prin reflexii repetate, undele radio străbat
distanţe apreciabile putând chiar să înconjoare planeta.

• Viteza de propagare a undelor radio este cu atât mai mare cu

cât concentraţia ionilor din straturile ionosferei întâlnite este mai
ridicată.

• Cu cât lungimea de undă radio este mai mică (undele radio

au frecvenţe foarte înalte) cu atât autoputerea de penetrare este mai
mare, înainte de a fi reflectate înapoi spre suprafaţa terestră.

95
• De aceea radiaţiile electromagnetice ale spectrului vizibil, transmisiile
radar sau TV, au lungimi de undă prea mici pentru a putea fi reflectate, ele
penetrând ionosfera (pierzându-se în spaţiul cosmic, deoarece nici chiar concentraţia
electronică maximă din cadrul acesteia, nu este suficient de mare pentru a asigura
condiţia de returnare). De aceea, comunicaţiile TV sunt posibile numai prin
intermediul sateliţilor artificiali, de comunicaţii.

• După gradul de ionizare şi înălţimea la care se reflectă undele radio,

ionosfera nu este omogenă, ci este alcătuită din mai multe straturi notate cu literele
D, E, F, G. 96
Termosfera şi ionosfera - componente • Stratul D este situat
între 60 şi 90km cuprinzând o
parte din mezosferă şi partea
inferioară a termosferei. Acest
strat reflectă undele lungi şi
medii.
• Stratul E este situat
între 90 şi 130-140km. Acest
strat reflectă undele medii şi
scurte a căror rază atinge mii
de km.
• Stratul F se dezvoltă
între 140 până la 400km
înălţime. Este mai puternic
ionizat decât stratul E. În urma
procesului de ionizare el se
dedublează în F1 şi F2.
• Stratul F1 se încadrează
între 140 şi 200km. Acest strat
reflectă undele scurte.
• Stratul F2 este situat
între 200 şi 400km înălţime.
Prezintă cea mai intensă
ionizare şi reflectă undele
ultrascurte.
• Stratul G este situat la
peste 400km înălţime, în care
particulele ionizate sunt foarte
rare datorită rarefierii aerului.
97
 Perturbaţiile ionosferice; termopauza
• Undele radio sunt influenţate şi uneori puternic perturbate de o
serie de factori ce produc modificări periodice sau neperiodice
ionosferei.
• Dintre cauzele modificărilor periodice amintim:
- mişcările Pământului (variaţii diurne şi anuale),
- ciclul activităţii solare care are o periodicitate de 11 ani.

• Dintre cauzele variaţiilor neperiodice amintim:

- erupţiile puternice din atmosfera solară însoţite de perturbaţii
ale câmpului geomagnetic,
- perturbaţii produse de meteoriţi şi de eclipsele solare, de
exploziile atomice sau cutremurele puternice.
• În perioadele de intensă activitate solară, se produc aşa numitele
,,furtuni ionosferice’’ ce perturbă comunicaţiile radio şi favorizează
apariţia aurorelor polare (boreale sau australe).
• Termopauza este un strat subţire fără o importanţă deosebită ce
face trecerea spre exosferă.
98
Imagini cu aurore
polare

99
 Exosfera
• Reprezintă ultimul strat al atmosferei, fiind situat la înălţimi
cuprinse între 1000-1200 şi 3000km.
• Limita superioară a fost stabilită pe criteriul egalizării
densităţii aerului cu densitatea materiei din spaţiul interplanetar.
Rarefierea este atât de mare, încât distanţa între atomi şi moleculele
gazelor atmosferice este de ordinul a 100km, pe când la nivelul
suprafeţei terestre ea nu depăşeşte 10-6cm. Viteza mişcării haotice a
acestor particule creşte până dincolo de viteza critică (11,2km/s), ele
putând depăşi temporar sau definitiv atmosfera terestră.
• Densitatea extrem de redusă a materiei împiedică ionizarea
şi reacţiile chimice şi din această cauză energia este repartizată
extrem de neuniform, iar noţiunea de temperatură devine greu
definibilă. Exosfera este stratul prin care atmosfera interacţionează
cu spaţiul interplanetar.
• Limita ei superioară este pusă de mulţi cercetători, la
28000km pentru regiunile polare şi 42000km pentru cele ecuatoriale,
existând anumite păreri cu privire la extinderea exosferei până la
altitudinea de 64000km sau chiar mai mult - 75000km.
• Troposfera şi stratosfera alcătuiesc atmosfera inferioară,100
iar
mezosfera, termosfera şi exosfera alcătuiesc atmosfera înaltă.
 MAGNETOSFERA
• Pământul este înconjurat de
un vast câmp electromagnetic,
care se întinde dincolo de
învelişul atmosferic până la o
distanţă de aproximativ
75000km, spaţiu numit
magnetosferă, limitată la
exterior de magnetopauză.

• Magnetosfera este turtită în

dreptul Soarelui, din cauza
unui flux continuu de neutroni,
electroni şi protoni emişi de
Soare. Această emanaţie
numită plasmă solară
coronală se deplasează în
spaţiul interplanetar cu viteze
foarte mari (de la 250 -
1000km/s) alcătuind un
adevărat ,,vânt solar”.
101
• Între limita superioară a
magnetosferei şi vântul solar
propriu zis se interpune o
regiune tampon de turbulenţă
accentuată numită zona
turbulentă magnetopauză a
cărei grosime este de
aproximativ 55000km.

• Cercetările recente,
comfirmă că între zona de
turbulenţă şi vântului solar se
formează un front de şoc la
cca. 130 000km înălţime. Aici
liniile de forţă sunt
aglomerate, câmpul magnetic
intensificat, pe când în partea
opusă câmpul geomagnetic
pierde din densitate, multe din
liniile de forţă rămân deschise
alcătuind ,,coada magnetică a
Pământu-lui’’ care poate avea
lungimi apreciate la
6.400.000km. 102
 Imagini cu câmpul
geomagnetic al Pământului

• Particulele provenite de la Soare

sau din spaţiul cosmic sunt atrase de
magnetosferă şi dirijate apoi pe traiectorii
spiralate de-a lungul liniilor de câmp
magnetic.
103
• Totalitatea acestor particule constituie centurile de radiaţii,
care au forme inelare, dependente de câmpul magnetic terestru. Au
fost diferenţiate trei centuri de radiaţie, primele două numite după
numele descoperitorului centurile lui van Allen, existenţa acestora
fiind evidenţiată din 1958, iar centura exterioară, Vernov - Ciudakov
descoperită în 1963.

• Centura van Allen interioară este compusă din protoni şi

electroni de mare energie (< 100 MeV) captaţi din radiaţia
corpusculară cosmică. Are forma unui inel bombat spre exterior şi
limitează Pământul între latitudinile geomagnetice de 35oN şi S,
începând de la 500-1500km, până la cca. 6000km înălţime. În cadrul
acestei centuri intensitatea radiaţiilor este foarte mare motiv pentru
care navele cosmice evită străbaterea ei.

104
• Centura van Allen exterioară este alcătuită mai ales din electroni şi
neutroni captaţi din emisia corpusculară a Soarelui, intensitatea radiaţiilor fiind
influenţată de ciclul activităţii solare. Are în secţiunea verticală forma unei potcoave,
ale cărei capete sunt situate în dreptul latitudinilor geomagnetice de 55 – 65o N şi S.
• În zona ecuatorială limita ei inferioară se găseşte la înălţimi de 8000km,
iar cea superioară la 40000km. La capetele ei apar frecvent aurorele polare.
Intensitatea radiaţiilor centurii van Allen exterioară este de 10 ori mai slabă decât a
centurii van Allen interioară (maximul se înregistrează la înălţimi de 19500 km), 105 dar
ea depăşeşte valoarea maximă admisă pentru om.
• Centura superioară de radiaţii este constituită din electroni cu viteze
de deplasare mai mici decât acelora din centura van Allen exterioară.
• În dreptul ecuatorului geomagnetic ea are grosimi de 20000km, limita
inferioară fiind situată la înălţimea de 55000km, iar cea superioară la
75000km.
• Este mai puţin periculoasă pentru oamenii de la bordul navelor cos-
mice. Forma acestei ultime centuri de radiaţie nu este circulară ci mai turtită
în partea dinspre Soare şi mai alungită în cea opusă acesteia.

• Între limita superioară a centurii superioare şi frontul de şoc se află

o distanţă de aproximativ 55000km.

106
 Structura atmosferei în direcţie orizontală

• Şi pe orizontală sunt diferenţieri între diferite

sectoare ale atmosferei. Aceste diferenţieri mai ales în ceea
ce priveşte temperatura, umiditatea, nebulozitatea etc. sunt
evidenţiate sub forma maselor de aer care sunt despărţite de
fronturi atmosferice principale.
• Diferenţierile de presiune generează cicloni,
anticicloni şi alte formaţiuni barice. Aceste configuraţii pe
orizontală dau specificul vremii şi influenţează clima
diferitelor regiuni, studiul lor constituind obiectul
meteorologiei dinamice şi sinoptice.

107
 METEOROLOGIE și CLIMATOLOGIE
L1
Organizarea reţelei de observaţii meteorologice. Observațiile
topoclimatice și microclimatice

Conf. univ. dr. Dumitru MIHĂILĂ

Universitatea ,,Ștefan cel Mare” din Suceava
Departamentul de Geografie
 Reţeaua Meteorologică Naţională

Reţeaua Meteorologică Naţională se compune din: staţii meteorologice,

posturi pluviometrice, radare meteorologice, observatoare aerologice, staţii de detectare
a fulgerelor şi alte unităţi specializate.

Reţeaua Naţională de Staţii Meteorologice are următoarele funcţiuni:

efectuarea de măsurători şi observaţii, crearea şi transmiterea de mesaje meteorologice,
crearea şi transmiterea de mesaje de avertizare, alimentarea Fondului naţional de date
meteorologice.

În timp Reţeaua Meteorologică Naţională a evoluat continuu. Astfel, la înfiinţarea

Serviciului Meteorologic din România în 1884, când s-au pus bazele ştiinţifice ale
organizării Reţelei Naţionale, aceasta număra doar 17 staţii.

Sunt consemnate observatii meteorologice – mai mult sau mai putin sistematice –
la Iasi (încă din 1770), la Bucuresti (incepand cu 1773), la Sibiu (incepand din 1789), la
Cluj (incepand cu 1833), la Sulina (incepand cu 1857), la Giurgiu (incepand cu 1863), la
Timisoara (incepand cu 1874), la Galati si la Braila (incepand cu 1878).
 Evoluţia în timp a numărului de staţii meteorologice pe teritoriul României

La data de 15 septembrie 2010 pe teritoriul României funcţionau 158 de

staţii meteorologice.
La 53 dintre acestea se desfăşoară şi observaţii agrometeorologice
(temperatura şi umiditatea solului la suprafaţă şi la diferite adâncimi, observaţii
fenologice şi elemente de productivitate).
Peste 50% (peste 75) din stații – erau automate.
Reţeaua de staţii meteorologice a României - – sursa I.N.M.H. cu modificări
 În raport cu treptele de relief 115 staţii (71% din total) sunt localizate în regiunile
de câmpie, 19 staţii (12%) în cele de deal-podiş, 21 staţii (13%) în regiunile de munte, 4
staţii (3%) pe litoral şi 1 staţie (1%) pe mare.

Reţeaua pluviometrică are rolul de a completa datele meteorologice cu

măsurători în diferite condiţii geografice. Postul meteorologic (sau pluviometric) este
o unitate meteorologică specială care reprezintă locul şi amenajările destinate, în
principal, măsurării precipitaţiilor atmosferice lichide şi solide, dat şi asupra stratului de
zăpadă .

În 2004 reţeaua de
posturi pluviometrice a
fost reprezentată de 274
puncte de măsurare .

Evoluţia numerică în timp a numărului de posturi

pluviometrice din România
 Reţeaua radiometrică (sau actinometrică), în cadrul căreia se fac măsurători
asupra radiaţiei solare, a evoluat în timp.

Primele observaţii au fost făcute de Ştefan C. Hepites la locuinţa sa din Brăila

între 1879 şi 1881 cu ajutorul unui actinometru Arago.

În 1950 s-a organizat Reţeaua naţională de staţii radiometrice din România în

9 centre: Iaşi, Cluj-Napoca, Deva, Timişoara, Poiana Braşov, Galaţi, Bucureşti - Afumaţi,
Constanţa şi Craiova (C. Oprea, 2000).

În 1961, s-a revizuit gradul de reprezentativitate al locaţiilor.

S-a adoptat un program internaţional de lucru pentru toate tipurile de radiaţie

solară cu observaţii orare, de la 4 dimineaţa până la 20 seara.
Reţeaua naţională de radare meteorologice s-a format în timp începând din 1967
când la Bucureşti s-a instalat primul radar meteorologic.
În 2007, reţeaua de radare meteorologice a României era alcătuită din 8 radare tip
Doppler.

Radarul de la
Bobohalma de lângă
Târnăveni – sursa
A.N.M. Reţeaua de radare a României în anul 2010
– sursa A.N.M. cu modificări
 Radiaţia electromagnetică, care este emisă sub forma unui semnal (de impuls
electromagnetic cu durata de o microsecundă), se va lovi de obiectul ţintă. Din acest
semnal, o parte foarte mică (a 10-a; a - 9-a parte) se va întoarce către radar, constituind
răspunsul sau ecoul. Sistemul radar trebuie să fie capabil să transmită o mare cantitate
de energie prin semnal şi să detecteze cel mai slab ecou posibil.

Radarele
supraveghează regiunea
înconjurătoare pe o rază
de 300km, dar
determinările lor nu sunt
sigure decât pe distanţe
de 100 - 150km. Datele
obţinute se transmit sub
formă de hărţi, mesaje în
clar şi mesaje codificate.

Imagini radar mosaic, în data de 30 iunie 2006, ora 18:38 UTC – sursa A.N.M.
 Reţeaua de detectare a orajelor a fost înfiinţată mai recent.

Electricitatea sistemelor noroase cu sarcini electrice pozitive şi negative

este monitorizată cu ajutorul reţelei de staţii pentru detectarea orajelor pe baza
sistemului SAFIR.

Amplasarea staţiilor respective se face în puncte neinfluenţate de un

potenţial electromagnetic artificial (reţele electrice, unde radiofonice etc.),
pentru a putea fi cuantificat doar potenţialul natural de electricitate.
 Observatoarele aerologice urmăresc fenomenele meteorologice din
atmosfera înaltă.

În România funcţionează trei observatoare aerologice (Bucureşti, Cluj-

Napoca şi Constanţa) în cadrul cărora se efectuează diverse determinări fizice
din atmosfera înaltă folosind radiosonda, balonul pilot, racheta meteorologică şi
laserul.

Cu ajutorul acestor aparate se fac determinări la diferite niveluri

altitudinale asupra temperaturii şi umezelii aerului, presiunii atmosferice şi
vântului la patru termene de observaţii: 08, 14, 20 şi 02h.
 Fluxul de date meteorologice. Întregul flux informaţional de date
meteorologice din cadrul R.M.N. se realizează pe trei niveluri:

- local (la nivelul staţiilor – 158 de staţii meteorologice sau posturilor

pluviometrice – 274 la număr, unde se fac determinările şi care furnizează da-
tele meteorologice ce apoi vor intra în flux ),

- regional, prin intermediul Centrelor Meteorologice Regionale (C. M. R.

Banat-Crişana cu sediul la Timişoara; C. M. R. Dobrogea cu sediul la
Constanţa, C. M. R. Moldova cu centrul administrativ la Iaşi şi cu S.R.P.V. ÷
Serviciul Regional de Prevedere a Vremii la Bacău, C. M. R. Oltenia cu sediul
la Craiova, C. M. R. Transilvania de Sud cu sediul la Sibiu, C. M. R. Transil-
vania de Nord cu sediul la Cluj-Napoca),
- central, al Centrului Naţional de Colectare a Datelor de la Bucureşti. Fiecare nivel are
atribuţiuni clare în ceea ce priveşte preluarea, prelucrarea, transmiterea şi stocarea
datelor.

Fluxul informaţional în cadrul reţelei meteorologice româneşti - sursa I. Raliţă, 2005,

citat de Octavia Bogdan şi Ioana Câmpean, 2006
 ORGANIZAREA ŞI EFECTUAREA
OBSERVAŢIILOR METEOROLOGICE

Observaţiile meteorologice se efectuează în locuri special amenajate cunoscute

sub denumirea de staţii meteorologice. O staţie meteorologică include de regulă trei
componente.
Platforma meteorologică reprezintă suprafaţa pe care sunt instalate majoritatea
instrumentelor şi aparatelor meteorologice destinate efectuării observaţiilor.

Platforma meteorologică înierbată la

staţia meteorologică Rădăuţi – foto
D.Mihăilă, iulie 2007

A doua componentă este reprezentată de biroul staţiei.

Platforma nivometrică alăturată platformei meteorologice pe care se
fac determinări asupra grosimii, densităţii şi structurii stratului de zăpadă.
 1 - girueta cu placă uşoară,
2 - girueta cu placă grea,
3 - chiciurometrul,
4 - adăpostul psihrometric,
5 - adăpostul pentru aparate
înregistratoare,
6 - loc pentru adăpostul de rezervă
7 - pluviograful,
8 - pluviometrul Tretiakov,
9 - pluviometrul I.M.C.,
10 - heliograful,
11 - rigla de zăpadă,
12 - parcela cu sol dezgolit de
vegetaţie pentru termometrele de
suprafaţă şi Savinov
13 - parcela înierbată pentru
instalarea termometrelor cu tragere
verticală
14 - geoglaciometru
Planul schematic al platformei
meteorologice standard – sursa A.N.M.
 La staţiile meteorologice automate măsurătorile parametrilor
meteorologici se efectuează automat pentru toţi parametrii meteorologici la
timpul stabilit în softul aferent (din 10' în 10' – telegrame dese, din 30' în 30'-
telegrame intermediare, din oră în oră – telegrame sinoptice).

În prezent, la staţiile meteorologice automate:

- colectarea orară a datelor sinoptice se efectuează la minutul 30‘,

- iar întocmirea telegramelor codificate şi transmiterea datelor către

S.R.P. V.–uri între minutele 31' şi 40' (la minutul 40 telegrama este
transmisă automat în cazul neintervenţiei operatorului).
Schiţă a staţiei meteorologice automate de tip MAWS 301 – produsă de Vaisala –
www.vaisala.com, cu modificări
Staţia meteorologică fixă Staţia automată portabilă de tip
MAWS101– www.vaisala.com MAWS201– www.vaisala.com
 Staţie meteorologică
Staţia automată de tip MAWS201M
automată de tip MAWS 301–
– www.vaisala.com
www.vaisala.com
 Staţiile MAWS 301 au capacitatea de a măsura, prin intermediul unor
traductori:
- radiaţia solară,
- presiunea atmosferică,
- viteza şi direcţia vântului,
- temperatura aerului,
- umezeala aerului,
- precipitaţiile atmosferice,
- temperatura solului la suprafaţă şi pe verticală la 5 niveluri,
- grosimea stratului de zăpadă şi
- starea timpului prezent.

Acestea fac determinări la fiecare 2 minute.

Numai pentru vânt se fac pe intervale foarte scurte, din secundă în
secundă, datele fiind apoi însumate vectorial pe intervale de 6 secunde, 2
minute şi, respectiv, 10 minute.
De asemenea, cantităţile de precipitaţii sunt determinate continuu, fiind
raportate la termenele solicitate de utilizatori.
Observațiile topoclimatice și
microclimatice
 0,0
5,0
10,0
15,0
20,0
25,0
30,0
35,0
0,0
5,0
10,0
15,0
20,0
25,0
30,0

0 şi 30 0 şi 30
1 şi 30 1 şi 30
2 şi 30 2 şi 30
3 şi 30 3 şi 30
4 şi 30 4 şi 30
5 şi 30 5 şi 30
6 şi 30 6 şi 30
7 şi 30 7 şi 30
8 şi 30 8 şi 30
9 şi 30 9 şi 30
10 şi 30 10 şi 30
11 şi 30 11 şi 30
12 şi 30 12 şi 30
Staţia meteorologică Suceava

13 şi 30 13 şi 30
14 şi 30 14 şi 30
15 şi 30 15 şi 30
16 şi 30 16 şi 30
17 şi 30 17 şi 30
18 şi 30 18 şi 30

Parc Universitate - (47°38.433N; 26°16.734 E)

19 şi 30 19 şi 30
20 şi 30 20 şi 30
21 şi 30 21 şi 30
22 şi 30 22 şi 30

Parcare Universitate (asfalt) - (47° 40′ 0″ N; 26° 16′ 0″ E)

23 şi 30 23 şi 30
Parcare Universitate (asfalt) - (47° 40′ 0″ N; 26° 16′ 0″ E)

0,0
5,0
10,0
15,0
20,0
25,0
30,0
35,0
0,0
5,0
10,0
15,0
20,0
25,0
30,0

0 şi 30
1 şi 30 0 şi 30
2 şi 30 1 şi 30
3 şi 30 2 şi 30
4 şi 30 3 şi 30
5 şi 30 4 şi 30
6 şi 30 5 şi 30
7 şi 30 6 şi 30
8 şi 30 7 şi 30
Depou C.F.R.

9 şi 30 8 şi 30
Depou C.F.R.

10 şi 30 9 şi 30
11 şi 30 10 şi 30
12 şi 30 11 şi 30
13 şi 30 12 şi 30
14 şi 30 13 şi 30
15 şi 30 14 şi 30
Staţia meteorologică Suceava

16 şi 30 15 şi 30
17 şi 30 16 şi 30
Pădurea Adâncata

18 şi 30 17 şi 30
Regimul diurn al temperaturii aerului la înălţimea de 2m în intervalul 13-15.V.2010

19 şi 30 18 şi 30
Regimul diurn al temperaturii solului la înălţimea de 0m în intervalul 13-15.V.2010

20 şi 30 19 şi 30
21 şi 30 20 şi 30
22 şi 30 21 şi 30
23 şi 30 22 şi 30
23 şi 30
 METEOROLOGIE și CLIMATOLOGIE
L2
Măsurarea presiunii atmosferice. Hărţile sinoptice de la sol şi de
altitudine. Repartiţia presiunii în România și pe Glob.

Conf. univ. dr. Dumitru MIHĂILĂ

Universitatea ,,Ștefan cel Mare” din Suceava
Departamentul de Geografie
 Presiunea atmosferică într-un anumit punct, reprezintă greutatea unei coloane
de aer cu secţiunea de 1cmp şi cu înălţimea măsurată de la nivelul punctului respectiv
până la limita superioară a atmosferei.

Presiunea pe care o exercită aerul atmosferic pe suprafaţa Pământului la nivelul

mării, la latitudinea de 45° şi temperatura de 0°C, este considerată presiunea normală.
Această presiune este echilibrată de o coloană de mercur cu înălţimea de 760mm (pusă
în aceleaşi condiţii de altitudine, latitudine şi temperatură ).

Ridicarea coloanei de Hg în tubul barometric sub influenţa

presiunii aerului
P = F / S (dyn/cm2), în care F reprezintă forţa aerului; S-unitatea de suprafaţă
forţa - F poate fi înlocuită cu greutatea G

P = G / S (G =m x g - masa x gravitaţia)

P = (m x g)/S (din ρ = m/V rezultă că m=Vxρ – volumul x densitatea)

P = (Vxρ x g)/S, în care:

V = volumul coloanei de mercur,
ρ = densitatea mercurului iar
g = acceleraţia gravitaţională la latitudinea de 45°.

P0 (presiunea la nivelul 0 al mării)= V x ρ x g/S, în care :

V = 76cm3; ρ = 13,59g/cm3; g = 981cm iar S = 1cm2

P0 = 1013216,80dyn/cm2 = 1013,2mbar deoarece 1mbar = 1000dyn/cm2

Presiunea atmosferică de 760mm coloană de mercur, în condiţii normale de observaţii,
se numeşte „presiune normală” sau atmosferă fizică (at) şi este egală cu 1013,2g/cm2.

1mm Hg = 1,33mbar [Ex.: 773mm x 1,33 = 1028,1mbar]

1mbar= 0,75 mm Hg [Ex.: 1034,5mbar = 775,9mm]
 În Sistemul Internaţional, unitatea de măsură pentru presiunea atmosferică
este pascalul (newton/m2). Întrucât 1mb este egal cu 1hPa (un hectopascal) în practica
meteorologică actuală mb a fost înlocuit cu hPa.
Valorile presiunii se modifică atât în timp (de la o oră la alta, în decurs de o zi,
sau pe parcursul unui an) dar şi în spaţiu (pe orizontala şi pe verticala mediului aerian).

Pentru a reda distribuţia valorică a presiunii în spaţiu se utilizează noţiunea de

gradient baric. Acesta poate fi vertical şi orizontal.
Gradientul baric vertical, redă distribuţia presiunii atmosferice cu altitudinea. Se
exprimă prin relaţia:

G = -ΔP/Δn în care:

ΔP reprezintă diferenţa de presiune dintre extremităţile unei coloane de aer din

atmosfera terestră, iar
Δn diferenţa de înălţime dintre partea superioară şi baza respectivei coloane.

Semnul minus indică descreşterea presiunii atmosferice pe unitatea de înălţime

şi sensul gradientului dinspre baza atmosferei terestre unde presiunea este de regulă
mai ridicată spre partea ei superioară unde presiunea este in mod normal mai scăzută.
Valoarea gradientului baric vertical nu este constantă.
Cele mai mari valori se înregistrează în straturile inferioare ale troposferei, de
unde scad cu altitudinea, pe măsură ce aerul se rarefiază.
 Relaţia inversă a gradientului baric este treapta barică (h), care indică înălţimea
pe verticală, în metri, la care creşte sau scade presiunea cu 1mb sau 1mmHg.

Valorile treptei barice evoluează invers cu cele ale presiunii. În timp ce

presiunea şi gradientul baric vertical scad cu înălţimea, treapta barică creşte.
Treapta barică se poate calcula după relaţia (S. Ballif şi colab., 1979):

h0 = (8000/P) x (1 + 0,004 x t) în care:

- 8000 este un factor constant,
- P şi t reprezintă presiunea şi temperatura la staţie.
 Cunoscând valoarea treptei barometrice (ce variază atât în raport cu presiunea
cât şi cu temperatura aerului) se poate reduce /aduce presiunea atmosferică într-un
punct oarecare la nivelul zero al mării.

Presiunea redusă la nivelul mării pentru un punct se poate calcula cu ajutorul

formulei (S. Ballif şi colab., 1979):

P0 = Ph + h/hb în care:

P0 – este presiunea la nivelul mării,

Ph – presiunea la nivelul staţiei,
h – altitudinea staţiei a cărei presiune se reduce la nivelul mării ,
hb – treapta barică.

Reducerea presiunii atmosferice la nivelul mării este necesară pentru a putea

compara valorile presiunii măsurate în diferite puncte ale suprafeţei terestre şi pentru a
putea întocmi hărţile cu izobare (linii care unesc punctele cu aceeaşi valoare a
presiunii).
 Presiunea atmosferică prezintă variaţii nu doar pe verticală, ci şi în sens
orizontal.

Această variaţie este pusă pe seama încălzirii diferite a suprafeţei terestre (apă,
uscat, sol nud, vegetaţie ierboasă etc.), în funcţie de caracteristicile fizice ale mozaicului
de suprafeţe active ce o definesc.

Diferenţa de presiune stă la baza genezei vântului.

Distribuţia presiunii în atmosferă este redată cu ajutorul hărţilor cu izobare.

Izobarele sunt linii curbe, închise sau deschise, asemănătoare curbelor de nivel
care redau relieful. Din această cauză, sistemul de izobare care redă repartiţia presiunii
la suprafaţa terestră se numeşte câmp baric sau relief baric, prin similitudine cu
relieful terestru.
Proiectarea formelor pozitive (maxime barometrice) şi negative (minime baro-
metrice) – a) pe suprafaţa plană de hârtie reprezentată de harta sinoptică – b) cu
identificarea anticiclonilor – M şi ciclonilor – D, după S. Ciulache, 2004, cu
modificări
 Barometru cu mercur

Reprezintă instrumentul de bază pentru măsurarea presiunii

atmosferice într-o staţie meteorologică.

Ca oricare barometru cu lichid, el se compune dintr-un tub de sticlă

protejat de o armătură şi un rezervor.
Tubul de sticlă sau tubul barometric (1): L =
circa 80cm, iar φ de 7,1-7,2mm ; capătul superior
este închis, iar cel inferior este deschis şi în
legătură directă cu rezervorul. În acest fel,
coloana de mercur, din tub, comunică cu
mercurul din rezervor.
Rezervorul (2) – Hg
din acesta prin orificiul (4') Hg comunică cu aerul
din afară
Armătura de protecţie (3) este un tub cilindric,
din metal, care îmbracă tubul barometric,
ferindu-l de deteriorări.
deschiderea (4) prin care se poate urmări nivelul
coloanei cu mercur
scara barometrului (5).
Aprecierea valorilor de ordinul zecimilor de
mm sau mb se face cu ajutorul unui vernier
(6) care se poate mişca de-a lungul deschiderii
prin intermediul unui şurub cu cremalieră (7).
un termometru (8) a cărui rezervor este în contact
direct cu tubul barometric
Instalarea barometrului cu mercur

-în clădirea staţiei,

-într-o cameră cu expunere nordică şi cu

temperatură constantă a cărei valoare nu trebuie
să depăşească 20°C,

-peretele pe care se instalează nu trebuie să fie

dintre acei care se pot răci puternic

- să nu fie lângă fereastră sau uşa exterioară

- într-un dulăpior special cu baza la min. 70-75cm

faţă de duşumea

-poziţia barometrului trebuie să fie perfect

verticală
-înainte de instalare este necesar să se verifice
dacă în tubul manometric nu a pătruns aer.
- după ce barometrul a fost instalat, se determină
precis latitudinea şi altitudinea absolută a
barometrului, luându-se ca bază nivelul
rezervorului.
 Efectuarea observaţiilor

Citiri la barometru: a,b – greşite; c –

corectă, după V. Belozerov şi I. Farcaş,
1971-cu modificări
 Corecţiile barometrului cu mercur.

Valorile citite la barometru prezintă unele erori determinate de

construcţia aparatului, precum şi de variaţia volumului mercurului în raport de
temperatură şi forţa de gravitaţie. De aceea, pentru obţinerea valorilor reale ale
presiunii, este necesar să se aplice unele corecţii şi anume:
- corecţia instrumentală.
- corecţia de temperatură,
- corecţia de gravitaţie,

Corecţia instrumentală

Determinarea acestei corecţii se face prin compararea valorilor citite la

barometrul de verificat, cu acele ale unui barometru de control. În acest sens se fac
concomitent un şir de observaţii la cele două barometre şi se determină valoarea
diferenţelor. Media acestor diferenţe reprezintă valoarea determinată a corecţiei.
 Corecţia de temperatură sau corecţia de aducere a presiunii la
temperatura de 0°C se aplică pentru înlăturarea erorilor de citire provocate de variaţia
volumului mercurului în raport de temperatură.

Formula corecţiei de temperatură este:

Po = Pt – 0,000163t

în care:
-P0 = presiunea atmosferică la temperatura de 00C;
- Pt = presiunea atmosferică la temperatura din locul şi ora determi-nării;
- 0,000163 = coeficientul de dilatare liniară a armăturii de protecţie a tubului
barometric;
- t = temperatura mercurului din rezervor.
Corecţia de gravitaţie este compusă din:

corecţia de latitudine,
corecţia de altitudine.
Corecţia de latitudine sau corecţia de aducere a presiunii citite, la latitudinea de 45°

Pentru punctele situate în preajma paralelei de 45° (în categoria acestora se includ şi
staţiile meteorologice de pe teritoriul României) valoarea corecţiei de latitudine este foarte
mică. Ea este neglijată şi prin urmare nu se aplică (Elena Erhan, 1999).

Corecţia de altitudine sau corecţia de aducere a presiunii la nivelul forţei de

gravitaţie de la nivelul 0 al mării (Elena Erhan în 1999 arată că noţiunea de reducere
a presiunii este folosită impropriu, pentru că, în realitate, către nivelul mării, presiunea
creşte) se face după relaţia:
Po = Ph (1 – 314 x 10-9 x h), în care:

- P0 = presiunea atmosferică la nivelul mării

- Ph = presiunea citită în punctul de observaţie,
- 1 – 314x 10-9 = coeficient,
- h = altitudinea absolută a punctului de observaţie.
 Exemplul 1.
Parametrii barici şi termici ai locului unde este instalat barometrul (biroul staţiei, ora
0TMG, 1.11.1999, Suceava) în momentul observaţiilor au fost:

- presiunea citită la barometru cu mercur = 736,2mm;

- corecţia instrumentală a barometrului cu mercur = 0,0mm;
- presiunea transformată în mb (hPa): 981,5hPa;
- corecţia de temperatură a termometrului alipit, 19°C = -3,1hPa,
- corecţia de latitudine = 0,0hPa,
- corecţia de altitudine = +42,3hPa,
- valoarea corectată a presiunii = 1020,7hPa.

Pentru o anumită locaţie (staţie meteorologică) corecţiile de altitudine şi de

latitudine (înglobate în corecţia de gravitaţie) se însumează algebric cu corecţia
instrumentală, alcătuind împreună corecţia constantă (pentru acelaşi punct
corecţiile de gravitaţie şi instrumentală sunt puţin variabile în timp). Corecţia constantă
se adaugă la valoarea citită la barometru cu semnul respectiv.
În concluzie, la orice staţie meteorologică, valorilor citite la barometru li se
aplică două corecţii: corecţia constantă şi corecţia de temperatură.
 Calculul tendinţei barice.
Tendinţa barică reprezintă diferenţa între două citiri succesive ale
barometrului (corectate cu corecţia constantă şi reduse la 0°) efectuate la un interval
de trei ore (una în momentul orei de observaţie, cealaltă cu trei ore înaintea acesteia).

Dacă presiunea atmosferică în momentul observaţiei este mai mare decât cea
măsurată cu trei ore înainte, tendinţa barică se consideră pozitivă (+), iar dacă este mai
mică, se consideră negativă (–). Tendinţa barică se calculează în milibari şi zecimi de
milibari.

Exemplul 1. Presiunea la ora 20,00 este de l013,6mbar în timp ce la ora 17,00 a

fost de 1012,9mbar. Tendinţa barică este de +0,7mbar.

Exemplul 2. Presiunea la ora 14,00 este de 1020,0mbar, în timp ce la ora 11,00

a fost de 1011,1mbar. Tendinţa barică este deci –0,5mbar.

Atunci când presiunea atmosferică citită la barometru nu s-a schimbat în ultimele

trei ore, valoarea tendinţei barice va fi zero (0,0mb).
 Senzorul de presiune PMT16A
– www.vaisala.com

Senzorul de presiune PMT16A, are un interval de măsurare între 600 şi

1100hPa, cu o precizie de ±0,03hPa şi o rezoluţie de 0,05hPa.

Funcţionează la temperaturi cuprinse între -40 şi +60°C. Este rezistent la şocuri şi

vibraţii şi este uşor de schimbat.
Principalele forme ale câmpului baric
Harta câmpului
baric la nivelul
mării din ziua de
8.II.1978, ora 02,
după N.
Beşleagă, 1979
Reprezentarea
pe harta
sinoptică a
principalelor
forme ale
câmpu-lui baric.
500mb din ziua
de 8.II.1978, ora
02, după N.
Beşleagă, 1979
 FACTORII DINAMICI

- reprezintă cauza principală a

producerii riscurilor meteo-climatice
cu efect imediat, fiind responsabili de
producerea perturbaţiilor din ciclicitatea
diurnă şi anuală a diferitor elemente şi
fenomene.

Centrii barici principali

Centrii barici de acţiune atmosferică cu
influenţă asupra Europei (prelucrare după Anticiclonii Ciclonii
I. Stăncescu, 1983): - Azoric + Islandez = Oscilaţia
Nord-Atlantică
M1: nov-ian, iun-iul; D1: oct-dec, mar-iul; - Est-European Mediteraneeni
M2: oct-apr; D2: nov-mai; - Scandinav Arab (depresiunea
M3: mai-sept; D3: iun-aug
- Nord–African din SV Asiei–Iran)
150
Configuraţia izobarelor şi distribuţia centrelor de presiune (hPa) în luna ianuarie
(după Neguţ L. A., 1981)
Configuraţia izobarelor şi distribuţia centrelor de presiune (hPa) în luna iulie
(după Neguţ L. A., 1981)