VIITURI ŞI INUNDAŢII

1. Definirea termenilor de viitură şi inundaţie

Viiturile şi inundaţiile fluviale sunt fenomene naturale, ce fac parte din regimul normal al
scurgerii apei unui organism fluviatil. În funcţie de cauzele care le generează ele au amploare
diferită şi o anumită frecvenţă de producere în timp. Viiturile pot deveni dezastre în situaţia în care
apele se revarsă peste limitele albiei minore, provocând inundarea albiei majore, cu efecte grave
asupra activităţilor social-economice, clădirilor, elementelor de infrastructură desfăşurate în astfel de
zone, expuse riscului la inundaţii. Dimensiunea dezastrului este rezultatul, pe de o parte, al amplorii
fenomenului natural, iar pe de alta, al gradului de ocupare şi valorificare antropică a spaţiului supus
în mod natural revărsărilor sau inundaţiilor.

Viiturile
Viiturile reprezintă momente de vârf în evoluţia scurgerii apei unui râu. M. Pardé (1969) le
considera ca „episoadele cele mai dramatice ale hidrologiei”. Ele se caracterizează prin creşteri
deosebit de rapide (de ordinul orelor), uneori extraordinare, ale nivelului apei şi implicit ale
debitului, până la atingerea unui maxim, după care urmează scăderea, de asemenea rapidă, a apelor
(dar într-un ritm ceva mai lent decât creşterea) care revin la parametri normali de scurgere (Pişota,
Zaharia, 2002). Deşi antrenează volume bogate de apă, viiturile se deosebesc de faza de „ape mari”
a regimului hidrologic prin intervalul scurt de manifestare. Ele se produc adesea pe fondul
perioadelor cu ape mari, dar pot avea loc şi în timpul apelor mici, ca urmare a unor ploi torenţiale
foarte intense sau a topirii bruşte a zăpezilor.
În general, viiturile sunt consecinţa directă a condiţiilor climatice ce constituie, în
majoritatea cazurilor, factorul declanşator al acestor fenomene. Astfel, ele se produc ca urmare a
unor ploi cu intensităţi şi strate de ape mari (viituri pluviale), a topirii rapide a zăpezii (viituri nivale)
sau din cauze mixte (viituri pluvio-nivale). Viiturile se pot produce şi din alte cauze, precum: rupere
unor baraje naturale sau artificiale, ruperea limbilor glaciare care contin acumulări de apă.
Din punct de vedere cantitativ, viiturile au fost definite în diferite moduri. După cum
apreciază Réméniéras (1999), unii autori consideră că viiturile se produc atunci când debitul
depăşeşte de un anumit număr de ori debitul modul (de 3 până la 5 ori; în România se consideră
debitul de bază al unei viituri dublul debitului modul). După alţi autori, viitura corespunde unui
debit cu frecvenţă sau probabilitate redusă (1 – 5%). Se consideră viituri anuale atunci când se
produc cele mai mari debite din cursul unui an .

Inundaţiile
Adesea, noţiunile de viitură şi inundaţie sunt utilizate ca sinonime, deşi diferenţele dintre cei
doi termeni sunt foarte clare. Semnificaţia hidrologică a noţiunii de viitură a fost prezentată mai sus.
Inundaţia reprezintă în sensul cel mai general, acoperirea cu apă a unui spaţiu care în mod
normal este emers sau uscat. Dintre multiplele definiţii care au fost date inundaţiilor de-a lungul
timpului (Chow, 1973; Ward, 1975, 1978; ş.a.), ca fenomene hidrologice, considerăm că cea mai
adecvată este cea din Glosarul Internaţional de Hidrologie OMM – UNESCO (1992) conform
căreia inundaţia reprezintă „punerea în submersie a albiei majore de către apa care debordează din
albia minoră sau acumularea apei provenite din precipitaţii sau topirea zăpezilor în zone cu drenaj
natural insuficient”. Inundaţiile pot fi provocate de viiturile fluviale, dar şi de alte fenomene
hidrologice: ridicarea nivelului apelor freatice şi stagnarea lor la suprafaţa solului, producerea de
baraje naturale (zăpoare, baraje generate de alunecări de teren), furtuni, maree, valuri (tsunami), ce

1
provoacă inundaţii litorale ş.a.. În mediul urban sunt frecvente inundaţiile pluviale urbane generate
de precipitaţii de mare intensitate şi de capacitatea insuficientă a reţelei de canalizare de a prelua apa
pluvială ş.a.
O viitură produsă pe un râu poate determina sau nu o inundaţie, în funcţie de debitul de apă
care se scurge.

2. Viiturile şi caracteristicile lor

Undele de viitură se caractrizează printr-o ansamblu de parametri, a căror cunoaştere permite

înţelegerea şi stăpânirea mecanismelor de producere a acestor fenomene, precum şi estimări
indirecte ale respectivilor parametri, pe bază de relaţii de sinteză regionale.
Principalii parametri care definesc o viitură sunt: debitul de bază, debitul maxim sau de vârf,
durata (timpul) de creştere, durata (timpul) de descreştere, volum (fără cel de bază datorat
alimentării subterane), strat de apă scurs, coeficient de formă. Aceste elemente se determină pe baza
hidrografelor viiturilor singulare (fig. 1).
Debitul de bază (Qb) este debitul rulat în condiţii normale de scurgere a apelor, care se
înregistrează înainte şi după producerea viiturii. Valoric, el este, în general, dublul debitului mediu
multianual.
Debitul de vârf (Qmax) este debitul maxim pe care îl ating apele în timpul viiturii.
Timpul de creştere (Tc) reprezintă durata (în ore) dintre momentul începerii viiturii şi cel al
înregistrării debitului de vârf.
Timpul de descreştere (Td) exprimă durata de retragere a apelor, între momentele producerii
debitului maxim şi cel al revenirii la debitul de bază. El este, de regulă, mai mare decât timpul de
creştere.
Timpul total al viiturii (Tt) sau durata viiturii reprezintă numărul de ore în care debitul de
apă a fost mai mare decât debitul de bază. Se determină prin însumarea timpilor parţiali de creştere
(Tc) şi de descreştere (Td): Tt = Tc + Td.
Volumul viiturii (W) exprimă cantitatea de apă rulată în timpul viiturii (în m 3). El poate fi
determinat pe baza hidrografului, înmulţind suprafaţa planimetrată a viiturii (cuprinsă între linia
debitului de bază şi curbele de creştere şi descreştere a viiturii) cu produsul scărilor de reprezentare.
În situaţia în care se cunosc debitul maxim şi unele elemente ale undei medii de viitură, volumul se
calculează cu ajutorul relaţiei:
W = Qmax·Tt·γ·3600,
unde: W = volumul maxim al viiturii (în m 3); Qmax = debitul de vârf (în m3/s); Tt = timpul total (în
ore); γ = coeficientul de formă a viiturii.
Stratul de apă scurs (h) ilustrează grosimea unui strat uniform de apă (în mm), obţinut prin
repartizarea volumului de apă al viiturii (W, în m 3) pe suprafaţa bazinului (F, în km 2) în amonte de
secţiunea considerată:
W
h= .
1000  F
Coeficientul de formă a viiturii (γ) este definit ca raport între volumul viiturii şi volumul
echivalent suprafeţei dreptunghiului circumscris viiturii (pe hidrograf) sau ca raport între suprafaţa
viiturii şi cea a dreptunghiului circumscris ei:
W
γ= ,
(Qmax  Qb )  Tt
unde: W = volumul viiturii (în m3); Qmax = debitul de vârf (în m3/s); Qb = debitul de bază (în m3/s), Tt
= timpul total al viiturii (în secunde).

2
 Fig. 1. Hidrograful viiturii din 10 – 13 X 1972
pe râul Milcov la s.h. Goleşti

Ca elemente caracteristice ale viiturilor se mai pot considera:

- coeficientul de scurgere (Ks), care rezultă din raportul dintre grosimea stratului de apă
scurs (hs) şi cea a precipitaţiilor care l-a generat (hp):
Ks = hs/hp;
- coeficientul de vârf (Kv), adică raportul dintre debitul de vârf (Qmax) şi debitul mediu
multianual (Qo):
Kv = Qmax/ Qo.

Elementele caracteristice ale undelor de viitură sunt influenţate de parametrii morfometrici ai

bazinelor şi reţelei hidrografice (lungimile şi pantele cursurilor de apă, suprafaţa, altitudinea şi panta
medie a bazinelor hidrografice). O corelaţie frecvent utilizată este şi aceea dintre stratul de apă
maxim al viiturii (hmax.) şi suprafaţa bazinului de recepţie (F): hmax. = f(F). Legăturile de dependenţă
dintre elementele caracteristice ale undelor de viitură şi diferiţi factori spaţiali constituie instrumente
deosebit de utile pentru determinarea indirectă a elementelor viiturilor (cu condiţia respectării
limitelor de valabilitate ale corelaţiilor).

Frecvenţa viiturilor
În analiza viiturilor, un element important îl constituie frecvenţa de producere. Aceasta poate
fi exprimată sub formă de probabilitate de depăşire sau de timp (perioadă) de retur (de repetare).

3
 Probabilitatea de depăşire (p(x)) reprezintă probabilitatea (P) ca variabila hidrologică X (în
cazul viiturilor, debitul maxim) de să depăşească o anumită valoare x:
p(x) = P(X ≥ x).
Probabilitatea de depăşire este complementara funcţiei de repartiţie F(x) ce exprimă
probabilitatea de nedepăşire a unei valori x:
F(x) = P(X ≤ x).
În aceste condiţii, P(X ≥ x) = 1 - F(x).

Timpul sau perioada de repetare (revenire, retur) exprimă faptul că un eveniment de o

anumită amplitudine x sau superioară acesteia, se poate produce în medie o dată la T(x) ani. El este
definit ca inversul probabilităţii de depăşire:
1 1
T= p ,
( x) 1  F ( x)
unde: T = timpul (perioada) de retur (de revenire) a evenimentului X; p(x) = probabilitatea de
depăşire sau frecvenţa de apariţie a evenimentului (variabilei) X; F(x) = probabilitatea sau frecvenţa
de nedepăşire (de neapariţie) a evenimentului X;
De exemplu, timpul de revenire corespunzător unui debit cu probabilitatea de depăşire de 1%
este de 100 de ani (T = 1/0,01 = 100). Timpul de revenire corespunzător unui debit cu probabilitatea
de depăşire de 2% este de 50 de ani (T = 1/0,02 = 50).

Un debit cu un timp de retur T este, deci, un debit care poate fi depăşit, în medie, la fiecare
număr T de ani. Noţiunea de timp de revenire nu implică o regularitate temporală de producere a
evenimentelor (acestea nu au loc regulat o dată la T(x) ani). Ea trebuie considerată ca o valoare
medie, caracteristică pentru o perioadă foarte lungă.

Cunoaşterea elementelor caracteristice ale undelor de viitură şi estimarea frecvenţei de

producere a unor asemenea evenimente permit elaborarea de prognoze hidrologice privind
producerea viiturilor, dimensionarea corespunzătoare a construcţiilor şi amenajărilor hidrotehnice,
evaluarea riscurilor hidrologice generate de viituri.

3. Tipuri de viituri

Viiturile pot clasificate în mai multe tipuri, în funcţie de diferite criterii.

După forma hidrografului, ce reflectă distribuţia în timp a precipitaţiilor, viiturile pot fi:
- simple sau singulare, caracterizate printr-un singur vârf, ce sunt provocate, de
regulă, de un eveniment pluvial unic, de mare intensitate.
- complexe sau compuse, ce prezintă mai multe vârfuri, rezultate din ploi succesive
sau din suprapunerea precipitaţiilor cu topirea zăpezilor. Sunt specifice râurilor de
mari dimensiuni, care traversează mai multe unităţi de relief sau zone climatice
diferite şi care de-a lungul lor primesc afluenţi ale cărot viituri nu ajung în acelaşi
timp în colectorul principal.
În funcţie de modul de evoluţie în timp, se disting viituri lente şi viituri rapide.
Viiturile lente sunt specifice cursurilor de apă ce drenează suprafeţe bazinale de mărime
medie şi mare (de ordinul a mii de km 2). Ele se manifestă o perioadă de timp mai îndelungată, ce
poate dura de la câteva zile (în cazul bazinelor de mărime medie), la câteva săptămâni sau chiar luni,
în cazul marilor fluvii (Mississippi, 1993; Yangtze, 1998; Dunărea, 2006) (Fig. 2).

4
 Asemenea viituri sunt generate, de obicei, de precipitaţiile bogate şi intense, de lungă durată
(câteva zile). În anotimpul de primăvară, la latitudini temperate, acestea se pot asocia cu apa
provenită din topirea rapidă a zăpezilor, provocând viituri de mare amploare.
În martie 1981, bazinele Crişului Alb, Crişului Negru, Arieşului şi Oltului superior au fost
afectate de viituri cu perioada medie de repetare de 1/100 de ani, generate pe de o parte de
precipitaţii de 100 - 150 mm căzute pe durata a 48 de ore, iar pe de altă parte, de topirea stratului de
zăpadă care în zonele montane depăşea 1 m grosime, în condiţiile unor temperaturi ridicate, ce în
timpul zilei au ajuns la 20oC (Stănescu şi Drobot, 2002). Viitura produsă pe Dunăre în perioada
aprilie – mai 2006 s-a datorat, de asemenea, precipitaţiilor bogate care s-au suprapus topirii stratului
de zăpadă ce măsura grosimi de până la 2-3 m în zonele montane din Alpi şi Carpaţi, pe fondul unor
temperaturi de 12 - 14oC înregistrate la sfârşitul lunii martie şi începutul lunii aprilie în cea mai mare
parte a bazinului Dunării (Şerban et all., 2006).
În cazul viiturilor lente, inundarea albiei majore are loc gradual, în timp relativ îndelungat şi
în general, ea nu se produce prin deversarea laterală a malurilor, ci prin avansarea apei provenite din
sectoarele de râu din amonte, unde malurile albiei minore sunt mai joase decât în aval (Stănescu şi
Drobot, 2002). Întrucât viiturile lente provoacă inundarea unor suprafeţe întinse, se mai numesc
„viituri regionale”.

Fig. 2. Viitură lentă produsă pe Dunăre (la Budapesta şi Baziaş) în perioada martie – mai 2006

Viiturile rapide se caracterizează prin durată scurtă de manifestare, de ordinul zecilor de

minute sau al orelor (Fig. 3). Sunt specifice cursurilor de apă ce drenează bazine hidrogafice de mici
dimensiuni (până la câteva sute de km 2) caracterizate prin pante mari, fragmentare accentuată a
reliefului, grad redus de împădurire şi pondere ridicată a suprafeţelor impermeabile. Sunt generate
de ploi torenţiale cu intensităţi mari, frecvent de tip convectiv, cu durate scurte (de 2 – 6 ore) ce
depăşesc timpul de concentrare al bazinului. Viteza de scurgere a apei este foarte mare, ceea ce
determină un impact mecanic puternic asupra albiei şi obstacolelor întâlnite, provocând dislocarea şi
antrenarea lor. Asemenea viituri au un caracter, în general local, dar distrugător, motiv pentru care
mai sunt denumite „viituri brutale” (Stănescu şi Drobot, 2002). În condiţiile în care antrenează
cantităţi importante de aluviuni, ele pot deveni viituri noroioase.

5
 Printre factorii favorizanţi ai viiturilor rapide se înscriu despăduririle şi extinderea
urbanizării, care conduce la impermeabilizarea terenurilor.

Fig. 3. Viitură rapidă produsă pe râul Tecucel la data de 5-6 septembrie 2007.

A. Guilcher (1965, citat de Grecu, 2004), în funcţie de caracteristicile şi regiunile de

producere, distinge mai multe tipuri de viituri: mediteraneene, oceanice, tropicale, de vară.
Viiturile mediteraneene sunt specifice râurilor de dimensiuni medii şi mici care drenează
spaţii montane din areaul mediteranean. Sunt specifice pentru sudul Franţei, sudul Italiei, insulele
Sicilia şi Sardinia, sudul Turciei. Se caracterizează prin rapiditate de manifestare, violenţă deosebită
şi frecvenţă ridicată. Sunt generate de ploi cu intensităţi foarte mari, ce pot depăşi 500 mm în 24 de
ore, ajungând până la 1000 mm în 24 de ore. Se produc cu precădere vara şi toamna şi generează trei
tipuri principale de inundaţii: toernţiale, litorale şi urbane (Laganier et Davy, 2000).
Inundaţiile torenţiale afectează majoritatea cursurilor de apă mediteraneene. Prezintă o mare
rapiditate în evoluţie. Timpul de creştere a apelor este foarte scurt, ceea ce face dificilă alertarea în
timp util a populaţiei, din care cauză asemenea viituri provoacă adesea decese prin înecare.
Inundaţiile litorale afectează zonele costiere fiind consecinţa conjugării condiţiilor
meteorologice şi hidrologice. Vânturile şi furtunile puternice din spaţiul marin provoacă
intensificarea valurilor şi creşterea nivelului apei care inundă câmpiile joase litorale. În cazul în care
furtunile coincid cu producerea de viituri pe cursurile de apă care debuşează în mare, apa adusă de
râuri va inunda, la rândul ei, spaţiile joase litorale.
Inundaţiile urbane sunt generate de ploile torenţiale care cad pe spaţiile urbanizate,
caracterizate printr-un coeficient ridicat de impermeabilizare a suprafeţelor. Ele sunt consecinţa
capacităţii insuficiente a sistemului de drenaj urban de a colecta apa pluvială, datorită pe de o parte,
intensităţii deosebite a ploii, iar pe de alta, funcţionării deficitare a sistemului de drenaj (care poate
fi subdimensionat sau gestionat şi întreţinut necorespunzător).
Viiturile oceanice se produc îndeosebi în timpul iernii, pe cursuri de apă tributare oceanului.
Sunt specifice râurilor de pe faţada atlantică a Franţei, din Marea Britanie, din centrul şi estul
Statelor Unite ş.a.
Viiturile tropicale sunt caracteristice zonelor afectate de cicloni, tornade, uragane.
6
 Viiturile de vară sunt generate de precipitaţii torenţiale produse în sezonul de vară. Au
caracter local şi sunt specifice zonelor temperat –continentale (Europa centrală, S.U.A.). În România
astfel de viituri sunt caracteristice îndeosebi râurilor din regiunile montane şi deluroase.

4. Tipuri de inundaţii

În funcţie de factorii care contribuie la producerea lor şi de spaţiile care sunt afectate, se
disting mai multe tipuri de inundaţii, dintre care cele mai frecvente sunt inundaţiile fluviale, litorale
şi urbane.
Inundaţiile fluviale sunt generate de revărsarea apei unui organism fluviatil peste limitele
albiei minore în spaţiul albiei majore. Ele pot fi provocate de mai multe cauze, precum: precipitaţiile
bogate, creşterea nivelului apei ca urmare a agradării albiei prin aluvionare, blocaje de gheaţă,
ruperea digurilor şi barajelor ş.a.
Inundaţiile litorale afectează zonele costiere, fiind generate de cauze precum: furtuni
puternice ce provoacă valuri de mari dimensiuni ce pot conduce uneori la ruperea digurilor;
creşterile mareice amplificate de furtuni. În funcţie de factorii generatori, inundaţiile litorale pot fi
cu apă sărată sau salmastră.
Inundaţiile urbane sunt datorate dimensionării necorespunzătoare sau a întreţinerii
defectuase a sistemului de drenaj urban, care, în timpul episoadelor pluviale puternice, nu poate
asigura scurgerea apelor pluviale.

Alte tipuri de inundaţii:

- inundarea zonelor joase de la baza versanţilor prin acumularea apei de şiroire de pe
versanţi;
- inundare prin exces de apă subterană (în zonele cu pânza freatică apropiată de suprafaţa
topografică)
- inudare ca urmare a formmării de baraje naturale (zăpoare, alunecări).

Inundaţiile pot avea caracter natural sau accidental.

Inundaţiile naturale sunt generate de cauze naturale: precipitaţii bogate, topirea zăpezilor,
valuri ş.a.
Inundaţiile accidentale sunt determinate de cauze antropice: ruperea barajelor şi a digurilor,
lucrări hidrotehnice necorespunzătoare, exploatarea defectuoasă a unor asemenea lucrări ş.a. În
general inundaţiile accidentale au consecinţe foarte grave asupra societăţii umane şi provoacă
dezechilibre ecologice importante.

5. Cauzele viiturilor şi inundaţiilor

Cauzele care generează viiturile şi inundaţiile se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii.
Frecvent, cauzele viiturilor/inundaţiilor se clasifică în naturale şi antropice. Amploarea inundaţilor
este dată atât de factorii declanşatori, cât şi de factorii favorizanţi.

5.1.Cauze naturale

Între factorii naturali declanşatori ai viiturilor şi inundaţiilor, se înscriu: condiţiile climatice,

creşterea nivelului mării, cutremurele de pâmânt, alunecările de teren:

Condiţiile climatice reprezintă cauza principală a producerii viiturilor şi inundaţiilor. Ele

determină manifestarea unor asemenea fenomene, atât direct, cât şi indirect, prin diferite aspecte.
7
 Ploile, mai ales cele torenţiale de intensitate crescută şi cu cantităţi mari de apă căzută într-o
perioadă scurtă de timp, constituie o cauză climatică aflată frecvent la originea viiturilor şi
inundaţiilor fluvialeşi urbane.
Inundaţiile din iulie 1975, din iunie 1979 de pe Argeş, din iunie 1988 şi din iunie-august 1991 de pe Siret, etc,
inclusiv cele din iulie, august şi septembrie 2005 au fost generate de ploile abundente.
Precipitaţiile bogate din iulie 2005 (peste 200 l/m 2) au produs un debit de 2800m 3/s pe Trotuş, la postul Vrânceni.
Ca urmare 2 persoane au decedat, 16 case au fost distruse, 709 au fost inundate, 18 poduri şi 179 de podeţe au fost rupte,
1,5 km de drum naţional a fost inundat, 300 de fântâni şi 181 ha de teren arabil etc (Gabor, 2005).

Topirea rapidă a zăpezilor datorată invaziei unor mase de aer de aer cald stă la baza formării
viiturilor de tip nival, frecvent provocatore de inundaţii. Topirea bruscă a zăpezilor şi a gheţarilor
poate fi generată şi de erupţii vulcanice în arealele active din punct de vedere vulcanic.
Viitura din decembrie 1995-ianuarie 1996 a fost generată în primul rând de topirea zăpezilor. Ea a afectat cu
precădere râurile din vestul şi centru ţării, depăşindu-se debite cu probabilităţi de retur de 10 ani pe Mureş la Ocna
Mureş şi Alba Iulia (Mustăţea, 2005).

Topirea zăpezilor suprapusă cu căderea precipitaţiilor poate conduce la producerea unor

viituri de tip mixt însoţite de inundaţii.
În România acest fenomen a fost caracteristic pentru inundaţiile şi viiturile catastrofale produse în luna mai
1970 pe râurile din Transilvania, pe Olt, pe Siret si pe Dunăre. În primele 4 luni ale anului 1970 au căzut precipitaţii
abundente care au saturat solul, iar la munte au generat un strat de zăpadă de grosimi apreciabile. În primele 14 zile din
luna mai precipitaţiile bogate căzute au găsit un sol saturat şi s-au scurs în proporţie de 80%, iar la munte au topit
zăpezile. Pe Someş, la Satu Mare, debitul a ajuns la 3200 m 3/s, iar la Sighişoara, Târnava Mare a ajuns aproape la
nivelul primului etaj (Grecu, 2004). Probabilitatea de depăşire a debitelor înregistrate a fost cuprinsă între 1% şi 0,5%,
deci au fost viituri rare (Stanciu, 2004). În 1970, ca urma a inundaţiilor, au fost afectate total 83 de localităţi, parţial
1528 şi au fost evacuate 256000 de persoane (Grecu, 2004).

Temperaturile foarte scăzute ale aerului în regiunile reci şi temperate determină producerea
de sloiuri şi poduri de gheţă care afectează scurgerea apei râurilor. Încălzirea aerului şi precipitaţiile
lichide specifice perioadei de trecere către sezonul cald determină creşteri ale debitelor şi vitezei
apei, care antrenează cu ele blocuri de gheaţă ce se pot aglomera în sectoarele de îngustare şi de
meandrare, formând baraje naturale (zăpoare) care blochează scurgerea, generând creşteri de nivel
în spatele acestora sau scurgeri puternice în momentul ruperii, provocatoare de inundaţii (Pişota,
Zaharia şi Diaconu, 2005).
Pe Dunăre, cea maispectaculoasă creştere de nivel datorată unui asemenea fenomen a fost consemnată în anul
1838 când gheţurile au blocat fluviul în dreptul oraşului Budapesta, nivelurile depăşind cu 2 m pe cele mai mari
înregistrate, deşi debitele s-au situat în limite normale (5000 – 6000 m 3/s). În urma acestui blocaj natural datorat
zăporului, nivelurile crescute şi acţiunea gheţurilor sub influenţa vânturilor au afectat partea de est a oraşului, distrugând
4254 de case şi inundaând o suprafaţă de cca. 6000 kmp (Grecu, .2004).
În România inundaţiile provocate de zăpoare sunt frecvent întâlnite pe râurile de munte cu albii ce prezintă
alternanţă de sectoare lărgite şi înguste sau de meandre (de exemplu, Bistriţa superioară).

Furtunile puternice, provocate de ciclonii tropicali sau de musoni generează inundaţii ale
coastelor marine, provocând pagube materiale şi umane de proporţii. Astfel de inundaţii sunt
specifice zonelor costiere din golful Mexic (peninsula Florida), în jurul Philipinelor, în India, China,
Bangladesh, pe ţărmurile Europei vestice (în special în Olanda şi Belgia) (Grecu, 2004).
63% din decesele înregistrate în timpul ciclonilor ce afectează S.U.A. se datorează inundaţiilor.

Creşterea nivelului mării în perioadele de flux poate provoca inundaţii în cazul estuarelor
cu ţărmuri joase şi pantă redusă.
Mareele ce avansează până la 400 km în interiorul continentului în perioadele de ape mari ale fluviilor Gange şi
Brahmaputra pot genera inundaţii catastrofale. Ca urmare a suprapunerii acestor cauze, doua treimi din statul

8
Bangladesh au fost acoperite de apă în perioade iulie-septembrie 1974. Au fost distruse terenuri agricole, s-au înregistrat
aproximativ 2000 de morţi ca urmarea inundaţiei, iar epidemiile generate de excesul de apă şi foametea au făcut peste
80 000 de victime în nord-vestul ţării, valoare înregistrată la sfârşitul lunii octombrie 1974.

Alunecările de teren pot produce inundaţii prin obstrucţionarea albiei râurilor (Stănescu,
Dobrot, 2002).

Cutremurele de pământ, în special cele produse în domeniul marin, generează valuri foarte
mari (tsunami) ce provoacă inundaţii în regiunile de coastă.
Cutremurul de pământ de 9,0 pe scara Richter, produs pe 26 decembrie 2004 în apropierea insulei Sumatra, a
provocat un tsunami uriaş ce a inundat coastele Indoneziei, insulei Sri Lanka, Indiei, sudului Thailandei provocând o
adevărata catastrofă (cel puţin 222 046 morţi şi dispăruţi).

Ruperea „pungilor” de gheaţă din masa gheţarilor. Limbile glaciare conţin „pungi” de apă
care în anumite condiţii se pot rupe generând inundarea localităţilor amplasate la baza limbii
glacire.
Un asemenea eveniment s-a produs la sf. sec. al XIX-lea în Alpii Francezi, afectând oraşul Saint Gervais, din
vecinătatea renumitei staţiuni montane Chamonix.

Factori naturali care favorizează producerea viiturilor şi inundaţilor

În afara factorilor naturali cu rol declanşator în producerea viiturilor şi inundaţiilor există mai
mulţi factori, de asemenea naturali, care pot contribui la intensificarea inundaţiilor. Aceştia privesc
caracteristici morfometrice ale bazinului hidrografic (suprafaţă, formă, pantă, morfografie), ale
reţelei hidrografice (pantă, densitate) şi ale albiei minore (pantă, grad de meandrare, grad de
despletire, rugozitate), caracteristici ale solului (permeabilitate, grad de umiditate, temperatură
solului), gradul de acoperire cu vegetaţie, gradul de urbanizare, debitul solid al râurilor, adâncimea
nivelului freatic ş.a.
Astfel, permeabilitatea redusă a solului şi a rocilor din arealul bazinului de recepţie,
coroborată cu lipsa vegetaţiei, favorizează concentrarea rapidă a scurgerii pe versant şi în albie.
Rugozitatea, care depinde de natura constitutivă a patului albiei şi a malurilor, de prezenţa
vegetaţiei, de forma canalului de scurgere, afectează viteza şi mărimea valului de viitură. Propagarea
undei de viitură se face mai rapid în cazul bazinelor şi cursurilor de apă cu pante mari. Vârful viiturii
este mai înalt şi mai ascuţit în cazul bazinelor hidrografice cu formă rotundă, iar tipul de drenaj
dendritic imprimă scurgerii aceeaşi caracteristică (Mustăţea, 2005). Excesul de umiditate datorat
apelor freatice de la adâncime mică poate duce la inundarea crovurilor frecvent seci, a unor
suprafeţe joase de luncă şi a unor terenuri orizontale în mod obişnuit emerse (Gâştescu, 1979, citat
de Grecu, 2004).

5.2. Cauze antropice

Printre principalele cauze antropice declanşatoare sau favorizante ale viiturilor şi inundaţiilor, se
remarcă: ruperea barajelor şi digurilor, irigaţiile, despăduririle şi lucrarea necorespunzătoare a
terenurilor în pantă, proiectarea şi întreţinerea necorespunzătoare a sistemelor de canalizare,
extinderea urbanizarii.
Ruperea barajelor şi digurilor (fluviale sau marine) constituie cauza ce poate genera
inundaţii cu consecinţe foarte grave ale zonelor protejate. Ruperea unor asemenea lucrări cu rol de
protecţie împotriva inundaţiilor, poate surveni ca urmare a unor cauze naturale sau a unor accidente
legate de proiectarea, de construcţia barajului/digului sau de modul defectuos de exploatare a
acestora.

9
 În unele situaţii particulare ruperea digurilor se realizează în mod deliberat, ca măsură de
protejare a unei regiuni de interes crescut social şi economic.
În Ţările de Jos au fost realizate de-a lungul timpului diguri marine ce au scos de sub apele mării cca. 2200 km 2. În
ianuarie 1953, ca urmare a unei furtuni puternice, s-au produs valuri de până la 12 m ce au produs ruperea digurilor
estuarelor, provocând pagube catastrofale: 1800 de morţi, 4000 de case distruse, 25 000 de case avariate, 70 000 ha de
teren inundate (Grecu, 2004).
Oraşul Satu Mare a fost inundat în anul 1970 prin ruperea unui dig de apărare de pe râul Someş (Diaconu, 1972 citat
de Mustăţea, 2005.)
Distrugerea barjului Belci de pe râul Tazlău în noaptea de 28/29 iulie 1991, de către o viitură excepţională a avut
drept urmare producerea în aval a unei viituri soldate cu mari distrugeri şi pierderi de vieţi omeneşti (Podani şi
Zăvoianu, 1992 citaţi de Mustăţea, 2005).

Irigaţiile, prin pierderile de apă din sistemele de irigare şi în condiţiile unei capacităţi reduse de
tranzitare a acviferelor, pot contribui la creşterea nivelului freatic şi inundarea subsolurilor
construcţiilor sau inundarea arealelor mai joase ale suprafeţei topografice (crovuri, micro-
depresiuni) prin stagnarea apei freatice.

Despăduririle şi lucrarea necorespunzătoare a terenurilor în pantă sunt factori favorizanţi în

producerea inundaţiilor prin creşterea volumului de apă care se scurgere, a vitezei şi deci a timpului
de concentrare a scurgerii pe versanţi.

Proiectarea şi întreţinerea necorespunzătoare a sistemelor de canalizare pot genera

inundaţii grave în mediul urbanizat ca urmare a drenajului deficitar al apelor pluviale, îndeosebi în
timpul evenimentelor pluviale extreme.

Extinderea urbanizării determină pe de o parte creşterea gradului de impermeabilizare a

suprafeţelor, favorizând scurgerea, iar pe de altă parte, creşterea vulnerabilităţii materiale şi social,
ce constituie un important factor ce poate amplifica efectele inundaţiilor. Vulnerabilitatea materială
este datorată amplasării în zonele expuse riscului la inundaţii a aşezărilor umane, a practicării de
activităţi economice. Vulnerabilitatea socială depinde de gradul de pregătire a societăţii în faţa unui
eveniment extrem. Ea derivă din spaimă, din neconştientizarea riscului, din lipsa unei educaţie
adecvate.

6. Efectele viiturilor şi inundaţiilor

Efectele viiturilor şi inundaţiilor sunt multiple şi complexe. După domeniul care este afectat,
pot fi considerate efecte sociale, economice şi ecologice.

6.1. Efecte sociale

Efectele sociale pot îmbrăca diferite aspecte. Cele mai grave si dramatice sunt pierderile de
vieţi omeneşti. Dintre fenomenele naturale de risc, atât la nivel mondial, cât şi în România,
inundaţiile sunt răspunzătoare de cele mai mari pierderi umane. Acestea sunt cauzate în cea mai
mare parte în mod direct, de decesul prin înecare, în urma unei crize cardiace sau ca urmare a forţei
fizice exercitate de apa în mişcare ce poate antrena diferite corpuri sau poate produce prăbuşirea
construcţiilor. Decesul este determinat, pe de o parte, de caractersiticile inundaţiei (înălţimea apei,
viteză de scurgere, prezenţa corpurilor plutitioare), iar pe de altă parte, de locul (în clădire, în
autoturism, pe stradă ş.a.), starea (în activitate sau în timpul somnului) şi comportamentul
individului (refugiere, resemnare) în momentul în care a fost surprins de apă.

10
 În mod indirect, inundaţiile pot provoca victime omeneşti prin maladiile pe care le generează
şi care afectează populaţia după producerea inundaţiilor. Acestea sunt considetate efecte sanitare.
Diminuarea resurselor de apă potabilă, contaminarea acestora, dificultatea aprovizionării cu apă şi
alimente, a accesului la instituţiile sanitare, afecţiunile de ordin fizic şi psihic produse de asemenea
evenimente pot afecta sănătatea oamenilor, generând în unele situaţii boli grave, chiar fatale.
Efectele sanitare pot fi analizate la diferite scări temporale (Ledoux, 2006):
- în timpul inundaţiei sau imediat după aceasta;
- în perioada ulterioară inundaţiei (zile, săptămâni);
- efecte pe termen lung (luni sau chiar ani).
În afara deceselor, în timpul inundaţiilor populaţia poate fi afectată de răniri mai mult sau
mai puţin grave. Deteriorarea unor infrastructuri de transport special (conducte de gaze, reţea de
canalizare, a unor iazuri de decantare a deşeurilor chimice ş.a.) poate determina contamiarea apei şi
a aerului, cu efecte asupra sănătăţii umane. Consumul de apă contaminată poate provoca apariţia
bolilor hidrice precum dezinteria, hepatita, holera.
Un efect social important asociat inundaţiilor îl constituie cel psihologic. Acesta se manifestă
îndeosebi prin stări de stres post-traumatic ce prezintă ca simptome: angoasă, depresie, tulburări ale
somnului, dificultăţi de concentrare, ce pot conduce în cazuri extreme la sinucidere. Aceste sunt
generate îndeosebi de traumatismele fizice la care a fost supusă persoana în timpul inundaţiei,
precum şi de pierderile de fiinţe apropiate şi materiale.
Efectele sociale ale inundaţilor includ, de asemenea, distrugerea şi deteriorarea lucuinţelor
şi gospodăriilor familiale, afectarea ale unor activităţi instructiv-educative, culturale, sportive,
precum şi deteriorarea unor obiective şi instituiţii social-culturale (de învăţământ, sanitare,
culturale, religioase ş.a.).

6.2. Efecte economice

Efectele economice includ pagube directe şi indirecte.
Pagubele directe vizează afectarea mai multor elemente de importanţă economică, precum:
- construcţiile corespunzătoare unor unităţi industriale;
- terenuri şi culturi agricole;
- ferme zootehnice şi depozite de furaje;
-depozite de materii prime agricole şi industriale;
- infrastructuri de transport (căi ferate, şosele, poduri, linii electrice, conducte petriliere ş.a.);
- reţele de utilităţi publice (alimentare cu apă, cu gaz, reţele telefonice);
- lucrări hidrotehnice (baraje, lacuri, diguri) etc.
Pagubele economice indirecte constau în pierderile datorate disfuncţionalităţii instituţiilor
publice şi unităţilor economice ca urmare a diminuării sau întreruperii temporare a activităţii generată
de lipsa forţei de muncă, a materiilor prime, a întreruperii alimentării cu energie electrică ş.a. La
acestea se adaugă costurile suplimetare legate de refacerea elementelor deteriorate.
Plata asigurării bunurilor materiale şi umane este o altă consecinţă a inundaţiilor.

6.3. Efecte ecologice

Efectele ecologice pot include:
- modificări ale albiei şi malurilor (eroziunea malurilor, depuneri de sedimente, despletiri,
schimbări ale cursului);
- modificări ale proprietăţilor fizico-chimice şi bacteriologice;
- colmatarea lacurilor de acumulare;
- efecte bio-edafice;
- reducerea stabilităţii versanţilor (alunecări de teren, prăbuşiri);

11
 Modificarea albiei se realizează ca urmare a proceselor de eroziune, transport şi acumulare
desfăşurate de apă. Deşi aceste procese se manifestă pe tot parcursul anului, ele sunt mai accentuate
în timpul apelor mari, la viituri şi inundaţii. Totodată se modifică profilul longitudinal şi transversal
al râului, modificare însoţită, în unele cazuri, de schimbarea direcţiei cursului de apă, migrarea
pragurilor aluviale, de formarea şi modificarea unor ostroave etc.
Scurgerea solidă atinge valori maxime în timpul viiturilor. Astfel depunerile de sedimente se
adaugă celorlalte consecinţe ale inundaţiilor. Depunerile de sedimente depind atât de magnitudinea
viiturii, cât şi de ceilalţi factori naturali locali (particularităţile geologice, relieful, vegetaţia, solul).
Debitul maxim de aluviuni în suspensie se produce, de obicei, înainte de atingerea debitului de vârf
al râului (Stănescu, Drobot, 2002). Scurgerea solidă din perioada apelor mari reprezintă 85-95% din
scurgerea anuală de aluviuni. În zonele montane, în bazine cu suprafeţe mici de recepţie, domină
aluviunile târâte de diametre considerabile (1-1,5 m); acestea pot produce distrugeri prin impact
dinamic, iar depunerile de pietre sunt greu de îndepărtat din zonele inundate. În zonele de dealuri cu
roci friabile pe pante mari, cantităţile de aluviuni târâte şi în suspensie sunt importante şi depind de
intensitatea ploii. Aceste aluviuni sunt depuse cu precădere în zonele de câmpie, unde pantele sunt
lente, ceea ce poate produce înălţarea albiei, blocarea canalului de scurgere, favorizând deci o nouă
inundaţie.
O astfel de viitură s-a produs pe data de 11 iulie 1999 (datorită precipitaţiilor abundente) în bazinul Râului Mare din
Munţii Retezat. Formarea unui baraj temporar din trunchiuri de copaci şi din fragmente de rocă a produs o viitură
însoţită de o curgere de sfărâmături care a generat 13 victime, 21 de răniţi şi distrugerea căilor de comunicaţie pe zeci
de km.
Alunecările de teren se produc în condiţii morfo-litologice speciale şi de supraumectare. Ele
pot fi favorizate de viiturile de pe versanţii cu pantă mare ce se produc în urma ploilor torenţiale.
În luna februarie 2006, după două săptămâni de precipitaţii, alunecările de teren din Filipine au distrus un sat,
acoperind 40 ha cu un strat de noroi de 6 m. Au fost înregistraţi 200 de morţi şi 1500 de dispăruţi.

Poluarea zonelor inundate se datorează antrenării de către apă a diverse substanţe, precum
hidrocarburi, îngrăşăminte chimice, alţi produşi datoraţi „spălării oraşului” (şi nu numai) şi cu
bacterii. Sedimentele transportate şi depuse în timpul inundaţiilor pot conţine metale grele care
afectează calitatea apei de termen lung. Scurgerea solidă antrenează microorganismele în aval,
modificând echilibrul ecologic al râului.

Hazardele naturale în general şi inundaţiile în particular pot genera, la rândul lor, hazarde
tehnologice denumite în limba engleză NATECH (natural triggering technological hazards)
Succesiunea de evenimente cu reacţie în lanţ poartă numele de efect domino. Cele mai frecvente
exemple de hazarde tehnologice produse de inundaţii se referă la poluarea cu diverse substanţe.
În ianuarie şi martie 2000 prin accidentele la iazurile de decantare Aurul şi Novăţ, cantităţi importante de material
steril ce conţineau cianură şi metale grele au fost deversate în urma acestor accidente, generând astfel poluarea
râurilor respective. Cauzele accidentelor au fost suprapunerea unei perioade cu cantităţi sporite de precipitaţii şi cu
topirea bruscă a zăpezii, aşadar cauze naturale. Acestea s-au combinat cu unele defecţiuni în sistemul de proiectare şi
întreţinere a iazurilor de decantare (Şerban Bălteanu).

7. Viituri şi inundaţii în România

Viiturile din România pot avea origine pluvială, nivală sau mixtă. Cea mai mare pondere o
deţin viiturile pluviale., în timp ce cele provenite din topirea zăpezilor sunt mai rare. Cel mai
frecvent afectate de viituri sunt râurile din zona de vest a ţării: Someş (12-13% din numărul total
înregistrat într-un an), Crişuri (10-11%). Regiunile de sud şi de est sunt afectate mai rar de viituri. În
privinţa repartiţiei anotimpuale a viiturilor, o analiză a frecvenţei acestora într-o perioadă de cca. 70
de ani a evidenţiat faptul că numărul cel mai mare de viituri se înregistrează primăvara (30-46% din

12
numărul total analizat). Toamna şi iarna sunt cele mai reduse frecvenţe ale acestor fenomene: 8-
20%, respectiv 5-29% (Stanciu, 2004).
Pe râurile cu suprafeţe bazinale mici debitele maxime şi viiturile sunt generate de ploile
torenţiale, în timp ce la nivelul bazinele mari efectul ploilor torenţaile scade simţitor, rolul
determinant revenind ploilor de lungă durată şi topirii zăpezilor
Printre cele mai grave inundaţii produse în ultimii 50 de ani în România se înscriu cele din
mai 1970, octombrie 1972, iulie 1975, decembrie 1995 – ianuarie 1996, iulie 1999, aprilie, iulie,
septembrie 2005, aprilie – mai 2006 (Fig. 4). Cu ocazia acestora s-au scurs debite extrem de mari
(de zeci, chiar sute de ori superioare mediei multianuale). Astfel, în timpul inundaţiilor din 1970, pe
râurile Someş şi Mureş, în unele secţiuni, s-au înregistrat debite şi volume cu frecvenţe istorice, de
0,5 – 0,2%. Inundaţiile din 22 decembrie 1995 – 5 ianuarie 1996 au avut origine mixtă: ploi
abundente şi calde (provenite din zona centrală a bazinului Mării Mediterane) suprapuse apelor
provenite din topirea bruscă a zăpezii, la care s-a adăugat producerea de baraje de gheaţă şi zăpoare.
Debitele maxime atinse de râuri au avut asigurări mai mici de 10%: Arieşul la s.h. Câmpeni, 1 –
1,5%; Someşul la s.h. Nepos, Beclean, Salva, 2 – 6%; Crişul Negru la s.h. Beiuş, Tinca, Zerind, 3 –
6% (Hidrotehnica, 2, 1996).
Principalele cauze ale producerii inundaţiilor provocatoare de pagube umane şi materiale
importante în România sunt (Gabor şi colab., 2005):
- caracterul torenţial al precipitaţiilor;
- imposibilitatea prognozei fenomenelor hidro-meteorologice locale din cauza lipsei unui
sistem automat de urmărire şi prognoză a acestora;
- despăduririle masive;
- dezatenuarea produsă prin lucrări de îndiguire pe lungimi mari fără măsuri
suplimentare privind atenuarea acestor efecte;
- întreţinerea necorespunzătoare a albiilor mai ales în zona podurilor şi a localităţilor
(neefectuarea lucrărilor de decolmatare şi de defrişare a vegetaţiei din albia minoră,
depozitarea deşeurilor etc);
- neîntreţinerea corespunzătoare a lucrărilor hidrotehnice;
- amplasarea unor construcţii neautorizate în zona torenţilor şi în albiile majore ale
cursurilor de apă;
- reţele de canalizare subdimensionate.
Ţinându-se seama de acest ansamblu de factori favorizanţi pentru inundaţii, s-au declarat ca
judeţe cu un grad foarte mare de vulnerabilitate: Maramureş, Suceava, Sălaj, Bistriţa-Năsăud, Cluj,
Mureş, Alba, Hunedoara, Arad, Timiş, Caraş-Severin, Mehedinţi.
Anul 2005 s-a caracterizat prin viituri excepţionale, ce au afectat aproape întregul teritoriu al
ţării, fie în reprize unice, fie în reprize succesive. În cursul acestora numeroase cursuri de apă au
înregistrat debite istorice ce s-au situat pe primele poziţii ale seriilor cronologice de date, a căror
lungime a depăşit în unele cazuri 100 de ani. În tab. nr. 1 sunt redate cele mai importante debite
înregistrate în anul 2005 şi poziţia lor în seriile de date.
Viitura de pe Dunăre din perioada aprilie – mai 2006 reprezintă cea mai mare viitură produsă
în perioada de observaţii 1840 – 2006. În timpul acestei viituri Dunărea a înregistrat cele mai mari
valori ale debiteleor maxime din perioada menţionată, atingând la Baziaş, pe 15 aprilie, 15 800 m 3/s
(faţă de 15082 m3/s în anul 1895) şi 17700 m3/s (debit reconstituit) la Isaccea (faţă de 17000 m3/s, în
1897). Amploarea sa s-a datorat pe de o parte cauzelor climatice (precipitaţii abundente suprapuse
peste topirea stratului de zăpadă), iar pe de altă parte, producerii aproape simultane de viituri pe
afluenţi ai Dunării, în amonte de intrarea în ţară (Tisa, Sava, Velika Morava, Timiş) (Şerban et all.,
2006).
Inundaţiile menţionate au produs imense pagube materiale (distrugeri de terenuri, case,
obiective industriale, căi ferate, şosele) şi chiar vieţi omeneşti.
13
 Fig. 4. Cele mai mari viituri produse in România înainte de anul 2005 şi regiunile afectate

Principalele cauze ale producerii inundatiilor din anul 2005 au fost urmatoarele (Raport
privind efectele inundaţiilor şi fenomenelor meteorologice periculoase produse în anul 2005,
MMGA, 2006):
- căderea unor cantităţi importante de precipitaţii(cumulat peste 200 l/mp), care în perioada
de primăvară s-au suprapus peste stratul de zăpada existent (în unele zone acesta depăşind 1 m),
conducând la volume ale viiturii excepţionale(pe râul Timis, în secţiunea Şag, volumul viiturii a fost
de 770 mil. mc., depăşind pe cel din anul 2000, care a fost de 250 mil. mc);
- avarierea digurilor ca urmare debitelor produse, care au depăşit debitele de calcul
proiectate, precum şi a timpului extrem de mare de solicitare al acestora (peste 20 zile, la maxim 5
zile apărând, in general, fenomenele de tasare şi infiltraţii);
- crearea unor breşe în acumulările piscicole din administrarea Consiliilor Locale şi
persoanelor fizice, ca urmare a întreţinerii deficitare, obturării evacuatoarelor sau efectuării unor
supraînălţări neautorizate;
- defrişarea pădurilor şi efectuarea necorespunzătoare a unor lucrări agrotehnice care
facilitează procesele de eroziune şi conduc la mărirea coeficientului de scurgere pe versanţi şi
antrenarea unor cantităţi mari de aluviuni;
- inexistenţa rigolelor şi a şanturilor de scurgere a apelor pluviale sau neîntreţinerea celor
existente, în multe localităţi rurale;
- colmatarea, subdimensionarea sau neîntreţinerea reţelelor de canalizare a localităţilor, care
sunt neadecvate regimurilor torenţiale de scurgere;
- amplasarea unor obiective neautorizate (case, anexe gospodăreşti etc) în zonele inundabile;
- construirea locuinţelor, în zone inundabile, pe fundaţii necorespunzatoare şi din materiale
de foarte slabă calitate;
- depăşirea capacităţii de transport a secţiunii podurilor şi podetelor, atât datorită
subdimensionării, cât şi datorită obturării secţiunilor de scurgere cu materiale lemnoase, deşeuri

14
menajere sau reziduri tehnologice, depozitate în albia raurilor sau antrenate de pe versanţi;
nerealizarea de către deţinatori a lucrărilor pentru asigurarea scurgerii în zona podurilor în
conformitate cu prevederile legale în vigoare;
- lipsa sau insuficienţa stocurilor de materiale şi mijloace de intervenţie, la nivelul
comitetelor locale pentru situaţii de urgenţă;
- neasigurarea permanenţei la unele primării din mediul rural, ceea ce întrerupe funcţionarea
fluxului informaţional pentru avertizarea-alarmarea populaţiei;
- necunoaşterea de către administraţia publică locală şi de către populaţie a atribuţiilor şi
respectiv, a măsurilor ce trebuie luate în situaţii de urgenţă generate de inundaţii şi fenomene
meteorologice periculoase.
Efectele inundaţiilor şi fenomenelor meteorologice periculoase din anul 2005 (Raport
privind efectele inundaţiilor şi fenomenelor meteorologice periculoase produse în anul 2005,
MMGA, 2006)
Inundaţiile din revarsări ale cursurilor de apă, deversări şi avarieri ale digurilor şi acumulărilor
mici, scurgeri de pe versanţi, precum şi fenomenele meteorologice periculoase (îndeosebi
intensificări de vant, grindina şi descarcări electrice), produse in anul 2005 au afectat toate judeţele
ţării şi 1734 de localitati, valoarea totală a pagubelor fiind estimată la 5.975.201,5 mii RON.
Au decedat 76 persoane. Au fost avariate 93.976 case şi anexe gospodaresti, 1063 obiective
sociale şi economice, iar peste 656.392 ha teren agricol au fost grav afectate. Infrastructura a
suferit pagube importante, inregistrandu-se avarii la 9860,63 km drumuri judetene şi
comunale, 560,4 km drumuri naţionale, 2465,84 km străzi în localităţi, 2644,9 km drumuri
forestiere, 9113 poduri şi podete, 23,8 km cale ferata, reţele de alimentare cu apă, reţele
electrice şi telefonice.
A fost de asemenea grav avariat un numar de 630 construcţii hidrotehnice cu rol de apărare
împotriva inundaţiilor, în principal diguri, consolidări şi apărări de maluri, regularizări ale
cursurilor de apă, care au necesitat lucrări urgente de refacere.
I Cele mai afectate de inundaţii şi fenomene meteorologice periculoase (în funcţie de mărimea
valorii pagubelor) au fost judeţele: Vrancea (507.841,9 mii RON), Buzău (462.227,5 mii RON),
Timiş (mii 406.069,3), Caraş-Severin (363.209,8 mii RON), Bacău (338.641,9 mii RON),
Teleorman (320.122,6 mii RON), Mehedinţi (258.224,7 mii RON), Olt (220.672,1 mii RON),
Galaţi (214.470,4 mii RON), Botoşani (209.215,0 mii RON), Dolj (203.397,1 mii RON), Suceava
(202.092,0 mii RON), Satu Mare (195.276,9 mii RON).

15
 Tab. nr. 1 CELE MAI IMPORTANTE DEBITE INREGISTRATE IN 2005 COMPARATE CU
VIITURILE EXCEPTIONALE ANTERIOARE
Nr. RAUL STATIA DEBIT DEBIT MAXIM Pozitia Qmax
HIDROMETRICA MAXIM 2005 anterior anului 2004 2005 in sirul de
(m3/s) (m3/s) şi anul producerii maxime anuale
1. Bega Balint 250 283 1999 A doua valoare
2. Timis Lugoj 1144 1247 2000 A doua valoare
3. Barzava Partos 182 162 2000 Debit istoric
4. Caras Varadia 330 440 1978 A treia valoare
5. Prahova Prahova 660 544 1977 Debit istoric
6. Cricov Sarat Cioranii de S 334 290 1966 Debit istoric
7. Cricov Baltita 413 359 1997 Debit istoric
8. Vulcana Sotanga 135 147 1997 A doua valoare
9. Teleajen M.Domneasca 582 850 1975 A doua valoare
10. Vedea Buzesti 226 412 1970 A treia valoare
11. Vedea Alexandria 676 949 1972 A doua valoare
12. Topolog Saraiu 203 209 2002 A doua valoare
13. Siret Lungoci 4650 3270 1991 Debit istoric
14. Cazaci Tarcau 217 141 1997 Debit istoric
15. Trotus Tg.Ocna 1260 722 1991 Debit istoric
16. Trotus Onesti 1680 1300 1991 Debit istoric
17. Trotus Vranceni 2800 3720 1991 A doua valoare
18. Tazlau S. Lucacesti 425 457 1991 A doua valoare
19. Putna Colacu 1510 709 1991 Debit istoric
20. Putna Mircesti 1094 786 1991 Debit istoric
21. Putna Botarlau 1323 1250 1970 Debit istoric
22. Milcov Golesti 577 560 1970 Debit istoric
23. Ramna Gr.Tufei 354 446 1979 A doua valoare
24. Ramna Jiliste 666 180 1979 Debit istoric
25. Rm.Sarat Puiesti 550 230 1996 Debit istoric
26. Arges Gradinari 514 436 1996 Debit istoric
27. Valea Mare Dacia 152 131 1998 Debit istoric
28. Prut Radauti Prut 2640* 1963 1998 Debit istoric
29. Teleorman Tatarasti 123 141 1997 A doua valoare
30. Neajlov Vadu Lat 216 372 1970 A treia valoare
31. Ialomita Cosereni 1332 1440 1975 A doua valoare
32. Prahova Adancata 912 1220 1975 A doua valoare
* debit influentat si de exploatarea acumularilor din Ucraina
Sursa: Raport privind efectele inundatiilor si fenomenelor meteorologice periculoase in anul 2005, Ministerul Mediului
si Gospodaririi Apelor, 2006.

16