UNIVERSITATEA HYPERION

FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIALE, UMANISTE ŞI ALE NATURII

SPECIALIZAREA GEOGRAFIE

PORTOFOLIU LA DISCIPLINA METEOROLOGIE

PROFESOR: LECT. UNIV. DR. DANA CONSTANTIN

STUDENT: CIURLĂU MĂDĂLINA ANDREEA, ANUL I

BUCUREȘTI 2021

1
 CUPRINS

1. Statia meteorologica automata tip Vaisala………………..........….......3

1.1. Introducere…………………………………………….…......3
1.2. Descrierea Statiei Meteorologice Automate Tip Vaisala........4
1.3. Componentele Statiei Meteorologice Automate Tip Vaisala..4
1.4. Senzorii Statiei Meteorologice Automate Tip Vaisala..……..5
2. Mijloace și metode de măsurare a intensității fluxurilor radiative
din atmosferă…………………………………………………………....7
2.1 Noţiuni introductive ………………………………………...7
2.1.1 Metode de determinare a căldurii
2.2. Determinarea radiației solare directe ………………8
2.2.1. Pirheliometrul calorimetric tip Michelson
2.2.2. Pirheliometrul cu compensație electrică tip Angström
2.2.3.Radiometrul Michelson
2.2.4. Radiometrul bimetalic Michelson
2.3.Măsurarea radiației difuze și globale..........................……...9
2.3.1.Piranometrul absolut tip Angström
2.3.2. Piranometrul Arago-Davy
2.3.4.Piranometrul termoelectric tip Janisewski
2.4. Determinarea albedoului…………………………..10
2.5. Determinarea radiației efective…………………..10
2.6. Determinarea bilanțului radiațiilor
2.6.1.Bilanțometru
3. Mijloace și metode de măsurare a temperaturii aerului……………..11
3.1. Termometrul meteorologic ordinar (psihrometric)………....11
3.2. Termometrul de maximă…………………………………...12
3.3. Termometrul de minimă……………………………………12
3.4. Termograful………………………………………………...13
4. Mijloace și metode de măsurare a temperaturii solului……………..14
4.1. Termometrele de tip Savinov……………………………….14

2
4.2. Termometrele de sol cu tragere verticală…………………...15
4.3. Termometrele sondă de sol tip Sohin………………………15
4.4. Geoglaciometrul Danilin…………………………………...16

1. STAȚIA METEOROLOGICĂ AUTOMATĂ DE TIP VAISALA

3
 1.1 Introducere

Stațiile meteorologice automate au fost introduse treptat în sistemele naționale de

prelevare a datelor meteorologice din întreaga lume odată cu perfecționarea tehnologiilor
digitale de măsurare, înregistrare și transmitere a parametrilor meteorologici.
Necesitatea acestui pas evolutiv în realizarea observațiilor meteorologice s-a datorat
atât uzurii morale a aparaturii clasice cât și inerentelor erori de citire sau transmitere a datelor
induse de către observatorii umani, date care deveneau din ce în ce mai puțin compatibile cu
cele oferite de către sateliții, radarele și sondele meteorologice, intrând tot mai rar în fluxul
principal de informații necesare pentru realizarea modelelor matematice numerice de
prognoza vremii. Licența în efectuarea observațiilor, lipsa de precizie a unor instrumente cât
și costurile ridicate cu personalul și întreținerea stațiilor cu masurători sinoptice în sistem
clasic au fost de asemenea factori care au grăbit transferul treptat către măsurătorile automate.
Stațiile automate aveau avantajul de a putea fi amplasate și instalate cu ușurință în
locuri mai puțin accesibile (zone montane înalte, deșerturi, zone arctice, delte, etc), deoarece
puteau funcționa autonom pe perioade lungi de timp și puteau fi controlate de la distanță. Un
aspect foarte important pentru implementarea stațiilor meteorologice automate a fost cel legat
de rezoluția temporală. În sitem clasic, măsurătorile erau efectuate orar, pe când în sitem
automat acestea pot avea rezoluție la minut. Transmiterea și stocarea acestora fiind ușor de
efectuat.
De asemenea, faptul că pot avea mărimi diferite, chiar putând fi portabile, pot fi
utilizate și amplasate în locuri în care o stație clasică nu ar putea fi utilizată, le-a făcut cu atât
mai mult utilizabile, ajutând astfel la mărirea ariei de măsurători și observații care duc
implicit la un volum mai mare de date care în timp, conduc la completarea cunoașterii
climatului în zone diferite mergând până la rezoluții spațiale foarte mici (un cartieer sau chiar
o stradă), iar masurătorile provenite de la astfel de stații automate portabile pot fi comparate
cu cele obținute în sistemul clasic prin rețelele naționale de observații și măsurători
meteorologice.
În România, automatizarea stațiilor meteorologice s-a efectuat în mod treptat
începând cu anul 1996, când la Bucurețti Băneasa a fost instalată prima stație automata
experimentală de tip Thiess. Oservațiile și măsurătorile s-au efectuat paralelel, în sistem
clasic și automat până în anul 2000 când s-a trecut la cele în sitem automat. Din acel an, a
început automatizarea treptată a stațiilor meteorologice din rețeaua națională de veghe

4
meteorologică, fiind utilizate stații automate de diferite tipuri dar tot odată punându-se la
punct și modul de transmitere a datelor atât din stația automată în biroul stației dar mai ales
transmiterea informațiilor meteorologice către serviciile meteorologice regionale și cel
national de la București. Acestea trebuiau însă sa fie compatibile cu cele internaționale pentru
că datele meteorologice intră într-un flux international la nivel european și mondial.

1.2. Caracteristicile Staţiei Meteorologice Automate Tip Vaisala

Stația meteorologică automata tip MAWS301, de tip Vaisala, a devenit cea mai
utilizată la nivel national, fiind de proveniență finlandeză. Firma își are începuturile în
producerea de echipamente meteorologice încă din anul 1937, când au construit aerosonde.
Ulterior activitatea și produsele firmei s-au diversificat ajungând treptat un pion principal în
producerea echipamentelor automate meteorologice, dar oferind totodata și mentenanța
acestora.
Principale caracteristici ale acestei stații meteortologice automate sunt:
 Ușurința la instalare, întreținere, reparare și upgradare;
 Echipament compact, robust, ușor de folosit;
 Obținerea de date meteorologice de calitate, dupa normele OMM;
 Fucționare autonomă, consum de electricitate redus, capacitate mare a bateriilor;
 Nivel mare de customizare, prin selectarea modulelor și a senzorilor dupa necesitați.
La acestea se adauga și restul avantajelor pe care stațiile automate moderne le aduc față de
măsurătorile clasice.
 Precizia măsurătorilor ;
 Acuratețea senzorilor;
 Transmisia automată a datelor;
 Crearea automată a unei baze de date în format digital ce poate fi prelucrată imediat;
 Fiabilitatea senzorilor (și existența unor senzori de rezervă);
 Nu necesită calibrare continuă;
 Materialele moderne se uzează greu și defecțiunile sunt rare;
 Măsurători continue și de aceeași calitate la orice oră, pe orice fel de vreme;
 Autonomia dată de acumulatorii, panourile solare și echipamentele multiple de
transmisie;
 Ușurința în amplasare și întreținere;

5
 1.3. Componentele Staţiei Meteorologice Automate Tip Vaisala

Principalele părți componente ale unei stații meteorologice automate, a cărei structură
este configurabilă ușor, astfel încât poate fi folosită, în același timp, pentru aplicații sinoptice,
climatologice, agrometeorologice, aeronautice sau de poluare sunt :
 Setul de senzori;
 Adaptorii;
 Covertorul analog-digital;
 Memoria tampon;
 Microprocesorul;
 Dispozitive de ieșire a datelor;
În funcție de cerințele aplicației o astfel de stație poate lucra în diferite moduri, comutarea
între acestea realizându-se automat sau la cerere. Sunt realizate în jurul unui subsistem
(modul) de măsură și control (data loger) conectat printr-o linie serială la un computer aflat în
clădirea satației meteorollogice. Transmisia datelor în sistem se realizează prin intermediul
unui model GSM conectat la computer. Traductoarele fiecărui parametru meteorologic sunt
conectate la modulul de măsură și control prin diferite cabluri specific. Alimentarea cu
energie se realizează prin intermediul unui panou solar de 12 – 24 W și un accumulator cu
Pb, respective prin conectare la rețeaua de 220 V/ 50 HZ în cazul în care se folosesc
traducoare încălzite. Stațiile automate de munte sunt dotate cu echipamente DigiCORA

Autor: Doruța Ciurlău

6
Fig. 1. Vedere de ansamblu asupra platformei meteorologice a statiei București-Băneasa

Autor: Doruța Ciurlău

7
Fig. 2. Ansamblul stației meteorologice automate de tip Vaisala de la București-Băneasa

Autor: Doruța Ciurlău

Fig 3. Părțile receptoare ale stației meteorologice de tip Vaisala de la București Băneasa

Autor: Doruța Ciurlău

(1) (2)

8
Fig 4. Pluviometrul electronic, tip Vaisala (1) și Thiess (2) amplasate pe platforma meteorologică de
la București Băneasa

Autor: Doruța Ciurlău

(1) (2)
Fig 5. Anemogirueta, tip Vaisala (1) și Thiess (2) amplasate pe platforma meteorologică de la
București Băneasa

1.4. Senzorii staţiei meteorologice automate tip Vaisala

O stație automată poate fi dotată cu diferiți senzori în funcție de necesități. Senzorii

sunt amplasați o parte pe un braţ lateral, în vârful catargului sau pe un stâlp separat. În
general la o stație automată, se măsoară următorii parametri meteorologici:
 Presiunea atmosferică (Fig. 3);
 Temperatura aerului (Fig. 3);
 Văntul (Fig. 5);
 Precipitațiile atmosferice, în general numai în sezonul cald (01.04-31.10), dar
se pot instala senzori de vreme și atunci informațiile privind precipitațiile
atmosferice pot fi disponibile pe tot parcursul anului (Fig. 4).
 Umezeala relativă (Fig. 3),
 Durata de strălucire a Soarelui (Fig. 3);

9
  Temperatura solului;

2. MIJLOACE SI METODE MODERNE DE MASURARE A FLUXURILOR

RADIATIVE

2.1 Noţiuni introductive

În atmosfera terestră se individualizează numeroase fluxuri de energie a căror sursă
este Soarele.Toate acestea pot fi exprimate în unități de măsură energetice sau
calorice.Unitățile de măsură calorice sunt caloria și kilocaloria.
În practica meteorologică se urmărește detrminarea cantității de enrgie (F) ce cade pe
o suprafață oarecare (S), într-o unitate de timp. Aceasta se exprimă în cal/min.
Raportând cantitatea de enrgie (F) a unui flux radiativ, la suprafața (S) pe care cade, se obține

intensitatea (I) a fluxului respectiv, exprimată în cal/cm² min:

I= (cal/cm² min)

Energia radiativă emisă de Soare către suprafața Paământului, suferă la traverasarea

atmosferei acestuia o serie de modificări calitative și cantitative, astfel încât apare sub formă
unor fluxuri radiative distincte. La rândul ei, suprafața terestră, reflectă o parte din radiațiile
solare incidente și absoarbe o alta, emițând un flux de radiații cu lungimi mari de undă.
Aceasta este absorbită în proporții veritabile de atmosferă, care încălzindu-se, emite la rândul
său radiații de undă lungă în toate direcțiile.

2.2. Tipurile de radiaţie

 Radiația solară directă (I) reprezintă acea parte a radiațiilor emise de Soare care
ajunge nemodificată la suprafața terestră sub forma unui fascicol de raze paralele.
 Radiația difuză (i) este partea din radiația solară care după ce a fost difuzată de către
moleculele gazelor componente ale atomosferei și impuritățile aflate în suspensie,
ajunge la suprafața terestră venind din toate direcțiile.
 Radiația globală (Q) reprezintă suma radiației solare directe și radiației difuze
măasurate pe unitatea de suprafață orizontală.

10
  Radiația reflectată este acea parte a radiaței globale, care căzând pe suprafața terestră,
este abătută de la direcția inițială fără a suferi vreo modificare de altă natură.
 Radiația terestră reprezintă fluxul radiativ de undă lungă emis fară întrerupere de
suprafața Pământului.
 Radiația atmosferei este fluxul radiativ de undă lungă emis neîncetat de atmosferă,
către suprafața terestră.
 Radiația efectivă reprezintă diferența dintre radiația terestră îndreptată de jos în sus și
radiația atmosferică îndreptată de sus în jos.
 Bilanț radiativ este diferența dintre suma tuturor fluxurilor radiative de undă scurtă
primite de o suprafață oarecare și suma fluxurilor de undă scurtă și lungă pierdute de
aceasta sub forma radiațiilor reflectate și emise.
Toate fluxurile radiative sunt studiate de o ramură a meteorologiei numită actinometrie.
Pentru deterrminarea intensității fluxurilor radiative care traversează atmosfera într-un sens
sau altul se folosesc instrumente și aparate radiometrice.
2.1.1 Metode de determinare a căldurii în meteorologie exista mai multe mijloace și
metode de determinare a căldurii care se degajă datorită absorpției diverselor fluxuri
radiative. și anume.
Metoda calorimetrică.Se bazează pe efectul de încălzire a unui corp masiv cu suprafață
neagră,supus acțiunii unui flux radiativ oarecare.
 Metoda termometrică se bazează pe faptul că perdderile de căldură suferite de
receptorul instrumentului radiometric sporesc paralel cu creșterea temperaturii lui,
diminuând astfel această creștere.
 Metoda cu curent de apă are la bază principiul de măsurare a diferenței de
temperatură a receptorului cu regim staționar. În timpul operațiunii respective,
caldura ce vine de la receptor este înlăturată printr-un curent de apă care îl udă
neîncetat.
 Metoda compensării constă în măsurarea intensității radiației cu ajutorul a două
receptoare absolut identice cu suprafața și coeficientul de absorpție.

2.2. Determinarea radiației solare directe

Intensitatea radiației solare directe se determină cu ajutorul diverselor tipuri de

pirheliometre și radiometre.

11
  Pirheliometrle măsoară intensitatea fluxurilor radiative direct în cal/cm² sau
ly/min și sunt considerate instrumente absolute;
 Radiometrele sunt considerate instrumente relative.

2.2.1. Pirheliometrul calorimetric tip Michelson (Fig. 1), a fost imaginat de

Michelson în 1910 și reprezintă unul dintre cele mai vechi tipuri de pirheliometre. Acesta este
menit să micșoreze suprafața orificiului de pătrundere a radiațiilor făcându-le să cadă sub
forma unui flux radiativ perpendicular pe fundul tubului pirheliometric. Pirheliometrul
calorimeric Michelson este un instrument absolut, intensitatea radiației solare directe se

determină în cal/cm² min.

Sursa: https://www.echipot.ro/istrumente-meteo/radiatia-solara/masurarea-radiatiei-solare/
pirheliometre/pirheliometru-chp1-742.html

Fig. 1.Pirheliometrul calorimetric tip Michelson.

2.2.2. Pirheliometrul cu compensație electrică tip Angström

Pirheliometrul cu compensație electrică tip Angström este format din:
 tubul pirheliometric, care prezintă un capac la un capăt, pe unde pătrund razele
soarelui care ajung la două lamele de manganin şi care are dimensiuni variabile.
 dispozitivul de fixare este de fapt un suport metalic circular prevăzut cu orificii în care
se vor ffixa șuruburile care ajută la instalare.
 suportul de susținere are rolul de de a asigura ”punerea în stație” a pirheliometrului
prin intermediul unui sistem compus din trei șuruburi de fixare ce permit orientarea în
funcție de latitudine, unghiul de înclinare a axei Pământului și poziția aparentă a
Soarelui pe bolta cerească în așa fel încât razele solare să cadă perpendicular pe
suprafața terestră (pe piesa receptoare).

12
 Piesa receptoare este compusă din două lamele extrem de fine cu o ”sensibilitate” sporită
în raport de acțiunea radiațiilor solare. Piesa receptoare este montată la partea inferioară a
tubului pirheliometric numită capul pirheliometrului. Pe spatele lamelelor se găsesc punctele
”de sudură” ale unor fire care fac legătura cu bornele galvanometrului la care pirheliometrul
va trebui conectat.
La partea superioară a tubului se poate monta un capac metalic nichelat prevăzut cu două
fante longitudinale. Pe spatele capacului este fixată o plăcuță ce poate fi deplasată astfel încât
sa împiedice total sau parțial accesul radiației solare către lamele. Întregul pirheliometru este
vopsit în alb la exterior și în negru la interior.

2.2.3.Radiometrul Michelson are drept piesă receptoare o lamă bimetalică, obținută

prin laminarea la cald a unei plăcuțe de fier și a uneia din invar. Pe partea de fier, lama este
acoperită cu negru de fum îmbibat în alcool. Piesa receptoarese instalează în interiorul tubului
radiometric. Acesta este o carcasă masivă de cupru înegrită pe dinăuntru și având căldura
specifică și coeficientul de conductabilitate termică mult mai mari deât lama bimetalică.
Corpul în întregime nichelat al radiometrului Michelson este fixat pe un trepied prevăzut cu
două șuruburi micrometrice pentru rotirea aparatului în jurul axei veriticale și unul pentru
rotirea în jurul axei orizontale.

2.2.4. Radiometrul bimetalic Michelson este un instrument relativ, ceea ce înseamă că

pentru determinarea intensității radiației solare directe în valori aboslute (cal cm² min sau

ly/min) indicațiile citite pe scara lui micriomerică, trebuie înmulțite cu un factor de

transfomare.
Piesa receptoare a acestuia este dată de un disc de argint acoperit cu un strat de negru
de fum care are în componență „două raânduri de suduri”, unele interioare supsuse acțiunii
radiațiilor solare și altele exterioare „umbrite”.
Dacă în cazul pirheliometrului accesul radiațiilor se realizează diferențiat în funcție de
deplasarea plăcuței culisante, în acest caz expunerea diferită la radiație este asigurată de
configurația tubului radiometric în sensul că acesta se îngustează progresiv pe măsura
apropierii de piesa receptoare.Astfel pătrundrerea radiațiilor se face prin „punerea în stație a
instrumentului” și detașarea capacului.

2.3.Măsurarea radiației difuze și globale

13
 Intensitatea radiației globale și difuze se măsoară cu ajutorul diverselor tipuri de
piranometre. Ca și radiometrele,,acestea pot fi absolute sau relative. Printre cele mai frecvent

utilizate se numără piranometrul absolut Amgstr m, piranometrul relativ Arago-Davy,

piranometrul relativ Janisewski și altele.

2.3.1.Piranometrul absolut tip Angström are patru lamele de manganin vopsite diferit
și protejate de o calotă semisferică de sticlă. Lamelele sunt vopsite două cu negru de fum și
două cu alb de magneziu și sunt dispuse alternativ. Calota de sticlă are rolul multiplu:
protejează piesa receptoare de acțiunea precipitațiilor, vântului etc. și acționează diferența
asupra radiațiilor solare lăsând să ajungă către piesa receptoare doar radiația solară difuză,
cea directă fiind reflectată. Un element component al piranometrului este ecranul de umbrire.

2.3.2. Piranometrul Arago-Davy se deosebește fundamental din punct de vedere

constructiv de tipurile precedente prin partea receptoare pentru radiații, are două termometre
aproape identice fixate într-un suport, unul avănd rezervorul vopsit în alb de magneziu, iar
celălalt cu negru de fum. Dacă în toate cazurile precedente durata expunerii la radiații este de
ordiunul zecilor de secunde, în acest caz timpul necesar pentru crearea unei diferențe de
temperatură substanțială este de 20-25 de minute.

2.3.4.Piranometrul termoelectric tip Janisewski, piesa receptoare este reprezentată de

o termobaterie pătrtă cu latura de 3 cm care pe partea anterioară este configurată asemănător
unei table de șah. Pe partea posterioară se găsesc sudurile unor termocupluri care prin
intermediul unor borne fac legătura cu galvanometrul la care piranometrul este conectat.

2.4. Determinarea albedoului

Capacitatea de reflecție a diferitelor tipuri de suprafață se exprimă prin albedou.

Acesta este raportul dintre radiația reflectată și radiația globală care cade pe suprafața
respectivă, înmulțită cu 100. Radiația reflectată și albedoul sunt măsurate cu ajutorul
albedometrului de stație (Fig. 2), instrument format din cap piranometric și dintr-un suport ce
permite piesei receptoare să fie îndreptată către suprafața terestră.
Valoarea intensității curentului termoelectric produs de radiațiile incidente când piesa

14
receptoare este îndreptată către cer sau radiația solară este îndreptată către suprafața terestră
și se va citi la galvanometru; cele două valori se vor transforma în cal/cm 2/min, iar valoarea
celor două tipuri de radiații vor fi folosite în aflarea albedoului.
A = Rs / Q*100

Sursa: http://www.echipot.ro/istrumente-meteo/kipp-zonen/piranometru-pirgeometru-pirheliometru-
radiometru/albedometre/albedometrul-cma-11-102.html
Fig. 7 Albedometru CMA11

2.5. Determinarea radiației efective

Radiația efectivă se determină cu ajutorul diferitelor tipuri de pirgeometre. Dintre

acestea, pirgeometrul de tip Savinov are o răspandire mai largă. Acesta are o piesă receptoare
formată din partu lamele din manganin, vopsite diferit, dispuse alternativ și protejate de o
calotă semisferică de sticlă. O particularitate de construcție este dată de prezența unui
termometru.

2.6. Determinarea bilanțului radiațiilor

Diferența dintre suma tuturor fluxurilor radiative de undă scurtă și lungă primite de o
suprafață oarecare și suma tuturor fluxurilor radiative de undă scurtă și lungă pierdute de
acesta,se determină cu ajutorul unui instrument special numit bilanțometru.

15
 2.6.1.Bilanțometru funcționează pe principiul curenților termoelectrici. Această
măsurătoare se face recurgând la bilanțometrul și galvanometrul radiometric tip G.S.R-1.
Piesa receptoare este compusă din lamele obțiunute prin împletirea unor fire înnegrite care au
suprafață exterioră înegrită și care sunt dispuse altfel încăt în timpul determinărilor să fie
orientate una către suprafața terestră iar cealaltă către bolta cerească.

3. MIJLOACE ȘI METODE DE MĂSURARE A TEMPERATURII AERULUI

Temperatura este o mărime fizică utilizată pentru a caracteriza starea de încălzire a

unui mediu sau a diferitelor corpuri, valoarea ei depinzând de scara termometrică în care este
exprimată.
Intervalul dintre cele două puncte termice de referință reprezintă scara termometrică,
intervalul împărțit într-un număr variabil de părți egale, fiecare dintre ele reprezentând un
grad de temperatură. Sunt cunoscute mai multe scări de temperatură:
a) scara Celsius introdusă de astronomul și fizicianul suedez Anders Celsius în 1742,
este divizată de la 0-100 ̊ C, în 100 de părți egale;
b) scara Reamur divizată în 80 de părți egale (0-80 ̊ ) gradul Reamur fiind astfel mai
mare decât gradul Celsius;
c) scara Fahrenheit împărțită în 180 de părți egale (32-212 ̊ )
Între cele trei scări de temperatură apare o relație de egalitate, de forma:
C/100 = R/80 = (F-32)/180  C/5 = R/4 = (F-32)/9
d) scara Kelvin numită și „scara termometrică absolută a lui Kelvin” este o unitate de
măsură pentru intervalele de temperatură, egală cu 1/273,15 din temperatura absolută a
punctului triplu al apei.
Mercurul este un metal lichid de culoare alb-argintie, care se găsește în natură sub
formă de sulfură. Hidrargirul (argintul viu) are punctul de îngheț la
-38,87 ̊ C și punctul de fierbere la 356,95 ̊ C. Are un coeficient de dilatare foarte mare, fiind
adesea utilizat în termometrele cu care se măsoară temperaturi ridicate (ordinare și de
maximă).
Alcoolul (C2H2OH) are punctul de fierbere la 78,5 ̊ C iar punctul de îngheț la -117,3 ̊
C, fiind folosit, mai ales, la măsurarea temperaturilor minime.
Toluenul este o hidrocarbură aromatică cu miros specific, obținută din gudroanele

16
cărbunilor de pământ și din fracțiunile petroliere îmbogățite prin aromatizare. Are punctul de
îngheț la -95 ̊ C și punctul de fierbere la 110,56 ̊ C, fiind utilizat de termometrele care
măsoară temperaturile scăzute.

3.1. Termometrul meteorologic ordinar (psihrometric)

Este alcătuit dintr-un rezervor cu mercur, un tub capilar de sticlă și o scară

termometrică din porțelan sau din opal. Pe scara termometrică divizată în grade și zecimi de
grad se începe
Fig. 8 Termometru meteorologic ordinar (psihrometric)
http://www.rasfoiesc.com/educatie/geografie/meteorologie/Studiul-termometrelor-folosite36.php

de la -35 ̊ C și se termină cu 55 ̊ C sau 60 ̊ C.

Acest tip de termometru (fig. 8) este prevăzut și cu un tub de sticlă protector, care
prezintă la partea superioară, o garnitură de metal ce permite fixarea termometrului în stativ.
La partea superioară scara termometrică se fixează într-o garnitură de ebonită, care este
prevazută cu un mic arc metalic ce menține scara în poziție aproximativ constantă,
permițându-i să se alungească atunci când temperatura crește.

3.2 Termometrul de maximă

Termometrul de maximă (fig. 9) se folosește pentru măsurarea celei mai ridicate

temperaturi a aerului dintr-un anumit interval de timp, fiind un termometru ce are ca lichid
mercurul.
Se instalează în primul adăpost meteorologic, pe stativul de termometre, ușor înclinat
spre rezervor, pentru a evita scurgerea mercurului din tubul capilar către cavitatea lărgită de
la capătul acestuia.

17
Specificul de
construcție constă
în faptul că în
rezervor se află
un știft
(dinte) care
pătrunde în tubul
capilar, un
orificiu inelar,
foarte îngust, prin care hidrargirul din rezervor poate urca, sub formă de picături, în tubul
capilar, atunci când temperatura crește. Atunci când temperatura aerului scade mercurul nu se
poate retrage în rezervor, deoarece în dreptul orificiului inelar forța de frecare este mai mare
decât forța de coeziune a hidrargirului. Astfel, coloana termometrică va rămâne în dreptul
diviziunii celei mai mari temperaturi produse în intervalul dintre două observații.

Fig. 9 Termometre meteorologice de maximă și de minimă

http://www.rasfoiesc.com/educatie/geografie/meteorologie/Studiul-termometrelor-folosite36.php

3.3 Termometrul de minimă

Este utilizat pentru aflarea temperaturii minime în intervalul dintre două observații
consecutive, fiind un termometru meteorologic cu alcool. Se instalează în primul adăpost

18
meteorologic, pe furca interioară a stativului de termometre, în poziție orizontală, cu piesa
receptoare orientată spre stânga, față de cel care efectuează determinarea.
Termometrul de minimă (fig. 9) se caracterizează printr-o serie de particularități de
construcție: dimensiuni mai mari ale rezervorului ce-i conferă o inerție mai mare, ferindu-l de
influența microoscilațiilor termice momentane; forma rezervorului cu alcool, care poate fi
cilindrică, asemănătoare unei furci sau forma literei „U”, mărind suprafața de contact cu
aerul; prezența în tubul de capilar a unui indice mobil, confecționat din porțelan sau sticlă, cu
capete bombate, ce se poate deplasa în interiorul coloanei de alcool.

3.4 Termograful

Termograful este aparatul care înregistrează oscilațiile temperaturii aerului într-un

interval de timp. Cel mai des folosit este termograful cu lamă bimetalică de tip U.R.S.S.
alcătuit din:
a) piesa receptoare care poate fi o lamă bimetalică sau un tub monometric de tip
Bourdon; lama bimetalică este confecționată prin sudarea a două lame din metale diferite, de
regulă oțel și invar (aliaj din cupru, mangan, fier, crom) cu coeficienți de dilatare diferiți;
tubul metalic de tip Bourdon este plat cu pereți subțiri, încovoiat, în formă aproape circulară.
b) piesa amplificatoare și transmițătoare care este un sistem de pârghii în care primul
braț este prins de capătul liber al piesei receptoare, iar al doilea poartă o peniță
înregistratoare.
c) piesa înregistratoare este reprezentată de peniță și de un tub cilindric în interiorul
căruia se află un mecanism de ceas care se rotește o dată la 24 de ore sau o dată pe
săptămână; pe tubul cilindric este prinsă o diagramă de hârtie numită termogramă.
Termograma reprezintă diagrama pe care penița înregistratoare înscrie variațiile
continue ale temperaturii aerului. Pe suprafața sa este trasată o rețea formată din linii drepte
orizontale ce indică gradele de temperatură între limitele de
-35 ̊ C și linii curbe verticale care indică timpul (minute, ore, zile). Liniile care marchează
zecile de grade sunt îngroșate, pentru o citire mai rapidă. La termogramele săptămânale liniile
curbe verticale mai groase separă zilele săptămânii, iar cele subțiri timpul din două în două
ore. Curbura lor urmărește drumul parcurs de penița înregistratoare între cele două limite
verticale ale termogramei deoarece pârghia peniței are mobilitate doar la unul dintre capete,
celălalt fiind fixat de axul de suspensie. Schimbarea termogramelor se face zilnic sau

19
săptămânal după observația climatologică de la ora 13.

4. MIC ATLAS AL NORILOR

4.1. Introducere

Norii sunt sisteme coloidale produse de condensare ori sublimare ori mixte, aflate in
suspensie in atmosfera.
Nivelurile caracteristice ale norilor, de care depinde structura microfizica a acestora, sunt:

a. Nivelul de condensare – coincide de regula cu baza norilor

b. Nivelul suprafetei izotermice de 0°C, cand norii sunt alcatuiti din picaturi de
apa si rare cristale de gheata in curs de topire
c. Nivelul suprafetelor izotermice de -40°C sau nivelul nucleelor de gheata
d. Nivelul de convective este inaltimea pana la care ajung curentii de aer
ascendenti care corespund cu varful norilor.
4.2. Clasificare
Criteriul de baza de clasificare al norilor este cel morfologic, care imparte norii in 4
familii, 10 genuri, 26 specii, 31 variatii.

20
 4.3 Tipuri de nori
4.3.1. Stratus (St) – sunt nori de joasă altitudine caracterizați prin stratificarea
orizontală și o bază joasă, uniformă. Termenul de stratus se referă la un nor plat fără
caracteristici importante și de obicei de culoare albă sau gri. Numele de stratus vine din limba
latină, prefixul strato- însemnând stratificat.
Norii Stratus produc burniță sau ninsori slabe cantitativ sub formă de grăunțe de
zăpadă. Acești nori se pot forma ca urmare a disipării ceții de dimineață.

Fig. 1 Stratus Fractus

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Stratus_(nor)#/media/Fi%C8%99ier:Povazsky01.jpg

21
 Fig. 2 Stratus Nebulosus Opacus
Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Stratus_(nor)#/media/Fi%C8%99ier:Stratus-Opacus-
Uniformis.jpg

4.3.2. Stratocumulus (Sc) - este un gen de nori sub formă de banc, grămadă sau pătură
de culoare gri sau albicioși cu unele părți sumbre. Norii stratocumulus sunt constituiți din
picături de apă sau zăpadă grăunțoasă. Prezintă precipitații continue sub formă de burniță,
ploaie de intensitate slabă sau ninsoare de intensitate slabă.

Fig. 4 Stratocumulus stratiformis opacus

Sursa: https://cloudatlas.wmo.int/en/definitions-of-clouds.html

22
 Fig. 5 Stratocumulus lenticularis
Sursa:https://ro.wikipedia.org/wiki/Stratocumulus#/media/Fi
%C8%99ier:Stratocumulus_lenticularis.jpg

4.3.3. Nimbostratus (Ns)- este un gen de nori care se prezintă cu grosime și întindere
foarte mare. Norii nimbostratus sunt constituiți din picături de apă (deseori supraracită),
uneori din cristale de gheață și fulgi de zăpadă, iar câteodată dintr-un amestec de particule
lichide și solide. Sub baza inferioară pot apărea nori deșirați, zdrențăroși care pot fi sudați de
ei. Prezintă precipitații continue de ploaie sau ninsoare

Fig. 6 Nimbostratus virga

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Nimbostratus#/media/Fi%C8%99ier:Nimbostratus_virga.JPG

23
 Fig. 7 Nimbostratus
Sursa: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/3b/2014_Nimbostratus.jpg

4.3.4. Altostratus (As) - este un gen de nori de altitudine medie care se prezintă sub
forma unui strat sau a unei pături de culoare albăstruie sau cenușie cu aspect striat, fibros sau
uniform. Acoperă în întregime sau parțial cerul și au o întindere orizontală foarte mare, iar pe
verticală grosimea lor atinge sute sau mii de metri. Din acest gen de nori pot cădea
precipitații care se evaporă înainte de a atinge solul (virga) sau ploaie slabă

24
 Fig. 8 Altostratus translucidus
Sursa: https://cloudatlas.wmo.int/en/definitions-of-clouds.html

Fig. 9 Altostratus
Sursa: https://www.kernowweatherteam.co.uk/10-basic-types-of-clouds/altostratus/

4.3.5. Altocumulus (Ac) - este un gen de nori de altitudine medie care sunt grupați în
bancuri, pături, grămezi sau șiruri de culoare albă sau gri. Norii altocumulus sunt constituiți,
în general, din picături de apă, dar uneori pot conține și cristale de gheață. Nu dau precipitații

Fig. 10 Altocumulus stratiformis translucidus lacunosus

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Altocumulus#/media/Fi%C8%99ier:HolePunchCloud.jpg

25
 Fig. 11 Altocumulus lenticularis duplicatus
Sursa:https://ro.wikipedia.org/wiki/Altocumulus#/media/Fi
%C8%99ier:Saucer_cloud_over_Campbell_Mesa,_AZ.jpg
4.3.6. Cirrus (Ci) - sunt un gen de nori de altitudine mare separați cu aspect fibros în
formă de filamente, bancuri sau benzi albe. Sunt constituiti din cristale de gheață si nu dau
precipitații.
Mulți nori cirrus produc filamente din cristale de gheață mai grele care provin din ei.
Aceste filamente indică de multe ori diferența în mișcarea aerului (vântul de forfecare) între
partea superioară a norilor cirrus și partea de sub ei. Uneori, partea de sus a norului cirrus se
mișcă rapid, mai sus de un strat de aer mai lent, sau cade într-o mișcare mai rapidă în stratul
inferior. Direcțiile acestor vânturi, de asemenea, pot varia.

26
 Fig. 12 Cirrus Fibratus
Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Cirrus#/media/Fi%C8%99ier:CirrusField-color.jpg

Fig. 13 Nori Cirrus Fibratus si Uncinus

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Cirrus#/media/Fi%C8%99ier:Cirrus_sky_panorama.jp
4.3.7. Cirrocumulus (Cc) - este un gen de nori de altitudine mare care se prezintă în
bancuri sau pături, compuși din elemente mici în formă de granule, valuri sau riduri. Sunt
constituiți din cristale de gheață și nu dau precipitații.
Apar de obicei la altitudini de peste 5 km în atmosfera terestră. Cristalele de gheață
sunt componentul principal al acestor nori, favorizând înghețarea rapidă a particulelor de apă
ceea ce duce la dezvoltarea rapidă de nori Cirrus. Acest proces duce la formarea fenomenului
de Virga.

27
 Fig. 14 Cirrocumulus stratiformis undulatus
Sursa: https://cloudatlas.wmo.int/en/definitions-of-clouds.html

Fig. 15 Cirrocumulus floccus

Sursa:https://ro.wikipedia.org/wiki/Cirrocumulus#/media/Fi
%C8%99ier:Cirrocumulus_clouds_Thousand_Oaks_July_2010.jpg
4.3.8. Cirrostratus (Cs) - este un gen de nori, de altitudine mare, cu un aspect fibros
sau neted acoperind parțial sau integral cerul ca un voal noros transparent și albicios. Sunt
formați din cristale de gheață și produc fenomenul optic de halo. Nu dau precipitații. Norii
Cirrostratus sunt localizați la peste 5,5 km înălțime în atmosferă și indică prezența umidității
ridicate în straturile superioare ale atmosferei.

28
 Fig. 16 Cirrostratus
Sursa: https://www.shutterstock.com/search/cirrostratus+cloud

Fig. 17 Cirrostratus nebulosus

Sursa: https://cloudatlas.wmo.int/en/definitions-of-clouds.html
4.3.9. Cumulus (Cu) - este un gen de nori separați sub forma de grămezi având un
contur bine delimitat și cu dezvoltare mai mult pe verticală. Au un aspect de vată și culoare
alb-strălucitor. Sunt constituiți din picături de apă și se formează prin advecție asociată cu o
expansiune rapidă pe verticala.

29
 Norii cumulus se dezvoltă pe verticală de la 300 m până la peste 11.000 m, în stadiul
de cumulus congestus. Pot fi găsiți singuri, aliniați sau înlănțuiți. Factori precum
instabilitatea, umezeala sau gradientul de temperatură fac din norii cumulus precursori ai
altor tipuri de nori, cum ar fi cumulonimbus.

Fig. 18 Cumulus Mediocris si Congestus

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Cumulus#/media/Fi%C8%99ier:Cumulus_clouds_panorama.jpg

Fig. 19 Cumulus Mediocris Arcus

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Cumulus#/media/Fi%C8%99ier:Thunderstorm_panorama.jpg

4.3.10. Cumulonimbus (Cn) - este un nor dens, înalt, asociat cu furtuni și instabilitate
atmosferică, format din vapori de apă sub acțiunea unui vânt ascendent. Norii Cumulonimbus
se pot forma izolat, grupați sau de-a lungul unui front atmosferic rece sub forma liniilor de

30
furtuni (eng. squall line). Acești nori sunt capabili să formeze fulgere și alte fenomene severe
cum ar fi tornadele. Norii cumulonimbus congestus pot evolua în supercelule.

Fig. 20 Cumulonimbus
Sursa: https://www.pixfan.com/wp-content/uploads/2017/05/santiago_borja_lopez-01-1024x683.jpg

Fig. 21 Cumulonimbus
Sursa: https://www.metoffice.gov.uk/binaries/content/gallery/metofficegovuk/hero-images/weather/cloud/
cumulonimbus-2.jpg

31