LP 5

OBSERVAȚII ASUPRA NORILOR

Norii reprezintă produsele primare ale condensării sau sublimării vaporilor de apă în atmosfera
liberă, alcătuind, ca şi ceaţa, un sistem vizibil din particule minuscule de apă sau din cristale fine de gheaţă
aflate în suspensie. Norii alcătuiesc un sistem coloidal format din picături de apă sau din cristale de
gheaţă, aflate în suspensie la diferite înălţimi.
Principalele condiţii ce trebuiesc îndeplinite pentru formarea norilor sunt:
- atingerea punctului de rouă şi realizarea saturaţiei şi suprasaturaţiei;
- prezenţa nucleelor de condensare;
Atingerea punctului de rouă se realizează prin scăderea temperaturii aerului. Răcirea aerului se face
prin radiaţie, schimb turbulent şi detentă adiabatică, rolul principal revenind curenţilor ascendenţi termici şi
dinamici.
Observaţiile asupra norilor constau în:

1. stabilirea gradului nebulozităţii;

2. stabilirea felului norilor, alături de care se observă şi intensitatea de strălucire a Soarelui,
Lunii şi stelelor;
3. stabilirea înălţimii plafonului norilor.

Observaţiile se fac în general de pe platforma meteorologică sau din apropierea staţiei de unde
putem avea o perspectivă mai largă asupra întregului orizont. Aceste observaţii se fac la toate orele din
programul meteorologic, dar ţinând seama de schimbările rapide ale norilor, se recomandă observarea cât
mai frecventă a aspectului norilor și bolții cerești.

1. Aprecierea nebuloziății (gradului de acoperire al cerului cu nori)

Aprecierea gradului de acoperire cu nori a bolţii cereşti vizibile de pe platforma meterologică se face
vizual şi se notează în grade de nebulozitate (optimi), considerând întreaga boltă vizibilă egală cu 8 grade
(8/8). Astfel, dacă cerul este complet senin sau norii existenţi acoperă mai puţin de 1/8 se consideră că
nebulozitatea este 0. Când norii acoperă 5/8 se consideră nebulozitatea 5, iar când cerul este complet
acoperit nebulozitatea este 8. Când nebulozitatea este imposibil de apreciat datorită ceții, aceasta primește
codul 9.
În observațiile meteorologice se urmărește și aprecierea nebulozității parțiale care reprezintă acea
parte a nebulozității ocupată de norii inferiori.

2. Determinarea felului norilor

Concomitent cu aprecierile asupra nebulozităţii la staţiile meteorologice se mai notează şi

determinarea genurilor, speciilor şi varietăţilor de nori observate. Operaţia de identificare a norilor este
dificilă, cerând din partea observatorului experienţă, multă atenţie și răbdare.
 În stabilirea genului de nori se au în vedere toţi norii de pe bolta cerească, chiar dacă ocupă mai
puţin de 1/8. Se pot exclude doar norii care nu au contururi clare aflaţi până la 5-6º deasupra orizontului.
Clasificarea internaţională, realizată de OMM cuprinde 10 genuri principale de nori care la rândul
lor se subdivid în specii şi varietăţi. Acestea sunt de fapt forme de evoluţie sau de creştere ale genurilor.
Pentru a putea fi mai uşor identificaţi, norii au fost grupaţi pe 3 etaje altitudinale. Denumirile în
limba latină sunt folosite pe plan internaţional, indicându-se şi scrierea prescurtată.

1. Norii superiori
- au plafonul la 7-12 km înălţime faţă de sol (după alţii 5-13 km);
- au o structură fină, fibroasă, filamentară;
- se deplasează relativ lent;
- cuprind 3 genuri CIRRUS (Ci), CIRROSTRATUS (Cs) şi CIRROCUMULUS (Cc).
Nori CIRRUS (Ci) sunt formaţi din ace de gheaţă, au culoarea alb strălucitor, sunt transparenţi,
lăsând să se vadă bine Soarele, Luna şi stelele. Structura lor este filamentară, uneori apar ca nişte benzi cu
cârlige cu aspect de fulgi răsfiraţi. Sunt avangarda frontului cald.
Norii CIRROSTRATUS (Cs) au forma unei pânze uniforme cu structură fibroasă şi culoare albă.
Deseori dau fenomenul numit halo (solar au lunar). Aceşti nori anunţă întotdeauna ploaie!
Norii CIRROCUMULUS (Cc) apar în forme de mici grămezi cu aspect de fulgi albi grămezi
dispuse în grupe, în şiruri sau vălurele ca nisipul de pe plaja mării. Ca şi ceilalţi nori din familia norilor
superiori prevestesc o schimbare în rău a vremii.

2. Norii mijlocii
- situaţi între 2-7 km;
- se deosebesc de norii superiori prin faptul că au părţile componente mai mari, desime mai mare,
culoare mai cenuşie, ca şi prin prezenţa umbrelor. În această familie intră norii ALTOCMULUS (Ac)
NIMBOSTRATUS (Ns) şi ALSTOSTRATUS (As).
Norii ALTOCUMULUS (Ac) se prezintă în formă de benzi sau bulgări de culoare albă, cu
marginile strălucitoare şi transparente, iar mijlocul bazei lor face uneori umbră. Când trec prin dreptul
Soarelui sau al Lunii formează fenomenul numit coroană (un inel în jurul acestor aştrii, colorat roşu la
exterior şi în verde la interior). De regulă, din norii Altocumulus nu cad precipitaţii. Aceşti nori sunt foarte
variaţi ca formă, grupele principale fiind Altocumulus Undulatus, prezentându-se sub formă de strate sau
fâşii ondulate şi Altocumulus Cumuliformis în formă de grămăjoare proveniţi din norii cumuliformi, ale
căror vârfuri ajung la nivelul mijlocii, unde se împrăştie pe orizontală.
Norii ALTOSTRATUS (As) apar ca o pânză fibroasă de culoare cenuşie şi acoperă de obicei tot
cerul. Sunt formaţi din picături de apă şi fulgi de zăpadă. Soarele şi Luna se văd prin aceşti nori ca printr-un
geam mat sau nu se văd deloc.
Norii NIMBOSTRATUS (Ns) au aspect de strat omogen de culoare cenuşiu închis, au baza
destrămată deoarece dau precipitaţii care sunt întotdeauna liniştite şi de lungă durată. De obicei norii
Nimbostratus se formează din Altotratus care se îngroaşă şi se îndesesc treptat coborând.

3. Norii inferiori
- au plafonul situat până la 2 km deasupra solului;
- se deosebesc de norii mijlocii prin culoarea cenuşiu închis şi prin omogenitatea lor;
Norii STRATOCUMULUS (Sc) au înfăţişarea de strat sau pânză compusă din grămezi şi suluri
mari şi groase, adesea dispuse în şiruri regulate. Aceştia sunt frecvenţi iarna când acoperă cerul zile întregi.
Deşi sunt nori apoşi, nu dau ploi decât foarte rar şi de intensitate redusă.
 Norii STRATUS (St) sunt norii cei mai joşi (pot apărea şi la 100 – 400 m) şi se prezintă ca un strat
omogen de culoare cenuşie. La amiază se subţiază şi dispar sub formă de bancuri de ceaţă purtate de vânt.
Pot da burniţă şi fulgi de zăpadă foarte mici sau ace de gheaţă. Adeseori ei se formează şi dispar în aceiaşi
regiune, fiind în acest caz nori locali.

4. Nori cu dezvoltare verticală

- sunt nori cumuliformi deoarece se caracterizează printr-o mare dezvoltare pe verticală;
- baza lor poate fi 500-1500 m, în timp ce vârful lor poate fi la 5000-6000 m altitudine;
- sunt nori locali, nu se extind ca suprafaţă;
- au de obicei conturul bine precizat; apar izolaţi, ia când sunt luminaţi de Soare au culoarea albă;
- din această categorie fac parte norii Cumulus (Cu) şi Cumulonimbus (Cb).
Norii CUMULUS (Cu) sunt nori groşi, cu baza orizontală şi vârfurile în formă de cupolă. Priviţi
lateral au aspect de baloturi de vată rotunjite, de culoare albă. Formează umbre puternice pe sol şi au o
evoluţie diurnă (apar, se dezvoltă şi dispar ziua). Rar dau precipitaţii sub forma unor picături rare de ploaie.
Dacă norul Cumulus este mic şi de formă plată indică timp frumos, purtând numele de Cumulus Humilis sau
Cumulus de timp frumos. Dacă are o altitudine mare pe verticală, indică vreme instabilă şi se numeşte
Cumulus Congestus. Când dezvoltarea pe verticală este intesnă norii Cumulus trec în Cumulonimbus.
Norii CUMULONIMBUS (Cb) sunt nori groşi de culoare închisă, plumburie la bază şi albicioasă
la vârf. Acesta apare destrămat în formă de turnuri, care se termină cu porţiuni fibroase. Uneori la baza
norului apar prelungiri din care cade ploaia sau zăpada, dând fenomenul de virga. Precipitaţiile căzute din ei
sunt sub formă de averse şi însoţite de fenomene orajoase (descărcări electrice).
Pentru determinarea genurilor, speciilor şi varietăţilor norilor existenţi în momentul efectuării
observaţiei se foloseşte Atlasul Internaţional de nori . Observatorul va lua în considerare, pe lângă aspectul
exterior şi o serie de alţi indici ca precipitaţiile ce cad din nori şi caracterul lor, fenomenele optice observate
la diferite genuri de nori şi gradul de transparenţă, formarea şi dezvoltarea norului respectiv din norii de alt
gen şi înălţimea bazei norului. Determinarea se face pentru toţi norii existenţi pe bolta cerească, chiar dacă
nu ocupă decât 1/8 din aceasta.

3. Stabilirea plafonului norilor

Reprezintă stabilirea altitudinii bazei norilor faţă de sol. La staţiile meteorologice se fac aprecieri
numai pentru norii inferiori, a căror bază nu depăşeşte 2500 m deasupra nivelului staţiei. Înălţimea norilor se
determină prin mai multe metode:
- vizual, cu balonul pilot urmărit de teodolit, cu balonul pilot captiv (legat de un fir de sfoară
subţire), cu ceilometrul.
Folosirea ceilometrului permite efectuarea automată a măsurătorilor asupra plafonului norilor situaţi
între 30 şi 3000 m atât ziua, cât şi noaptea. Principiul de funcţionare al ceilometrului se bazează pe
măsurarea timpului (t) în care un impuls luminos, produs de un emiţător, ajunge până la baza norului şi se
întoarce apoi la un receptor aflat pe sol. Potrivit celor spuse mai sus rezultă că, înălţimea bazei norilor (H) se
poate calcula aplicând următoarea relaţie:
H = (v*t)/2, în care:
v – viteza luminii;
t – timpul, în secunde, în care impulsul luminos parcurge spaţiul de la emiţător la baza norului şi de
aici la receptorul de pe sol.