L.P.

REŢEAUA DE STAŢII METEOROLOGICE.

ORGANIZAREA UNEI STAŢII METEOROLOGICE

Observaţiile meteorologice se realizeazã în locuri special amenajate cunoscute

sub denumirea de staţii meteorologice. Acestea fac parte dintr-un sistem organizat de
reţele de staţii meteorologice atât la nivel naţional cât şi pe plan mondial.
Coordonarea activitãţii meteorologice mondiale se realizeazã sub egida
Organizaţiei Meteorologice Mondiale (O.M.M.) înfiinţatã în 1951, ca instituţie
specializatã a O.N.U., în ceea ce priveşte cooperarea mondialã în meteorologie. Sub
îndrumarea O.M.M. s-au organizat o serie de programe de cercetãri internaţionale, cum
au fost: Anul Geofizic Internaţional (1957-1958), Anul Soarelui Calm (1964-1966) etc.
Pentru a ne da seama de amploarea activitãţii meteorologice mondiale este cazul sã
amintim cã în prezent se efectueazã peste 100.000 de observaţii asupra parametrilor
meteorologici la nivelul solului.
La nivel naţional, de asemenea fiecare ţarã beneficiazã de un institut central,
coordonator. Pentru România acest institut a apãrut la 30 iunie 1884, când s-a înfiinţat
Institutul Meteorologic al României cu sediul la Bucureşti şi avându-l ca director pe
inginerul Ştefan Hepites. Prima staţie meteorologicã din România, înfiinţatã în 1859 de
Comisia Europeanã a Dunãrii a fost Sulina. La Timişoara staţia meteorologicã ia naştere
în 1873, dar observaţiile au avut un caracter discontinuu, pânã la înfiinţarea Institutului în
1884. În prima fazã toate staţiile erau concentrate în zonele de câmpie şi deal, iar pe
perioadele rãzboaielor şi-au întrerupt activitatea. Pentru înlesnirea activitãţii de cercetare,
ţinându-se seama de strânsa legãturã dintre fenomenele meteorologice şi regimul
hidrologic, în 1970 a luat fiinţã Institutul Naţional de Meteorologie şi Hidrologie
(I.N.M.H.), având rolul de a coordona şi îndruma din punct de vedere ştiinţific şi
metodologic întreaga reţea de staţii meteorologice şi hidrologice din ţarã. Din 2004
organismul coordonator la nivelul ţãrii îşi schimbã denumirea în Asociaţia Naţionalã de
Meteorologie (ANM). Activitatea staţiilor meteorologice şi a posturilor pluviometrice
este coodonatã şi controlatã prin cele şapte centre meteorologice regionale: Bacãu
(Moldova), Constanţa (Dobrogea), Bucureşti (Muntenia), Craiova (Oltenia), Timişoara
(Banat-Crişana), Sibiu (Ardealul de Sud) şi Cluj-Napoca (Ardealul de Nord). Staţia
meteorologicã Timişoara a luat naştere în 1873.
Reţeaua meteorologică naţională este formată dintr-un număr de 138 de staţii şi
378 de posturi pluviometrice, 10 staţii de sondaj pilot, 8 staţii actinometrice, 7 staţii radar
(Bucureşti, Constanţa, Craiova, Timişoara, Oradea, Cluj Napoca, Bârnova Iaşi) şi trei
observatoare aerologice (Bucureşti, Cluj Napoca şi Constanţa).
Pentru ca observaţiile efectuate la staţii diferite sã fie comparabile în timp şi
spaţiu trebuie îndeplinite o serie de condiţii:
- amplasarea staţiilor în locuri reprezentative pentru o cât mai largã regiune
geograficã;
- staţiile sã aparţinã statului şi sã fie de acelaşi tip;

1
- sã se execute acelaşi volum de observaţii utilizând aceeaşi metodologie de
lucru, aparaturã omologatã unitar şi cu instalare identicã şi respectând aceleaşi ore de
observaţii.
Pentru o cât mai mare eficienţã se impune efectuarea observaţiilor fãrã
întrerupere, pe o perioadã cât mai lungã şi în acelaşi loc precum şi o repartizare
armonioasã a staţiilor în cadrul geografic. Densitatea reţelei meteorologice se realizeazã
în funcţie de scopul pentru care se fac observaţiile şi de caracterul morfologic al
reliefului.

Organizarea staţiei meteotologice

Orice staţie meteorologicã face parte din reţeaua naţionalã sau internaţionalã se
compune din 3 elemente:
1. Biroul staţiei – în care se efectueazã o serie de operaţii: transcrierea şi
prelucrarea primarã a datelor provenite din observaţii, realizarea observaţiilor
asupra presiunii atmosferice, transmiterea codificatã a datelor de observaţie
serviciului de prognozã de care aparţine staţia, etc.
2. Platforma meteorologicã – reprezintã suprafaţa de teren pe care sunt instalate
aproape toate instrumentele şi aparatele meteorologice destinate efectuãrii
observaţiilor.
3. Platforma nivometricã – este o suprafaţã de un hectar degajat în jurul platformei
meteorologice pe care se fac determinãri asupra grosimii, densitãţii şi structura
zãpezii.
Deoarece aproape toate observaţiile şi determinãrile meteorologice se fac pe
platforma meteorologicã ne vom referi, în continuare la trãsãturile acesteia.

Platforma meteorologicã - este o suprafaţã de teren special amenajatã pe

care se instaleazã majoritatea instrumentelor şi aparatelor meteorologice. Ea trebuie
organizatã în condiţiile standard valabile pentru toate staţiile meteorologice de pe glob.
Amplasarea: într-un loc reprezentativ pentru forma de relief dominantã, expus
circulaţiei maselor de aer. În cazul existenţei unor obstacole, platforma va fi amplasatã la
o distanţã egalã cu de peste 20 de ori înãlţimea obstacolului în cazul obstacolelor
compacte şi la o distanţã egalã cu de peste 10 ori înãlţimea obstacolului în cazul
obstacolelor izolate. Se alege un loc ferit de trepidaţii şi la cel puţin 100 m de orice
unitate acvaticã.
Protecţia: se realizeazã prin împrejmuirea platformei meteorologice cu un gard
de sârmã cu ochiuri mari de 10/10 cm şi înãlţime de 2 m, care permite circulaţia
nestingheritã a aerului. La staţiile de altitudine platforma nu se mai împrejmuieşte şi este
marcatã cu ţãruşi sau pietre vopsite în alb.
Dimensiunile: variazã în funcţie de volumul de observaţii efectuate.
Dimensiunile standard (pentru volum normal de observaţii) sunt 26/26 m. În cazul unui
volum mare de observaţii care includ observaţiile actinometrice (mãsurarea intensitãţii
fluxurilor radiative) platforma va avea 36/26 m în timp ce la staţiile cu volum redus de
observaţii platforma va fi mai micã 26/16 m. Platforma este orientatã cu latura mare pe
direcţie nord-sud.

2
 Accesul şi circulaţia – accesul se face printr-o poartã amplasatã pe latura nordicã
a platformei. Circulaţia se face folosindu-se alei de nisip sau pietriş de maxim 40 cm
lãţime, care permit accesul la instrumente dinspre nord (pentru a nu le umbri), cu excepţia
heliografului la care accesul se face dinspre sud.
Suprafaţa platformei trebuie sã fie perfect orizontalã, fãrã denivelãri, pentru a
asigura o distribuţie uniformã în sol a umiditãţii şi înierbatã (înãlţimea covorului vegetal
sã fie de aproximativ 20 cm). Aceste mãsuri asigurã omogenitatea condiţiilor în care se
efectueazã mãsurãtorile, atât din punct de vedere al umezelii cât şi al proceselor radiative
care se deruleazã la suprafaţa activã.
Dispunerea instrumentelor şi aparatelor meteorologice pe platformã este
aceeaşi la toate staţiile, instrumentele fiind amplasate în aceeaşi poziţie şi la aceeaşi
înãlţime, astfel încât sã nu se umbreascã sau sã se influenţeze reciproc.
Dispunerea instrumentelor pe platformã se face pe o serie de aliniamente paralele,
din patru în patru metri, orientate est-vest, în ordinea descrescãtoare a înãlţimii
instrumentelor de la nord la sud.
Pe primul aliniament dinspre nord se instaleazã cele mai înalte instrumente:
girueta cu placã uşoarã şi girueta cu placã grea (ambele folosite pentru determinarea
vitezei şi direcţiei vântului) şi chiciurometrul (folosit pentru determinarea depunerilor
solide).
Pe al doilea aliniament se gãsesc adãposturile meteorologice: adãpostul
psihrometric, care conţine instrumente cu citire directã pentru mãsurarea temperaturii
aerului (termometrul ordinar, termometrul de maximã şi cel de minimã) şi instrumente
pentru mãsurarea umezelii (higrometrul şi psihrometrul de staţie); şi adãpostul cu
instrumente înregistratoare: termograful (înregistreazã variaţiile temperaturii aerului in 24
ore) şi higrograful (înregistreazã variaţiile umezelii aerului în 24 de ore).
Pe urmãtorul aliniament sunt aşezate instrumentele pluviometrice: pluviometrul
(mãsoarã cantitatea de precipitaţii) şi pluviograful (înregistreazã durata şi intensitatea
precipitaţiilor într-un anumit interval de timp).
Mai spre sud, în partea centralã a platformei se instaleazã heliograful (mãsoarã
durata de strãlucire a soarelui în 24 de ore) şi catargul pentru anemometrul (mãsoarã
viteza vântului).
În partea de sud a platformei, pe o parcelã dezgolitã de vegetaţie se amplaseazã:
termometrele de sol – de suprafaţã, de micã şi de mare adâncime şi glaciometrul
(mãsoarã adâncimea pânã la care îngheaţã solul).
În cazul staţiilor cu volum mare de observaţii, în partea sudicã a platformei existã
complexul actinometric, ce cuprinde instrumente pentru mãsurarea fluxurilor radiative:
actinometrul (mãsoarã radiaţia solarã directã), piranometrul (mãsoarã radiaţia globalã şi
pe cea difuzã), albedometrul (mãsoarã albedoul), pirgeometrul (mãsoarã radiaţia efectivã)
şi bilanţometrul (folosit pentru determinarea bilanţului radiativ).
Atenţie !!! Singurele instrumente care se instaleazã în biroul staţiei meteorologice
şi nu pe platformã, sunt instrumentele pentru determinarea presiunii atmosferice. Este
vorba despre barometrul cu mercur şi barometrul aneroid, care indicã presiunea aerului în
momentul citirii şi barograful care în registreazã variaţia presiunii atmosferice în 24 de
ore.

Tipuri de instrumente

3
 a) instrumente cu citire directã – indicã valoarea elementului
meteorologic în momentul citirii. Din aceastã categorie fac parte:
termometrele, higrometrul, psihrometrul, girueta, barometrul,
anemometrul şi pluviometrul
b) instrumente înregistratoare – înregistreazã variaţia unui element
meteorologic într-un anumit interval de timp, de regulã 24 de ore. Aici
se includ: termograful, higrograful, barograful, pluviograful,
heliograful şi anemograful. Dupa cum se observã, toate aparatele
înregistratoare au denumiri care se terminã cu sufixul –graf (grafos = a
scrie, a desena)
c) aparatele speciale – aparatele actinometrice, radarul, instrumente
pentru determinarea radioactivitãţii, instalaţii pentru recepţie satelitarã
etc.

Modul şi timpul de efectuare a observaţiilor meteorologice

Observaţia meteorologicã reprezintã complexul de mãsurãtori instrumentale,
determinãri şi observaţii vizuale asupra proceselor fizice care se produc în atmosferã.
Aceste observaţii privesc în principal urmãtoarele elemente meteorologice: radiaţia
solarã, durata de stralucire a soarelui, temperatura aerului, temperatura solului, umezeala
aerului, nebulozitatea, precipitaţiile atmosferice, presiunea atmosfericã, direcţia şi viteza
vântului şi vizibilitatea. Observaţiile se fac permanent, fãrã întrerupere, atât ziua, cât şi
noaptea, dupã un program unitar în conformitate cu recomandãrile OMM.
Orele la care se fac observaţiile sunt diferite în funcţie de scopul pentru care se
realizeazã. Observaţiile climatologice se executã la aceeaşi „orã localã” a staţiei, la orele
climatologice: 01, 07, 13 şi 19, deci din 6 în 6 ore. Observaţiile sinoptice se efectueazã
dupã ora oficialã a Bucureştiului şi se pot face din orã în orã, din 3 în 3 ore (începând cu
ora 02) sau din 6 în 6 ore. Precipitaţiile atmosferice se determinã la orele 07 şi 19, iar cele
privind stratul de zãpadã la ora 07.
Toate datele obţinute în urma observaţiilor se prelucreazã imediat şi se trec în
tabele tip pe care se fac menţiuni cu privire la staţia meteorologicã respectivã (denumire,
poziţie geograficã), se noteazã data observaţiei, precum şi tipul şi seria aparatelor
folosite.

STAŢIA AUTOMATÃ

Staţiile meteorologice automate au fost înfiinţate cu scopul de a efectua observaţii

asupra vremii în condiţii dificile de mediu, dar şi pentru a determina cât mai exact
valoarea parametrilor meteorologici în anumite momente date sau cu o frecvenţã mare
(din minut în minut). Astfel, la noi în ţarã primele echipamente au apãrut în 1960 şi
utilizau undele radio pentru transmiterea datelor. Apariţia microprocesoarelor şi
dezvoltarea tehnicii de calcul a dus la performanţe ridicate privind înregistrarea,
prelucrarea şi transmiterea datelor. Staţiile meteorologice automate au adoptat sistemul
de recepţionare prin senzori, prelucrarea fiind îmbunãtãţitã datoritã folosirii plãcilor
microprogramate. Sunt mai multe tipuri de senzori: senzorul de temperaturã atmosfericã,
senzorul de umiditate relativã, senzorul de presiune, senzorul de vitezã a vântului,

4
senzorul de direcţie a vântului, ceilometrul cu laser (determinã înãlţimea maximã a trei
straturi de nori pânã la înãlţimea de 3840 m), transmisiometrul (folosit pentru calcularea
factorului de transmisie a atmosferei), senzor de determinare a luminozitãţii fondului,
senzorul pentru mãsurarea cantitãţii de precipitaţii, detectorul de precipitaţii, senzorul de
vreme prezentã şi vizibilitate, senzorul de oraje.

Radarul meteorologic
Principiul de funcţionare a radarului are la bazã proprietatea radiaţiilor
electromagnetice de undã lungã de a fi reflectate mult mai bine decât radiaţiile de undã
scurtã. Radiaţia electromagneticã emisã sub forma unui semnal se va lovi de obiectul-
ţintã şi din acest semnal, o parte foarte micã se va întoarce cãtre radar, constituind
rãspunsul sau ecoul. Acest sistem radar este capabil sã transmitã o mare cantitate de
energie prin semnal şi sã detecteze cel mai slab ecou posibil. Astfel radarul poate sã ne
ofere informaţii despre distanţa la care se aflã obiectul, viteza cu care se deplaseazã
acesta, mãrimea şi forma sa.
Radarul meteorologic oferã informaţii preţioase în legãturã cu: poziţia şi
cantitatea de apã din formaţiunile noroase, tipul de nori, evoluţia structurilor noroase
frontale sau orografice, apariţia fenomenelor periculoase (oraje, grindinã, ploi puternice).
Deşi supravegheazã regiunea înconjurãtoare pe o razã de 300 km, determinãrile nu sunt
sigure decât pânã la o distanţã de 100 – 150 km. Datele obţinute se transmit sub formã de
hãrţi şi mesaje codificate.
Radarul meteorologic are urmãtoarele pãrţi componente: emiţãtorul, receptorul,
antena radar, aparatul indicator şi masa de comandã şi control. Antena radar are formã
parabolicã cu o deschidere de 4,25 m şi este conectatã cu emiţãtorul şi receptorul.
Aparatul indicator afişeazã imaginea ecoului, constituitã din imagini întunecate şi
luminoase ale obstacolului care a determinat reflexia undelor, precum şi distanţa la care
s-a produs ecoul.
Radarul Doppler poate determina viteza vântului, mãsurând viteza cu care
precipitaţiile sunt deplasate pe orizontalã mai aproape sau mai departe de antena radar.

Satelitul meteorologic
În ceea ce priveşte cercetarea globalã a atmosferei, o etapã nouã s-a deschis în
meteorologie odatã cu lansarea la 4 oct. 1957 a primului satelit artificial al Pãmântului de
cãtre URSS (Sputnik 1), cãruia i-a urmat diferite serii de sateliţi meteorologici lansaţi de
SUA, URSS, Marea Britanie, Franţa, Japonia, Germania etc. Sateliţii meteorologici sunt
dotaţi cu echipament special, care la anumite înãlţimi şi intervale transmit o serie de date
asupra parametrilor atmosferici. Cu ajutorul lor avem o imagine globalã a atmosferei
terestre, prilejuid în acelaşi timp o serie de studii asupra radiaţiilor infraroşii, grosimii şi
stratificãrii termice a atmosferei, nebulozitãţii etc.