Sunteți pe pagina 1din 6

LP 1

REŢEAUA DE STAŢII METEOROLOGICE.


ORGANIZAREA UNEI STAŢII METEOROLOGICE

Complexul de măsurători instrumentale, determinări şi observaţii vizuale asupra proceselor


fizice care se produc în atmosferă este cunoscut sub numele de observaţii meteorologice. Datele
rezultate mai apoi din observaţiile meteorologice sunt folosite în scopul elaborării prognozelor
meteorologice pe diferite intervale şi avertizării asupra apariţiei şi evoluţiei fenomenelor
meteorologice periculoase.
Observaţiile meteorologice se realizează în locuri special amenajate cunoscute sub
denumirea de staţii meteorologice. Acestea fac parte dintr-un sistem organizat de reţele de staţii
meteorologice atât la nivel naţional cât şi pe plan mondial.
La nivel mondial primele staţii meteorologice au apărut după catastrofa navală de pe
Marea Neagră (distrugerea navelor franceze angajate în Războiul Crimei) din anul 1854. Astfel în
anul 1857 încep să se transmită prin telegraf, datele rezultate din observaţiile meteorologice de la
Paris la următoarele staţii: Bruxelles, Madrid, Geneva, Tunis, Viena, Petersburg, Florenţa,
Stockholm, Varşovia, Moscova, Alger şi Sulina (1859). Datele respective centralizate se
retransmiteau prin telegraf, în SUA. Datele de la Sulina erau importante pentru Comisia
Europeană a Dunării ce avea sediul la Viena, care erau mai apoi publicate de Institutul
Meteorologic din Viena.
Mai târziu în anul 1858, Le Verrier înfiinţează Buletinul meteorologic care servea lucrărilor
agricole, pe urmă în anul 1864 se organizează reţeaua meteorologică în Rusia, în 1872 se
înfiinţează Institutul Meteorologic în Danemarca şi Argentina, iar în 1873 se înfiinţează Institutul
Meteorologic din Suedia.
Primele observaţii meteorologice în România datează încă din Antichitate, cele mai vechi
însemnări legate de caracteristicile climei fiind cele ale lui Ovidius Publius Naso, poet latin exilat
pe ţărmul Mării Negre de împăratul roman în anul 8 d. Hr.
Primele observaţii instrumentale s-au făcut prin bunăvoinţa şi interesul ştiinţific al unor
personalităţi de seamă ale timpului, cum ar fi: medicul militar Lerech, care a organizat primele
observaţii instrumentale la Iaşi (1770), farmacistul Sigerius efectuează primele observaţii din
Transilvania (1789), care sunt continuate de fiii lui cu mici întreruperi până în 1834, profesorul A.
Hornay face observaţii meteorologice la Cluj (1833), iar în 1836 la Bucureşti profesorul Petrache
Poenaru efectuează observaţii la Colegiul Sfântul Sava.
În România odată cu Unirea Principatelor (1859) încep să se înfiinţeze şi alte staţii
meteorologice, în afara celei de la Sulina, înfiinţată de către Comisia Europeană a Dunării.
Principalele staţii meteorologice înfiinţate imediat după anul 1859 sunt: Bucureşti (1861), Bistriţa
(1864), Timişoara (1873) şi Galaţi (1874). La Timişoara observaţiile au avut un caracter
discontinuu, până la înfiinţarea Institutului Meteorologic Central în anul 1884. În prima fazã toate
staţiile erau concentrate în zonele de câmpie şi de deal, iar pe perioada războaielor şi-au întrerupt
activitatea.
Coordonarea activităţii meteorologice mondiale se realizează sub egida Organizaţiei
Meteorologice Mondiale (O.M.M.) înfiinţatã în 1951, ca instituţie specializatã a O.N.U., în ceea
ce priveşte cooperarea mondialã în meteorologie. Rolul O.M.M. (W.M.O.) a crescut de la o etapă
la alta printr-o serie de sarcini care urmăresc:

1
- să faciliteze cooperarea globală în privinţa constituirii reţelelor de staţii pentru
efectuarea observaţiilor meteorologice, hidrologice şi a altor observaţii geofizice
legate de meteorologie;
- să promoveze înfiinţarea şi întreţinerea sistemelor pentru schimbul rapid de date
meteo şi informaţii conexe;
- să promoveze standardizarea observaţiilor meteorologice şi să asigure publicarea
constantă a observaţiilor şi statisticilor;
- să continue să asigure prezenţa meteorologiei în aviaţie, navigaţie, hidrologie,
agricultură, şi în alte domenii de activitate ce au legătură cu meteorologia;
- să promoveze activităţi din hidrologia operaţională şi sa adâncească cooperarea
strânsă dintre Serviciile Meteorologice şi cele Hidrologice;
- să încurajeze cercetarea şi instruirea în meteorologie;
- să contribuie la coordonarea activităţii internaţionale de cercetare şi instruire.
Sub îndrumarea O.M.M. în cadrul activităţii de cercetare internaţională, s-au organizat o
serie de programe, printre care cele mai importante au fost: Anul Geofizic Internaţional (1957-
1958) şi Anul Soarelui Calm (1964-1966). Pentru a ne da seama de amploarea activităţii
meteorologice mondiale este cazul sã amintim cã în prezent se efectuează peste 100.000 de
observaţii asupra parametrilor meteorologici la nivelul solului.
La nivel naţional, fiecare ţarã beneficiază de un institut central, coordonator. Pentru
România acest institut a apărut la 30 iulie 1884, când s-a înfiinţat Institutul Meteorologic al
României cu sediul la Bucureşti şi avându-l ca director pe inginerul Ştefan Hepites. Odată cu
înfiinţarea acestui institut începe organizarea reţelei meteorologice din România, dezvoltarea ei şi
dotarea cu aparatură.
Pentru înlesnirea activităţii de cercetare, ţinându-se seama de strânsa legătură dintre
fenomenele meteorologice şi regimul hidrologic, în 1970 a luat fiinţã Institutul Naţional de
Meteorologie şi Hidrologie (I.N.M.H.), având rolul de a coordona şi îndruma din punct de vedere
ştiinţific şi metodologic întreaga reţea de staţii meteorologice şi hidrologice din ţarã. Din 2004
organismul coordonator la nivelul ţãrii îşi schimbã denumirea în Administraţia Naţionalã de
Meteorologie (ANM).
Reţeaua meteorologică naţională are la bază o importantă structură, formată din staţii şi
posturi meteorologice, servicii de prevedere a vremii, servicii meteorologice, secţii şi laboratoare
de cercetare, compartimente auxiliare.
Starea actuală a reţelei naţionale de staţii meteorologice ne arată o structură bazată atât
pe staţii automate, cât şi pe staţii convenţionale (clasice).
Reţeaua meteorologică naţională dispune în prezent de 160 de staţii meteorologice,
repartiţia teritorială fiind relativ uniformă, staţiile fiind amplasate în toate regiunile administrative
şi geografice ale ţării. În regiunile de câmpie sunt amplasate 71% din staţiile meteorologice, în cele
de deal 12%, iar la munte 13% din staţii. Pe litoralul Mării Negre sunt 3% dintre staţii, iar în largul
mării 1%.
Activitatea staţiilor meteorologice şi a posturilor pluviometrice din România este
coordonată şi controlatã prin cele şapte centre meteorologice regionale: Iaşi (Moldova), Constanţa
(Dobrogea), Bucureşti (Muntenia), Craiova (Oltenia), Timişoara (Banat-Crişana), Sibiu (Ardealul
de Sud) şi Cluj-Napoca (Ardealul de Nord).
Fiecare Centru Meteorologic Regional (C.M.R.) este compus din unul sau mai multe
Servicii Meterologice şi de câte un Serviciu Regional de Prevedere a Vremii.

2
În principiu reţeaua de observaţii este compusă din staţii meteorologice, radare
meteorologice, observatoare aerologice, posturi pluviometrice şi alte unităţi specializate.
Posturile pluviometrice au ca principală funcţie măsurarea precipitaţiilor şi transmiterea de
avertizări, iar în unele cazuri în cadrul acestora se fac şi obsevaţii asupra altor fenomene
meteorologice. În ultimii zece ani posturile pluviometrice au scăzut numeric de la 1500 la 300.
Staţiile aerologice reprezintă punctele în care sunt efectuate măsurători speciale în
atmosfera înaltă. Sunt determinaţi parametrii temperaturii aerului, direcţiei vântului, presiunii
aerului. Cele trei centre sunt Bucureşti, Cluj şi Constanţa.
Radarele meteorologice sunt extrem de utile în special în procesul de prognoză a vremii.
Reţeaua observaţională a fost dotată cu radare performante de tip Doppler DWRS 2500C. Radarele
furnizează informaţii importante privind probabilitatea producerii de precipitaţii şi căderii de
grindină, integrarea precipitaţiilor pe subbazine, urmărirea celulelor convective, prognoza de foarte
scurtă durată a precipitaţiilor. Cele 7 radare sunt amplasate la Bucureşti, Medgidia, Craiova,
Timişoara, Oradea, Cluj Napoca, Bârnova-Iaşi şi trei observatoare aerologice.
Pe teritoriul României au fost instalaţi în 8 puncte şi senzori pentru detectarea
descărcărilor electrice, la: Roşia Montană, Ţarcu, Griviţa, Păuleni, Movileni, Poiana, Furculeşti,
Rociu) senzori pentru detectarea orajelor. Reţeaua de senzori face parte din sistemul SAFIR.
Pentru ca observaţiile efectuate la diferite staţii sã fie comparabile în timp şi spaţiu trebuie
îndeplinite o serie de condiţii:
 amplasarea staţiilor în locuri reprezentative pentru o cât mai largã regiune
geograficã;
 staţiile sã aparţină statului şi sã fie de acelaşi tip;
 sã se execute acelaşi volum de observaţii utilizând aceeaşi metodologie de lucru,
aparaturã omologatã unitar, cu instalare identicã şi respectând aceleaşi ore de observaţii.
Pentru o cât mai mare eficienţã se impune efectuarea observaţiilor fără întrerupere, pe o
perioadã cât mai lungã de timp şi în acelaşi loc precum şi o repartizare armonioasã a staţiilor în
cadrul geografic. Densitatea reţelei meteorologice se realizează în funcţie de scopul pentru care se
fac observaţiile şi de caracterul morfologic al reliefului.

Organizarea staţiei meteotologice


Orice staţie meteorologicã face parte dintr-o reţea naţionalã şi din reţeaua internaţionalã şi
se compune în principal din 3 elemente:
1. Biroul staţiei – în care se efectuează o serie de operaţii: transcrierea şi prelucrarea primarã
a datelor provenite din observaţii, realizarea observaţiilor asupra presiunii atmosferice,
transmiterea codificatã a datelor serviciului de prognozã de care aparţine staţia, etc.
2. Platforma meteorologică – reprezintă suprafaţa de teren pe care sunt instalate aproape
toate instrumentele şi aparatele meteorologice destinate efectuării observaţiilor.
3. Platforma nivometrică – este o suprafaţã de un hectar degajat în jurul platformei
meteorologice pe care se fac determinări asupra grosimii, densităţii şi structurii zăpezii.
Deoarece aproape toate observaţiile şi determinările meteorologice se fac pe platforma
meteorologicã ne vom referi, în continuare la trăsăturile acesteia.
Platforma meteorologică - este o suprafaţã de teren special amenajatã pe care se
instalează majoritatea instrumentelor şi aparatelor meteorologice. Ea trebuie organizatã în
condiţiile standard valabile pentru toate staţiile meteorologice de pe Glob.
Amplasarea: într-un loc reprezentativ pentru forma de relief dominantã, expus circulaţiei
maselor de aer. În cazul existenţei unor obstacole, platforma va fi amplasatã la o distanţã egalã cu

3
de peste 20 de ori înălţimea obstacolului în cazul obstacolelor compacte şi la o distanţã egalã cu de
peste 10 ori înălţimea obstacolului în cazul obstacolelor izolate. Se alege un loc ferit de trepidaţii şi
la cel puţin 100 m de orice unitate acvaticã.
Protecţia: se realizează prin împrejmuirea platformei meteorologice cu un gard de sârmă
cu ochiuri mari de 10/10 cm şi cu o înălţime de 2 m, care permite circulaţia nestingherită a aerului.
La staţiile de altitudine platforma nu se mai împrejmuieşte şi este marcatã cu ţăruşi sau pietre
vopsite în alb.
Dimensiunile: variază în funcţie de volumul de observaţii efectuate. Dimensiunile standard
(pentru volum normal de observaţii) sunt 26/26 m. În cazul unui volum mare de observaţii care
includ observaţiile actinometrice (măsurarea intensităţii fluxurilor radiative) platforma va avea
36/26 m în timp ce la staţiile cu volum redus de observaţii platforma va fi mai micã 26/16 m.
Platforma este orientatã cu latura mare pe direcţie nord-sud.
Accesul şi circulaţia – accesul se face printr-o poartă amplasată pe latura nordică a
platformei. Circulaţia se face folosindu-se alei de nisip sau pietriş de maxim 40 cm lăţime, care
permit accesul la instrumente dinspre nord (pentru a nu le umbri), cu excepţia heliografului la care
accesul se face dinspre sud.
Suprafaţa platformei trebuie sã fie perfect orizontalã, fără denivelări, pentru a asigura o
distribuţie uniformã în sol a umidităţii şi înierbată (înălţimea covorului vegetal sã fie de
aproximativ 20 cm). Aceste măsuri asigură omogenitatea condiţiilor în care se efectuează
măsurătorile, atât din punct de vedere al umezelii cât şi al proceselor radiative care se derulează la
suprafaţa activă.
Dispunerea instrumentelor şi a aparatelor meteorologice pe platformă este aceeaşi la
toate staţiile, instrumentele fiind amplasate în aceeaşi poziţie şi la aceeaşi înălţime, astfel încât sã
nu se umbrească sau să se influenţeze reciproc (fig. 1).

4
Dispunerea instrumentelor pe platformă se face pe o serie de aliniamente paralele, din patru
în patru metri, orientate est-vest, în ordinea descrescătoare a înălţimii instrumentelor de la N la S.
Pe primul aliniament dinspre nord se instalează cele mai înalte instrumente: girueta cu
placã uşoarã şi girueta cu placã grea (ambele folosite pentru determinarea vitezei şi direcţiei
vântului) şi chiciurometrul (folosit pentru determinarea depunerilor solide).
Pe al doilea aliniament se găsesc adăposturile meteorologice: adăpostul psihrometric, care
conţine instrumente cu citire directã pentru măsurarea temperaturii aerului (termometrul ordinar,
termometrul de maximã şi cel de minimã) şi instrumente pentru măsurare a umezelii (higrometrul
şi psihrometrul de staţie); şi adăpostul cu instrumente înregistratoare: termograful (înregistrează
variaţiile temperaturii aerului în 24 de ore) şi higrograful (înregistrează variaţiile umezelii aerului
în 24 de ore).
Pe următorul aliniament sunt aşezate instrumentele pluviometrice: pluviometrul (măsoară
cantitatea de precipitaţii) şi pluviograful (înregistrează durata şi intensitatea precipitaţiilor într-un
anumit interval de timp).
Mai spre sud, în partea centralã a platformei se instalează heliograful (măsoară durata de
strălucire a soarelui în 24 de ore) şi catargul pentru anemometru (măsoară viteza vântului).
În partea de sud a platformei, pe o parcelă dezgolită de vegetaţie se amplasează:
termometrele de sol – de suprafaţă, de mică şi de mare adâncime şi glaciometrul (măsoară
adâncimea până la care îngheaţă solul).
În cazul staţiilor cu volum mare de observaţii, în partea sudicã a platformei existã
complexul actinometric, ce cuprinde instrumente pentru măsurarea fluxurilor radiative:
actinometrul (măsoară radiaţia solară directă), piranometrul (măsoară radiaţia globală şi pe cea
difuză), albedometrul (măsoară albedoul), pirgeometrul (măsoară radiaţia efectivã) şi bilanţometrul
(folosit pentru determinarea bilanţului radiativ).
Atenţie !!! Singurele instrumente care se instaleazã în biroul staţiei meteorologice şi nu pe
platformã, sunt instrumentele pentru determinarea presiunii atmosferice. Este vorba despre
barometrul cu mercur şi barometrul aneroid, care indicã presiunea aerului în momentul citirii şi
barograful care înregistrează variaţia presiunii atmosferice în 24 de ore.
Tipuri de instrumente
a) instrumente cu citire directã – indicã valoarea elementului meteorologic în
momentul citirii. Din aceastã categorie fac parte: termometrele, higrometrul, psihrometrul, girueta,
barometrul, anemometrul şi pluviometrul;
b) instrumente înregistratoare – înregistrează variaţia unui element
meteorologic într-un anumit interval de timp, de regulã 24 de ore. Aici se includ: termograful,
higrograful, barograful, pluviograful, heliograful şi anemograful. După cum se observă, toate
aparatele înregistratoare au denumiri care se terminã cu sufixul –graf (grafos = a scrie, a desena);
c) aparatele speciale – aparatele actinometrice, radarul, instrumente pentru
determinarea radioactivităţii, instalaţii pentru recepţie satelitară etc.
Modul şi timpul de efectuare a observaţiilor meteorologice
Observaţia meteorologicã reprezintă complexul de măsurători instrumentale, determinări şi
observaţii vizuale asupra proceselor fizice care se produc în atmosferă. Aceste observaţii privesc în
principal următoarele elemente meteorologice: radiaţia solară, durata de strălucire a soarelui,
temperatura aerului, temperatura solului, umezeala aerului, nebulozitatea, precipitaţiile
atmosferice, presiunea atmosferică, direcţia şi viteza vântului şi vizibilitatea. Observaţiile se fac
permanent, fără întrerupere, atât ziua, cât şi noaptea, după un program unitar în conformitate cu
recomandările O.M.M.

5
Orele la care se fac observaţiile sunt diferite în funcţie de scopul pentru care se realizează.
Observaţiile climatologice se executã la aceeaşi „orã localã” a staţiei, la orele climatologice: 01,
07, 13 şi 19, deci din 6 în 6 ore. Observaţiile sinoptice se efectuează după ora oficială a
Bucureştiului şi se pot face din oră în oră, din 3 în 3 ore (începând cu ora 02) sau din 6 în 6 ore.
Precipitaţiile atmosferice se determinã la orele 07 şi 19, iar cele privind stratul de zăpadă la ora 07.
Toate datele obţinute în urma observaţiilor se prelucrează imediat şi se trec în tabele tip pe
care se fac menţiuni cu privire la staţia meteorologicã respectivã (denumire, poziţie geograficã), se
notează data observaţiei, precum şi tipul şi seria aparatelor folosite.

STAŢIA AUTOMATÃ

Staţiile meteorologice automate au fost înfiinţate cu scopul de a efectua observaţii asupra


vremii în condiţii dificile de mediu, dar şi pentru a determina cât mai exact valoarea parametrilor
meteorologici în anumite momente date sau cu o frecvenţă mare (din minut în minut). Astfel, la
noi în ţară primele echipamente au apărut în 1960 şi utilizau undele radio pentru transmiterea
datelor. Apariţia microprocesoarelor şi dezvoltarea tehnicii de calcul a dus la performanţe ridicate
privind înregistrarea, prelucrarea şi transmiterea datelor. Staţiile meteorologice automate au
adoptat sistemul de recepţionare prin senzori, prelucrarea fiind îmbunătăţită datorită folosirii
plăcilor microprogramate. Sunt mai multe tipuri de senzori: senzorul de temperaturã atmosferică,
senzorul de umiditate relativă, senzorul de presiune, senzorul de viteză a vântului, senzorul de
direcţie a vântului, ceilometrul cu laser (determinã înălţimea maximă a trei straturi de nori până la
înălţimea de 3840 m), transmisiometrul (folosit pentru calcularea factorului de transmisie a
atmosferei), senzor de determinare a luminozităţii fondului, senzorul pentru măsurarea cantităţii de
precipitaţii, detectorul de precipitaţii, senzorul de vreme prezentã şi vizibilitate, senzorul de oraje.